Conflictul pentru putere in interiorul statului turc dintre primii oameni in stat, premierul Recep Erdogan si presedintele Abdullah Gul, pe de o parte, si elitele Armatei turce, pe de alta parte, risca sa arunce Turcia in haos, atat pe plan intern, cat si in plan regional. Pana in prezent, in jur de 70 de conducatori ai Armatei turce au fost ridicati de catre politie sub acuzatia de complot in vederea realizarii unei noi lovituri de stat menita sa rastoarne de la guvernare actual Executiv turc. Guvernele de la Ankara s-au confruntat pana in prezent cu nu mai putin de patru lovituri de stat militare, incepand de anii ’60, aproape la fiecare deceniu ce a urmat. Ultima lovitura de acest gen a fost data, in 1996, Guvernului lui Necmettin Erbakan, un premier islamist care a fost totodata modelul politic al celor doi elevi ai sai – actualul premier Recep Erdogan si presedintele turc, Abdullah Gul. Sursa adevarata a conflictului dintre islamistii condusi de Erdogan si militari este tocmai accea de lupta pentru impunerea propriul sistem de valori pentru Turcia. Daca Partidul Justitiei si Dezvoltarii (AKP) doreste sa impuna cu tarie in Turcia preceptele religioase specifice statului religios de tip musulman, clasa militara se lupta pentru laicizarea tarii si apropierea sa tot mai mult de valorile occidentale. Pe acest fundal, Erdogan doreste sa isi impuna propriile reguli pe fondul unei popularitati crescande in randul cetatenilor turci a partidului pe care il conduce. In aceste conditii, o eventuala lovitura de stat a militarilor nu s-ar putea bucura si de simpatia unei majoritati a populatiei de circa 80 de milioane a Turciei, fapt ce nu ar conduce decat la o eventuala pierdere totala a prestigiului secular al clasei militare turce. Din 2002, de cand partidul AKP se afla la guvernare, formatiune pe care in fapt o si conduce, Recep Erdogan a cumulat un capital politic extraordinar. Acest lucru s-a realizat cu precadere dupa ce si-a exprimat taios pozitia vizavi de conflictul armat de la inceputului lui 2009 din Fasia Gaza unde armata israliana a zdrobit practic orice forma de rezistenta a organizatiei Hamas care guverneaza aceasta regiune. La summitul mondial desfasurat la Davos, in ianuarie 2009, Recep Erdogan l-a acuzat direct pe presedintele israelian Shimon Peres de inceperea razboiul din Gaza si de genocid. La intoarcerea sa Ankara, Erdogan a fost primit in uralele a zeci de mii de oameni care l-au intampinat cu flori. De asemenea, in luna octombrie a anului trecut Turcia a exclus Israelul de la o serie de exercitii navale comune la care trebuia sa particpe si SUA. De asemenea, o serie de filmari in care soldatii evrei omorau civili palestieni, printre care si copii, au rupt practic relatiile diplomatice dintre Ankara si Tel-Aviv. Toate aceste episoade cumulate i-au adus premierului Erdogan o si mai mare popularitate politica interna. Cu toate acestea, la nivel european, Turcia este perceputa tot mai departe de a se alatura celor 27 de tari ale Uniunii Europene. Lipsa reformelor in domeniul respectarii drepturilor si libertatilor cetatenesti, impinge tot mai vizibil Ankara de lumea europeana. Pe de alta parte, Turcia intampina poate cel mai greu test – convingerea Frantei si Germaniei, practic cele doua motoare economice ale UE,  de a-si da acordul asupra intrarii Ankarei sub umbrela UE. In schimb, Turcia ar trebui sa recunoasca masacrarea armenilor din anii 1915-1917 (peste 1,5 milioane de morti, indica Armenia, 300.000 – 500.000, potrivit Turciei), o chestiune extrem de delicata pentru Ankara pe care guvernul lui Erdogan nu doreste sa si-o asume in timpul mandatului sau. O eventuala destabilizare a situatiei din Turcia ar putea avea consecinte atat pentru stabilitatea la Marea Neagra dar si pentru NATO din perspectiva celui mai avansat avanpost al sau spre zona Caucazului si a Asiei Centrale, motiv pentru care o eventuala escaladare a situatiei ne-ar putea ingrijora si pe noi, mai ales din perspectiva noului rol pe care Romaniei a ales sa il ocupa in proiectul sctului antiracheta american.