Preşedintele rus Vladimir Putin a sărbătorit 25 de ani de putere absolută pe 31 decembrie, un sfert de secol în care şi-a eliminat toţi duşmanii, a declarat mai multe războaie, a anexat teritorii şi a construit o verticală monolitică a puterii care dă deja semne de osificare. „Ne-am îndepărtat de marginea prăpastiei”, a declarat Vladimir Putin, făcând aluzie la situaţia în care se afla Rusia când Boris Elţin i-a predat puterea, pe 31 decembrie 1999.
Reales în martie 2024 pentru un nou mandat de şase ani, el şi-a găsit deja locul în istorie. Vladimir Putin vrea să intre în anale ca liderul care a redat mândria imperială ruşilor, umiliţi după căderea Uniunii Sovietice în 1991. Un imperiu nu poate fi o democraţie, dar răbdarea ruşilor, deşi biblică, are şi ea o limită. Costul victoriei în Ucraina va fi bara de măsurare a liniei fine ce separă succesul de eşec pentru liderul de la Kremlin.

„Reimperializarea” politicii externe

Reimperializarea politicii externe a Federației Ruse, considerată o constantă a perioadei Putin, se referă la tendința Moscovei de a-și afirma, în mod explicit sau implicit, statutul de mare putere cu o sferă de influență extinsă asupra teritoriilor care au aparținut cândva Imperiului Țarist sau Uniunii Sovietice. Această abordare are mai multe componente – istorice, ideologice, geopolitice și militare – și poate fi observată în modul în care Moscova își definește și își aplică interesele în fostul spațiu sovietic și dincolo de acesta.

Moștenirea Imperiului Rus și a URSS este parte a discursul oficial al Kremlinului, făcând uneori referire la trecutul imperial și la „moștenirea glorioasă” a Rusiei, ceea ce alimentează ideea unui destin istoric de mare putere. Liderii ruși au promovat conceptul de „Russkiy Mir” (Lumea Rusă), care implică protejarea intereselor și drepturilor etnicilor ruși sau vorbitorilor de limbă rusă din afara granițelor Federației. Acest lucru justifică, din perspectivă oficială, o implicare directă în țări precum Ucraina, Belarus, Kazahstan sau alte state post-sovietice.

În concepția Moscovei, fostele republici sovietice (de exemplu, Ucraina, Republica Moldova, Georgia, Armenia, statele din Asia Centrală) sunt considerate parte din „străinătatea apropiată”. Rusia își propune să mențină un rol dominant în aceste regiuni, considerându-le esențiale pentru securitatea și prestigiul său.

Integrare forțată

Prin structuri precum Uniunea Economică Eurasiatică, Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO) sau Comunitatea Statelor Independente (CSI), Moscova încearcă să creeze mecanisme de cooperare care să întărească dependența economică și militară a statelor vecine de Rusia.

Controlul și furnizarea de resurse energetice (petrol, gaze naturale) constituie un instrument de presiune și influență. Prin acorduri bilaterale și prețuri preferențiale, Kremlinul își consolidează statutul de partener-cheie sau, dimpotrivă, își poate pedepsi adversarii (de ex., crizele gazelor cu Ucraina ori Republica Moldova.

Sprijinul acordat regiunilor separatiste (Transnistria în Republica Moldova, Abhazia și Osetia de Sud în Georgia, Donbas în Ucraina) creează „zone-tampon” și sporește dependența acestor entități față de Moscova. Această strategie îi permite Rusiei să aibă un cuvânt de spus în politica internă a țărilor respective.

Războiul din Georgia (2008), anexarea Crimeei (2014) și invazia pe scară largă a Ucrainei (2022) sunt exemple elocvente ale modului în care Moscova este dispusă să recurgă la forță pentru a-și atinge obiectivele strategice și a-și păstra dominația regională.

Începând cu anii 2000, Rusia a investit masiv în refacerea și modernizarea capacităților militare. Kremlinul valorifică imaginea de forță militară redutabilă în paralel cu diplomația pentru a-și crește influența pe scena internațională.

Justificări ideologice

Kremlinul prezintă acțiunile sale drept o responsabilitate de a proteja etnicii ruși și vorbitorii de limbă rusă. Această retorică a fost folosită, de pildă, în Crimeea și estul Ucrainei.

Rusia se prezintă ca un contrabalans la hegemonia occidentală, susținând necesitatea unui sistem internațional multipolar, în care suveranitatea statelor să fie inviolabilă (deși Moscova însăși încalcă acest principiu în anumite contexte). Oficialii ruși, în special Vladimir Putin, au promovat o imagine a Rusiei ca bastion al valorilor tradiționale, în contrapondere la „liberalismul decadent” al Occidentului. Aceasta rezonează cu anumite segmente sociale din țările vecine și leagă naționalismul intern de politica externă.

Tensiunile între Occident și Rusia, dar și diviziunile dintre puterile occidentale, au creat un context favorabil pentru ca Moscova să-și îndeplinească agendele expansioniste mai puțin contestată direct. În urma acțiunilor militare și a anexărilor, Rusia s-a confruntat cu sancțiuni economice din partea SUA și UE. Acestea au determinat o reorientare strategică a Moscovei către piețele asiatice (în special China), dar și consolidarea unei retorici anti-occidentale interne, folosită pentru legitimarea politicii de forță.

Reimperializarea politicii externe a Federației Ruse se manifestă atât prin discurs (naționalist, conservator, anti-occidental), cât și prin acțiuni concrete (implicarea în conflicte, anexări de teritorii, presiune economică). Prin combinarea acestor metode, Moscova încearcă să reconfigureze ordinea regională și, mai larg, să își reafirme statutul de mare putere globală.

Această tendință nu este un fenomen pur retoric, ci unul care are consecințe reale asupra securității și stabilității europene și globale. Înțelegerea și monitorizarea acestor evoluții sunt esențiale pentru a evalua pe termen lung modul în care Federația Rusă își va proiecta puterea și își va extinde influența.

Naționalism exacerbat

Asemeni unui ţar, Vladimir Putin a exercitat cel mai nemilos absolutism în politică în aceşti 25 de ani; a arătat o credinţă oarbă în Biserica Ortodoxă Rusă – Rusia devenind noua redută morală împotriva liberalismului steril – şi a promovat ideologia naţionalistă mesianică a lumii ruse. Dacă în primii ani s-a lăsat sfătuit, începând din 2012 – imediat după moartea liderului libian Muammar Gaddafi – liderul de la Kremlin a instituit un regim în care el are întotdeauna ultimul cuvânt. Deciziile colegiale care caracterizau Comitetul Central şi Biroul Politic din perioada sovietică au fost înlocuite cu un Consiliu de Securitate în care nu există loc pentru disidenţă. Partidul Kremlinului şi parlamentul sunt elemente de decor.
Odată cu reforma constituţională ce îi permite să rămână la putere până în 2036, el a depăşit o limită după care nu mai există întoarcere. Vladimir Putin se bazează pe Biserică Ortodoxă Rusă pentru a convinge poporul că are un mandat cvasi-divin, asemeni ţarilor din trecutul glorios al Rusiei.
Această situaţie a fost accentuată în timpul pandemiei de coronavirus. Închis cu hărţi ale Rusiei imperiale în buncărul său, doar câţiva consilieri puteau primi audienţă. Rezultatul a fost prima invazie a unei ţări europene de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Slăbiciunea Occidentului?

Retragerea grăbită a americanilor din Afganistan i-a demonstrat preşedintelui Putin că Occidentul a atins punctul cel mai de jos din punct de vedere geopolitic. Revenirea talibanilor la putere l-a convins că nici Statele Unite, nici europenii nu vor interveni militar în Ucraina. A greşit. El a crezut în rapoartele eronate ale serviciilor sale de informaţii că Ucraina va cădea în trei zile deoarece preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski va fugi din ţară după primul atac.
Exact asta voia să spună cancelarul german Angela Merkel când vorbea despre faptul că Vladimir Putin a pierdut simţul realităţii. Întâlnirile sale cu liderii străini par mai degrabă lecţii de istorie. Desigur, o istorie rescrisă de Kremlin, consideră mass-media internațională.
Lui Putin îi place să spună că frontul nu trece doar prin Ucraina, ci şi prin cultura, educaţia, economia şi tehnologia ruseşti. Iar cu ajutorul colegilor săi din fostul KGB, a declarat război propriului popor. Adică unor adversari precum Navalnîi, sau scriitori ca Akunin, artiştilor, jurnaliştilor, activiştilor şi oamenilor de ştiinţă care nu sunt suficient de patrioţi; şi tuturor tinerilor care nu vor să lupte în ţara vecină.
Este o nouă revoluţie culturală în care noua elită, adevăraţii eroi, nu sunt proletarii, ci veteranii războiului ucrainean, cei care cred cu fermitate că Rusia este o naţiune aleasă şi are un destin evident aşa cum au SUA.

Moscova nu crede în lacrimi

Ceea ce s-a întâmplat pe 8 decembrie în Siria a arătat că toate regimurile autoritare, indiferent de brutalitatea lor, au picioare de lut, mai ales dacă există presiuni externe și interne. Exilul în Rusia al liderului sirian Bashar al-Assad este o confirmare a înfrângerii viziunii geopolitice a preşedintelui Putin, obsedat de a pune capăt hegemonia occidentală pe toate continentele, dar incapabil să lupte pe două fronturi în acelaşi timp.
Blitzkrieg-ul din Ucraina a devenit o scurgere de oameni şi resurse, ceea ce a dezvăluit că Rusia, deşi capabilă să producă rachete hipersonice, este o ţară înapoiată din punct de vedere tehnologic şi împovărată de corupţie în rândurile generalilor. Şeful Grupului Wagner, Evgheni Prigojin, a înţeles acest lucru şi a încercat să schimbe situaţia printr-o revoltă armată, care i-a trezit pe mulţi ruşi din letargie, dar care l-a costat viaţa.
Serviciile secrete ruseşti, coloana vertebrală a regimului, au suferit o serie de înfrângeri dureroase. De la atacul islamist care a costat vieţile a 145 de oameni în martie, se trece la recenta crimă din mijlocul străzii a generalului responsabil cu apărarea chimică şi biologică, care a dezlănţuit furia lui Putin.
Principalul articol de export al Rusiei în timp de război nu mai sunt hidrocarburile, ci folosirea forţei pentru apărarea duşmanilor Occidentului, care, între timp, s-a dovedit şi ea depăşită.

Putin, ofițer KGB

Vladimir Putin s-a născut pe 7 octombrie 1952 în Leningrad (actualul Sankt Petersburg). El a studiat Dreptul la Universitatea de Stat din Leningrad, unde profesor i-a fost Anatoli Sobchak (viitor primar al orașului). După ce a terminat facultatea, s-a înrolat în KGB, unde a activat inițial în contrainformații, apoi în spionaj extern. A fost trimis în Germania de Est (la Dresda), într-o perioadă de intensă rivalitate între blocurile comunist și occidental.

În contextul prăbușirii Uniunii Sovietice, Putin a părăsit, în mod oficial, serviciul secret în 1991. Experiența sa în KGB i-a marcat însă viziunea asupra politicii și a structurilor de putere, dar și i-a consolidat rețeaua de contacte utile în ascensiunea ulterioară.

După căderea URSS, Putin s-a alăturat echipei lui Anatoli Sobchak, devenit între timp primar al orașului. A ocupat rolul de consilier responsabil de relații externe și de atragerea investițiilor. În această perioadă, Putin a lucrat la dezvoltarea relațiilor cu investitori străini și cu diverse structuri de business, ceea ce l-a familiarizat cu mecanismele de putere și i-a sporit vizibilitatea în cercurile politice rusești.

Traiectorie politică

După ce Anatoli Sobchak a pierdut alegerile pentru Primăria Sankt Petersburg, Putin a plecat la Moscova. A intrat în aparatul prezidențial al lui Boris Elțin, unde a deținut mai multe funcții care i-au permis să își construiască o reputație de administrator eficient și loial.

În 1998, a fost numit la conducerea Serviciului Federal de Securitate (FSB), succesorul KGB. Această funcție a reprezentat un pas crucial, consolidându-i relațiile cu aparatul de securitate și întărindu-i poziția în cercul de putere de la Kremlin. În august 1999, Boris Elțin l-a numit pe Vladimir Putin în funcția de prim-ministru. Câteva luni mai târziu, spre sfârșitul anului, Elțin s-a retras subit din funcția de președinte, lăsându-l pe Putin președinte interimar.

Ascensiunea sa a fost ajutată de dorința lui Elțin de a-și asigura un succesor care să protejeze cercul de putere de atunci și să garanteze stabilitatea sistemului post-sovietic.

După ce a ocupat poziția de președinte interimar, Putin a câștigat ușor scrutinul din martie 2000, asumându-și oficial funcția de președinte. Putin și-a propus să recentralizeze statul rus, după perioada tumultuoasă din anii ‘90. A redus autonomia regiunilor și a revizuit modul de numire a guvernatorilor, pentru a-i subordona mai direct Kremlinului.

Popularitate crescută

La finalul anilor ‘90 și începutul anilor 2000, conflictul din Cecenia era în plină desfășurare. Putin a impulsionat operațiunile militare pentru a aduce republica sub control federal, fapt ce i-a crescut popularitatea în rândul rușilor dornici de „lege și ordine”. Pe plan internațional, însă, Rusia a fost criticată pentru încălcări ale drepturilor omului.

În primul deceniu al anilor 2000, economia Rusiei a profitat de prețurile ridicate la petrol și gaze. Această conjunctură favorabilă i-a permis lui Putin să îmbunătățească salariile și pensiile, consolidându-și astfel baza electorală. Au apărut primele semne de limitare a presei libere. De pildă, cazul oligarhului Mihail Hodorkovski (arestat în 2003) a ilustrat cum Putin a decis să contracareze influența excesivă a oligarhilor care nu se aliniau agendei Kremlinului.

Din cauza prevederilor constituționale care interziceau atunci mai mult de două mandate consecutive, Putin nu a mai candidat în 2008. Dmitri Medvedev, susținut de Putin, a devenit președinte, iar Putin a trecut în funcția de prim-ministru. În pofida schimbării oficiale, majoritatea observatorilor consideră că Putin a continuat să controleze deciziile majore ale statului. Structurile de securitate și politica externă se aflau în mare măsură sub influența sa.

Medvedev a anunțat inițiative de „modernizare” și o aparentă deschidere către Occident (inclusiv celebra „resetare” în relația cu SUA), însă rezultatele au fost limitate, mai ales din cauza unei lipse reale de reforme structurale și a reticenței Kremlinului de a ceda controlul politic.

Revenirea la Kremlin

La alegerile din 2012, Vladimir Putin s-a înscris din nou în cursa prezidențială și a câștigat, deși procesul electoral a fost contestat de opoziție și de protestatari care au invocat fraude și lipsă de transparență.

În anii următori, a continuat să restrângă libertatea de exprimare și să limiteze spațiul de acțiune al ONG-urilor, sub pretextul protejării intereselor naționale. În 2020, a promovat o reformă constituțională ce îi permite să candideze pentru încă două mandate, având potențialul să rămână la conducere până în 2036.

Sprijinul acordat separatiștilor pro-ruși în estul Ucrainei și anexarea Peninsulei Crimeea au dus la impunerea de sancțiuni internaționale asupra Rusiei și la deteriorarea relațiilor cu Occidentul. Sprijinul militar acordat regimului Bashar al-Assad a readus Rusia într-o poziție cheie în Orientul Mijlociu și i-a sporit influența diplomatică.

Operațiunea militară pe scară largă declanșată împotriva Ucrainei a marcat o escaladare fără precedent. Drept răspuns, statele occidentale au aplicat sancțiuni severe, iar Rusia s-a confruntat cu o izolare politică și economică sporită.

Aspecte cheie

Încă de la începutul mandatului, Putin a vizat restaurarea autorității statului după anii ’90, când guvernatorii regionali și oligarhii aveau o putere considerabilă. A creat o „verticală a puterii” care asigură loialitatea față de Kremlin. Proveniența sa din KGB și ulterior experiența în FSB l-au ajutat să își întărească poziția prin rețele de influență și prin metode de control și supraveghere. Creșterea economică a Rusiei în anii 2000 a fost stimulată de prețurile ridicate la petrol și gaze. Această dependență energetică a oferit Kremlinului resurse pentru cheltuieli sociale și militare, dar a și vulnerabilizat economia la scăderile de preț.

Cu fiecare mandat, Moscova a aplicat tot mai multe măsuri restrictive împotriva opoziției și a presei, fapt care a subminat democrația și a generat critici la nivel internațional. Construirea unei identități ruse „independente de Vest” și apărarea sferei de influență în spațiul ex-sovietic au devenit piloni ai politicii externe. Această linie dură, concretizată în conflicte precum cel din Ucraina, a tensionat relațiile cu SUA și UE.

De la începuturile sale ca ofițer KGB la Dresda și până la transformarea într-un lider care domină viața politică rusă de peste două decenii, Vladimir Putin a configurat o Rusie mult mai centralizată, cu o economie dependentă de exporturile de hidrocarburi și o societate civilă redusă la tăcere în mare parte. În primii ani, popularitatea i-a fost sporită de relansarea economică și de promisiunea de a readuce stabilitatea și prestigiul Rusiei pe plan internațional.

Cu toate acestea, politicile sale interne și externe – de la acapararea instituțiilor democratice la acțiunile militare din Ucraina – au atras critici dure, sancțiuni internaționale și o izolare crescândă. Reforma constituțională care îi oferă posibilitatea de a rămâne la putere până în 2036 ilustrează ambițiile pe termen lung ale lui Putin și oferă o imagine clară asupra viitorului politic al Rusiei, unul încă marcat de tensiuni interne și internaționale.

Obiective în 2025

Este dificil de afirmat cu certitudine care sunt obiectivele lui Vladimir Putin în 2025, deoarece strategiile și planurile Kremlinului sunt deseori opace și pot suferi modificări de moment în funcție de evoluțiile interne și internaționale. Menținerea și consolidarea puterii interne reprezintă un obiectiv principal. Prin controlul politic, Putin își dorește să rămână figura centrală a politicii ruse, ceea ce implică neutralizarea opoziției, restrângerea libertăților civile și întărirea structurilor de securitate. Reformele constituționale adoptate în 2020, care îi permit să candideze până în 2036, sugerează că vizează o prelungire cât mai îndelungată a mandatului său.

În contextul sancțiunilor internaționale și al presiunilor economice, Kremlinul încearcă să mențină stabilitatea socială și să evite protestele de amploare. Prin măsuri precum creșterea pensiilor sau a salariilor din sectorul public (dacă bugetul și economia o permit), Putin încearcă să își păstreze baza de susținători. Este de așteptat ca guvernul să-și extindă instrumentele de monitorizare a populației și să continue controlul mediatic, pentru a modela percepția publică asupra politicilor Kremlinului și a situației din Ucraina.

Ucraina și sancțiunile

După invazia pe scară largă începută în 2022 și anexările declarate unilateral (Donețk, Luhansk, Herson, Zaporijjea și Crimeea – anexată încă din 2014), un obiectiv central al lui Putin este să consolideze controlul asupra acestor zone sau, cel puțin, să mențină un „fapt împlinit” pe teren. În cazul în care conflictul intră într-o fază de „îngheț” sau de negociere, Moscova va căuta o recunoaștere (fie ea și parțială) a teritoriilor ocupate, pentru a-și legitima câștigurile.

Un obiectiv indirect, dar foarte important, este slăbirea coeziunii occidentale privind sancțiunile și obținerea unor „crăpături” în frontul unit al UE și SUA, astfel încât Rusia să poată negocia o eventuală relaxare a restricțiilor economice și financiare.

Pe fondul sancțiunilor impuse de SUA, UE și alți parteneri occidentali, Moscova va continua să își întărească relațiile comerciale și strategice cu țări precum China, India, Iran sau state din Africa și America Latină. Scopul este să compenseze parțial pierderea accesului la piețele occidentale și să creeze un bloc de țări dispuse să facă afaceri cu Rusia în ciuda presiunilor internaționale.

Rusia este interesată să livreze tot mai mult petrol și gaze spre Asia și alte regiuni, ca alternativă la piața europeană (unde importurile au fost reduse masiv). Proiectele de infrastructură, precum noi conducte spre China, sunt esențiale pentru strategia energetică a Kremlinului.

Probleme economice

De ani de zile, Rusia promovează producția internă pentru a reduce dependența de importurile occidentale. În 2025, administrația Putin urmărește să vadă progrese semnificative în agricultura, industria de armament și alte sectoare-cheie. Kremlinul încearcă să dezvolte tehnologie locală în domenii sensibile (IT, semiconductori, industrie militară, producție de software), astfel încât să diminueze vulnerabilitatea la sancțiunile tehnologice.

În ciuda sancțiunilor, Banca Centrală a Rusiei și Ministerul de Finanțe vor continua să ia măsuri pentru a limita inflația și a evita prăbușirea rublei. Rezervele de aur și valută și vânzările de energie pe alte piețe reprezintă o „plasă de siguranță”, chiar dacă mai mică decât accesul la piața occidentală.

De la intervenția militară în Siria și până la rolul în diverse crize (africane, Orientul Mijlociu etc.), Putin dorește ca Rusia să fie percepută drept un jucător de prim rang, capabil să influențeze evenimentele la nivel global.

Rusia continuă să ofere asistență militară și tehnică unor guverne dispuse să-i ofere avantaje strategice sau economice (ex. în Africa, Orientul Mijlociu). În acest fel, Kremlinul urmărește să-și extindă cercul de aliați sau parteneri care pot bloca inițiative internaționale nefavorabile Moscovei.

În paralel cu situația din Ucraina, Kremlinul încearcă să mențină un rol decisiv în țări precum Belarus, Armenia, Kazahstan sau alte state din Asia Centrală, folosind instrumente politice, economice și militare (inclusiv prezența trupelor sau a bazelor ruse).

Obiectivele lui Putin în 2025 pot fi ușor identificate prin dorința de a-și menține și extinde controlul intern, de a conserva teritoriile ocupate în Ucraina (și de a obține eventuale recunoașteri parțiale), de a diminua impactul sancțiunilor internaționale prin apropierea de alte piețe și de a proiecta imaginea Rusiei ca putere globală. În paralel, Kremlinul depune eforturi să evite protestele interne, să gestioneze economia sub constrângeri și să construiască relații strategice cu state non-occidentale.

Fie că vorbim despre consolidarea verticalei puterii, despre redefinirea alianțelor globale sau despre susținerea ambițiilor sale geopolitice, Putin caută în 2025 să mențină statutul de „om forte” al Rusiei, într-un context internațional plin de tensiuni și incertitudini.

Plan de succesiune

În absența unor informații oficiale despre un posibil plan de succesiune, orice analiză privind posibilul succesor al lui Vladimir Putin se bazează pe observații privind elita politică și cercul său de apropiați. În mod tradițional, în Rusia, succesiunea la președinție se decide mai degrabă în interiorul cercurilor de putere și al structurilor de securitate (așa-numiții „siloviki”) decât în urma unei competiții democratice reale.

Unul din numele pomenite este acela al lui Dmitri Medvedev. Acesta a fost deja președinte al Rusiei între 2008 și 2012, iar ulterior prim-ministru, având experiență în vârful piramidei politice din Rusia, însă influența sa reală a variat de-a lungul timpului. În prezent, ocupă funcția de vicepreședinte al Consiliului de Securitate, fiind cunoscut pentru declarațiile sale nucleare la adresa Occidentului. Este considerat loial lui Putin, însă popularitatea sa internă este mult sub nivelul celei de care se bucură actualul președinte.

Mihail Mișustin, prim-ministru al Rusiei din 2020, fost șef al Serviciului Fiscal Federal, este considerat un alt posibil candidat. Reputația sa s-a consolidat prin reforme în administrația fiscală și prin politica economică.

Nu e cunoscut ca având un profil politic foarte puternic sau o bază proprie de putere, dar are avantajul unei bune imagini de tehnocrat.

Serghei Șoigu, a fost Ministrul Apărării până în 2024 și una dintre figurile publice importante din guvern. Popular în rândul armatei și în structurile de securitate, acesta nu are o pregătire politică tradițională, iar până în acest moment nu a deținut funcții în conducerea unui partid.

Implicarea Rusiei în conflicte armate recente, inclusiv războiul din Ucraina, a determinat o expunere sporită, ceea ce îi poate fi atât avantaj, cât și dezavantaj, în funcție de evoluțiile de pe front.

4. Serghei Sobianin

Primarul Moscovei, responsabil pentru modernizarea și dezvoltarea capitalei.

A câștigat vizibilitate datorită proiectelor ample de infrastructură.

Are imagine de tehnocrat cu bune abilități administrative, însă influența sa în afara Moscovei este incertă.

Nikolai Patrușev, fost secretar al Consiliului de Securitate al Rusiei și fost șef al FSB, este văzut drept un personaj influent în cercurile de securitate și foarte apropiat de Putin. Este considerat un aliat al actualului președinte și un promotor al liniilor dure din politica externă și de securitate.

Factori de influență

Alegerile în Rusia sunt în mare măsură controlate de Kremlin. Prin urmare, succesorul va fi, cel mai probabil, cineva agreat și promovat intern, nu neapărat o figură foarte populară la nivel național. Puterea reală este concentrată în cercul „silovikilor”, deci un candidat cu susținerea FSB, GRU sau a altor agenții de securitate are șanse sporite.

De-a lungul timpului, Putin a favorizat conducători care îi sunt loiali personal și care nu vor pune sub semnul întrebării prerogativele sale, chiar și dacă el nu va mai fi președinte. Implicarea Rusiei în Ucraina și sancțiunile occidentale pot influența opțiunile de succesiune. Un eventual succesor ar putea fi ales în funcție de capacitatea sa de a gestiona presiunile externe și crizele economice.

Așadar, nu există un „moștenitor” cert, iar Kremlinul menține această incertitudine pentru a nu consolida potențiali rivali. Dacă Vladimir Putin se va retrage sau va fi constrâns de evenimente să plece de la putere, cel mai probabil succesorul va fi o persoană cu profil de „om de sistem” (tehnocrat sau provenit din structurile de securitate), validat de cercul apropiat al lui Putin și de elitele economice afiliate Kremlinului.

Ambiții globale

Politica externă rusă agresivă nu rămâne nesancționată. Statele Unite au impus sancţiuni împotriva unor entităţi din Iran şi Rusia, pe care le acuză de tentative de amestec în alegerile care au avut loc în noiembrie în SUA.
Departamentul Trezoreriei SUA a susţinut într-o declaraţie că respectivele entităţi – o organizaţie afiliată Corpului Gărzilor Revoluţionare din Iran (IRGC) şi o alta afiliată serviciului de informaţii militare al Rusiei – au urmărit „să alimenteze tensiunile socio-politice şi să influenţeze electoratul american în timpul alegerilor din 2024”.
Potrivit instituţiei americane, acea organizaţie iraniană, denumită „Centrul de Producţie pentru Design Cognitiv” (Cognitive Design Production Center), a planificat operaţiuni de influenţă începând cel puţin din anul 2023, în timp ce organizaţia rusă, cu sediul la Moscova şi denumită Centrul de Expertiză Geopolitică (Center for Geopolitical Expertise CGE), a făcut să circule dezinformări despre unii candidaţi în alegeri şi a condus şi finanţat crearea de „deepfakes”.
Trezoreria americană mai afirmă că CGE a manipulat un videoclip pentru a produce „acuzaţii nefondate la adresa unui candidat la vicepreşedinţie în 2024”, fără a preciza numele acestuia.
„Guvernele Iranului şi Rusiei au vizat procesele şi instituţiile noastre electorale şi au încercat să divizeze poporul american prin campanii de dezinformare ţintite”, spune Bradley Smith, subsecretarul interimar al Trezoreriei pentru Terorism şi Informaţii Financiare. „Statele Unite vor rămâne vigilente în faţa adversarilor care ne-ar putea submina democraţia”, a mai indicat instituţia americană.

Victoria lui Trump

Republicanul Donald Trump a obţinut o victorie clară în faţa democratei Kamala Harris la alegerile din 5 noiembrie. De asemenea, republicanii au obţinut controlul asupra ambelor camere ale Congresului, dar cu o majoritate fragilă, situaţie ce prefigurează dificultăţi pentru ei în promovarea măsurilor economice ale noii administraţii şi a agendei politico-sociale conservatoare promise de Trump, în care se regăseşte combaterea ideologiei woke.
Noul preşedinte îşi preia mandatul pe 20 ianuarie 2025, iar printre priorităţile sale de politică externă a insistat asupra negocierii unui acord de pace care să pună capăt războiului declanşat prin invazia rusă în Ucraina. Până atunci, preşedintele democrat în exerciţiu, Joe Biden, încearcă să livreze Ucrainei întreg ajutorul aprobat de Congresul american, el anunţând luni un nou pachet de ajutor militar pentru Kiev, în valoare de 2,5 miliarde de dolari, plus un ajutor bugetar suplimentar de 3,4 miliarde de dolari.