de Ihor Lubyanov | nov. 5, 2015 | Federatia Rusa, Marea Neagra, Știri, Ucraina, UE, Uncategorized @ro
Rinat Akhmetov, un personaj cheie al scenei politice de la Kiev
Îmi aduc aminte de câteva discuţii pe parcursul mai multor seminare politice privind integrare la Uniunea Europeană. Eram tânăr şi tot întrebam politicienii vestici, când Ucraina, până la urmă, ar putea adera la UE. Bineînţeles, cauzele de ce nu putea să o facă (şi nici nu poate deocamdată) erau multiple şi persistă acum. Însă, a fost şi o frază permanentă care din când în când tot apărea în discuţii private. Europenii ziceau că Ucraina nu ar fi putut adera singură, – dacă o va face vreodată, va fi într-un pachet comun cu Belarus şi Republica Moldova. Singură – nu.
Belarusul se afla permanent sub regimul prorus şi ultra-sovietic al lui Alexander Lukaşenko, fără dar şi poate un rival al integrării europene. Iar Republica Moldova pe atunci era şi ea sub puterea comunistă a tovarăşului Voronin, şi nu prea se vedea calea de scăpare. Ei, şi europenii spuneau că Ucraina trebuia să aştepte, până când ambele ţări nu doar că vor dori, dar şi vor fi pregătite să adere împreună cu ea la UE. Atunci mi se părea o mare nedreptate. Ar fi fost foarte ciudat ca, de exemplu, Croaţia să aştepte Serbia până când va fi gata ultima să adere şi ea la UE. Atunci, de ce Ucraina trebuie să fie dependentă de vecinii ei? Dar logicul european douazeci de ani de zile tot a rămas neschimbat.
Au deschis şi o reprezentanţă comună a UE pentru Ucraina, Belarus şi Republica Moldova.
Schimbare de regim
Însă, după multe încercări de a schimba puterea în Belarus: am în vedere două încercări de revoluţii: în 2006 şi în 2010, – Uniunea parcă şi-a schimbat viziunea. După venirea democraţilor la putere în Republica Moldova, dar şi Revoluţia Demnităţii în Ucraina, UE a şi început formarea unui nou „package”: Ucraina, Republica Moldova şi Georgia. Acestea trei au semnat acordul de asociere, şi este foarte posibil ca road-map-ul pentru viitoarea aderare le va fi emis în comun. Scop acestui articol ar fi să vedem ce avantaje şi dezavantaje are pentru toate trei, dar şi pentru însăşi UE.
O decizie aparent reuşită. Însă, ca şi întotdeauna, în cazul Uniunii Europene şi al deciziilor ei birocratice, după aceea apare un set de probleme total neprevăzute. Când se forma pachetul, la începutul anului 2014, Europa nu ştia încă de problema şocantă cu Rusia şi ocuparea celor două părţi ale teritoriului ucrainean, – dar şi de fluviul refugiaţilor care au invadat UE după începutul realizării planului rusesc în Siria şi în tot Orientul Mijlociu. Bineînţeles, în momentul de faţă integrarea succesivă a celor trei ţări în UE (având în vedere şi probleme teritoriale vechi şi noi ale acestora) se pune sub semnul întrebăriim prefăcându-se într-una de lungă durată.
Kremlin-ul contra-ataca
Dar mai este o problemă şi mai mare. Rusia nici nu poate percepe şi nici nu vede în cel mai negru coşmar al ei aderarea statelor vecine la UE. Cunoscând planul european, a început să pună obstacole şi să creeze probleme pentru fiecare din acestea. Războiul din Ucraina din 2014-15, se pare, că a fost doar primul pas. A două ţintă este Republica Moldova, cu Rusia încercând să creeze acolo o nouă revoluţie prorusă („toamna” sau, de ce nu, – „iarna rusească”), folosindu-se de fostul (sau şi curentul) reprezentant al grupării mafiotice din Moscova „Solnţevskie”, dl Renato Usatâi. Deocamdată, însă, revolta rusească din R. Moldova, ca şi întotdeauna, nu prea se bucură de susţinerea populaţiei. De aceea, Rusia începe să se folosească de o schemă veche, dar mult mai eficientă. De oligarhii.
Oligarhizare politica
Nu este un mare secret că majoritatea oligarhilor din spaţiul ex-sovietic sunt oameni orientaţi către Federaţia Rusă. Pur şi simplu pentru că Rusia are bani şi piaţă. Astfel, ruşii au schimbat, de exemplu, politica Georgiei cu mâinile oligarhului Bidzina Ivanishvili, în 2012, dându-l afară pe preşedintele reformator Mikheil Saakashvili. În Ucraina Rinat Akhmetov şi Ihor Kolomoiskyi joacă şi ei un rol extrem de important în politica internă. Iar în Republica Moldova Vlad Plahotniuc are toate mijloacele necesare în mână pentru ca să distrugă toate succesele ţării în cei 6 ani de democraţie. Toţi aceştia sunt proprietari ai mediilor majore şi cele mai populare din Georgia, Republica Moldova şi Ucraina. De aceea politica lor se bucură de susţinerea populară, chiar dacă atitudinea faţă de înseşi persoanele oligarhilor menţionaţi este mult mai rezervată.
Toţi dintre aceştia deocamdată se declar a fi proeuropeni şi nu proruşi. Kolomoiskyi chiar a plătit crearea corpurilor voluntare pentru război cu Rusia în Donbas. Însă, se vede că aceşti oligargi nu vor nicidecum permite politicienilor să creeze un sistem economic eficient şi să se lupte real impotriva corupţiei, monopolismului şi intereselor lor proprii. Cele mai importante reforme, cerute de UE, sunt oprite de oligarhi, iar cei mai cinstiţi politicieni sunt daţi afară sub influenţa acestora. Iar în caz dacă UE va fi prea fermă pentru reforme, oligarhii sunt capabili să oprească ei înşişi drumul ţărilor respective către UE şi să le facă aliatele Rusiei în care sunt totdeauna bineveniţi. Sistemul este gândit ideal.
Reduta ucraineana
Dar se vede să în Ucraina ar putea da greş. Problema constă în faptul că Ucraina este prea mare pentru un singur oligarh. Iar când sunt mai mulţi, încep să se lupte între ei. Asemenea lucru s-a şi întâmplat în Ucraina în ultimii doi ani, când Rinat Akhmetov a început războiul contra lui Ihor Kolomoiskyi. Primul practic controlează majoritatea miniştrilor din guvernul lui Iaţeniuk (sunt zvonuri, dar bineîntemeiate), iar al doilea deocamdată a fost foarte apropiat de preşedintele Poroşenko, şi-a şi creat o armată proprie şi un partid Ukrop. Liderul Ukropului, o marionetă a lui Kolomoiskyi, Hennadiy Korban a fost arestat pe 1 noiembrie (la Halloween!) de SBU, învinuit de fraude şi furtul banilor. Conform declaraţiilor reprezentanţilor oficiali, un grup întreg criminal, mai mult sau mai puţin legat de Kolomoiskyi, are să fie arestat în Ucraina. Totodată, Kolomoiskyi începe un război deschis împotriva lui Poroşenko, oligarhul şi el, dar mai mic. Situaţia seamănă cu relaţii „prietenoase” între Plahotniuc şi Vlad Filat, nu? Dacă lupta crâncenă între oligarhi în Ucraina se va rezulta în reforme politice, economice şi juridice, acest lucru va da şansa celor trei ţări să se integreze mai repede în UE. Deocamdată, însă, este de aşteptat dezvoltarea evenimentelor. O nouă răscoală în Ucraina, Moldova fără premier… Georgia e la rând?
de Ihor Lubyanov | sept. 3, 2015 | Federatia Rusa, Razboi energetic, România, Știri, Ucraina, UE, Uncategorized @ro
UKROP, un nou proiect politic al oligarhiei?
În Vest nu prea se ştie numele lui, cel puţin printre ziarişti şi oameni simpli. De fapt, printre oamenii de influenţă în Ucraina, în afară de politicieni, este cât de cât cunoscut doar Rinat Ahmetov. Care acum nu mai este cunoscut în Ucraina într-atât, încât nu apare nici la TV, nici în discuţii, – doar în câteva afaceri legate de surse de energie… Însă, oligarhul numărul 1 demult a devenit el. Omul de afaceri din Dnipropetrovsk, eminenţa cenuşie a politicii ucrainene, cel care se poate lupta uşor împotriva puterii din Ucraina – Ihor Kolomoiskyi. Liderul grupului financiar „Privat”, al companiilor de petrol şi gaz, al posturilor de TV, printre care se numără unul cel mai popular din ţară – 1+1, echipa de fotbal, finalistul Europa League, Dnipro, linii aeriene ucrainene şi, după zvonuri, al câtorva partide de influenţă…
Mostenire sovietica
De unde a apărut Kolomoiskyi şi ce l-a făcut aşa de puternic? Provine din Dnipropetrovsk, municipul mare în estul Ucrainei, centru metalurgiei şi al rachetelor sovietice. Tocmai de acolo provin toţi baronii-nomenclaturişti din anii nouăzeci, – aproape toţi dintre ei, Leonid Kucima şi echipa lui, lucraseră drept directorii întreprinderilor închise sovietice din oraş, şi după proclamarea independenţei le-a şi vândut cu succes. Kolomoiskyi a terminat şi el o institutie reprezentativa a educaţiei industriale – Institutul metalurgic din Dnipropetrovsk. În anii ’90 şi-a început afacerea care acum a ajuns la câteva miliarde de dolari. Nu în ultimul rând a fost legat de „Prinţesa de gaz”, Iulia Timoşenko. Aceştia doi s-au susţinut reciproc pe tot parcursul de după Revoluţia oranj din 2004 şi puterea „portocalie” până la 2010.
Spre deosebire de Rinat Ahmetov, care îl susţinea pe Ianukovici şi s-a opus în general Revoluţiei din 2014, Kolomoiskyi a susţinut-o. Mai mult, după începutul operaţiunii anti-teroriste din estul ţării, când acelaşi Ahmetov nu a reacţionat prompt, ceea ce aproape i-a nimicit afacerea, Kolomoiskyi a creat armata proprie la Dnipropetrovsk, dar şi batalionul voluntarilor „Dnipro” („Nipru”) care participa la ATO. Oligarhul a promis că la Dnipropetrovsk (regiunea căruia are graniţa cu regiunea Doneţk) nu se va întâmpla nicio răscoală şi nu va apărea nicio bandă teroristă de separatişti. Şi s-a ţinut de cuvânt. Preşedintele Petro Poroşenko l-a numit drept guvernatorul regiunii, şi Kolomoiskyi, mai mult de un an, oprise toate posibile şanse pentru Rusia în regiune. S-a părut că idilia asta va dura mult, cu toate că se şi simţea că nu, – deoarece pentru asemenea ajutor, Kolomoiskyi a dobândit o putere fără margini la Dnipropetrovsk, unul dintre cele mai bogate oraşe din ţară, dar şi în regiune, care este şi ea printre primele.
Interese monopoliste
La un moment dat s-a evidenţiat o mare diferenţă între poziţia noii puteri, – dar mai mult poziţia donorii internaţionali, care nu vroiau să ofere banii Ucrainei decât cu condiţia reformelor, – şi poziţia lui Kolomoiskyi ce vroia să-şi păstreze poziţia de monopolist în mai multe domenii. Aşadar, guvernul, încetul cu încetul a început să introducă reguli noi, mai drepte, în sectorul liniilor aeriene, unde proprietarul majoritar este Kolomoiskyi, dar şi în sectorul petrolier. Până acum regulile au fost prescrise astfel ca să-l favorizeze pe oligarhul din Dnipropetrovsk. Chiar la compania de stat, Ukrnafta, unde Kolomoiskyi a fost acţionar minoritar, tocmai el avea dreptul exclusiv să nominalizeze conducerea şi să definească politica companiei, dar şi preţuri pentru produsele petroliere. Or, în martie 2015 statul nu mai putea răbda şi a schimbat conducerea la câteva întreprinderi unde avea majoritate de acţiuni. Şi Kolomoiskyi s-a revoltat. A plecat din caboinetul guvernatorului regiunii Dnipropetrovsk şi a început o campanie subtilă împotriva puterii la propriile lui posturi de televiziune. Ar putea fi oarecum comparabil cu Dan Voiculescu în România anilor 2005-2010… Armata lui personală a blocat intrarea la majoritatea întreprinderilor care aparţin oligarhului. Şi cu toate că la Kiev situaţia s-a schimbat în favoarea puterii, în mai multe regiuni, unde populaţia e mai săracă, Kolomoiskyi menţine puterea prin mitinguri şi blocaje permanente din partea populaţiei care se teme că va rămâne fără locul de muncă şi salarii, dacă el va pierde controlul asupra întreprinderilor.
Strategia Ukrop
Ca să recâştige Kievul, Kolomoiskyi a şi creat un nou partid. L-a numit „Ukrop”, – un pic mai departe vom şi explica, de ce. Cu toate că, după zvonuri, tocmai el controlează partidele „Svoboda” (ultranaţionaliştii, care au participat la un miting şi o bătaie sângeroasă cu Garda Naţională în faţă parlamentului pe 31 august rezultând în moartea unuia dintre gardişti) şi Partidul Radical al lui Oleh Liaşko (foarte des priviţi drept clowni politici şi populişti), nu era de ajuns. Vroia un partid care să exploateze tema războiului şi a patriotismului. Aşa a şi apărut un nou proiect.
„Ukrop” este un cuvânt rusesc, – înseamnă „mărar”. Cu toate că în ucraineană cuvântul sună „krip”, tocmai în rusă termenul a dobândit simbolismul necesar.
În 2013, unul din cei mai cunoscuţi show-men din Rusia, Ivan Urgant, a făcut un calambur la un show culinar de la TV: „Acum sfărâm mărarul (ukrop), parcă un comisar sovietic pe ţăranii ucraineni…” Şi tot studioul râdea… Aceste „glume” în timpul războiului cu Rusia s-au prefăcut într-o denumirea rusească vulgară a ucrainenilor – „ukropii” sau „ukrii”, care au început să-se pronunţe cu ură şi au substituit vechea denumirea dispreţuitoare şi „blândă” – „haholii”. Acum ruşii îi urăsc pe ucraineni, nu-i dispreţuiesc ca înainte. Şi anume această denumire de Ukrop a devenit foarte populară, – la început în reţele sociale ucrainene, iar pe urmă şi în segmentul politico-militar. Aşa s-a şi hotărât Kolomoiskyi să-şi numească noul partid. Şi l-a pus drept şeful acestuia un cunoscut amic al său, specialistul raider Hennadiy Korban. Campania Ukropului ţine de patriotism şi de proclamarea lor înşişi drept singurii patrioţi ai Ucrainei, iar reprezentanţii puterii – drept colaboranţii Kremlinului…
La ultimele alegeri din Cernihiv reprezentanţii „patrioţilor” din Ukrop a început să facă cadouri la populaţie, sacoşe cu produse alimentare, „hrişcă”. Cozile după aceasta au fost de câţiva kilometri buni, dar şi scandaluri mari. Korban a fost învins, totuşi. Acum Ukropul aşteaptă alegeri comunale, – şi e foarte probabil că va câştiga multe locuri în primăriile regiunii Dnipropetrovsk. Dar, văzându-i poziţia, este prea puţin posibil că şi locuitorii altor regiuni îi vor susţine.
de Ihor Lubyanov | aug. 28, 2015 | Federatia Rusa, Info Militar, Jurnal de Front, România, Ucraina, Uncategorized @ro
Sectorul de Dreapta. o amenintare la adresa securitatii Ucrainei?
Acum 2 ani „Sectorul de Dreaptă” a fost doar una dintre organizaţii mici radical-naţionaliste din Ucraina, neînsemnată printre altele. Ca şi în alte ţări, naţionaliştii radicali nu prea sunt mulţi – unii dintre aceştia reprezintă nişte romanici care cred că ar putea schimba politica propriei ţări, să o facă mai corectă şi cu mai multe dreptate naţională şi socială, alţii pur şi simplu vor adrenalina în viaţa lor cotidiană destul de plictisitoare. Mai sunt şi fanii echipelor de fotbal, de dreaptă şi ei, şi foarte tineri, unii susţinători ai luptei marţiale, boxului şi armelor.
Transnistria, Abhazia, Cecenia
Forţele de dreaptă din Ucraina îşi încep activităţile încă de la începutul anilor ’90. Una dintre cele mai cunoscute dintre acestea atunci era Asambleea naţională ucraineană (UNA) cu tot cu aripa ei paramilitară – UNSO (Auto-Apărarea Naţională Ucraineană), fiind un fel de brigăzi de asalt. UNSO participa în anii nouăzeci la mai multe conflicte militare, – în primul rând, în Abhazia şi în Transnistria. Ideologia ultra-naţionalistă a organizaţiei prevedea crearea Ucrainei Mari, aşadar UNSO a luptat în Transnistria cot la cot cu cazacii ruşi şi cu armata rusească, împotriva românilor. Naţionaliştii sperau că autonomia transnistreană va intra drept regiune în corpul Ucrainei. Dar nu s-a întâmplat cum s-a gândit… În schimb, în Georgia, naţionaliştii ucraineni au dus lupta crâncenă deja împotriva ruşilor pentru întărirea statului georgian, pe care o vedeau drept viitorul aliat al Ucrainei. Au participat şi în Cecenia. Sute şi mii de tineri ucraineni au fost ucişi timp de câţiva ani în aceste războaie. Iar în Ucraina însăşi UNA s-a aflat sub înterzicerea statului, mai ales după anul 1996 cu aprobarea noii Constituţii care nu permitea categorii crearea organizaţiilor paramilitare ale partidelor şi ale organizaţiilor civile (nu o permite nici acum, dar cine o mai întreabă?..).
Renastere politica
După interzicerea mişcării UNA, ultra-naţionalişti ucraineni au fost câţiva ani dezorientaţi, după ce au creat la Liov Partidul Social-Naţional cu gruparea de asalt „Patriotul Ucrainei”. Acest partid, după mai multe perturbări istorice a devenit în anii 2000 „Svoboda” cu Oleh Tiahnybok, prefăcându-se într-o mişcare mai moderată, gen Front National în Franţa sau Partidul România Mare. Tinerii ultraşi iarăşi s-au aflat de pe altă parte a procesului politic.
Însă, după venirea la putere în Ucraina a lui Viktor Ianukovici cu partidul lui clar prorus, organizaţii mici ultra-naţionaliste s-au bucurat de înmulţire considerabilă a membrilor. S-a renăscut UNA-UNSO, au devenit mai active organizaţiile paramilitare Tryzub (Tridentul, după stema naţională a Ucrainei) şi „Patriotul Ucrainei”, dar şi organizaţii mai mici şi mai radicale, precum Sicea din Carpaţi, Ciocanul Alb, Comitetul Negru etc. La începutul Euromaidanului (mai exact – pe 28 noiembrie 2013) aceştia s-au unit creând organizaţia civilă para-militară „Sectorul de Dreaptă”.
Eroi ai Revolutiei
Ideologia Dreptei a fost clar ultra-naţionalistă şi militaristă. Cu toate că până acum organizaţii para-militare sunt interzise în ţară, Sectorul de la bun început sublinia în documentele şi declaraţiile proprii că regimul lui Ianukovici şi organele de securitate ale acestuia nu reprezintă pentru ei nicio autoritate, şi ei se simt obligaţi să se lupte împotriva lor utilizând toate mijloacele posibile (inclusiv armele). Adversarii mişcării au fost proclamaţi duşmanii naţiunii ucrainene, iar însuşi Sectorul a făcut mobilizarea membrilor având ca scop răscoală care trebuia să se prefacă într-o revoluţie naţională, împotriva opresiunii străine, a oligarhilor, a liberalismului ş.a.m.d. Nu seamănă oare cu începuturile Mişcării legionare în timpurile lui Carol al II-lea?
Dar nu numai. Tocmai Sectorul de Dreaptă a început război pe străzi împotriva miliţiei, luând în asediu administraţia prezidenţială. Atunci, în decembrie 2013, preşedintele de astăzi, Petro Poroşenko, venea personal la administraţie, ca să prevină asaltul. I-a numit pe cei de la Sector „provocatori care doresc vărsare a sângelui”. Însă, după aceste evenimente, conflictul pe Maidan a intrat într-o fază mai caldă, şi cei de la Sector, fiind gata să se lupte, au fost proclamaţi eroi şi susţinuţi de liderii opoziţiei. Seamănă şi asta cu pactul între legionarii şi Antonescu.
După victoria Euromaidanului, Sectorul este până acum văzut ca o forţă prea naţionalistă, dar nu şi coruptă ca puterea oficială. Unii lideri ai Sectorului au devenit neoficial, şefii peste regiuni întregi, fără să aibă nicio poziţie oficială, creând astfel un fel de administraţii paralele. Un caz foarte vestit a fost cel cu Sashko Bilyi, din Regiunea Rivne, de care se temea toată administraţia de stat, – dar care, până la urmă, a fost ucis de poliţie într-un schimb de focuri.
Dusmanul intern
Reprezentanţii Sectorului au de mai multe ori arme şi nu pot fi controlaţi de poliţie şi cu atât mai puţin de oameni simpli. Mai mult, după începutul războiului din Est, Sectorul de Dreaptă a început propria mobilizare, creând astfel 10 batalioane, dintre care doar 2 se află în zona ATO. Restul se află în interiorul ţării, ca să o apere de duşmanul intern, vorba lui Yarosh. Astfel, companii înarmate ale sectoriştilor se întâlnesc aproape în toate regiunile, provoacă conflicte cu poliţie şi chiar folosind arme în conflicte criminale. Asemenea situaţie dăinuie în Ucraina mai mult de un an.
Ruşii, bineînţeles, au făcut din ei demonii. Însă la ultimele alegeri parlamentare Sectorul a luat doar 1,8% ce reprezintă suportul lui real în Ucraina. Tot aşa şi tema Sectorului în Ucraina a fost destul de puţin populară, fiindcă acesta nu reprezenta forţa politică serioasă, ci o organizaţie militară văzută de mai mulţi ca nişte bande criminale cu care se poate convieţui până când nu te afectează direct.
Conflictul din Muncaci a reînviat subiectul despre Sectorul. Un grup de sectorişti au susţinut o parte într-un conflict legat de contrabandă din Slovacia şi Ungaria. Poziţia oficială a autorităţilor a fost că Sectorul a început să tragă în reprezentanţii puterii pentru că aceştia au vrut să nu le dea voie să se ocupe de contrabandă. Însă, Sectorul declară că tocmai vroia să se opune contrabanzii sub „acoperişul” puterii regionale şi ale forţelor de ordine. Cea mai populară şi cea mai probabilă opinie în Ucraina este că Sectorul pur şi simplu s-a băgat în divizarea pieţei de contrabandă în Transcarpaţia, prefăcându-se din arbitru în infractor. Şi acest lucru s-a terminat cu moartea câtorva persoane şi din partea poliţiei, şi din partea Sectorului.
Armistitiu provizoriu
Liderul organizatiei, Dmytro Yarosh, a declarat că după evenimente din Muncaci începe mobilizarea totală a naţionaliştilor în toată ţară, făcând şi un marş prin centrul Kievului. Preşedintele Poroşenko, însă, a declarat că doar statul are drept exclusiv să folosească armele. Mediile ucrainene au şi început să vorbească de o nouă revoluţie în Ucraina. Însă, foarte repede, conflictul s-a terminat. Nici Sectorul, nici puterea nu fac nicio declaraţie cu privire la situaţie din Muncaci.
Cu toate astea, băinuim că această împăcare nu va dura mult. La un moment dat autorităţile ucrainene vor vrea şi ele să termină o situaţie dubioasă privind oamenii cu arme în mâini care strig de drepturile naţiunii şi de trădarile ucrainenilor din partea Kievului. Şi mai devreme sau mai târziu revoluţia internă, legionară, din Ucraina, probabil se va termina cam tot astfel ca şi în România începutului anilor patruzeci.
de Ihor Lubyanov | aug. 13, 2015 | Federatia Rusa, Știri, Ucraina, Uncategorized @ro
Unitatea ortodoxiei din Ucraina, marea necunoscuta a Sinodului Pan-Ortodox din 2016
În anul 2016 în Constantinopol (Istanbulul de astăzi) va avea loc Sinodul pan-ortodox. Cum se presupune, la cel mai mare for al celor 14 biserici ortodoxe, Patriarhia Constantinopolului va acorda autocefalia (independenţa bisericească) Bisericii ortodoxe ucrainene cu patriarhie la Kiev. Aceasta va fi o lovitură grea dată Bisericii ortodoxe ruse care ar pierde cu Ucraina jumătatea parohiilor ei.
În prezent, în Ucraina există trei majore biserici ortodoxe. Una din ele, Biserica ortodoxă ucraineană (BOU), aparţine Patriarhiei Moscovei. Şi tocmai aceasta are cele mai multe parohii din ţară – 42% (ceea ce nu înseamnă că are cei mai mulţi credincioşi, ci că majoritatea proprietăţilor ortodoxe din timpurile sovietice au devenit în mod automat averea BOU). Analiştii cred că acum mai mult de jumătate a enoriaşilor din BOU ţin de această biserică întocmai din cauza „canonicităţii” ei. Doar celelalte două nu sunt recunoscute de lumea ortodoxă, şi nici Tainele acestora nu se cred a fi adevărate. Adică, în caz dacă Patriarhia Kievului va fi recunoscută de Constantinopol, o parte însemnată (dacă nu chiar majoritatea) din BOU va trece la Patriarhia Kievului. Cu tot cu bisericile lor, – în Ucraina lăcaşe de cult aparţin comunităţii respective, nu bisericii în mod instituţional, – dacă majoritatea comunităţii parohiale trece sub alt omofor, atunci şi lăcaş de cult trece în proprietatea acestuia. Cel puţin teoretic, deoarece în realitate sunt cazuri şi cazuri…
Agenti ai Moscovei
În plus, Biserica ortodoxă ucraineană cu centrul la Moscova nu susţine operaţiunea anti-teroristă din Donbas. La pomenirea eroilor ucraineni căzuţi în regiunea Donbasului, la începutul verii, liderul BOU mitropolitul Onufrie (un bucovinean, – se spune chiar că are rădăcini româneşti) nici nu s-a ridicat din locul său. După ce acest fapt a stârnit un scandal în ţara, oficiul de presă al BOU a explicat „Preasfinţitul este categoric împotriva războiului în Ucraina şi vrea ca acesta să fie oprit imediat, – de aceea şi-a declarat astfel poziţia”. Însă, ucrainenii au văzut acest gest făţiş ca încă o dovadă a poziţiei proruse a bisericii şi l-au numit pe Onufrie drept agentul Moscovei. Totodată, tocmai printre preoţii BOU sunt cei mai mulţi separatişti care urăsc însăşi ideea Ucrainei independente. Este singura biserica ucraineană permisă pe teritorii ocupate, – a şi renunţat la eparhiile ei din Crimeea, transmiţându-le Bisericii ruse… Iar poziţia oficială faţă de ATO rămâne neschimbată: „Este un conflict intern din Ucraina” (citeşte: războiul civil, – poziţia oficială a lui Putin).
Biserica de stat
A doua biserică este Patriarhia Kievului (oficial: „Biserica ortodoxă ucraineană – Patriarhia Kievului”) sub conducerea Patriarhului Filaret, fostul mitropolit al Kievului în timpuri sovietice, pe urmă anatemizat de Moscova. Anume el speră că noua biserică autocefală va fi bazată pe PK de cum o ştim în ziua de azi. PK este a doua biserică din Ucraina după numărul parohiilor – 15,4%, – şi prima după numărul credincioşilor (cel puţin, declaraţi, – 39,8% contra 29,4% care aparţin la Patriarhia Moscovei). Dar nu înseamnă că merg prea des la biserică. Interesant este şi de ce a apărut această neconcordanţă. În primul rând, precum am şi scris, imobilele Bisericii ruse după independenţă au devenit în majoritatea lor averea BOU, nu a PK. Cu toate că multe biserici, mai ales în Regiunea Kiev şi regiuni vestice, au fost acordate tocmai PK, printre care şi fosta Catedrala Mitropoliei (acum: a Patriarhiei) „Sfântul Vladimir”. Dar în general, PK trebuia să-şi construiască noi lăcaşe de cult în toată ţara. Însă, pe de altă parte, dacă aşa de mulţi ucraineni aparţin (sau cred că aparţin) PK, atunci ar fi putut să-şi retrocedeze mult mai multe biserici. Ceea ce nu s-a întâmplat. Aşadar, răspunsul este clar: majoritatea credincioşilor PK nu ştiu la ce biserică merg! Şi nu prea merg, de altfel. De aceea situaţia este una paradoxală: PK are mai mulţi credincioşi, dar BOU are de trei ori mai multe parohii şi cu atât mai multe biserici.
Pe de altă parte, PK este considerată o biserică naţională, dar în mod rezervat şi condiţional. Aş numi-o mai degrabă – biserica de stat, sau biserica loială faţă de statul modern ucrainean. Cu toate plusuri şi minusuri aparţinând statului postsovietic.
Anarhie canonica
În timpuri sovietice au fost interzise două biserici ucrainene considerate tradiţionale: Biserica ortodoxă autocefală ucraineană (păstrată în diasporă) şi Biserica greco-catolică ucraineană (despre care vom mai spune câteva cuvinte). Aceste două păstrau tradiţiile vechi ucrainene în biserică, de aceea au fost considerate (şi sunt până acum) naţionaliste. Adică, ele păstrează tradiţii bisericeşti cele până la colonizarea rusească în secolul al XIX-lea. Este vorba şi de arhitectură, veşminte, icoane, cărţi şi cântece bisericeşti, forma Liturghiei, a sărbătorilor ş.a.m.d. Or, Patriarhia Kievului, de fapt, este o formă ucrainizată a bisericii ruse – cu alte cuvinte, acelaşi lucru ca şi Moscova, doar că în limba ucraineană. În acest sens PK este o oglindă fidelă a statului ucrainean de după 1991 şi până la 2014.
Tocmai de aceea, mai există a treia biserică, Biserica ortodoxă ucraineană autocefală (BA), – mai mult în diasporă, dar şi în Ucraina, printre patrioţi care nu vor să fie adepţi ai ortodoxiei ruse. Este o structură destul de anarhică, cu eparhii independente una de altă şi fără o singură conducere recunoscută.
Negocieri contestate
În ultimul timp în Ucraina sunt zvonuri că BA se va uni cu PK. Cu toate că 4,2% de parohii şi 2,8% de credincioşi, unirea BA cu Patriarhia Kievului ar avea un impact mare în lumea ortodocşilor ucraineni. Cele două părţi au şi dus negocieri acum o lună, care de altfel nu au dus la nimic. Mai mult, arhieparhia cea mai dezvoltată a BA, cea de Harkov, a aprobat o cu totul altă decizie. Sinodul acesteia a votat începutul negocierilor pentru unirea canonică cu Biserica greco-catolică! Logicul a fost prescris chiar în declaraţia arhieparhiei: „Patriarhia Kievului reprezintă tradiţia ortodoxiei sinodale ruse şi poate fi considerată biserica ucraineană tradiţională”.
Unirea Harkovului cu BGC a stârnit voci de ură din partea celorlalţi ortodocşi, dar de fapt a reunit două surse intelectuale ale bisericilor ucrainene, consolidând greco-catolicismul în centrul şi în estul ţării. În prezent, 15% de ucraineni aparţin la BGC, biserica tradiţională a ucrainenilor, timp de 200 de ani crunt persecutată de ruşi. Conflictele între biserici ortodoxe, dar şi Revoluţia Demnităţii suportată de BGC, a readus la greco-catolicism zeci de mii de ucraineni (în secolul al XVIII-lea 70% de ucraineni erau greco-catolici). Şi întocmai BGC poate da peste cap euforia ortodocşilor cu privire la autocefalia posibil acordată Patriarhiei Kievului. Mai ales că ortodocşii demult îi învinuiesc pe uniţii că „îşi scot crema”, adică tineretul religios şi intelectualii, foştii ortodocşi, trec la BGC. Mai mult, cu toate că reprezintă doar 15% din populaţie, greco-catolicii chiar merg la biserică şi sunt cei mai activi în viaţă parohială.
Aşadar, în ciuda faptului că anul 2016 ar putea dărui mai multe miracole Bisericii ortodoxe ucrainene, unirea acesteia, ca şi proclamarea autocefaliei, dar şi reacţia Rusiei, – vor fi un proces extrem de complicat, cu toate că şi interesant.
de Ihor Lubyanov | iul. 31, 2015 | Federatia Rusa, Știri, Ucraina, UE, Uncategorized @ro
Presedintele Ucrainei, Piotr Poroshenko, lanseaza ofensiva constitutionala
La începutul lunii iulie, Parlamentul Ucrainei a votat pentru începutul discuţiilor cu privire la textul noii constituţii ucrainene propuse de preşedintele Petro Poroşenko. Începând cu 27 iulie proiectul se va discuta în Curtea Constituţională a Ucrainei. Dacă părerea acesteia va fi pozitivă, deputaţii iarăşi îl vor prelua deja pentru ca să-l voteze drept legea.
Ucraina se simte mai degrabă nevoită de a-şi modifica constituţia, decât cu adevărat o vrea. În urma Acordului din Minsk, pe care ucrainenii l-au semnat cu reprezentanţii UE şi Rusiei, Ucraina se obliga de a începe reforma administrativă pentru a oferi mai multe drepturi regiunilor, inclusiv Donbasului. Reforma trebuia să se incadreze într-o modificare generală a constituţiei, pentru a elimina disproporţia puterilor între preşedinte, guvern şi parlament, pentru a schimba sistemul juridic ş.a.m.d. Separatiştii din Doneţk şi Luhansk cereau şi ei schimbări esenţiale – un statut special pentru regiuni ocupate din Donbas.
Versiune prezidentiala
Astfel, Poroşenko pe 15 iulie a intrat în parlament cu propria lui versiune a legii principale. O pregătea Comisia constituţională din 58 de reprezentanţi. Totodată, nu a fost nicio discuţie în societate cu privire de cum trebuie să arate noul text al documentului. În general, în Ucraina se spune că această comisie este pe deplin supusă preşedintelui şi administraţiei acesteia. Adică, este doar o faţadă a acţiunilor voluntare ale şefului statului.
Proiectul a stârnit scandalul. În primul rând a fost prezentată numai partea care ţinea de aşa-numită decentralizare. Preşedintele declară că alte părţi vor fi propuse parlamentului pentru discuţii după ce va fi votată partea întâi. Conform lui Poroşenko, această este absolut necesară pentru oprirea războiului şi soluţionarea problemei Donbasului. Trebuie aprobată până la sfârşitul lui octombrie 2015, adică înaintea alegerilor locale. Însă, furia deputaţilor a provocat-o modul în care a fost prezentată, fără niciun fel de discuţii şi informaţii. Mai ales, peste noapte a apărut şi fraza despre statutul Donbasului, care s-a aflat la principii de tranziţie. Este vorba despre faptul că Poroşenko vrea ca statutul teritoriilor respective să fie prevăzut de o lege specială, ceea ce este şi trecut în textul constituţiei. Or, pentru asemenea lege este nevoie doar de 226 de voturi, în timp ce pentru introducerea modificărilor în constituţie – respectiv, 300 de voturi. Fracţiunea liberalilor din „Samopomich”, dar şi Partidul Radical al lui Oleh Liaşko au votat împotriva proiectului, în timp ce Blocul de opoziţie l-a susţinut. Preşedintele i-a numit făţiş pe aliaţii lui din coaliţie drept trădători care i-au „băgat cuţit în spate”.
Statut controversat
Statutul special pentru Donbas a stârnit nemulţumiri la majoritatea intelectuali şi activişti din Ucraina. De fapt, va însemna un stat aparte cu toate calităţile formale ale unui stat independent, în corpul Ucrainei. Care ar fi putut bloca orice decizie geopolitică a puterii de la Kiev. Şi asta în timp ce armata rusă în Donbas deloc nu îndeplineşte condiţiile Acordului din Minsk. Respectiv, este de aşteptat că întocmai această parte a proiectului ar putea fi eliminată pe parcursul. În Ucraina Poroşenko prea des este numit „trădător” ce umileşte Ucraina.
Ce prevede proiectul constituţional în afara Donbasului? În general, sistemul nu se schimbă prea mult. Se elimină administraţii regionale introduse de Leonid Kucima în 1999, care îndeplineau rolul unor „guverne” ale regiunilor, numite direct de preşedinte. Acum funcţiile lor vor fi predate la consilii regionale, care ele înseşi vor forma organe executive. Un singur reprezentant al puterii centrale va fi prefect, numit de preşedinte la propunerea guvernului. Mai mult, majoritatea bugetelor din localităţi vor rămâne tot acolo, fără să fie transferate la Kiev.
Proiectul conţine şi un sistem diferit administrativ-teritorial. În loc de raioane (în prezent Ucraina are 490 de raioane) vor apărea judeţe (130 de judeţe, „povity” în ucraineană). Toate activităţi importante de acum ar trebui îndeplinite pe nivelul judeţelor şi nu numai al regiunilor. Astfel, puterea de la Kiev ar vrea să le facă cât de cât independente, dar să şi prevină separatismul regiunilor. Se presupune că tocmai judeţelor li se va oferi mai multe bani, în timp ce bugetele regiunilor vor fi nominale.
Accidente constitutionale
Acum proiectul fiind la Curtea Constituţională, să vedem ce se întâmplă acolo. Componenţa acesteia a rămas neschimbată încă din timpurile lui Viktor Ianukovici. Aceeaşi Curtea Constituţională a votat şi schimbarea constituţiei din 2010, deoferind lui Ianukovici puterile depline ale lui Kucima. Unicul judecător care atunci nu a votat pentru hotărârea care a dat drumul la dictatură a fost Viktor Şişkin. Şi tocmai el a fost recent dat afară din curte cu 15 de zile mai înainte de termen. Exact înaintea şedinţei cu privire la noua constituţie.
Mai mult, pe 27 iulie şeful CC Iurii Baulin a suferit un accident grav cu maşina lui. Acum se află la reanimaţie în Poltava. Ciudate întâmplări, nu? Pe de altă parte, Comisia Veneţiană a dat şi ea cu opinie, recunoscând modificările constituţionale drept o mişcare spre democraţie a statului ucrainean. În prezent, această opinie, cu tot că era făcută după proiectul penultim (nu cel care a fost prezentat în parlament) este larg mediatizată drept dovadă că Poroşenko face totul extrem de corect.
Oricum, dacă Curtea Constituţională va susţine proiectul, ar fi perfect realizabil ca să fie votat de Parlament până la alegeri locale. Precum am şi menţionat mai sus, mai sunt două părţi ale constituţie care mai aşteaptă să fie modificate. În caz de suport acordat decentralizării, partea a doua va fi reforma juridică şi a întregului sistem de ordine publică, întroducerea poliţiei în loc de miliţie, modificarea puterilor Parchetului General şi ale parchetelor regionale etc.
Opozitie patriarhala
A treia parte va fi drepturile omului şi ale cetăţeanului. Mai multe întrebări apar şi aici. Acum o săptămână, patriarhului Bisericii Greco-Catolice Ucrainene, Sviatoslav, a declarat că proiectul conţine idei anti-creştine care dăunează moralităţii. Este vorba de eliminarea probabilă din constituţie a frazei despre „căsătorie ca uniunea între un bărbat şi o femeie”, drepturile faţă de copii şi multe altele. Deocamdată, este prea devreme ca să fie discutată această parte, ea fiind ultimă care trebuie modificată. Mai ales, subliniez, proiectul final nu a fost văzut de nimeni, doar nişte proiecte ale proiectelor. Dar, este evident că valorile ultraliberale, promovate şi susţinute de Uniunea Europeană, vor stârni iritaţia populaţiei din Ucraina. Şi tocmai această parte a constituţiei este aşteptată a fi cea mai grea de aprobat (după istoria cu statutul Donbasului, bineînţeles).
Rămâne de aşteptat câţiva ani buni, până vedem sfârşitul acestui şir şi un text nou cât de cât stabil.
