Turcia, statul „cel mai vizibil“ al zilei

,
 

TURKEY-PARADE

Două fapte internaţionale fierbinţi, din cele mai recente, au ca protagonist Turcia. Ankara este parte a înţelegerii turco-braziliano-iraniene privind uraniul îmbunătăţit, dar şi parte a crizei declanşate de moartea unor participanţi la misiunea umanitară  a unei flotile de ajutor pro-palestinian în zona Gaza. În ambele situaţii, Turcia are un rol central, iar aceste situaţii au importanţă şi regională, şi internaţională.
Acordul tripartit de la Ankara este prima acţiune politico-diplomatică, de după Războiul Rece, a unor state emergente, într-un dosar internaţional major (programul nuclear iranian). Un demers care 1. oferă o şansă reală de deblocare a impasului iranian şi 2. nu îi implică direct pe marii făcători de jocuri din lume (superputeri, mari puteri europene). Este o premieră a perioadei postbelice, căci lasă în planul al doilea mai marii lumii, le ignoră privilegiul iniţiativei, dar, în mod paradoxal, din acest demers şi aceştia (SUA, Rusia, China, marile state din UE) ar avea de câştigat.
Criza din Gaza confirmă o schimbare de proporţii care se operează de câtva timp în (dez)echilibrul palestiniano-israelian: Turcia, statul cu armata cea mai puternică din NATO (după SUA), aliată militar printr-un tratat şi cu Israelul, şi-a modificat radical politica în zonă, iar ministrul de Externe de la Ankara a avertizat că evenimentele din largul zonei Gaza „pot antrena consecinţe ireparabile“ pentru relaţiile turco-israeliene. Declaraţie deloc de neluat în seamă.
Cele două evenimente care gravitează (şi) în jurul Turciei vizează Marele Orient Mijlociu, mai precis primele două dosare incendiare ale sale – Iranul şi Israel-Palestina. În aceste situaţii ultrasensibile, Turcia s-a implicat direct şi hotărât. Există, însă, cel puţin la prima vedere, şi un risc: noua orientare a Ankarei ar putea fi interpretată ca una antiisraeliană. Conduita Turciei nu trebuie, de aceea, să alimenteze astfel de suspiciuni, care ar complica stări de fapt şi aşa complicate, dar ar deteriora şi condiţia de moderator echidistant  pe care şi-o asumă Ankara în zonă. De pe o poziţie partizană, credibilitatea şi eficienţa acţiunilor sale în regiune ar fi în mare măsură compromise.
Căci până acum Turcia şi-a confirmat un statut de putere regională incontestabilă, pe care şi-l construieşte de câteva decenii. După cum mai confirma şi o altă tendinţă, tot mai evidentă, în contextul mondial al zilei: rolul în creştere al „actorilor mijlocii“ de pe scena lumii (state din BRIC, Iran, Turcia) de a înrâuri evoluţia evenimentelor, ceea ce erodează, în mod salutar, poziţia de monopol deţinută, din timpul Războiului Rece, de puteri mondiale consacrate.
Pentru cine urmăreşte demersul regional şi internaţional al Ankarei de câteva decenii şi mai ales după instalarea la putere a Partidului Justiţiei şi Dezvoltării, în 2002, noua politică externă a Turciei nu este neapărat o revelaţie. Se vorbeşte deja de câtăva vreme de neootomanism, dar nu unul de extracţie imperială, de neokemalism, dar nu unul detaşat de islamism, ci dimpotrivă. Actuala politică externă turcă nu deranjează – lucru foarte important – marile puteri, ba chiar merge şi în sensul intereselor acestora, în multe privinţe (doar Israelul se consideră, pe drept sau pe nedrept, afectat). Această politică, ingenioasă şi înţeleaptă, este, prin excelenţă una a interesului naţional, fără a intra totuşi în contradicţie cu marile jocuri de interese la nivel regional şi planetar. Din toate aceste motive, politica externă a Turciei poate oferi exemplu multora. României, în orice caz.

sursa:  Curentul

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *