Victoria liderului turc Recep Tayyip Erdoğan, la alegerile prezidențiale din 28 mai marchează un moment crucial în istoria recentă a Republicii Turcia. Reis Erdoğan e la cârma Turciei din 2003, mai întâi ca premier, apoi, din 2013, ca președinte. Ultima lui victorie îi conferă încă un mandat prezidențial de cinci ani, pe fondul speculațiilor că Erdogan va încerca să mai obțină un mandat în următorii ani. Împreună cu victoria deplină de la alegerile parlamentare din 14 mai care le-a acordat partidelor de dreapta pro-Erdoğan o majoritate solidă în legislativul unicameral, această victorie îi conferă acestuia statutul de sultan geopolitic.

Alegeri dificile

Confruntat cu o criză economică prelungită, cu un răspuns catastrofal la un cutremur devastator și cu o opoziție proaspăt unificată, Erdoğan tot a câștigat confortabil primul tur. Apoi, după ce și-a asigurat o nouă majoritate parlamentară pentru coaliția lui de guvernare și după ce l-a atacat necruțător pe Kılıçdaroğlu, Erdoğan  a câștigat ușor. Mai mult chiar, prezența la vot a fost ridicată în general, iar alegerile par să fi fost libere, chiar dacă nu și corecte, dată fiind capacitatea lui Erdoğan  de a stabili parametrii generali în care a avut loc scrutinul. După 20 de ani de cârmuire tot mai autocrată, Erdoğan  nu a reușit numai să se agațe de funcție, ci a izbutit chiar, poate, să iasă din alegeri și mai puternic.

În ultimii ani analiștii au comparat abordarea lui Erdoğan  în privința puterii cu cea a altor conducători iliberali ai unor democrații europene – cum ar fi premierul ungar Viktor Orban – care s-au folosit de o combinație de pârghii instituționale și măsuri populiste pentru a întreține un sprijin popular larg și a măslui sistemul în avantajul lor. Turcia nu e o autocrație pură, conform acestei teorii, ci mai degrabă o democrație căzută în mâinile unui conducător autoritar care încearcă să revină la putere. Conform acestui model, atât timp cât Erdoğan  e în măsură să asigure prosperitatea clasei mijlocii – făcându-i pe turcii obișnuiți, religioși, să se creadă centrul țării – și cât timp poate menține opoziția fragmentată, iar justiția și celelalte ramuri ale guvernării sub influența sa, controlul lui asupra puterii va fi în siguranță. Acum însă, Erdoğan  pare să fi ajuns la un alt punct de răscruce. Înainte de alegeri nu putea conta nici pe vreun succes economic, nici pe o opoziție dezbinată. Pe hârtie cel puțin, turcii aveau motive numeroase de a fi nemulțumiți de conducătorul lor și de a opune rezistență abordării lui autoritare. Însă nu acesta e lucrul care s-a întâmplat, relatează mass-media.

Modelul Erdogan?

Rezultatul alegerilor arată că Turcia s-a apropiat acum mai mult de o autocrație eurasiatică, îndepărtându-se de modelul democrației iliberale europene. Un motiv este acela că abordarea lui Erdoğan  în privința puterii electorale a ajuns să semene tot mai mult cu cea a unui tip cu totul diferit de conducător: președintele rus Vladimir Putin. Exact așa cum a procedat și Putin în Rusia, Erdoğan  a fost în măsură să stabilească parametrii desfășurării alegerilor cu mult înainte ca voturile să fie exprimate. În cursul campaniei electorale a arestat lideri-cheie ai opoziției și activiști ai societății civile; a demonizat partidele de opoziție drept simpatizanți ai Vestului, complotiști și aliați ai teroriștilor; a jucat și cartea homofobiei. („Întreaga opoziție e LGBT”, a declarat la un moment dat Erdoğan, foarte similar cu Putin.)

Tot așa cum Putin l-a redus la tăcere pe liderul opoziției ruse Aleksei Navalnîi, Erdoğan  a dat dovadă doar de un pic mai puțină cruzime prin felul în care l-a tras pe linie moartă pe unicul politician care l-ar fi putut învinge, primarul Istanbulului Ekrem İmamoğlu, inculpat acum pentru „insultare de funcționari electorali” – un proces în urma căruia riscă să i se interzică să mai facă politică. (În consecință, İmamoğlu n-a avut de ales și a fost silit să nu participe la alegeri, fiindcă altfel ar fi declanșat o interdicție totală care l-ar fi expulzat și din funcția lui actuală de primar.) Erdoğan , pe de altă parte, a etichetat opoziția drept „târfe”, iar pe Kılıçdaroğlu l-a atacat cu epitetele „laș, imoral și netrebnic, dar și trădător”.

La fel de dramatic e faptul că Erdoğan  s-a folosit de controlul său aproape deplin asupra presei pentru a schimba însăși tema principală a dezbaterii electorale, interzicând efectiv orice discuție despre chestiunile cruciale precum cutremurul, economia sau corupția guvernamentală. În esență, la fel ca Putin, Erdoğan  a fost în măsură să-și exploateze avantajul de a fi președinte în funcție, controlul asupra informației, capacitatea de a se asocia cu măreția imperială a țării – într-o asemenea măsură încât considerațiile electorale uzuale n-au mai contat.

Relații strategice

Realitatea e aceea că Erdoğan  și-a petrecut cea mai mare parte a ultimilor șapte ani cultivând relații tot mai strânse cu Rusia și imitând strategiile lui Putin de a se menține la putere. Dat fiind că în primii săi ani la putere Erdoğan  era considerat un moderat care urma să-i țină la respect pe generalii turci și să aducă țara în Europa – și dat fiind că Turcia e stat NATO -, amploarea recentului său viraj înspre Rusia e cu atât mai izbitoare. Evident că Erdoğan  era un strateg politic iscusit cu mult înainte de aceste alegeri și că abordarea lui în privința puterii se inspiră și din alte surse. Însă realegerea lui, în ciuda unor sorți destul de potrivnici, ar putea marca un moment de cumpănă crucial: de acum Erdoğan  ar putea să mai rămână la putere încă mulți ani, iar rolul tot mai pronunțat de susținător și model al lui Putin ar putea să ne destăinuie aspecte esențiale despre ce va însemna noul mandat al lui Erdoğan  pentru viitorul Turciei.

Deși reorientarea lui Erdoğan  spre Putin a evoluat gradual, originea ei stă în tentativa eșuată de puci din 2016. A fost unul dintre cele mai importante momente ale perioadei petrecute de Erdoğan  la putere, un punct de incertitudine dramatică de care Putin s-a folosit pentru a-l atrage pe conducătorul turc mai aproape de el. În noaptea de 15 iulie 2016 complotiști din armata turcă au încercat să-l răstoarne pe Erdoğan  și să preia controlul țării. Erdoğan , care a fost la un pas de moarte, a reușit să păstreze puterea și să recapete controlul, dar a fost profund zdruncinat. Abia dacă trecuseră două săptămâni de la eveniment când Putin l-a invitat la o discuție la Sankt Petersburg. Acea întâlnire a fost una decisivă pentru amândoi.

Din perspectiva multor observatori acea întâlnire a fost surprinzătoare: încă din epoca otomană, Rusia e marele inamic tradițional al Turciei, iar la acea dată Erdoğan  și Putin se aflau în taberele opuse ale unui brutal război prin interpuși din Siria. Erdoğan  sprijinea forțele care încercau să răstoarne regimul Assad, în vreme ce Putin trimisese forțe militare pentru a proteja același regim. Mai mult, conducătorii aliați din NATO aveau să mai întârzie cu invitații similare către Erdoğan  în urma tentativei de puci. Însă Putin a sesizat o ocazie rară de a-l curta pe Erdoğan , știind că el era în acel moment vulnerabil și avea nevoie de susținere. Ce i-a oferit în special acea întâlnire lui Putin a fost șansa de a învrăjbi Turcia cu SUA, două dintre cele mai mari armate din NATO. Dar avantaje i-a oferit și lui Erdoğan , neliniștit și dornic să-și consolideze rapid puterea în urma tentativei de puci.

Cariere similare

De fapt, cei doi lideri au destul de multe lucruri în comun. Ambii au ajuns la putere în preajma noului mileniu – Putin în 1999, Erdoğan  în 2003 – și ambii erau considerați inițial drept moderați, cu potențial de a-și integra țările în Europa și Occident. Dar, crucial pentru viitoarea lor căutare a puterii absolute, ambii veneau în funcție după un deceniu de instabilitate în propria țară. Ascensiunea lui Putin survenea după anii colapsului economic din Rusia și ai sângerosului război din Cecenia, un moment în care țara decăzuse la nivelul unei puteri de mâna a treia. Erdoğan  a devenit premier în Turcia după trei crize economice, pe fondul corupției masive a elitelor și al luptelor dintre forțele turcești și Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK), soldate cu mii de morți.

Atât Putin cât și Erdoğan  promiteau că vor pune capăt haosului politic și vor aduce prosperitatea, lucru pentru care s-au bucurat inițial de o popularitate enormă. Însă, după ce reușiseră să aducă o nouă stabilitate și creștere economică, ambii au prins și un gust puternic al puterii – atât pentru țările lor cât și pentru ei înșiși. În consecință, din perspectiva lui Erdoğan , vulnerabil în urma tentativei de puci, Putin era un conducător puternic care-i putea oferi nu numai sprijin crucial într-un moment de nesiguranță considerabilă pentru Turcia, ci și siguranță personală în cazul unei repetări a tentativei.

Din perspectiva lui Putin, importanța întâlnirii din 2016 consta în șansa de a aduce Turcia mai aproape de politica externă a Rusiei. Cele două state au încheiat o serie de acorduri – mai întâi referitor la Siria, apoi la Libia și Caucazul de Sud, unde Rusia și Turcia fuseseră de asemenea implicate în războaie prin interpuși. În Siria, de pildă, Erdoğan  a acceptat să înceteze campania militară intensă contra regimului Assad și să-și redirecționeze în schimb armata contra kurzilor din Unitățile de Protecție a Poporului (YPG), partenerul Americii în lupta cu ISIS, în mare măsură spre furia decidenților din SUA și mai cu seamă a celor de la Pentagon.

După întrevederea din 2016 Erdoğan  s-a angajat de asemenea să cumpere sistemul anti-rachetă S-400 din Rusia, în perfectă cunoștință de cauză că achiziția va deteriora și mai mult relațiile turco-americane. (De fapt, sancțiunile adoptate de Congresul american în urma acestei decizii au suspendat efectiv cooperarea militară SUA-Turcia.) În acest fel Putin a fost în măsură să creeze principalele două probleme care subminează relația Washington-Ankara – YPG și S-400 -, care continuă să obstrucționeze și astăzi legăturile și care sunt considerate de mulți analiști drept iremediabile.

Plăcinta siriană

Însă parteneriatul tot mai strâns cu Rusia i-a oferit lui Erdoğan  și un nou tipar pentru organizarea guvernării la el în țară. Putin avea să devină o nouă sursă de sprijin financiar pentru regimul Erdoğan  – numai anul trecut Rusia i-a acordat Turciei zeci de miliarde de dolari în plăți și amânări de scadențe. Dar Erdoğan  a și început să copieze direct stilul de guvernare al lui Putin. Unu la mână, după tentativa de puci Erdoğan  era pregătit să ia noi măsuri dure pentru a elimina orice amenințări la adresa autorității sale, strategii pe care Putin le folosea deja demult în Rusia. Astfel, Erdoğan  s-a folosit de o stare de urgență pentru a trece la o reprimare amplă a societății, vizându-i nu doar pe cei suspecți de complot, ci și centriști, liberali, de stânga, socialiști, naționaliști kurzi, ba chiar și conservatori care i se opuneau.

Pe lângă consolidarea controlului său asupra puterii, antanta lui Erdoğan  cu Putin a produs deja consecințe importante și pentru Rusia și Occident. Din 2016 Putin a facilitat patru operațiuni militare ale Turciei în Siria pentru a submina ramura siriană a PKK, YPG – motiv din care în rândul elitelor de securitate din Turcia dar și al publicului general s-a răspândit opinia că Rusia e un partener mai bun și mai sincer pentru Turcia decât sunt SUA. Pe de altă parte, succesul militar obținut de Erdoğan  în Siria contra YPG i-a îmbunătățit imaginea în țară, unde mulți consideră că PKK reprezintă o amenințare letală la adresa securității naționale.

În schimb, Erdoğan  i-a oferit lui Putin ajutor în războiul din Ucraina. Chiar dacă Turcia a ajutat militar Ucraina – dronele turcești au contribuit la evitarea căderii Kievului în mâinile rușilor în faza inițială de blitzkrieg a războiului -, Erdoğan  a menținut schimburile economice cu Rusia. Prin faptul că nu s-a alăturat sancțiunilor vestice contra Rusiei, Erdoğan  îi asigură lui Putin accesul la piețele internaționale, iar oligarhilor lui le permite să meargă pe Riviera turcească, dat fiind că cea franceză nu le mai este accesibilă.

Modelul Putin

Pe fondul acestui parteneriat tot mai strâns cu Rusia, nu mai e atât de surprinzător că Erdoğan  a reușit să-și aranjeze un succes electoral în mai. Tacticile folosite de el – a controlat ce candidați au putut concura cu el și a dominat spațiul informațional prin știri false – sunt luate direct din manualul lui Putin. Astăzi există aproape tot atâția turci care cred că Erdoğan  a făcut din țara lor un gigant industrial-militar și că, după cum a spus el, „teroriștii PKK îl susțin pe Kılıçdaroğlu”, pe cât există ruși care cred că Putin chiar „denazifică” Ucraina și a restaurat gloria imperială a Rusiei. La fel ca Putin, Erdoğan  a făcut ca procesul electoral să fie atât de dezechilibrat în favoarea președintelui în funcție încât nici nu mai contează cât de libere sunt alegerile.

În această fază, legătura lui Erdoğan  cu Putin devine în tot mai mare măsură indisolubilă. Din perspectiva lui Putin, Erdoğan  e un conducător cu mentalitate similară, prin care poate contesta indirect ordinea internațională dominată de SUA, fie că critică rolul SUA în războiul din Ucraina, fie că bagă bețe în roatele expansiunii NATO spre nord. Din perspectiva lui Erdoğan, Putin i-a oferit un tipar pentru suprimarea opoziției politice interne și pentru dobândirea unei puteri aproape absolute. Între timp sistemul politic al Turciei a ajuns să semene mai mult ca niciodată cu cel rus, deplasându-se în direcția unui stat executiv mereu mai centralizat. Toate acestea în ciuda disputelor geostrategice persistente dintre Ankara și Moscova, de la conflictul din Cipru, unde Turcia și Rusia se poziționează în mod tradițional în tabere opuse, și până la anexarea Crimeii de către Rusia, pe care Turcia o consideră inacceptabilă. Dar, chiar și cu aceste chestiuni nerezolvate, Putin știe că investiția pe care a făcut-o în Erdoğan  e una sigură: cu cât Erdoğan  devine mai autocrat, cu atât mai probabil e ca Ankara să fie un partener receptiv pentru Kremlin. Turnura autocrată a Turciei și reorientarea politicii externe spre Rusia sunt cei doi piloni gemeni ai Erdoğanismului.

Victoria electorală a lui Erdoğan  înseamnă că el va continua să favorizeze Rusia pe scena internațională, menținând cu ea relații economice strânse și oferindu-le lui Putin și oligarhilor lui modalități vitale de a ocoli sancțiunile. Putin a exploatat momentul important de vulnerabilitate al lui Erdoğan  din 2016 – și Erdoğan  încă are senzația că controlul său asupra puterii e precar, cu toate că a devenit noul sultan al Turciei – și chiar și în ziua de azi Kremlinul continuă să profite de pe urma acelei investiții. Erdoğan  șade neliniștit pe tronul lui. Putin e conștient de acest fapt și profită de el pentru a-l atrage pe Erdoğan  pe o orbită tot mai apropiată de el, iar Ankara pe una tot mai apropiată de Moscova.

Observații OSCE

Observatorii internaționali de la OSCE și APCE au definit drept „libere, dar nu corecte” alegerile prezidențiale din Turcia, care au dus la realegerea lui Erdoğan, relata mass-media.

„Liber, dar nu corecte”, afirmă misiunea observatorilor internaționali de la Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) și de la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (APCE) cu privire la recentele alegeri prezidențiale din Turcia, care au dus la realegerea lui Recep Tayyp Erdoğan.

Potrivit observatorilor OSCE, deja în primul tur, comisia electorală însărcinată cu dirijarea operațiunilor de vot a dat dovadă de lipsă de transparență în conduita sa: Organizația a constatat, de fapt, o acoperire „parțială” a alegerilor din partea presei locale, precum și unele „restricții ale libertății de exprimare”.

Potrivit delegației OSCE, președintele turc, Recep Tayyip Erdoğan, și partidul său Justiție și Dezvoltare, împreună cu celelalte partide guvernamentale, se bucură de „privilegii nejustificate” în comparație cu forțele politice din opoziție, în contrast cu necesitatea de a garanta șanse egale pentru toți candidații.

Acuzații mai explicite de fraudă au venit, în schimb, din partea Partidului Democrat Popular, partidul pro-kurd aflat în pericol de ilegalitate, care pretinde că are dovezi în ceea ce privește cel puțin 21 de secții de votare: „Nu am putut să mergem la birourile guvernamentale pentru a duce procesele-verbale, a trebuit să le livrăm în secții”.

Șeful delegației APCE, Frank Schwabe, a preferat să se concentreze pe temele și tonurile campaniei electorale: „Aș dori foarte mult să îndemn, la fel ca și Farah, să vă abțineți, după campania electorală, de la discursuri violente, discursuri de ură împotriva minorităților”.

În acest al treilea mandat la cârma țării și după cele mai strânse alegeri de când a preluat puterea, Erdoğan are misiunea spinoasă de a înfrunta o economie cu inflație rampantă și de a gestiona reconstrucția și recuperarea zonelor afectate de cutremurele din februarie.

Măsuri populiste

Turcia va majora de la 1 iulie salariul minim lunar cu încă 34%, a anunţat Guvernul de la Ankara, în contextul inflaţiei ridicate.

În semestrul doi din 2023, salariul minim lunar se va situa la 11.402 lire (483 de dolari). Însă inflaţia este mult peste ţinta oficială de 5%, iar în octombrie a atins 85,5%, cel mai ridicat nivel din ultimii 24 de ani, determinând autorităţile să majoreze salariul minim cu 100% în cursul anului trecut. În mai, rata anuală a inflaţiei s-a redus la 39,6% după ce Guvernul a oferit gratuit gaze naturale, compensând creşterea preţurilor la alte bunuri.

„Comisia pentru evaluarea salariului minim şi-a finalizat activitatea cu un acord între lucrători şi angajatori”, a anunţat ministrul Muncii din Turcia, Vedat Isikhan.

Noul ministru de Finanţe al Turciei, Mehmet Simsek, a declarat că ţara nu are altă alegere decât să revină la „fundamente raţionale” pentru a asigura predictibilitatea economiei.

Stabilitatea macrofinanciară într-un mediu de provocări globale şi tensiuni geopolitice crescute va fi o prioritate, a mai spus Mehmet Simsek. „Disciplina fiscală şi asigurarea stabilităţii preţurilor pentru o creştere economică ridicată şi sustenabilă vor fi obiectivele noastre principale”, a precizat Simsek, cel care a mai ocupat postul de ministru de Finanţe şi ulterior vicepremier între 2009 şi 2018. „Este vital pentru ţara noastră să reducă inflaţia până la zona de o singură cifră, să crească predictibilitatea în toate domeniile şi să accelereze transformarea structurală, care va reduce deficitul de cont curent”, a spus Simsek.

Turcia-UE

Relațiile dintre Ankara și Bruxelles sunt extrem de încordate. Recent, Manfred Weber, liderul Partidului Popular European (PPE, de centru-dreapta) – cel mai mare din Parlamentul European – consideră că trebuie să i se pună capăt procesului de aderare a Turciei la UE, în urma realegerii preşedintelui Recep Tayyip Erdogan. „Ultimii ani au arătat că un parteneriat strâns este important, dar că nimeni nu doreşte ca Turcia să devină membră cu drepturi depline a UE, nici Turcia, nici Uniunea Europeană”, a declarat Manfred Weber. „Trebuie să renunţăm la acest proces pentru că mai mult blochează relaţii mai bune decât le sprijină”, a apreciat liderul PPE în acest interviu.

Aşteptările după victoria electorală a lui Erdogan sunt clare, a afirmat Weber. „În special, în ceea ce priveşte obiectivul instaurării păcii între Ucraina şi Rusia, politica privind migraţia, modernizarea economică şi problema Ciprului, noi avem nevoie de cooperare. Erdogan ar trebui să fie imediat de acord cu aderarea Suediei la NATO”, a adăugat el.

Ciprul este divizat din 1974 ca urmare a unei lovituri de stat în Grecia şi unei intervenţii militare a Turciei. Numeroasele tentative de mediere din partea ONU pentru a depăşi divizarea au eşuat. Ciprul este membru al UE din 2004, dar legislaţia şi reglementările UE se aplică numai în sudul Ciprului grec.

Turcia a respins prin veto candidatura Suediei pentru aderare la NATO, motivând lipsă de angajament a Stockholmului în combaterea „organizaţiilor teroriste”, prin care Ankara se referă în principal la Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK).

Vizită prezidențială

Preşedintele Vladimir Putin şi preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan au convenit ca liderul rus să viziteze Turcia „în curând”, a declarat vineri un consilier al Kremlinului, citat de Interfax. „Există o invitaţie din partea preşedintelui Turciei. Putin şi Erdogan au convenit că vizita va avea loc în viitorul apropiat, dar nu am vorbit încă despre o zi anume, date specifice”, a declarat consilierul de politică externă al Kremlinului, Iuri Uşakov, citat de Interfax.

Dacă se va întâmpla, ar fi prima vizită a lui Putin într-o ţară NATO de când a ordonat invazia din Ucraina, la 24 februarie 2022. Putin a călătorit foarte rar în afara Rusiei de la începutul ostilităţilor.

Erdogan, reales luna trecută pentru un nou mandat de cinci ani, a încercat să menţină legături puternice atât cu Moscova, cât şi cu Kievul de la începutul conflictului din Ucraina.

Turcia a refuzat să se alăture aliaţilor săi occidentali în impunerea de sancţiuni economice Rusiei, dar a furnizat, de asemenea, arme Ucrainei şi a cerut ca suveranitatea acesteia să fie respectată.

De asemenea, Ankara a ajutat la intermedierea schimburilor de prizonieri şi, împreună cu Naţiunile Unite, a negociat un acord în iulie 2022 pentru a permite exportul în siguranţă de cereale din porturile ucrainene pe Marea Neagră.
Curtea Penală Internaţională (CPI) a emis în martie un mandat de arestare pe numele lui Putin pentru presupuse crime de război în Ucraina, ceea ce înseamnă că acesta ar putea risca să fie arestat dacă călătoreşte în străinătate. Cu toate acestea, Ankara nu este parte la Statutul de la Roma, care a creat CPI, astfel că Putin nu ar risca acest lucru dacă ar vizita Turcia.

În plus, Turcia a ezitat să participe la sancţiunile împotriva Rusiei încă de când aceasta a invadat Ucraina în februarie 2022. Turcia, stat membru NATO, s-a poziţionat ca mediator în cadrul acestui conflict.

Turcia nu este însă semnatară a Statului de la Roma, actul fondator al CPI, iar observatorii apreciază că, mai mult ca sigur, Ankara nu va pune în practică mandatul de arestare împotriva lui Putin.

 „Două state, o singură naţiune”

Liderul turc Recep Tayyip Erdogan a făcut recent elogiul alianţei dintre Turcia şi Azerbaidjan, în timpul unei vizite în această fostă republică sovietică din Caucaz, după realegerea sa la conducerea statului turc.

Turcia şi Azerbaidjanul sunt „două state, o singură naţiune”, a declarat Erdogan, reluând un slogan ce ilustrează apropierea istorică dintre cele două ţări. „Şi noi vom continua pe acest drum în mod hotărât”, a adăugat Erdogan în timpul unei conferinţe de presă alături de omologul său azer Ilham Aliev.

Erdogan şi Aliev au afirmat că îşi vor spori eforturile pentru a deschide un coridor terestru care să lege Turcia de principalul teritoriu al Azerbaidjanului via Armenia, un proiect vechi şi complex.

„Deschiderea coridorului Zangezur este inevitabilă. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Ne vom spori eforturile în acest sens”, a declarat Aliev. Acest culoar „va fi important pentru a întări relaţiile dintre Turcia şi Azerbaidjan”, a subliniat la rândul său Erdogan.

Semn al alianţei dintre cele două ţări, Turcia livrează drone Azerbaidjanului care i-au permis acestuia să câştige în 2020 un război contra Armeniei în 2020, pentru control asupra regiunii disputate Nagorno-Karabah. Evocând acest război, Aliev a afirmat că decenii de „negocieri au eşuat să aducă rezultate, însă forţa noastră a reuşit”. Baku şi Ankara „îşi vor întări forţa în lume şi în regiune”, a afirmat el.

Războiul dintre Armenia şi Azerbaidjan s-a soldat în toamna lui 2020 cu un armistiţiu semnat cu medierea Rusiei, Baku recucerind importante teritorii aflate sub controlul separatiştilor armeni. De atunci, Armenia şi Azerbaidjan negociază un tratat de pace, însă situaţia rămâne tensionată, cu ciocniri regulate la frontieră.

După acest război, Turcia caută de asemenea să aplaneze tensiunile cu Erevanul. Prim-ministrul armean Nikol Paşinian a asistat astfel la ceremonia de învestire a lui Erdogan, reales la sfârşitul lui mai.

Relaţiile dintre Turcia şi Armenia rămân unele tensionate din cauza masacrelor împotriva armenilor comise în timpul primului Război Mondial în Imperiul Otoman, masacre pe care Erevanul şi numeroase ţări le consideră genocid, termen respins de Ankara.

Ankara și NATO

Turcia a intervenit decisiv în Republica Kosovo, trimițând forțe suplimentare pe fondul violențelor din fosta provincie iugoslavă.

Efectivul KFOR ajunge în prezent la câteva mii de soldați după întărirea cu un batalion de 500 de soldaţi în Turcia acum două săptămâni, în urma ciocnirilor de la sfârşitul lunii mai cu manifestanţi sârbi, soldate cu 30 de răniţi în rândurile KFOR.

Totodată, liderul turc Recep Tayyip Erdogan a avertizat anterior că Turcia ”nu va satisface” neapărăt ”aşteptările” Suediei, candidată la aderarea la NATO, la viitorul summit de la Vilnius din 11-12 iulie.
”Cu voia lui Dumnezeu, voi participa (la summit). Suedia are aşteptări, dar aceasta nu înseamnă că noi le vom satisface”, a spus Erdogan, care blochează de mai multe luni aderarea Suediei la NATO, reproşându-i laxitatea faţă de militanţii kurzi refugiaţi pe teritoriul său. ”Pentru ca noi să ne putem conforma acestor aşteptări, trebuie mai întâi ca Suedia să facă partea care îi revine”, a declarat Erdogan, citat de mass-media.
La începutul lunii iunie, la Istanbul, secretarul general al Alianţei, Jens Stoltenberg, a chemat Turcia să finalizeze aderarea Suediei ”cât mai curând posibil”, apreciind că aceasta ”şi-a îndeplinit obligaţiile”.
Turcia, care a dat undă verde la sfârşitul lui martie pentru aderarea Finlandei la NATO, rămâne unul din cele două membre, împreună cu Ungaria, care nu au ratificat deocamdată aderarea Suediei.

Turcia și Golful

Ankara dezvoltă relații strategice în zona Golfului, având o bază militară în Emiratul Qatar și relansând negocierile cu alte state din regiune, precum Regatul Arabiei Saudite.

Anterior, Turcia și Irak au prezentat un plan ambiţios de a construi o şosea şi o cale ferată care să lege Golful de Turcia, ambele proiecte fiind menite să pună pe ruta de transport globală o ţară care iese din decenii de conflict, un proiect evaluat la 17 miliarde de dolari de guvernul irakian, care se întinde peste 1.200 km.

Șoseaua şi calea ferată vor trebui construite în cooperare cu ţări din regiune – Qatar, Emiratele Arabe Unite, Kuweit, Siria, Oman, Iordania, Turcia, Iran şi Arabia Saudită. „Este o legătură care va servi vecinilor Irakului şi regiunii şi (va contribui) la integrarea economică”, acolo unde Golful joacă un rol major în transportul maritim global, a adăugat el.

Fiecare ţară care doreşte acest lucru „va putea realiza o parte a proiectului”, a explicat Comisia pentru Transport a Parlamentului irakian, care estimează că proiectul ar putea fi finalizat „în termen de trei până la cinci ani”.

„Drumul Dezvoltării va stimula interdependenţa între ţările din regiune”, a declarat ambasadorul Turciei la Bagdad, Ali Riza Guney, fără a preciza cât de mult intenţionează să contribuie financiar ţara sa, principalul partener economic al Irakului.

Coridorul rutier şi feroviar ar trebui să permită Irakului să îşi valorifice poziţia geografică şi să îl transforme într-un important centru de transport de mărfuri şi persoane între Golf şi Turcia şi apoi Europa.

Proiectul prevede construirea a aproximativ cincisprezece staţii de-a lungul traseului, inclusiv la Basra (sud), Bagdad şi Mosul (nord), până la graniţa cu Turcia.

Problema siriană

Uniunea Europeană a promis anterior că va aloca încă 560 de milioane de euro pentru a veni în ajutorul sirienilor care au fost nevoiţi să-şi părăsească ţara devastată de război începând din 2011. O parte vor ajunge la refugiații sirieni din Turcia.

Începând din 2011, peste 500.000 de persoane au fost ucise în Siria, după ce reprimarea brutală de către forţele regimului Bashar al-Assad a manifestaţiilor paşnice a aruncat ţara în război, un conflict complex în care sunt implicate puteri străine şi organizaţii jihadiste.

ONU estimează că peste 12 milioane de sirieni au fost nevoiţi să-şi părăsească căminele din cauza acestui conflict, dintre care 5,4 milioane s-au refugiat în ţările vecine, în special în Turcia, Liban şi Iordania.

Promisiunea de a aloca peste jumătate de miliard de euro suplimentari în numele UE vine în completarea sumei de 1,56 miliarde de euro anunţate anul trecut, un angajament confirmat de Josep Borrell.

În total, comunitatea internaţională a promis în mai 2022 că va mobiliza 6,4 miliarde euro pentru a ajuta poporul sirian până la finalul anului 2023.

Borrell a reamintit că 90% din sirienii rămaşi în ţara lor trăiesc în condiţii de sărăcie şi că 60% suferă de ”insecuritate alimentară”. În pofida eforturilor ONU, ”nu sunt reunite condiţiile pentru ca UE să-şi modifice politica faţă de Siria”, ceea ce ar face necesare ”reforme politice veritabile” în această ţară, a declarat el.

Strategie turcească

Autoritățile turce construiesc, în mod rapid, locuințe și alte facilități în nordul Siriei, în apropiere de graniţa sa, cu scopul de a reloca refugiaţi sirieni, potrivit presei turce, în fâşia de frontieră controlată de Ankara. „Refugiaţii sirieni care trăiesc în Turcia se vor stabili în aceste case (…) ca parte a unei returnări demne, voluntare şi sigure”, au declarat oficiali turci.

„Vom construi 240.000 de case în regiune”, a adăugat sursa citată, exprimându-şi speranţa că lucrările de construcţie vor fi finalizate în trei ani.

Aceste declaraţii survin în contextul în care problema relocării refugiaţilor sirieni se află în centrul campaniei prezidenţiale din Turcia, unde duminică are loc turul al doilea.

Lucrările sunt finanțate de Agenţia Guvernamentală Turcă pentru gestionarea dezastrelor şi situaţiilor de urgenţă (AFAD), dar şi Fondul din Qatar pentru Dezvoltare. Turcia găzduieşte peste trei milioane de refugiaţi sirieni care au fugit de războiul din ţara lor.

Preşedintele Recep Tayyip Erdogan, sub presiunea electoratului şi a opoziţiei, promite să facă tot posibilul pentru a le facilita întoarcerea.

În mai 2023, el a anunţat că ţara sa intenţionează să construiască, cu ajutorul organizaţiilor umanitare internaţionale, 200.000 de unităţi locative în 13 locuri din nordul Siriei pentru a permite întoarcerea a un milion de refugiaţi care trăiesc în Turcia.

Turcia a relocat deja peste o jumătate de milion de refugiaţi în Siria, după ce le-a construit mii de case acolo în ultimii ani.

Ankara s-a plasat de la începutul conflictului din Siria, în 2011, în sprijinul opoziţiei şi al rebelilor dornici să-l răstoarne pe preşedintele sirian Bashar al-Assad.

Dar preşedintele turc încearcă acum să refacă legăturile cu omologul său sirian, care condiţionează orice întâlnire cu Erdogan de retragerea trupelor turceşti desfăşurate în nordul Siriei.