Degradarea influenței ruse în Orientul Mijlociu

Degradarea influenței ruse în Orientul Mijlociu

Războiul ruso-ucrainean, pe care Moscova continuă să-l numească operațiune militară specială, intră în al treilea an fără vreo perspectivă de a se încheia favorabil pentru ruși într-un viitor previzibil. Această situație de uzură militară și economică nu are cum să nu își pună amprenta asupra capacității Moscovei de a juca un rol important, de mare putere, în regiuni cheie care contează pentru a accede sau a menține un astfel de statut. Mai mult, scăderea influenței Rusiei în exterior devine tot mai vizibilă și mai pregnantă, iar continuarea acestei situații va ajunge să pună probleme mari chiar pentru Rusia și stabilitatea ei internă.

Desigur, Rusia și-a pierdut tot ce însemnă credibilitate și influență în întregul Occident, dar am vorbit și despre modul în care chiar și aliații apropiați ai Rusiei au început să îți pună problema unei reorientări geopolitice strategice, de exemplu Armenia, profund dezamăgită de pasivitatea Rusiei, aliatul ei tradițional, în cursul războiului cu Azerbaidjanul care s-a încheiat în 2023 cu cedarea totală a enclavei Nagorno-Karabah. (vezi https://karadeniz-press.ro/dilema-armeniei-si-mutatiile-geopolitice-din-caucazul-de-sud/)

Dar, prinsă în conflictul cu Ucraina care îi absoarbe toate resursele, Rusia a făcut pași mari greșiți în Orientul Mijlociu, o regiune deosebit de complexă unde se întâlnesc și se confruntă interesele tuturor marilor puteri sau ale celor care tind să acceadă la acest statut, sau, în cazul Rusiei, cei care vor să și-l mențină.

Faptul că a îmbrățișat public imediat cauza Hamas în urma atacului acestei organizații asupra Israelului la 7 octombrie 2023 nu a făcut altceva decât să îi distrugă relațiile de lungă durată cu Israelul, relații cu suișuri și coborâșuri, dar cel puțin existau, exista o platformă de discuții, de negocieri. Iar gestul Moscovei a anulat total un efort diplomatic de decenii.

Desigur, Rusiei îi convine de minune acțiunea Hamas, pe motiv că distrage atenția lumii de la conflictul cu Ucraina, dar și reduce ajutorul militar și economic occidental pentru Ucraina, deoarece acum acesta trebuie împărțit cu Israelul prins și el într-un război. Dar, trecând oficial de partea Hamas, Rusia a comis o greșeală strategică impardonabilă. Putea să se bucure de atacul Hamas, dar oficial ar fi trebuit să ceară reținere, menținând legăturile cu ambele părți, ceea ce i-ar fi dat o greutate geopolitică ca și potențial mediator, fapt care i-ar fi întărit poziția în Orientul Mijlociu. Dar Rusia s-a bucurat oficial alături de Iran și de alte state susținătoare ale terorismului, ba chiar l-a primit în vizită la Moscova la jumătatea lui ianuarie pe Mousa Mohammed Abu Marzook, adjunctul președintelui aripii politice a Hamas, un gest ce arată clar, pe lângă declarațiile de la Kremlin, pe cine susține aceasta în conflictul care opune terorismul Hamas lumii civilizate. Ne amintim că atunci când și-a trimis trupele și mercenarii Wagner în sprijinul lui Bashar al-Assad în 2015 a spus că o face pentru a lupta împotriva terorismului reprezentat de Statul Islamic (ISIS).

Alienarea relațiilor cu Egiptul și Arabia Saudită

Dar prin această decizie de susținere deschisă a Hamas, Rusia și-a atras adversitatea Egiptului, important jucător regional, cu care avea relații bune de decenii, să ne amintim de sprijinul sovietic acordat acestora în războaiele din 1967 și 1973, dar și ulterior, inclusiv ajutorul economic pentru dezvoltare, chiar barajul de pe Nil de la Assuan a fost construit cu ajutor economic sovietic. Dar Egiptul la această oră este clar împotriva creșterii Hamas și chiar s-ar bucura dacă Israelul ar distruge această organizație teroristă care l-ar putea amenința în viitor. Nu degeaba a închis frontiera sa cu fâșia Gaza la începutul conflictului, iar acum este redeschisă doar pentru ajutor umanitar și pentru o mică parte din refugiații cu dublă cetățenie.

De asemenea, și-a atras și adversitatea Arabiei Saudite, alt actor cheie în Orientul Mijlociu, dar care se află pe aceeași poziție cu Egiptul împotriva Hamas. Rusia chiar a încercat o înțelegere cu Arabia Saudită pentru reducerea livrărilor de petrol cu scopul creșterii prețului pe plan mondial, ceea ce i-ar fi avantajat pe ruși, dar saudiții au respins ideea, un motiv fiind chiar Hamas. Dar această inițiativă i-a deranjat și pe chinezi, aliați de facto ai Rusiei, care chiar că au nevoie de menținerea prețului petrolului pentru economia lor amenințată cu recesiunea.

Complexitatea relațiilor cu China și Turcia, două state cu interese majore în Orientul Mijociu

Trebuie menționat faptul că aliatul Rusiei din Organizația de Cooperare de la Shanghai (care cuprinde și patru republici din Asia Centrală, respectiv Kazahstan, Tadjikistan, Uzbekistan și Kârgâstan), China, nu a susținut direct Rusia în invazia asupra Ucrainei, dar nici nu a condamnat-o deschis. Adevărul ține de anumite nuanțe, chinezii sunt buni strategi, așteaptă să vadă cum va evolua situația și să acționeze în consecință. Nu susțin direct Rusia, pentru a nu-și periclita relațiile cu Occidentul, de care economia lor depinde în cea mai mare măsură. E suficient să ne uităm pe cifre, peste 50% din comerțul Chinei este cu SUA, Europa de Vest și aliații Occidentului din Asia de Sud-Est. În schimb, comerțul cu Rusia reprezenta în 2021 abia 2% din comerțul chinez. De aceea China este reticentă față de susținerea oficială a Rusiei, dar, nu se poate spune că nu i-ar fi convenit ca în 2022 Ucraina să se prăbușească în câteva zile sau săptămâni. Dacă s-ar fi întâmplat asta, ar fi fost un precedent care ar fi dovedit slaba susținere a Occidentului, practic o încurajare pentru o acțiune militară pentru încorporarea Taiwanului. Desigur, Ucraina nu este Taiwan, acesta din urmă beneficiază de garanții de securitate din partea SUA, dar ar fi fost un precedent periculos.

China susține Rusia indirect, dar se folosește de slăbiciunea ei dovedită pentru a obține maxim de concesii, cum ar fi prețurile la petrol și materii prime în condițiile puse de ea, știind că Rusia nu prea are opțiuni. Practic, rușii sunt cu spatele la zid, iar China îi stoarce cât mai mult. Nu știm în ce măsură îi susține cu armament sau cu componente electronice necesare pentru producția Rusiei de arme, dar oricum o face foarte discret, dacă o face, în primul rând de teama unor sancțiuni economice din partea Occidentului, sancțiuni care ar putea da o lovitură dură economiei chineze în prag de recesiune, mai ales după ce afacerea Evergrande a devenit publică și amenință serios economia chineză.

Iar ultimul lucru de care au nevoie chinezii este o creștere a prețului petrolului pe plan mondial, care ar aduce o nouă problemă serioasă pentru economia lor. De aceea au fost foarte deranjați de inițiativa rusească de a curta Arabia Saudită pentru o scădere a producției de petrol care ar duce la o creștere de prețuri.

Dar, la ora actuală, Rusia devine un partener minor al Chinei, iar aceasta va trage maxim de foloase din acest parteneriat tot mai dezechilibrat în defavoarea Rusiei. Nu mai trebuie să punem la socoteală faptul că, în cazul în care Rusia începe să piardă controlul asupra provinciilor îndepărtate din Siberia, China va fi prima care va profita. De decenii imigranții chinezi s-au infiltrat în regiunile slab populate din Siberia, de la granițele chineze, regiuni slab populate, dar bogate în resurse la care China jinduiește. Un ipotetic referendum ar da rezultate surprinzătoare, având în vedere numărul de imigranți chinezi ce s-au strecurat în aceste regiuni ale Siberiei.

Practic, decizia rusă de a susține deschis Hamas a fost în concordanță cu interesele pe termen scurt, pierzând din vedere imaginea de ansamblu. A vrut o apropiere față de poziția Turciei, susținătoare a Hamas, în vederea unor viitoare concesii în perspectiva vizitei anunțate a lui Putin în Turcia la mijlocul lui februarie. Dar și Turcia, la fel ca și China, joacă la un nivel superior. Ea încearcă să revină în tabăra occidentală prin discuțiile privind achiziția de avioane americane, dar păstrând o echilibristică riscantă, ce e drept, între Occident și Rusia. Îi sprijină pe ucraineni, negociază și cu Rusia, păstrează opțiuni în ambele direcții, pe unele planuri este în tabăra occidentală, pe altele face jocul Rusiei. Ideea pe care merge Erdogan este de a obține maxim din ambele părți, deocamdată îi merge, nu se știe până când. Spre exemplu, mai multe bănci turcești și-au închis conturile și au refuzat tranzacții pentru clienții ruși, apropiindu-se de poziția occidentalilor de impunere de sancțiuni.

Iranul

Poate că Rusia s-a poziționat în acest mod pentru a-și demonstra susținerea pentru Iran, aliatul său care sprijină deschis Hamasul. Dar parteneriatul cu Iran pare a fi favorabil doar acestuia din urmă, în ideea că Teheranul simte slăbiciunea Rusiei și profită la maxim. Rușii au nevoie de dronele iraniene Shahed-136 pentru a lovi Ucraina, dar în schimb dau Iranului tehnologie sensibilă, iar prețul plătit pentru aceste drone pare a fi mult peste cât valorează ele (vezi https://karadeniz-press.ro/hackerii-de-la-prana-network-au-dezvaluit-pretul-real-al-dronelor-iraniene-shahed/ ). Practic, Iranul știe că Rusia este în corzi și o mulge la maxim, deoarece rușii nu au alte opțiuni.

La fel, India și China cumpără petrolul rusesc cu niște discounturi fabuloase, fiindcă știu că Rusia nu are alte opțiuni și nu are unde să-și vândă marfa în urma sancțiunilor occidentale în urma cărora și-au pierdut cea mai importantă piață. Iar faptul că Rusia aprobă și se bucură de atacurile rebelilor houthi din Yemen, susținuți de Iran, în Marea Roșie contra transporturilor de petrol și de mărfuri, nu face altceva decât să îi irite pe chinezi și indieni, care depind de traficul comercial de acolo. Rusia a condamnat atacurile flotei americane împotriva bazelor houthi din Yemen, sperând ca rebelii să poată lovi petrolierele lente ce traversează strâmtoarea Bab-el-Mandeb, uitând că tot pe acolo trec și petrolierele rusești spre India. Iar poliția maritimă nu este doar a SUA, ci și a UE, care a trimis o flotă militară condusă de Italia și Grecia.

Siria

Același calcul greșit l-a făcut Rusia și vizavi de Siria. După izbucnirea războiului civil din această țară în 2011, în urma Primăverii Arabe, Rusia și China s-au opus prin veto în Consiliul de Securitate al ONU împotriva unei rezoluții în 2012 care ar fi interzis furnizarea de arme către această țară. Pentru ca în 2015 Rusia să intervină militar direct, prin Wagner, în sprijinul lui Bashar al Assad. Interesul Rusiei era în portul Tartous, singura bază navală rusească din Marea Mediterană, dar a cărui importanță scade prin diminuarea constantă a flotei ruse din Marea Neagră în urma loviturilor ucrainenilor care scufundă periodic nave militare rusești prin lovituri cu drone.

După 2022 și împotmolirea rușilor în Ucraina, sprijinul Moscovei pentru regimul lui Bashar al-Assad a scăzut continuu, necesitățile de resurse pentru frontul ucrainean fiind mult mai mari. Astfel, prezența wagneriților s-a diminuat pe măsură ce aceștia își dădeau tributul de sânge la Bakhmut în 2022/2023, iar după rebeliunea și uciderea lui Prigojin în vara lui 2023, Wagner a trecut în subordinea ministerului apărării rusesc. A urmat o diminuare a numărului de wagneriți, mulți au plecat pur și simplu, și nu este un caz singular. Spre exemplu, în Republica Centrafricană, fostă colonie franceză, Wagner l-a sprijinit pe actualul președinte Faustin-Archange Touadéra după plecarea francezilor, dar după rebeliunea Wagner între 450 și 1000 de wagneriți au plecat, iar ministerul apărării rus încă nu a suplimentat trupele, fapt care l-a făcut pe președintele african să se adreseze către o companie privată de securitate americană, Bancroft Global Development (BGD). Încă nu știm cum vor putea lucra în paralel wagneriții rămași în subordinea ministerului apărării al Rusiei cu mercenarii angajați de o companie americană, dar rămâne interesant de urmărit evoluția de aici. La fel, există informații că în mai multe țări africane în care sunt implicați wagneriți, parte din ei au plecat după dispariția lui Prigojin și trecerea lor în subordinea ministerului apărării rusesc, probabil migrând spre companii private de securitate unde plata este mai consistentă decât la ruși. Rămâne de văzut dacă Rusia va putea umple golurile cu alte companii gen Wagner, având în vedere că s-a anunțat crearea unor astfel de companii de către Gazprom sau alte entități rusești. Dar Rusia are o mare problemă de personal, abia reușește să umple golurile lăsate de pierderile din Ucraina, și o face cu recruți neinstruiți, este foarte dificil pentru ea să găsească suficienți indivizi cu experiență militară pentru un astfel de job în străinătate.

Dar diminuarea sprijinului Moscovei pentru Siria lui Bashar al-Assad a făcut ca acest stat, sau zona controlată de forțele guvernamentale, în căutarea de resurse financiare, să devină un narco-stat, producător și distribuitor de Captagon, un drog pe bază de amfetamină cunoscut ca și Fenethylline. Iar Rusia să nu aibă nici un fel de control asupra activității, deși are trupe în zonă. Cu atât mai puțin control sau legături cu milițiile pro-iraniene ce acționează acolo, dintre care cele mai cunoscute sunt Hezbollah, dar toate fiind controlate și dirijate de către Iran prin Gardienii Revoluției. Astfel, Rusia își pierde treptat influența și în Siria, devenind tot mai mult un actor de mâna a doua, fenomen ce se simte ca și în întregul Orient Mijlociu.

La 3 februarie 2024 SUA a lansat un atac aerian în care a lovit peste 85 de ținte ale milițiilor pro-iraniene din Siria și Irak, centre de comandă, depozite de drone, vehicule și muniții, ca răspuns la uciderea a trei militari americani într-un atac cu dronă la o bază a acestora din Iordania (atac revendicat de o grupare asociată și sponsorizată de Gardienii Revoluției din Iran). Acest atac masiv s-a produs fără să existe vreo tentativă de apărare și fără să existe vreo reacție a Rusiei. Ca dovadă că Rusia este tot mai exclusă din ceea ce se întâmplă în Siria, israelienii bombardează bazele Hezbollah și alte obiective guvernamentale siriene suspecte de colaborare cu pro-iranienii de fiecare dată când Hezbollah lansează vreo rachetă contra Israelului, ca sprijin pentru palestinienii din Hamas. Iar Rusia este practic exclusă total din ecuația conflictului, practic nu se mai ține seama de ea, nu mai are nici măcar un cuvânt. Situația s-a schimbat mult față de acum câțiva ani, înainte de invazia din Ucraina.

Să ne amintim că în februarie 2018, exact acum șase ani, în Siria, SUA au avertizat Rusia că urmează să lovească o forță atacatoare de câteva sute de militari pro-Assad ce intenționau să atace un punct al opoziției, cerându-le rușilor să-și retragă militarii, dacă ar fi fost printre ei. Rușii au răspuns că ei nu au militari acolo, că nu sunt implicați. A urmat un bombardament care a ucis circa 300 de atacatori, dintre care 100 de wagneriți. Pe atunci Rusia conta, pentru a nu escalada, americanii le-au cerut să-și retragă militarii pentru a nu exista victime rusești, fapt care ar fi putut fi interpretat ca și o provocare. Dar rușii nu au recunoscut că au oameni implicați acolo, și au suferit consecințele. Acum, când americanii au bombardat 85 de ținte ale milițiilor pro-iraniene, rușii nici măcar nu au fost anunțați sau întrebați, cu atât mai puțin avertizați să își retragă potențialii militari prezenți în zonă.

Faci un astfel de gest, de a anunța o viitoare lovitură, atunci când nu dorești să provoci o putere majoră, nu vrei să escaladezi mai mult, o faci când știi că această putere poate reacționa, cel puțin diplomatic și prin alte mijloace, când ea contează. Dar acum nimic, americanii doar au lovit țintele desemnate, provocând pierderi importante Hezbollahului și grupărilor asociate Iranului.

Concluzii

Dificultățile întâmpinate de Rusia în războiul pe care l-a provocat în Ucraina au dus la scăderea capacităților sale militare, economice, diplomatice și de influență în străinătate. Este vorba de ceea ce numea Joseph Nye ca softpower, dar problema cu acest gen de putere este că ține de prestigiu, în primul rând, iar în cazul Rusiei aceste prestigiu era ridicat până la momentul adevărului, respectiv 24 februarie 2022. Slaba performanță a Rusiei pe câmpul de luptă, pierderile imense suferite în oameni și material, au erodat acest prestigiu aducând aminte de vechea zicală din timpul Războiului Rece, conform căreia URSS este un uriaș cu picioare de lut. Slaba performanță armamentului rusesc nu a dus numai la prăbușirea comenzilor din străinătate, ci alături de împotmolirea trupelor ruse în Ucraina, la punerea sub semnul întrebării a capacității militare a Rusiei într-un război mai serios, nu genul expediției scurte împotriva Georgiei. Prestigiul de putere majoră se câștigă în timp, dar se pierde foarte repede în momentul în care ești pe cale să eșuezi sau să pierzi. Proporțional, sau mai degrabă exponențial, îți pierzi puterea de influență în afara granițelor, aliații, cât de puțini îi mai ai, cum e cazul Rusiei, încep să te perceapă ca atare și să îți întoarcă spatele, sau să înceapă să se reorienteze strategic. Mai mult, chiar încearcă să profite de situația complexă în care te afli și să stoarcă maxim de la tine, ca o răzbunare pentru comportamentul superior anterior.

Ori, ceea ce vedem este un semn al decăderii Rusiei ca și importanță în Orientul Mijlociu, dar nu numai acolo. Asistăm la un trend accelerat în urma împotmolirii armatei ruse în luptele de uzură din Ucraina, fără vreo perspectivă viabilă de a ieși din acest conflict cu fața curată, sau mai puternică, ci dimpotrivă, toate estimările sunt că Rusia va ieși șifonată și mult slăbită din acest conflict, indiferent cât se va mai prelungi.

Turcia, mișcări strategice în noua epocă Erdogan

Turcia, mișcări strategice în noua epocă Erdogan

Victoria liderului turc Recep Tayyip Erdoğan, la alegerile prezidențiale din 28 mai marchează un moment crucial în istoria recentă a Republicii Turcia. Reis Erdoğan e la cârma Turciei din 2003, mai întâi ca premier, apoi, din 2013, ca președinte. Ultima lui victorie îi conferă încă un mandat prezidențial de cinci ani, pe fondul speculațiilor că Erdogan va încerca să mai obțină un mandat în următorii ani. Împreună cu victoria deplină de la alegerile parlamentare din 14 mai care le-a acordat partidelor de dreapta pro-Erdoğan o majoritate solidă în legislativul unicameral, această victorie îi conferă acestuia statutul de sultan geopolitic.

Foto: Facebook
Foto: Facebook

Alegeri dificile

Confruntat cu o criză economică prelungită, cu un răspuns catastrofal la un cutremur devastator și cu o opoziție proaspăt unificată, Erdoğan tot a câștigat confortabil primul tur. Apoi, după ce și-a asigurat o nouă majoritate parlamentară pentru coaliția lui de guvernare și după ce l-a atacat necruțător pe Kılıçdaroğlu, Erdoğan  a câștigat ușor. Mai mult chiar, prezența la vot a fost ridicată în general, iar alegerile par să fi fost libere, chiar dacă nu și corecte, dată fiind capacitatea lui Erdoğan  de a stabili parametrii generali în care a avut loc scrutinul. După 20 de ani de cârmuire tot mai autocrată, Erdoğan  nu a reușit numai să se agațe de funcție, ci a izbutit chiar, poate, să iasă din alegeri și mai puternic.

În ultimii ani analiștii au comparat abordarea lui Erdoğan  în privința puterii cu cea a altor conducători iliberali ai unor democrații europene – cum ar fi premierul ungar Viktor Orban – care s-au folosit de o combinație de pârghii instituționale și măsuri populiste pentru a întreține un sprijin popular larg și a măslui sistemul în avantajul lor. Turcia nu e o autocrație pură, conform acestei teorii, ci mai degrabă o democrație căzută în mâinile unui conducător autoritar care încearcă să revină la putere. Conform acestui model, atât timp cât Erdoğan  e în măsură să asigure prosperitatea clasei mijlocii – făcându-i pe turcii obișnuiți, religioși, să se creadă centrul țării – și cât timp poate menține opoziția fragmentată, iar justiția și celelalte ramuri ale guvernării sub influența sa, controlul lui asupra puterii va fi în siguranță. Acum însă, Erdoğan  pare să fi ajuns la un alt punct de răscruce. Înainte de alegeri nu putea conta nici pe vreun succes economic, nici pe o opoziție dezbinată. Pe hârtie cel puțin, turcii aveau motive numeroase de a fi nemulțumiți de conducătorul lor și de a opune rezistență abordării lui autoritare. Însă nu acesta e lucrul care s-a întâmplat, relatează mass-media.

Modelul Erdogan?

Rezultatul alegerilor arată că Turcia s-a apropiat acum mai mult de o autocrație eurasiatică, îndepărtându-se de modelul democrației iliberale europene. Un motiv este acela că abordarea lui Erdoğan  în privința puterii electorale a ajuns să semene tot mai mult cu cea a unui tip cu totul diferit de conducător: președintele rus Vladimir Putin. Exact așa cum a procedat și Putin în Rusia, Erdoğan  a fost în măsură să stabilească parametrii desfășurării alegerilor cu mult înainte ca voturile să fie exprimate. În cursul campaniei electorale a arestat lideri-cheie ai opoziției și activiști ai societății civile; a demonizat partidele de opoziție drept simpatizanți ai Vestului, complotiști și aliați ai teroriștilor; a jucat și cartea homofobiei. („Întreaga opoziție e LGBT”, a declarat la un moment dat Erdoğan, foarte similar cu Putin.)

Tot așa cum Putin l-a redus la tăcere pe liderul opoziției ruse Aleksei Navalnîi, Erdoğan  a dat dovadă doar de un pic mai puțină cruzime prin felul în care l-a tras pe linie moartă pe unicul politician care l-ar fi putut învinge, primarul Istanbulului Ekrem İmamoğlu, inculpat acum pentru „insultare de funcționari electorali” – un proces în urma căruia riscă să i se interzică să mai facă politică. (În consecință, İmamoğlu n-a avut de ales și a fost silit să nu participe la alegeri, fiindcă altfel ar fi declanșat o interdicție totală care l-ar fi expulzat și din funcția lui actuală de primar.) Erdoğan , pe de altă parte, a etichetat opoziția drept „târfe”, iar pe Kılıçdaroğlu l-a atacat cu epitetele „laș, imoral și netrebnic, dar și trădător”.

La fel de dramatic e faptul că Erdoğan  s-a folosit de controlul său aproape deplin asupra presei pentru a schimba însăși tema principală a dezbaterii electorale, interzicând efectiv orice discuție despre chestiunile cruciale precum cutremurul, economia sau corupția guvernamentală. În esență, la fel ca Putin, Erdoğan  a fost în măsură să-și exploateze avantajul de a fi președinte în funcție, controlul asupra informației, capacitatea de a se asocia cu măreția imperială a țării – într-o asemenea măsură încât considerațiile electorale uzuale n-au mai contat.

Foto: Facebook
Foto: Facebook

Relații strategice

Realitatea e aceea că Erdoğan  și-a petrecut cea mai mare parte a ultimilor șapte ani cultivând relații tot mai strânse cu Rusia și imitând strategiile lui Putin de a se menține la putere. Dat fiind că în primii săi ani la putere Erdoğan  era considerat un moderat care urma să-i țină la respect pe generalii turci și să aducă țara în Europa – și dat fiind că Turcia e stat NATO -, amploarea recentului său viraj înspre Rusia e cu atât mai izbitoare. Evident că Erdoğan  era un strateg politic iscusit cu mult înainte de aceste alegeri și că abordarea lui în privința puterii se inspiră și din alte surse. Însă realegerea lui, în ciuda unor sorți destul de potrivnici, ar putea marca un moment de cumpănă crucial: de acum Erdoğan  ar putea să mai rămână la putere încă mulți ani, iar rolul tot mai pronunțat de susținător și model al lui Putin ar putea să ne destăinuie aspecte esențiale despre ce va însemna noul mandat al lui Erdoğan  pentru viitorul Turciei.

Deși reorientarea lui Erdoğan  spre Putin a evoluat gradual, originea ei stă în tentativa eșuată de puci din 2016. A fost unul dintre cele mai importante momente ale perioadei petrecute de Erdoğan  la putere, un punct de incertitudine dramatică de care Putin s-a folosit pentru a-l atrage pe conducătorul turc mai aproape de el. În noaptea de 15 iulie 2016 complotiști din armata turcă au încercat să-l răstoarne pe Erdoğan  și să preia controlul țării. Erdoğan , care a fost la un pas de moarte, a reușit să păstreze puterea și să recapete controlul, dar a fost profund zdruncinat. Abia dacă trecuseră două săptămâni de la eveniment când Putin l-a invitat la o discuție la Sankt Petersburg. Acea întâlnire a fost una decisivă pentru amândoi.

Din perspectiva multor observatori acea întâlnire a fost surprinzătoare: încă din epoca otomană, Rusia e marele inamic tradițional al Turciei, iar la acea dată Erdoğan  și Putin se aflau în taberele opuse ale unui brutal război prin interpuși din Siria. Erdoğan  sprijinea forțele care încercau să răstoarne regimul Assad, în vreme ce Putin trimisese forțe militare pentru a proteja același regim. Mai mult, conducătorii aliați din NATO aveau să mai întârzie cu invitații similare către Erdoğan  în urma tentativei de puci. Însă Putin a sesizat o ocazie rară de a-l curta pe Erdoğan , știind că el era în acel moment vulnerabil și avea nevoie de susținere. Ce i-a oferit în special acea întâlnire lui Putin a fost șansa de a învrăjbi Turcia cu SUA, două dintre cele mai mari armate din NATO. Dar avantaje i-a oferit și lui Erdoğan , neliniștit și dornic să-și consolideze rapid puterea în urma tentativei de puci.

Cariere similare

De fapt, cei doi lideri au destul de multe lucruri în comun. Ambii au ajuns la putere în preajma noului mileniu – Putin în 1999, Erdoğan  în 2003 – și ambii erau considerați inițial drept moderați, cu potențial de a-și integra țările în Europa și Occident. Dar, crucial pentru viitoarea lor căutare a puterii absolute, ambii veneau în funcție după un deceniu de instabilitate în propria țară. Ascensiunea lui Putin survenea după anii colapsului economic din Rusia și ai sângerosului război din Cecenia, un moment în care țara decăzuse la nivelul unei puteri de mâna a treia. Erdoğan  a devenit premier în Turcia după trei crize economice, pe fondul corupției masive a elitelor și al luptelor dintre forțele turcești și Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK), soldate cu mii de morți.

Atât Putin cât și Erdoğan  promiteau că vor pune capăt haosului politic și vor aduce prosperitatea, lucru pentru care s-au bucurat inițial de o popularitate enormă. Însă, după ce reușiseră să aducă o nouă stabilitate și creștere economică, ambii au prins și un gust puternic al puterii – atât pentru țările lor cât și pentru ei înșiși. În consecință, din perspectiva lui Erdoğan , vulnerabil în urma tentativei de puci, Putin era un conducător puternic care-i putea oferi nu numai sprijin crucial într-un moment de nesiguranță considerabilă pentru Turcia, ci și siguranță personală în cazul unei repetări a tentativei.

Din perspectiva lui Putin, importanța întâlnirii din 2016 consta în șansa de a aduce Turcia mai aproape de politica externă a Rusiei. Cele două state au încheiat o serie de acorduri – mai întâi referitor la Siria, apoi la Libia și Caucazul de Sud, unde Rusia și Turcia fuseseră de asemenea implicate în războaie prin interpuși. În Siria, de pildă, Erdoğan  a acceptat să înceteze campania militară intensă contra regimului Assad și să-și redirecționeze în schimb armata contra kurzilor din Unitățile de Protecție a Poporului (YPG), partenerul Americii în lupta cu ISIS, în mare măsură spre furia decidenților din SUA și mai cu seamă a celor de la Pentagon.

După întrevederea din 2016 Erdoğan  s-a angajat de asemenea să cumpere sistemul anti-rachetă S-400 din Rusia, în perfectă cunoștință de cauză că achiziția va deteriora și mai mult relațiile turco-americane. (De fapt, sancțiunile adoptate de Congresul american în urma acestei decizii au suspendat efectiv cooperarea militară SUA-Turcia.) În acest fel Putin a fost în măsură să creeze principalele două probleme care subminează relația Washington-Ankara – YPG și S-400 -, care continuă să obstrucționeze și astăzi legăturile și care sunt considerate de mulți analiști drept iremediabile.

Foto: Facebook
Foto: Facebook

Plăcinta siriană

Însă parteneriatul tot mai strâns cu Rusia i-a oferit lui Erdoğan  și un nou tipar pentru organizarea guvernării la el în țară. Putin avea să devină o nouă sursă de sprijin financiar pentru regimul Erdoğan  – numai anul trecut Rusia i-a acordat Turciei zeci de miliarde de dolari în plăți și amânări de scadențe. Dar Erdoğan  a și început să copieze direct stilul de guvernare al lui Putin. Unu la mână, după tentativa de puci Erdoğan  era pregătit să ia noi măsuri dure pentru a elimina orice amenințări la adresa autorității sale, strategii pe care Putin le folosea deja demult în Rusia. Astfel, Erdoğan  s-a folosit de o stare de urgență pentru a trece la o reprimare amplă a societății, vizându-i nu doar pe cei suspecți de complot, ci și centriști, liberali, de stânga, socialiști, naționaliști kurzi, ba chiar și conservatori care i se opuneau.

Pe lângă consolidarea controlului său asupra puterii, antanta lui Erdoğan  cu Putin a produs deja consecințe importante și pentru Rusia și Occident. Din 2016 Putin a facilitat patru operațiuni militare ale Turciei în Siria pentru a submina ramura siriană a PKK, YPG – motiv din care în rândul elitelor de securitate din Turcia dar și al publicului general s-a răspândit opinia că Rusia e un partener mai bun și mai sincer pentru Turcia decât sunt SUA. Pe de altă parte, succesul militar obținut de Erdoğan  în Siria contra YPG i-a îmbunătățit imaginea în țară, unde mulți consideră că PKK reprezintă o amenințare letală la adresa securității naționale.

În schimb, Erdoğan  i-a oferit lui Putin ajutor în războiul din Ucraina. Chiar dacă Turcia a ajutat militar Ucraina – dronele turcești au contribuit la evitarea căderii Kievului în mâinile rușilor în faza inițială de blitzkrieg a războiului -, Erdoğan  a menținut schimburile economice cu Rusia. Prin faptul că nu s-a alăturat sancțiunilor vestice contra Rusiei, Erdoğan  îi asigură lui Putin accesul la piețele internaționale, iar oligarhilor lui le permite să meargă pe Riviera turcească, dat fiind că cea franceză nu le mai este accesibilă.

Modelul Putin

Pe fondul acestui parteneriat tot mai strâns cu Rusia, nu mai e atât de surprinzător că Erdoğan  a reușit să-și aranjeze un succes electoral în mai. Tacticile folosite de el – a controlat ce candidați au putut concura cu el și a dominat spațiul informațional prin știri false – sunt luate direct din manualul lui Putin. Astăzi există aproape tot atâția turci care cred că Erdoğan  a făcut din țara lor un gigant industrial-militar și că, după cum a spus el, „teroriștii PKK îl susțin pe Kılıçdaroğlu”, pe cât există ruși care cred că Putin chiar „denazifică” Ucraina și a restaurat gloria imperială a Rusiei. La fel ca Putin, Erdoğan  a făcut ca procesul electoral să fie atât de dezechilibrat în favoarea președintelui în funcție încât nici nu mai contează cât de libere sunt alegerile.

În această fază, legătura lui Erdoğan  cu Putin devine în tot mai mare măsură indisolubilă. Din perspectiva lui Putin, Erdoğan  e un conducător cu mentalitate similară, prin care poate contesta indirect ordinea internațională dominată de SUA, fie că critică rolul SUA în războiul din Ucraina, fie că bagă bețe în roatele expansiunii NATO spre nord. Din perspectiva lui Erdoğan, Putin i-a oferit un tipar pentru suprimarea opoziției politice interne și pentru dobândirea unei puteri aproape absolute. Între timp sistemul politic al Turciei a ajuns să semene mai mult ca niciodată cu cel rus, deplasându-se în direcția unui stat executiv mereu mai centralizat. Toate acestea în ciuda disputelor geostrategice persistente dintre Ankara și Moscova, de la conflictul din Cipru, unde Turcia și Rusia se poziționează în mod tradițional în tabere opuse, și până la anexarea Crimeii de către Rusia, pe care Turcia o consideră inacceptabilă. Dar, chiar și cu aceste chestiuni nerezolvate, Putin știe că investiția pe care a făcut-o în Erdoğan  e una sigură: cu cât Erdoğan  devine mai autocrat, cu atât mai probabil e ca Ankara să fie un partener receptiv pentru Kremlin. Turnura autocrată a Turciei și reorientarea politicii externe spre Rusia sunt cei doi piloni gemeni ai Erdoğanismului.

Victoria electorală a lui Erdoğan  înseamnă că el va continua să favorizeze Rusia pe scena internațională, menținând cu ea relații economice strânse și oferindu-le lui Putin și oligarhilor lui modalități vitale de a ocoli sancțiunile. Putin a exploatat momentul important de vulnerabilitate al lui Erdoğan  din 2016 – și Erdoğan  încă are senzația că controlul său asupra puterii e precar, cu toate că a devenit noul sultan al Turciei – și chiar și în ziua de azi Kremlinul continuă să profite de pe urma acelei investiții. Erdoğan  șade neliniștit pe tronul lui. Putin e conștient de acest fapt și profită de el pentru a-l atrage pe Erdoğan  pe o orbită tot mai apropiată de el, iar Ankara pe una tot mai apropiată de Moscova.

Observații OSCE

Observatorii internaționali de la OSCE și APCE au definit drept „libere, dar nu corecte” alegerile prezidențiale din Turcia, care au dus la realegerea lui Erdoğan, relata mass-media.

„Liber, dar nu corecte”, afirmă misiunea observatorilor internaționali de la Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) și de la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (APCE) cu privire la recentele alegeri prezidențiale din Turcia, care au dus la realegerea lui Recep Tayyp Erdoğan.

Potrivit observatorilor OSCE, deja în primul tur, comisia electorală însărcinată cu dirijarea operațiunilor de vot a dat dovadă de lipsă de transparență în conduita sa: Organizația a constatat, de fapt, o acoperire „parțială” a alegerilor din partea presei locale, precum și unele „restricții ale libertății de exprimare”.

Potrivit delegației OSCE, președintele turc, Recep Tayyip Erdoğan, și partidul său Justiție și Dezvoltare, împreună cu celelalte partide guvernamentale, se bucură de „privilegii nejustificate” în comparație cu forțele politice din opoziție, în contrast cu necesitatea de a garanta șanse egale pentru toți candidații.

Acuzații mai explicite de fraudă au venit, în schimb, din partea Partidului Democrat Popular, partidul pro-kurd aflat în pericol de ilegalitate, care pretinde că are dovezi în ceea ce privește cel puțin 21 de secții de votare: „Nu am putut să mergem la birourile guvernamentale pentru a duce procesele-verbale, a trebuit să le livrăm în secții”.

Șeful delegației APCE, Frank Schwabe, a preferat să se concentreze pe temele și tonurile campaniei electorale: „Aș dori foarte mult să îndemn, la fel ca și Farah, să vă abțineți, după campania electorală, de la discursuri violente, discursuri de ură împotriva minorităților”.

În acest al treilea mandat la cârma țării și după cele mai strânse alegeri de când a preluat puterea, Erdoğan are misiunea spinoasă de a înfrunta o economie cu inflație rampantă și de a gestiona reconstrucția și recuperarea zonelor afectate de cutremurele din februarie.

Măsuri populiste

Turcia va majora de la 1 iulie salariul minim lunar cu încă 34%, a anunţat Guvernul de la Ankara, în contextul inflaţiei ridicate.

În semestrul doi din 2023, salariul minim lunar se va situa la 11.402 lire (483 de dolari). Însă inflaţia este mult peste ţinta oficială de 5%, iar în octombrie a atins 85,5%, cel mai ridicat nivel din ultimii 24 de ani, determinând autorităţile să majoreze salariul minim cu 100% în cursul anului trecut. În mai, rata anuală a inflaţiei s-a redus la 39,6% după ce Guvernul a oferit gratuit gaze naturale, compensând creşterea preţurilor la alte bunuri.

„Comisia pentru evaluarea salariului minim şi-a finalizat activitatea cu un acord între lucrători şi angajatori”, a anunţat ministrul Muncii din Turcia, Vedat Isikhan.

Noul ministru de Finanţe al Turciei, Mehmet Simsek, a declarat că ţara nu are altă alegere decât să revină la „fundamente raţionale” pentru a asigura predictibilitatea economiei.

Stabilitatea macrofinanciară într-un mediu de provocări globale şi tensiuni geopolitice crescute va fi o prioritate, a mai spus Mehmet Simsek. „Disciplina fiscală şi asigurarea stabilităţii preţurilor pentru o creştere economică ridicată şi sustenabilă vor fi obiectivele noastre principale”, a precizat Simsek, cel care a mai ocupat postul de ministru de Finanţe şi ulterior vicepremier între 2009 şi 2018. „Este vital pentru ţara noastră să reducă inflaţia până la zona de o singură cifră, să crească predictibilitatea în toate domeniile şi să accelereze transformarea structurală, care va reduce deficitul de cont curent”, a spus Simsek.

Turcia-UE

Relațiile dintre Ankara și Bruxelles sunt extrem de încordate. Recent, Manfred Weber, liderul Partidului Popular European (PPE, de centru-dreapta) – cel mai mare din Parlamentul European – consideră că trebuie să i se pună capăt procesului de aderare a Turciei la UE, în urma realegerii preşedintelui Recep Tayyip Erdogan. „Ultimii ani au arătat că un parteneriat strâns este important, dar că nimeni nu doreşte ca Turcia să devină membră cu drepturi depline a UE, nici Turcia, nici Uniunea Europeană”, a declarat Manfred Weber. „Trebuie să renunţăm la acest proces pentru că mai mult blochează relaţii mai bune decât le sprijină”, a apreciat liderul PPE în acest interviu.

Aşteptările după victoria electorală a lui Erdogan sunt clare, a afirmat Weber. „În special, în ceea ce priveşte obiectivul instaurării păcii între Ucraina şi Rusia, politica privind migraţia, modernizarea economică şi problema Ciprului, noi avem nevoie de cooperare. Erdogan ar trebui să fie imediat de acord cu aderarea Suediei la NATO”, a adăugat el.

Ciprul este divizat din 1974 ca urmare a unei lovituri de stat în Grecia şi unei intervenţii militare a Turciei. Numeroasele tentative de mediere din partea ONU pentru a depăşi divizarea au eşuat. Ciprul este membru al UE din 2004, dar legislaţia şi reglementările UE se aplică numai în sudul Ciprului grec.

Turcia a respins prin veto candidatura Suediei pentru aderare la NATO, motivând lipsă de angajament a Stockholmului în combaterea „organizaţiilor teroriste”, prin care Ankara se referă în principal la Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK).

Foto: Wikipedia
Foto: Wikipedia

Vizită prezidențială

Preşedintele Vladimir Putin şi preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan au convenit ca liderul rus să viziteze Turcia „în curând”, a declarat vineri un consilier al Kremlinului, citat de Interfax. „Există o invitaţie din partea preşedintelui Turciei. Putin şi Erdogan au convenit că vizita va avea loc în viitorul apropiat, dar nu am vorbit încă despre o zi anume, date specifice”, a declarat consilierul de politică externă al Kremlinului, Iuri Uşakov, citat de Interfax.

Dacă se va întâmpla, ar fi prima vizită a lui Putin într-o ţară NATO de când a ordonat invazia din Ucraina, la 24 februarie 2022. Putin a călătorit foarte rar în afara Rusiei de la începutul ostilităţilor.

Erdogan, reales luna trecută pentru un nou mandat de cinci ani, a încercat să menţină legături puternice atât cu Moscova, cât şi cu Kievul de la începutul conflictului din Ucraina.

Turcia a refuzat să se alăture aliaţilor săi occidentali în impunerea de sancţiuni economice Rusiei, dar a furnizat, de asemenea, arme Ucrainei şi a cerut ca suveranitatea acesteia să fie respectată.

De asemenea, Ankara a ajutat la intermedierea schimburilor de prizonieri şi, împreună cu Naţiunile Unite, a negociat un acord în iulie 2022 pentru a permite exportul în siguranţă de cereale din porturile ucrainene pe Marea Neagră.
Curtea Penală Internaţională (CPI) a emis în martie un mandat de arestare pe numele lui Putin pentru presupuse crime de război în Ucraina, ceea ce înseamnă că acesta ar putea risca să fie arestat dacă călătoreşte în străinătate. Cu toate acestea, Ankara nu este parte la Statutul de la Roma, care a creat CPI, astfel că Putin nu ar risca acest lucru dacă ar vizita Turcia.

În plus, Turcia a ezitat să participe la sancţiunile împotriva Rusiei încă de când aceasta a invadat Ucraina în februarie 2022. Turcia, stat membru NATO, s-a poziţionat ca mediator în cadrul acestui conflict.

Turcia nu este însă semnatară a Statului de la Roma, actul fondator al CPI, iar observatorii apreciază că, mai mult ca sigur, Ankara nu va pune în practică mandatul de arestare împotriva lui Putin.

 „Două state, o singură naţiune”

Liderul turc Recep Tayyip Erdogan a făcut recent elogiul alianţei dintre Turcia şi Azerbaidjan, în timpul unei vizite în această fostă republică sovietică din Caucaz, după realegerea sa la conducerea statului turc.

Turcia şi Azerbaidjanul sunt „două state, o singură naţiune”, a declarat Erdogan, reluând un slogan ce ilustrează apropierea istorică dintre cele două ţări. „Şi noi vom continua pe acest drum în mod hotărât”, a adăugat Erdogan în timpul unei conferinţe de presă alături de omologul său azer Ilham Aliev.

Erdogan şi Aliev au afirmat că îşi vor spori eforturile pentru a deschide un coridor terestru care să lege Turcia de principalul teritoriu al Azerbaidjanului via Armenia, un proiect vechi şi complex.

„Deschiderea coridorului Zangezur este inevitabilă. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Ne vom spori eforturile în acest sens”, a declarat Aliev. Acest culoar „va fi important pentru a întări relaţiile dintre Turcia şi Azerbaidjan”, a subliniat la rândul său Erdogan.

Foto: Facebook
Foto: Facebook

Semn al alianţei dintre cele două ţări, Turcia livrează drone Azerbaidjanului care i-au permis acestuia să câştige în 2020 un război contra Armeniei în 2020, pentru control asupra regiunii disputate Nagorno-Karabah. Evocând acest război, Aliev a afirmat că decenii de „negocieri au eşuat să aducă rezultate, însă forţa noastră a reuşit”. Baku şi Ankara „îşi vor întări forţa în lume şi în regiune”, a afirmat el.

Războiul dintre Armenia şi Azerbaidjan s-a soldat în toamna lui 2020 cu un armistiţiu semnat cu medierea Rusiei, Baku recucerind importante teritorii aflate sub controlul separatiştilor armeni. De atunci, Armenia şi Azerbaidjan negociază un tratat de pace, însă situaţia rămâne tensionată, cu ciocniri regulate la frontieră.

După acest război, Turcia caută de asemenea să aplaneze tensiunile cu Erevanul. Prim-ministrul armean Nikol Paşinian a asistat astfel la ceremonia de învestire a lui Erdogan, reales la sfârşitul lui mai.

Relaţiile dintre Turcia şi Armenia rămân unele tensionate din cauza masacrelor împotriva armenilor comise în timpul primului Război Mondial în Imperiul Otoman, masacre pe care Erevanul şi numeroase ţări le consideră genocid, termen respins de Ankara.

Ankara și NATO

Turcia a intervenit decisiv în Republica Kosovo, trimițând forțe suplimentare pe fondul violențelor din fosta provincie iugoslavă.

Efectivul KFOR ajunge în prezent la câteva mii de soldați după întărirea cu un batalion de 500 de soldaţi în Turcia acum două săptămâni, în urma ciocnirilor de la sfârşitul lunii mai cu manifestanţi sârbi, soldate cu 30 de răniţi în rândurile KFOR.

Totodată, liderul turc Recep Tayyip Erdogan a avertizat anterior că Turcia ”nu va satisface” neapărăt ”aşteptările” Suediei, candidată la aderarea la NATO, la viitorul summit de la Vilnius din 11-12 iulie.
”Cu voia lui Dumnezeu, voi participa (la summit). Suedia are aşteptări, dar aceasta nu înseamnă că noi le vom satisface”, a spus Erdogan, care blochează de mai multe luni aderarea Suediei la NATO, reproşându-i laxitatea faţă de militanţii kurzi refugiaţi pe teritoriul său. ”Pentru ca noi să ne putem conforma acestor aşteptări, trebuie mai întâi ca Suedia să facă partea care îi revine”, a declarat Erdogan, citat de mass-media.
La începutul lunii iunie, la Istanbul, secretarul general al Alianţei, Jens Stoltenberg, a chemat Turcia să finalizeze aderarea Suediei ”cât mai curând posibil”, apreciind că aceasta ”şi-a îndeplinit obligaţiile”.
Turcia, care a dat undă verde la sfârşitul lui martie pentru aderarea Finlandei la NATO, rămâne unul din cele două membre, împreună cu Ungaria, care nu au ratificat deocamdată aderarea Suediei.

Turcia și Golful

Ankara dezvoltă relații strategice în zona Golfului, având o bază militară în Emiratul Qatar și relansând negocierile cu alte state din regiune, precum Regatul Arabiei Saudite.

Anterior, Turcia și Irak au prezentat un plan ambiţios de a construi o şosea şi o cale ferată care să lege Golful de Turcia, ambele proiecte fiind menite să pună pe ruta de transport globală o ţară care iese din decenii de conflict, un proiect evaluat la 17 miliarde de dolari de guvernul irakian, care se întinde peste 1.200 km.

Șoseaua şi calea ferată vor trebui construite în cooperare cu ţări din regiune – Qatar, Emiratele Arabe Unite, Kuweit, Siria, Oman, Iordania, Turcia, Iran şi Arabia Saudită. „Este o legătură care va servi vecinilor Irakului şi regiunii şi (va contribui) la integrarea economică”, acolo unde Golful joacă un rol major în transportul maritim global, a adăugat el.

Fiecare ţară care doreşte acest lucru „va putea realiza o parte a proiectului”, a explicat Comisia pentru Transport a Parlamentului irakian, care estimează că proiectul ar putea fi finalizat „în termen de trei până la cinci ani”.

„Drumul Dezvoltării va stimula interdependenţa între ţările din regiune”, a declarat ambasadorul Turciei la Bagdad, Ali Riza Guney, fără a preciza cât de mult intenţionează să contribuie financiar ţara sa, principalul partener economic al Irakului.

Coridorul rutier şi feroviar ar trebui să permită Irakului să îşi valorifice poziţia geografică şi să îl transforme într-un important centru de transport de mărfuri şi persoane între Golf şi Turcia şi apoi Europa.

Proiectul prevede construirea a aproximativ cincisprezece staţii de-a lungul traseului, inclusiv la Basra (sud), Bagdad şi Mosul (nord), până la graniţa cu Turcia.

Problema siriană

Uniunea Europeană a promis anterior că va aloca încă 560 de milioane de euro pentru a veni în ajutorul sirienilor care au fost nevoiţi să-şi părăsească ţara devastată de război începând din 2011. O parte vor ajunge la refugiații sirieni din Turcia.

Începând din 2011, peste 500.000 de persoane au fost ucise în Siria, după ce reprimarea brutală de către forţele regimului Bashar al-Assad a manifestaţiilor paşnice a aruncat ţara în război, un conflict complex în care sunt implicate puteri străine şi organizaţii jihadiste.

ONU estimează că peste 12 milioane de sirieni au fost nevoiţi să-şi părăsească căminele din cauza acestui conflict, dintre care 5,4 milioane s-au refugiat în ţările vecine, în special în Turcia, Liban şi Iordania.

Promisiunea de a aloca peste jumătate de miliard de euro suplimentari în numele UE vine în completarea sumei de 1,56 miliarde de euro anunţate anul trecut, un angajament confirmat de Josep Borrell.

În total, comunitatea internaţională a promis în mai 2022 că va mobiliza 6,4 miliarde euro pentru a ajuta poporul sirian până la finalul anului 2023.

Borrell a reamintit că 90% din sirienii rămaşi în ţara lor trăiesc în condiţii de sărăcie şi că 60% suferă de ”insecuritate alimentară”. În pofida eforturilor ONU, ”nu sunt reunite condiţiile pentru ca UE să-şi modifice politica faţă de Siria”, ceea ce ar face necesare ”reforme politice veritabile” în această ţară, a declarat el.

Strategie turcească

Autoritățile turce construiesc, în mod rapid, locuințe și alte facilități în nordul Siriei, în apropiere de graniţa sa, cu scopul de a reloca refugiaţi sirieni, potrivit presei turce, în fâşia de frontieră controlată de Ankara. „Refugiaţii sirieni care trăiesc în Turcia se vor stabili în aceste case (…) ca parte a unei returnări demne, voluntare şi sigure”, au declarat oficiali turci.

„Vom construi 240.000 de case în regiune”, a adăugat sursa citată, exprimându-şi speranţa că lucrările de construcţie vor fi finalizate în trei ani.

Aceste declaraţii survin în contextul în care problema relocării refugiaţilor sirieni se află în centrul campaniei prezidenţiale din Turcia, unde duminică are loc turul al doilea.

Lucrările sunt finanțate de Agenţia Guvernamentală Turcă pentru gestionarea dezastrelor şi situaţiilor de urgenţă (AFAD), dar şi Fondul din Qatar pentru Dezvoltare. Turcia găzduieşte peste trei milioane de refugiaţi sirieni care au fugit de războiul din ţara lor.

Preşedintele Recep Tayyip Erdogan, sub presiunea electoratului şi a opoziţiei, promite să facă tot posibilul pentru a le facilita întoarcerea.

În mai 2023, el a anunţat că ţara sa intenţionează să construiască, cu ajutorul organizaţiilor umanitare internaţionale, 200.000 de unităţi locative în 13 locuri din nordul Siriei pentru a permite întoarcerea a un milion de refugiaţi care trăiesc în Turcia.

Turcia a relocat deja peste o jumătate de milion de refugiaţi în Siria, după ce le-a construit mii de case acolo în ultimii ani.

Ankara s-a plasat de la începutul conflictului din Siria, în 2011, în sprijinul opoziţiei şi al rebelilor dornici să-l răstoarne pe preşedintele sirian Bashar al-Assad.

Dar preşedintele turc încearcă acum să refacă legăturile cu omologul său sirian, care condiţionează orice întâlnire cu Erdogan de retragerea trupelor turceşti desfăşurate în nordul Siriei.

Israel, noi atacuri în Siria

Republica-Islamică-Iran-își-consolidează-armata

Gardienii Revoluţiei Islamice, considerată armata ideologică a Iranului, au anunţat dezvoltarea unei noi rachete cu rază medie de acţiune, susceptibilă să lovească Israelul.

Potrivit generalului Mohammad Bagheri, şeful statului major al forţelor armate, este vorba despre o rachetă strategică denumită Kheybarchekan (după numele unei victorii a susţinătorilor lui Mahomed în secolul al VII-lea împotriva unui stat evreu din Peninsula Arabă).

Strategie anti-scut

El a prezentat acest dispozitiv cu prilejul unei vizite la o bază de rachete sol-sol a forţelor aerospaţiale a Gardienilor Revoluţiei, în prezenţa generalului Amirali Hajizadeh, şeful departamentului aerospaţial.

„Manevrabilitatea şi viteza sa extremă îi permit să atingă ţinte pe o rază de 1.450 km”, precizează mass-media. De „fabricaţie locală”, Kheybarchekan poate străpunge un scut antirachetă.

În 2019, Iranul a anunţat că a testat cu succes o rachetă de croazieră cu o rază de peste 1.350 km.

Pe 24 decembrie anul trecut, Teheranul a lansat 16 rachete balistice la finalul a cinci zile de manevre militare care, potrivit generalilor iranieni, au reprezentat un avertisment pentru Israel. Iranul se află circa 1.500 km de frontierele Israelului.

Răspuns israelian

Armata israeliană a anunţat miercuri că a vizat locuri de lansare a rachetelor sol-aer din Siria, inclusiv radare şi baterii antiaeriene, după tiruri anterioare trase din Siria.

„Sirenele au sunat cu puţin timp în urmă la Umm Al-Fahm şi în regiunea Samaria în urma lansării unei rachete antiaeriene din Siria, care a explodat în aer. Nu au fost realizate interceptări”, a informat pe Twitter armata israeliană.

Presa de stat siriană a raportat că apărarea antiaeriană a fost activată împotriva tirurilor israeliene „în împrejurimile Damascului”.

Israelul comentează rareori asupra atacurilor sale aeriene din Siria, dar afirmă în mod regulat că nu va permite Siriei să devină un cap de pod pentru forţele inamicului său iranian.
De la începutul războiului din Siria în 2011, Israelul a efectuat sute de lovituri pe teritoriul sirian, vizând poziţii ale armatei siriene, dar şi forţe iraniene şi ale Hezbollah, care luptă alături de regimul de la Damasc.

UE, sprijin pentru refugiații din Turcia

UE sprijină financiar refugiații din Turcia

UE sprijină financiar refugiații din Turcia

UE a anunţat deblocarea a 325 de milioane de euro pentru extinderea unui program de ajutor destinat refugiaţilor în Turcia, din totalul celor 3 miliarde de euro anunţate în iunie.

Finanţat de cinci ani de către UE, acest „program de urgenţă” le permite celor peste 1,5 milioane de refugiaţi ce trăiesc în Turcia să beneficieze de un ajutor lunar pentru nevoile lor esenţiale.

Ajutor comunitar

Valoarea ajutorului este de 155 de lire turceşti (10 euro) pe lună de persoană, completat, în funcţie de mărimea familiei beneficiarului, de bonusuri trimestriale.

„Acest ajutor este preţios pentru sute de mii de familii, dintre care multe au fost lovite dur de pandemia de coronavirus”, a declarat comisarul european însărcinat cu gestionarea crizelor, Janez Lenarcic, aflat joi în vizită la Ankara.

Deblocarea acestor fonduri permite extinderea programului de ajutor până în 2023. Această sumă face parte din anvelopa de 3 miliarde de euro alocată pentru refugiaţi în Turcia, anunţată la finalul Consiliului European din iunie.

Până acum au fost deblocate 535 de milioane de euro, pentru a continua acţiunile UE în Turcia în cursul anului 2021.

Program strategic

Programul de ajutor este derulat în cooperare cu Federaţia Internaţională a Societăţilor Crucii Roşii şi Semilunii Roşii (IFRC) şi Semiluna Roşie turcă.

„Această susţinere le va permite familiilor să aibă un acoperiş pentru copiii lor, să le asigure mâncare şi să-i ajute să treacă prin momentele dificile”, a declarat Kerem Kinik, preşedintele Semilunii Roşii turce.

Turcia a primit peste patru milioane de refugiaţi, majoritatea sirieni și afgani.

În martie 2016, UE şi Turcia au semnat în acord controversat pentru a pune capăt afluxului de migranţi spre UE, acord ce prevedea retrimiterea „migranţilor ilegali” de pe insulele greceşti spre Turcia.

Europenii s-au angajat în schimb să „reinstaleze” în UE sirienii rămaşi în taberele de refugiaţi din Turcia şi să aloce două tranşe de 3 miliarde de euro pentru a ajuta Turcia în primirea de refugiaţi.

UE, reuniune de urgență privind războiul migranților de la granița belarusă

UE, îngrijorată de criza migranților de la granița de Est

UE, îngrijorată de criza migranților de la granița de Est

Miniştrii europeni de Interne urmează să se reunească la 18 august, pentru a discuta despre o creştere a numărului migranţilor care pătrund în mod ilegal în Lituania, stat membru UE, dinspre Belarus, a anunţat preşedinţia slovenă a UE.

Având în vedere situaţia de la frontiera lituaniano-belarusă, UE se confruntă cu o ameninţare gravă la adresa securităţii sale şi cu folosirea migraţiei ilegale ca armă de către statul belarus”, scrie Slovenia într-o scrisoare trimisă diplomaţilor.

Reprezentanţi ai Agenţiei europene a grănițelor, Frontex, şi ai Europol urmează să participe la această reuniune pentru a facilita adoptarea unei strategii viabile.

Demersuri diplomatice

Slovenia insistă ca în cadrul acestei reuniuni să se adopte măsuri în vederea apărării acestei părţi a frontierei externe a UE şi ca Lituania să fie susţinută în continuare.

UE l-a convocat anterior pe însărcinatul cu afaceri belarus la Bruxelles, protestând față de politica guvernului de la Minsk.

Blocul comunitar a învercat să obțină suspendări ale zborurilor dintre Minsk și unele state de origine a migranților, discutând în acest sens cu guvernul irakian. Bagdad s-a transfomat într-o poartă de acces a migranților din Irak, Siria, Pakistan, Iran și Afganistan către UE, cu sprijinul direct al autorităților belaruse. (K.P.)

Concurs eseuri