Turcia, între NATO și neo-otomanism pontic

Republica Turcia se află la intersecția a numeroase zone de conflict, dar și regiuni bogate în resurse energetice. Neuitând că Turcia de azi este urmașa Imperiului Otoman, clasa politică turcă s-a lansat în ultimele decenii într-o ofensivă diplomatică neo-otomană care afectează profund regiunea pontică.
În prezent, controlul asupra strâmtorilor Bosfor și Dardanele, oferit de Convenția de la Montreux, face ca Turcia să joace un rol important în gestionarea crizei de securitate provocată de războiul din Ucraina, aducând în prim plan rolul Turciei de stat membru NATO. Mai mult, diplomația turcă se vede astfel poziționată regional încât trebuie să administreze un număr sporit de crize regionale, majoritatea complicând relațiile dintre Turcia și alți actori geopolitici importanți, precum Federația Rusă, Republica Islamică Iran, Statele Unite ori Israel.

Moștenirea imperială

Neo-otomanismul este o ideologie politică specifică Turciei, care promovează o pătrundere cât mai profundă în fostele regiuni ale Imperiului Otoman, Din punct de vedere geografic, această politică vizează zone largi din Europa, nordul Africii, peninsula Arabia, până în Indonezia și Pakistan, oriunde au existat interese otomane majore, indiferent de perioada istorică.
Înainte de Turcia actuală, Anatolia era centrul Imperiului Otoman, care se întindea din Yemen până la Viena și din Azerbaijan până în Maroc. Separată de Europa doar prin strâmtoarile Bosfor și Dardanele, peninsula este o trambulină geopolitică perfectă pentru proiectarea ambițiilor geopolitice turcești în cele patru zări. Metropola Istanbul, fostul Constantinopole bizantin, reprezintă în continuare principala cheie a accesului economic, politic și spiritual dintre bazinul pontic și restul lumii.
Administrația Erdogan s-a folosit de orice prilej geopolitic pentru a promova neo-otomanismul, un amestec rar de naționalism panturcic, islamism și interese proprii ale Republicii Turcia, mai ales în domeniul energetic.
În ultimele decenii, Ankara a intervenit, oficial și neoficial, în numeroase situații de conflict din state precum Afghanistan, Libia, Siria, Bosnia-Herțegovina, Azerbaijan și, mai recent, Ucraina. Turcia își urmărește conștiincios și interesele energetice, implicându-se agresiv în exploatări gazeifere în Marea Mediterană, situație care a dus la escaladarea tensiunilor cu Grecia. În bazinul pontic, demersurile turcești de exploatare a câmpurilor Caycuma-1 ori Sakarya au furat startul cursei energetice și nici nu au întâmpinat opoziție din cauza riveranilor pontici, a se citi mai ales Federația Rusă.

Primatul musulman

Liderul turc Recep Tayyip Erdogan, confruntat cu un an electoral greu pe plan intern, acordă o atenție deosebită consolidării poziției de lider al Turciei în lumea musulmană sunnită, dar și șiită. Aflată într-o concurență acerbă cu Arabia Saudită, Republica Arabă Egipt ori Republica Islamică Iran pentru cucerirea lumii musulmane, musulmanii din zona Mării Negre sunt, de facto, dependenți de Turcia, care prin Diyanet İşleri Başkanlığı (Direcția Afacerilor Religioase) joacă un rol important, mai ales financiar, în administrarea vieții religioase a musulmanilor din România, Georgia, Bulgaria ori Ucraina.
Comunitățile musulmane din Federația Rusă, având o complexitate aparte din punct de vedere etnic și istoric, sunt mai puțin dependente de Ankara, inclusiv datorită politicii statului rus, care nu a exclus niciodată accesul musulmanilor în rândul elitelor sale politice ori economice.
Chiar dacă nu au acces direct teritorial la Marea Neagră, statele musulmane din Caucaz și Asia Centrală, precum Azerbaijan, Uzbekistan, Kazakhstan, Turkmenistan, Tadjikistan și Kîrgîzstan, joacă, în mod indirect, un rol important în politica turcă la Marea Neagră, populațiile turcice din acest spațiu privind natural la Turcia ca la un frate mai mare.
Chiar dacă Turcia republicană nu susține o revenire la instituția Califatului, desființat de Mustafa Kemal Ataturk în 1924, autoritățile de la Ankara folosesc în mod inteligent relațiile religioase dintre Turcia și diferite comunități musulmane din spațiul pontic. Datorită potențialului demografic al acestor comunități, este posibil ca strategia turcă să influențeze decisiv destinul acestora și relațiile dintre Turcia și statul gazdă.

Erdogan, satisfacut de relatiile dintre o parte a lumii arabe și Republica Turcia

Mavi Vatan-Patria Albastră

„Patria albastră” ori Mavi Vatan în limba turcă este o doctrină geopolitică, militară și juridică care ghidează activismul turc în zonele maritime, mai ales în Estul Mediteranei, având potențial de aplicabilitate și în Marea Neagră, în condițiile descoperirii de noi resurse energetice. Prin aplicarea doctrinei Mavi Vatan, Ankara poate încerca revendicarea unui vast domeniu maritim, inclusiv în bazinul pontiv, în funcție de evoluțiile geopolitice.
Dezvoltată de înalți oficiali militari din diferite categorii de forțe militare turcești, dar și de responsabili din cadrul serviciilor de informații de la Ankara, doctrina „Patria albastră” este bine primită de elitele militare, politice, economice și intelectuale ale Turciei.
Inițiatorii doctrinei, conștienți de importanța strategică a mărilor pentru Turcia, subliniază că succesul acestei doctrine depinde și de capacitatea Turciei de a-și moderniza forțele navale, efort care va necesita menținerea unor parteneriate internaționale puternice, mai ales ca parte a NATO.
Chiar dacă vine în contradicție cu viziunea tradițională a mediilor islamiste și conservatoare, care susțin în mod tradițional politica promovată de președintele Recep Tayyip Erdoğan, administrația acestuia a adoptat-o rapid. Acest lucru i-a oferit posibilitatea de consolidare a alianțelor cu mișcările naționaliste din societatea turcă și lumea panturcică, Marea Neagră fiind un potențial câmp de testare în viitor.
Având în vedere că Mavi Vatan ghidează strategia de apărare a suveranității pe mare a Turciei, inclusiv controlul platoului continental al Turciei și al zonei economice exclusive, ne putem aștepta la aplicarea ei și în cursa pontică pentru resurse energetice.

Sultanatul gazelor

Alianța strategică dintre Ankara și Baku, dar și relațiile privilegiate pe care Turcia le are cu state precum Turkmenistan, oferă acesteia posibilitatea de a implementa proiecte energetice pe termen lung. Recent, oficiali din industria de extracție turcă declarau că eforturile pentru a aduce pe piață cât mai curând rezervele de gaze naturale din Marea Neagră ale Turciei continuă fără întreruperi.
În decembrie 2022, președintele Erdoğan anunța descoperirea de rezerve suplimentare de 58 de miliarde de metri cubi de gaze naturale în blocul Çaycuma 1 din Marea Neagră, la o adâncime care permite exploatarea comercială pentru piața internă turcă. El a declarat că rezervele de gaze naturale ale Turciei din bazinul Mării Negre au o valoare de piață de cel puțin 1.000 de miliarde de dolari, lăsând să se înțeleagă că această valoare poate crește semnificativ în cazul confirmării unor noi zăcăminte.
Ankara are planuri ambițioase, având un număr de nave de cercetare seismică și nave de foraj care lucrează în bazinul Mării Negre, accelerând procesul de descoperire al gazelor naturale. Administrația Erdogan a prioritizat acest sector, oficialii turci sperând că producția din Sakarya va crește treptat, atingând un nivel de 40 de milioane de metri cubi pe zi până în 2027-28.
Demersurile părții turce obligă partea română să accelereze dezvoltarea propriilor proiecte, mai ales în zona Neptun Deep, existând posibilitatea unei rivalități neoficiale dintre București și Ankara. Turcia ar putea deveni totuși una dintre statele consumatoare de gaz pontic românesc, având în vedere că Turcia este extrem de dependentă de importurile din străinătate. Conform datelor mass-media din Ankara, producția internă turcă acoperă doar 10% din consumul de țiței și sub 1% în cazul gazelor naturale.

Recep Tayyip Erdogan și omologul său azer, Ilham Aliev, au pus bazele unei alianțe geopolitice de succes

Axa Putin-Erdogan

Relațiile complexe dintre liderul turc Recep Tayyip Erdogan și omologul său rus, Vladimir Putin, reprezintă una din marile enigme ale vieții politice mondiale, cei doi rivali fiind forțați de împrejurările geopolitice să încerce să găsească un modus vivendi. În mod tradițional, strategia politică externă turcă nu a încercat să excludă Rusia din politica pontică, dar a mizat pe consolidarea relațiilor transatlantice.
Invazia militară rusă în Ucraina a favorizat un rol crescut pentru Erdogan la nivelul comunității internaționale, acesta încercând să profite de relațiile personale pentru a transforma Turcia în statul care va aduce pacea pe front. Până acum, demersurile sale nu au fost încununate de succes, dar eforturile sale i-au oferit un rol recunoscut de posibil arbitru între Kiev și Moscova.
Aceste relații, îmbunătățite dramatic după evenimentele din Turcia din 2016, se reflectă și în poziția actuală a Rusiei față de Turcia, care rămâne unul din singurele state unde rușii pot călători ori face afaceri după impunerea sancțiunilor.
În afara zonei Mării Negre, Turcia se intersecteză cu interesele Federației Ruse și în Siria, zona Caucazului de Sud, Libia, Asia Centrală și alte regiuni sensibile. Cele două părți și-au arătat disponibilitatea să negocieze înțelegeri la nivel regional, lucru care influențează direct situația din Marea Neagră, privită de mulți oficiali de la Ankara ori Moscova drept un condominium ruso-turc, unde alți jucători geopolitici nu au ce căuta.

Duetul geopolitic Erdogan-Putin dă dureri de cap Occidentului

Convenția de la Montreux, piatra de moară geopolitică

Imediat după începerea invaziei militare rusești în Ucraina, poziția Turciei în regiune și posibila închidere a strâmtorilor Bosfor și Dardanele au devenit una dintre principalele probleme geopolitice. Conform Convenției de la Montreux din 1936, care reglementează traficul maritim prin Marea Neagră, Turcia are dreptul de a împiedica traversarea strâmtorilor de către navele de război, dând Turciei o putere considerabilă în regiune. Potrivit Convenției, Turcia trebuie să garanteze libertatea de trecere pentru toate navele civile și comerciale în timp de pace.
În timp de război, există mai multe articole care reglementează trecerea navelor comerciale și militare în funcție de poziția Turciei în război, adică dacă este o țară beligerantă sau nu și dacă se consideră amenințată sau nu. Prin urmare, în timpul războiului, se aplică reguli diferite, folosite cu dibăcie de Ankara.
Portavioanele, indiferent dacă aparțin statelor riverane sau nu, nu pot trece în niciun caz prin strâmtorile Bosfor și Dardanele, limitând drastic capacitatea SUA, Franței ori Marii Britanii de a interveni direct în anumite zone din bazinul Mării Negre.
Numărul total și tonajul total maxim al tuturor forțelor navale străine care pot fi în curs de trecere prin strâmtori sunt limitate la nouă, respectiv la 15000 de tone. Deoarece navele de război moderne sunt grele, iar Convenția nu a fost modificată pentru a lua în calcul evoluțiile tehnologice, numărul navelor care au voie să treacă scade în mod semnificativ.
Tonajul total maxim pe care îl pot avea în Marea Neagră marinele militare ale statelor neriverane este de 45000 de tone, iar tonajul total maxim al navelor de război pe care un stat non-riveran îl poate avea în Marea Neagră este de 30000 de tone.
Convenția prevede clar că navele de război ale statelor beligerante pot trece prin strâmtori dacă statul beligerant își exercită obligații de apărare colectivă sau navele de război se întorc la bazele lor.
Experiența războiului din Ucraina pare a fi convins Ankara că este în interesul turc menținerea actualului statut al Mării Negre, care prin aplicarea ad litteram a Convenției de la Montreux oferă spațiu de manevră Turciei în relațiile cu aliații din NATO dar și cu amici geopolitici de conjunctură precum Federația Rusă.

Interese energetice și de securitate

Interesele energetice majore ale Turciei, combinate cu sancțiunile impuse Federației Ruse, au favorizat transformarea Turciei într-un hub energetic major, Ankara fiind parte din toate proiectele energetice majore din regiune implementate de Federația Rusă ori influențate de aceasta. Relațiile energetice apropiate dintre Ankara și Baku, care transformă Turcia într-una din porțile energetice ale Europei au avut și acceptul tacit al Moscovei.
Relațiile dintre Erdogan și Putin au influențat și cooperarea nucleară, pe fondul pierderii altor piețe de către industria de profil din Rusia. Ankara vrea ca, până la mijlocul anului 2023, primul reactor al primei centrale turcești, de la Akkuyu, să înceapă să funcționeze în regim normal. Alte trei reactoare ar urma să fie construite și operaționale până în 2026, capacitatea acestora urmând să asigure 10% din consumul intern turc de electricitate. Autoritățile ar dori să mai construiască cel puțin încă trei centrale nucleare mari, Turcia dorind să devină și exportator de energie.
În domeniul securității și apărării, relațiile Turciei cu Rusia s-au intensificat, în ultimul deceniu, mai ales după achiziționarea sistemului de apărare aeriană S-400 și refuzul Turciei de a se ralia la sancțiunile occidentale impuse Rusiei pe fondul evenimentelor din Ucraina, din 2014.
Aceste evoluții au lăsat o ușă deschisă pentru relații aparte cu Rusia, iar continuarea relațiilor economice și comerciale, în ciuda invaziei Ucrainei de către Rusia din 2022, a ridicat semne de întrebare cu privire la alianța strategică a Turciei cu partenerii din NATO, mai ales SUA și Marea Britanie.

Liderul turc, Recep Tayyip Erdogan, lansează o nouă ofensivă diplomatică

Diplomația Bayraktar

Invazia militară rusă în Ucraina a oferit posibilitatea liderului turc Recep Tayyip Erdoğan să revină din semi-izolarea provocată de disensiunile cu aliații occidentali și de cooperarea dintre Ankara și Moscova în anumite dosare geopolitice sensibile, precum Siria ori Caucazul.
Ankara a sprijinit în mod clar Ucraina nu doar politic, ci și militar prin vânzările de drone Bayraktar, care au schimbat natura și cursul războiului, ajutând la oprirea primelor ofensive ruse. Bayraktar au devenind un simbol al luptei trupelor ucrainene împotriva blindatelor și fortificațiilor rusești.
Turcia susține independența, suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei și datorită propriilor temeri în problema separatistă kurdă. Ankara a făcut declarații repetate în acest sens și prin prisma eforturilor aliatului său strategiz azer de readucere sub control propriu regiunea separatistă Nagorno-Karabah.
Erdogan a găzduit deja mai multe runde oficiale și neoficiale de pace dintre Kiev și Moscova, încercând să câștige dividendele geopolitice aduse de un astfel de succes. Momentan, demersurile turcești în acest sens sunt blocate, părând că ștafeta a fost preluată de China.
Turcia a mai influențat și din punct de vedere religios situația din Ucraina, oficialii de la Ankara susținând decizia Patriarhatului Ecumenic de Constantinopole de a acorda autocefalia (independența) Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Concomitent, Diyanet İşleri Başkanlığı (Direcția Afacerilor Religioase) de la Ankara sprijină în continuare autoritățile religioase ale comunității tătare crimeene refugiate în zona controlată de autoritățile de la Kiev și care nu recunosc anexarea peninsulei de către Federația Rusă.

Ucraina se confruntă cu o sângeroasă invazie rusă

Pacea grânelor

Turcia a fost, de asemenea, atrasă în disputa cu privire la blocarea de către Rusia a porturilor ucrainene, care a dus la o penurie gravă de grâu, porumb și ulei de floarea soarelui pe piețele internaționale. Rusia a fost acuzată că folosește mijloace militare și civile pentru a distruge comerțul ucrainean, blocând ilegal porturile Odesa și Chornomorsk, dar și profitând din vânzarea unor cantități importante de cereale ucrainene furate din zonele cucerite.
Un episod dur a survenit în iulie 2022, când o navă care transporta cereale furate de la fermierii ucraineni, a creat o dispută diplomatică nu numai între Ucraina și Rusia, ci și între Ucraina și Turcia, deoarece Ankara nu oprit nava și nici nu a returnat cerealele. Ministrul turc de externe Mevlüt Çavuşoğlu a anunţat atunci că nu s-au găsit cereale ucrainene pe nava în litigiu.
În acest moment această pace fragilă a cerealelor pare să fie respectată de părțile aflate în conflict, partea turcă încercând să extindă această înțelegere și la alte categorii de produse exportate de către Ucraina, dar și de Federația Rusă.
Este greu de crezut că partea rusă va mai reuși să amenințe pe uscat porturile Odesa și Chornomorsk, dar Flota militară rusă a Mării Negre poate oricând să instituie o nouă blocadă împotriva Ucrainei.