Viena, un cuib de spioni în timpul Războiului Rece, este din nou scena unei intrigi demne de un roman de John le Carre, care scoate la iveală infiltrarea profundă a Rusiei în forţele de securitate ale Austriei, ţară membră a UE, şi în partidul de extremă-dreapta, care conduce în sondaje. Austria a jucat un rol semnificativ în lumea spionajului din mai multe motive, în special datorită poziției sale geografice și a statutului său de neutralitate.
Cuibușor de spionaj
Țara se află la intersecția mai multor regiuni importante, inclusiv Europa de Vest, Europa de Est și Balcanii. Această poziție a făcut din Austria un loc ideal pentru activități de spionaj, deoarece agențiile de informații din diferite țări au folosit-o ca un punct de tranzit și de supraveghere.
După al Doilea Război Mondial, Austria a adoptat o politică de neutralitate, asemănătoare cu cea a Elveției. Această neutralitate a permis Austriei să servească drept un teren comun pentru întâlniri diplomatice și de spionaj între Est și Vest în timpul Războiului Rece.
Capitala Austriei, Viena, a fost și continuă să fie unul dintre cele mai importante centre de spionaj din lume. Prezența a numeroase ambasade și organizații internaționale în Viena a facilitat activitățile de spionaj și contra-spionaj.
De-a lungul anilor, Austria a fost scena unor cazuri notabile de spionaj. De exemplu, în timpul Războiului Rece, a fost locul unor schimburi de spioni între SUA și URSS.
Austria are legi stricte privind spionajul și protecția secretelor de stat. Cu toate acestea, țara a fost criticată uneori pentru că nu a abordat suficient activitățile de spionaj pe teritoriul său, în special cele legate de Rusia și alte țări.
Scenariu de film
Această istorie, care implică un fost agent austriac de contraspionaj, un jurnalist de investigaţie de renume, o reţea de agenţi ruşi şi un austriac fugar care orchestrează operaţiuni pentru Kremlin din Rusia, subliniază acţiunile agresive ale Moscovei în centrul Europei. Primul personaj este Egisto Ott, un fost agent al serviciului austriac de contraspionaj BVT, arestat la sfârşitul lunii martie sub acuzaţia de transmitere de informaţii clasificate către Rusia şi către Jan Marsalek, un compatriot care a fugit în Rusia. Ott a adunat de-a lungul anilor informaţii despre opozanţi ai regimului rus refugiaţi în Europa, inclusiv foşti membri ai Serviciului Federal de Securitate (FSB) sub noi identităţi, precum şi politicieni şi jurnalişti. Deşi a fost suspendat din BVT în 2017, fostul agent a continuat să aibă acces la informaţii confidenţiale despre mişcările persoanelor pe care Moscova dorea să le găsească. Al doilea personaj este Jan Marsalek, fostul număr doi în sistemul falimentar de plăţi online Wirecard, iar de la dezvăluirea unei fraude de 1,9 miliarde de euro la mijlocul anului 2020, unul dintre cei mai căutaţi infractori din lume. Urmele i-au fost pierdute în iunie 2020, când a călătorit de la Viena în Belarus cu un avion privat. Acum, pe lângă faptul că este acuzat de uriaşa escrocherie în cazul Wirecard, Marsalek a fost pus sub acuzare pentru spionaj în favoarea Rusiei, după cum a dezvăluit săptămânalul german Der Spiegel şi a confirmat o anchetă efectuată în Austria.
Grozev, țintă importantă
Una dintre ţintele prioritare a fost Christo Grozev, un jurnalist de investigaţie bulgar stabilit la Viena până în 2023 şi care a dat mari dureri de cap Kremlinului. Activitatea sa la platforma media de investigaţii Bellingcat a avut un rol esenţial în identificarea responsabililor pentru doborârea, în 2014, a avionului MH17 deasupra estului Ucrainei, în care şi-au pierdut viaţa 298 de persoane. Grozev a identificat, de asemenea, agenţi ai Moscovei care i-au otrăvit pe fostul agent secret Serghei Skripal în Anglia şi pe Aleksei Navalnîi, defunctul lider al opoziţiei ruse. Ott a transmis adresa lui Grozev din Viena şi a furnizat informaţii despre securitatea acestuia unor agenţi ruşi care au pătruns în casa jurnalistului în iunie 2022 şi i-au furat laptopul şi un stick USB. În plus, copii ale memoriei telefoanelor mobile a trei înalţi funcţionari de la Ministerul de Interne austriac – furate de complicii lui Ott – au fost trimise la Moscova. Mai mult, Ott l-a ajutat pe Marsalek să intre în posesia unui dispozitiv SINA, unul dintre cele mai avansate aparate criptografice folosite în Occident, care, potrivit presei austriece, a ajuns în Rusia sau Iran. Arestarea în Marea Britanie a spionilor implicaţi în spargerea domiciliului lui Grozev şi informaţiile transmise Austriei de serviciile secrete britanice MI5 au dus la arestarea lui Ott în martie. Superiorul lui Ott în cadrul BVT, Martin Weiss, care a fugit în Dubai, este de asemenea anchetat sub suspiciunea că ar fi furnizat informaţii lui Marsalek, racolat de spionajul rus încă din 2014. La rândul său, Grozev a părăsit Viena în 2023 pentru SUA când a fost informat că Austria nu-i mai poate garanta siguranţa şi a suspectat Rusia vrea să-l asasineze. Acest caz, despre care apar noi detalii zilnic, a zguduit scena politică austriacă, iar prima reacţie a guvernului, condus de Partidul Popular (conservator), a fost de a anunţa o înăsprire a legilor privind spionajul.
Cultul spionajului
Actuala legislaţie austriacă pedepseşte doar spionajul împotriva instituţiilor naţionale, dar nu şi împotriva organismelor internaţionale sau a altor interese străine în Austria, ţară care găzduieşte aproximativ 30 de organizaţii din cadrul ONU sau OSCE. Această lacună juridică a făcut din Viena, după încheierea Războiului Rece, un loc ideal pentru spionaj, având în vedere că gradul de impunitate este enorm. Un alt aspect este rolul partidului de extremă-dreapta FPO, care între 2017 şi 2019 a controlat Ministerul de Interne şi care în 2018 a semnat un acord de cooperare cu Rusia pentru a îmbunătăţi schimbul de informaţii în domeniul securităţii. FPO, care nu-şi ascunde simpatia pentru Rusia, este lider în intenţiile de vot pentru alegerile generale din septembrie şi este condus de ministrul de interne de atunci, Herbert Kickl. Una dintre cele mai controversate măsuri ale lui Kickl a fost reformarea BVT (unii analişti vorbesc de o „destructurare”), care era responsabilă şi de monitorizarea extremiştilor de dreapta din Austria. Una dintre imaginile controversate ale guvernului conservator şi de extremă-dreapta de atunci îl reprezintă dansul lui Vladimir Putin cu ministrul de externe Karin Kneissl la nunta acesteia din urmă. Potrivit săptămânalului vienez Falter, şefa diplomaţiei austriece de la acea vreme, numită de FPO şi care în prezent trăieşte în Rusia, a încercat, cu ajutorul lui Ott, să îşi înfiinţeze propriul serviciu de informaţii în cadrul ministerului pe care îl conducea.
Război economic
Guvernatorul Băncii Naţionale a Austriei, Robert Holzmann, a avertizat că există „un potenţial risc” în planul Raiffeisen Bank International (RBI) de a cumpăra o participaţie în compania austriacă de construcţii Strabag cu fonduri blocate în Rusia, şi doar Raiffeisen poate decide dacă merită luat un astfel de risc.
Robert Holzmann a declarat într-un interviu acordat Reuters că Banca Naţională a Austriei (ONB), care verifică respectarea sancţiunilor financiare, consideră că planificata tranzacţie respectă sancţiunile. „Atât SUA şi Europa sau Austria, Banca Naţională a Austriei, putem furniza un cec în alb. Nu putem spune: Mergeţi înainte, totul este clar. Rămâne un risc potenţial”, a adăugat el. Guvernatorul Băncii Naţionale a Austriei a refuzat să explice ce înseamnă un risc potenţial. Luna trecută, Reuters a dezvăluit că autorităţile de la Washington fac presiuni asupra Raiffeisen, pentru ca grupul bancar austriac să renunţe la intenţia de a prelua o participaţie în valoare de 1,5 miliarde de euro la grupul de construcţii Strabag, de la o companie de construcţii controlată de oligarhul rus Oleg Deripaska. Sursele citate de Reuters susţin că în eventualitatea în care Raiffeisen va decide să meargă mai departe şi se va dovedi că tranzacţia încalcă sancţiunile americane, Washingtonul ar putea impune penalităţi băncii austriece. În replică, banca austriacă a informat că a înştiinţat toate autorităţile relevante, inclusiv Trezoreria SUA şi Oficiul pentru Controlul Activelor Străine SUA (OFAC), cu privire la detaliile acestei tranzacţii. Totodată, Raiffeisen Bank International a dat asigurări că tranzacţia respectă sancţiunile occidentale impuse Rusiei. „Cum riscul există, este decizia Raiffeisen să spună, ţinând cont că există un risc potenţial, merită să facem asta sau nu?”, a spus Holzmann. Într-un comunicat dat publicităţii ulterior, RBI a repetat că planificata tranzacţie respectă sancţiunile occidentale impuse Rusiei.
Gazprom în ofensivă
Grupul energetic Gazprom, companie controlată de statul rus, a cerut unui tribunal rusesc să împiedice compania austriacă OMV Exploration & Production GmbH să demareze o procedură de arbitraj internaţional, potrivit documentelor juridice consultate de Reuters. Tribunalul regional de arbitraj de la Sankt Petersburg a stabilit că audierile preliminare în acest dosar vor avea loc în data de 16 aprilie. În luna decembrie 2023, preşedintele Rusiei, Vladimir Putin a ordonat ca firmele Wintershall Dea (Germania) şi OMV (Austria) să fie deposedate de participaţiile lor, în valoare de mai multe miliarde de dolari, pe care le deţineau la o serie de proiecte de extracţie de gaze din zona arctică a Rusiei. Sechestrarea de către Kremlin a activelor străine din Rusia a venit după ce Putin a catalogat drept o declaraţie de război economic din partea Vestului sancţiunile economice impuse Moscovei după decizia de invadarea a Ucrainei. Gazprom se confruntă cu numeroase acţiuni în justiţie din partea companiilor europene care cumpără şi transportă gaze ruseşti şi recent a încercat să tranşeze aceste litigii cu companiile internaţionale în tribunalele din Rusia, lucru pe care unele companii europene l-au considerat ilegal. De asemenea, Gazprom a demarat acţiuni la tribunalul regional de arbitraj de la Sankt Petersburg, ameninţând companiile europene cu amenzi dacă vor continua litigiile în afara Rusiei. Grupul OMV a avut venituri de 62 de miliarde de euro în 2022 şi are o forţă de muncă de aproximativ 22.300 de angajaţi la nivel mondial. Cel mai mare acţionar la OMV este Guvernul austriac. Potrivit datelor publicate pe Bursa de la Bucureşti, la sfârşitul anului trecut, OMV, cea mai mare companie industrială listată din Austria, deţinea 51,1568% din acţiunile OMV Petrom iar statul român, prin Ministerul Energiei, 20,6980%.
Cruciadă juridică
Liderii statelor Uniunii Europene s-au întrunit joi, la Bruxelles, pentru a explora noi modalităţi de a sprijini Ucraina împotriva invaziei ruse pe scară largă, printre care un plan de a utiliza veniturile obţinute din activele ruseşti îngheţate în Europa pentru a înarma Ucraina. La sosirea la Consiliul European, mai mulţi lideri din UE şi-au reafirmat angajamentul faţă de susţinerea Ucrainei, însă au existat şi poziţii mai prudente din parte unor participanţi. Cancelarul austriac Karl Nehammer a declarat că doreşte garanţii că, în cazul în care ţări neutre militar aşa cum este Austria sprijină propunerea de folosire a profiturilor obţinute din activele ruseşti îngheţate, banii vor fi folosiţi pentru a reconstrui Ucraina şi nu pentru a o înarma. ”Iniţial a existat discuţia că banii ar trebui investiţi în reconstruirea Ucrainei. Aceasta mi se pare o sugestie rezonabilă”, a spus Nehammer. Planul, prezentat de şeful diplomaţiei europene Josep Borrell, prevede utilizarea a 90% din veniturile obţinute din activele ruseşti îngheţate în Europa pentru a cumpăra arme pentru Ucraina prin intermediul Instrumentului European pentru Pace. Borrell a menţionat că va propune ca restul de 10% din valoarea activelor ruse din Europa îngheţate să fie utilizat pentru a spori capacitate industriei de apărare ucrainene. Contribuţiile statelor UE la Instrumentul European pentru Pace au ajuns la 17 miliarde de euro pentru perioada 2021-2027. Creat în 2021 pentru finanţarea acţiunilor de securitate şi politică externă ale UE, acest instrument extrabugetar a fost folosit după declanşarea invaziei ruse în Ucraina mai ales pentru achiziţia de arme şi muniţii destinate Kievului. Preşedintele lituanian Gitanas Nauseda a afirmat că atât profiturile obţinute din activele îngheţate, cât şi activele însele ”ar trebui să contribuie nu doar la reconstruirea Ucrainei, dar şi la nevoile de apărare ale acestei ţări”. Totuşi, premierul luxemburghez Luc Frieden a avertizat că ”stabilitatea şi credibilitatea financiare” ale UE trebuie să fie protejate. ”Nu poţi pur şi simplu să iei activele cuiva. Trebuie să fim extrem de siguri de ceea ce facem”, a avertizat el. Mai mult, unele bănci occidentale au început deja să facă lobby împotriva propunerii UE, temându-se că s-ar putea ajunge la litigii costisitoare, au declarat surse din domeniul bancar. Respectivele bănci se tem că ulterior ar putea fi date în judecată de Rusia dacă ele sunt implicate în vreun transfer de bani către Ucraina şi că planul UE ar putea fi extins la activele din conturile pe care le deţin pentru persoanele şi companiile sancţionate. Ideea unei astfel de extinderi nu a fost însă ridicată de UE.
Sute de miliarde
Sursele respective sunt îngrijorate şi de faptul că propunerile ar putea conduce la o erodare mai mare a încrederii în sistemul bancar occidental. Aproximativ 70% din activele ruse blocate în Occident se află în depozitul central belgian Euroclear pentru titluri de valoare, ce deţine echivalentul sumei de 190 de miliarde de euro reprezentând diverse titluri ale băncii centrale ruse şi lichidităţi. Pe de altă parte, este de aşteptat ca liderii statelor UE să transmită un mesaj mai puternic privind o încetare durabilă a focului în Fâşia Gaza. Premierul demisionar irlandez Leo Varadkar a anunţat că Austria şi Republica Cehă sunt reticente faţă de un apel unitar al UE privind încetarea focului în Fâşia Gaza. El şi-a exprimat speranţa că va convinge cele două ţări central-europene să accepte apelul UE ”pentru o încetare a focului umanitară imediată care să conducă la o soluţie bazată pe coexistenţa a două state”. Invitat la summitul UE, secretarul general al ONU, Antonio Guterres, le-a cerut Celor 27 să sprijine o încetare a focului în Orientul Mijlociu şi a avertizat că acţiunile soldate cu victime civile în Fâşia Gaza, dar şi în Ucraina, trebuie să fie condamnate ”fără duble standarde”. Pe masa liderilor Celor 27 se află şi o propunere prezentată de Comisia Europeană de a consolida industria de apărare a UE prin alocarea a 1,5 miliarde de euro pentru achiziţii comune de echipament militar. Premierul belgian Alexander de Croo, a cărui ţară asigură preşedinţia semestrială a Consiliului UE, a spus că va exista o dezbatere despre modul de finanţare a planului. ”Vor trebui să existe contribuţii naţionale, s-ar putea să fie obligaţiuni pentru apărare, s-ar putea să fie o finanţare prin Banca Europeană de Investiţii (BEI)”, a explicat De Croo. Omologul său finlandez, Petteri Orpo, a opinat că fiecare ţară membră a UE va trebui să ”îşi facă partea sa de treabă şi va trebui să folosim toate instrumentele pe care le avem”. El a anunţat că Finlanda şi alte 13 ţări membre au semnat o scrisoare în care solicită finanţare de la BEI.
Eurocorps decapitat
Ministerul polonez al Apărării a anunţat miercuri că l-a demis din funcţie „cu efect imediat” pe comandantul polonez al statului major unic, Eurocorps, în urma unei anchete a contraspionajului militar polonez. Serviciile de informaţii au „deschis o anchetă de control” asupra accesului generalului-locotenent Jaroslaw Gromadzinski la informaţii secrete, în urma „noilor informaţii despre ofiţer”, potrivit unui comunicat de presă al Ministerului Apărării. „În consecinţă, s-a luat decizia de demitere a generalului Gromadzinski din funcţiile sale de comandant al Eurocorps şi rechemarea imediată a acestuia în ţară”, a spus ministerul, potrivit căruia un alt ofiţer va fi desemnat să „asigure continuitatea” în postul deţinut până acum de general şi acest lucru „cu efect imediat”. Ministerul polonez nu a oferit detalii despre noile informaţii în legătură cu generalul, nici despre ancheta în curs. Înainte de a deveni comandantul Eurocorps în iunie anul trecut, generalul Gromadzinski a fost mai ales consilier-coordonator al şefului de stat major al armatei poloneze. În ultimele luni, el a făcut parte din echipa internaţională de asistenţă pentru Ucraina la Wiesbaden în Germania, unde, alături de militari americani, a fost responsabil cu pregătirea soldaţilor ucraineni. Creat în 1992, Eurocorps este un corp de armată unic în felul său şi care reuneşte o mie de militari din şase ţări membre, numite „naţiuni-cadru” (Franţa, Germania, Spania, Belgia, Luxemburg şi Polonia), ce finanţează şi administrează organizaţia. Mai multe „naţiuni asociate” (Grecia, Turcia, Italia, România şi Austria) susţin de asemenea Eurocorps, punându-i la dispoziţie ofiţeri în statul major. Acest corp, a cărui misiune este să dirijeze şi să coordoneze operaţiuni multinaţionale la scară largă pentru UE şi NATO, poate comanda până la 60.000 de militari ai forţelor terestre. Cartierul general al Eurocorps este instalat la Strasbourg.
Spionaj cu repetiție
Anterior, un fost angajat al Oficiului Federal pentru Protecția Constituției și Combaterea Terorismului (BVT), deja desființat, a fost reținut sub suspiciunea de spionaj.
Procuratura austriacă a menționat că deținutul Egisto Ott se află imediat în custodia unui centru de detenție preventivă.
Procuratura din Viena îl investighează pe Ott din 2017 sub acuzația de abuz în serviciu, transmiterea de informații secrete în detrimentul Austriei și încălcarea secretelor de stat.
Arestarea a fost precedată de dezvăluiri recente că Ott a furnizat conținutul telefoanelor mobile ale oficialilor de rang înalt spionilor ruși.
Fostul său ginere, despre care se crede că a facilitat infracțiunea, a fost, de asemenea, arestat.
Au fost efectuate percheziții la domiciliile ambilor deținuți.
Recent, mass-media a raportat că un membru al Bundestagului din partea Alternativei pentru Germania și candidatul partidului la alegerile pentru Parlamentul European, Petr Bistron, a primit bani de la o rețea de influență pro-rusă expusă de serviciile de informații europene.
iena, oraș obișnuit încă din perioada Războiului Rece cu intrigile de spionaj, a redevenit „capitala europeană a spionilor”, după declanșarea, pe 24 februarie 2022, a invaziei ruse în Ucraina, iar guvernul austriac nu pare să facă nimic pentru a schimba acest lucru. Mai mult, Austria a ajuns acum un „veritabil portavion” al agenților ruși care operează în Europa, se arată într-o analiză Financial Times. În Austria se află sediile centrale ale mai multor organizații internaționale importante, precum Agenția Internațională pentru Energie Atomică, OPEC și diverse agenții ale ONU. În mod „tradițional”, guvernul austriac s-a făcut până acum că nu „vede„ vasta activitate de spionaj desfășurată pe teritoriul său, în special de spionii Moscovei, atâta vreme cât aceste operațiuni nu vizează persoane, oficiali ori instituții din Austria. Principalele trei partide austriece de opoziție au inițiat încă din primăvară o propunere legislativă menită a incrimina toate acțiunile de spionaj desfășurate pe teritoriul Austriei. Mai exact, opoziția a propus inclusiv incriminarea „spionajului desfășurat pe teritoriul austriac împotriva unui stat străin sau a unei organizații internaționale”, dar majoritatea guvernamentală din parlament a reușit deja de două ori să suspende procedura de vot, iar dezbaterea a fost amânată pentru sesiunea parlamentară din toamnă. „Dacă, de exemplu, Rusia îi spionează pe germani – unii dintre cei mai apropiați parteneri ai noștri – pe teritoriul austriac, nu putem face nimic în privința asta, atâta vreme cât o astfel de activitate nu afectează interesele Austriei”, a precizat parlamentara Stephanie Kresper, membră a partidului liberal de opoziție Neos. În Viena sunt 180 de diplomați ruși. Austria a expluzat până acum doar patru. „E comic” În Viena există în acest moment peste 180 de diplomați ruși. O treime dintre aceștia sunt, în realitate, ofițeri ruși de informați care lucrează sub acoperire diplomatică, după cum au precizat pentru Financial Times surse din serviciile secrete occidentale. Din februarie 2022 și până în prezent, țările europene au expulzat peste 400 de spioni ruși care acționau sub acoerire diplomatică. În schimb, Austria a expluzat doar patru, până acum. „E efectiv Vestul Sălbatic”, a spus, sub protecția anonimatului, un diplomat occidental. „E aproape comic ce se întâmplă aici. Inclusiv din partea noastră, sunt sigur”. Pe lângă agenții ruși, americani ori europeni, în Viena mai acționează agenți chinezi, iranieni, israelieni și saudiți, iar șefii serviciilor secrete occidentale privesc situația din Austria cu uimire crescândă. „Viena este un hub perfect pentru spionaj, așa cum a fost dintotdeauna”, a declarat Gustav Gressel, fost ofițer în armata austriacă. „Dacă ești un ofițer rus de informații și vrei să iei legătura cu o sursă din Germania, de ce să riști să mergi până acolo să vă vedeți? Mai degrabă îți inviți sursa la o vacanță de ski în Austria. Sau la un bal în Viena – practic, poți recruta noi surse și să culegi informații fără nicio grijă”.
Diplomați expulzați
Austria a dispus expulzarea a doi diplomați de la Ambasada Rusiei la Viena. Un oficial austriac a spus că expulzările sunt legate de activități de spionaj.
Ministerul de Externe austriac a declarat că cei doi diplomați ruși „s-au angajat în acte incompatibile cu statutul lor diplomatic” și au fost declarați „personae non gratae”. Autoritățile austriece nu au oferit alte detalii despre acțiunile diplomaților ruși care au motivat expulzarea. Aceștia au primit termen până pe 19 martie să părăsească Austria. Un oficial austriac care cunoaște problema a spus că expulzările au fost legate de spionaj. Oficialul a vorbit sub condiția anonimatului pentru a discuta despre expulzări. Agenția de știri de stat rusă RIA Novosti a citat Ministerul rus de Externe spunând că „Rusia va da un răspuns adecvat deciziei nefondate a Vienei”. Ambasada Rusiei în Austria a emis o declarație pe canalul său Telegram în care spune că este „indignată de decizia Ministerului de Externe austriac de a declara doi angajați ai Ambasadei Rusiei personae non gratae”.
„Ca și în episoadele anterioare de expulzări, de data aceasta nu ni s-a prezentat nicio dovadă de niciun fel, cu atât mai puțin dovezi ale unei încălcări a Convenției de la Viena privind relațiile diplomatice. Aceasta este o decizie pur politică a autorităților austriece, pe care nu o acceptăm categoric. Răspunsul decisiv al Moscovei nu poate ridica nicio îndoială. Responsabilitatea pentru degradarea în continuare a relațiilor bilaterale revine în întregime Vienei”, se arată în comunicat.
Națiunile vest-europene și Rusia și-au expulzat reciproc diplomații de mai multe ori după ce Rusia a invadat Ucraina pe 24 februariei 2022.
Austria este membru al Uniunii Europene, dar are o politică de neutralitate militară și găzduiește mai multe agenții ONU în capitala sa, Viena, a ezitat inițial să ia astfel de măsuri, dar recent a expulzat mai mulți diplomați ruși.
A expulzat patru diplomați ruși în aprilie 2022, după presiunile publice și ale UE, și alți patru în februarie 2023 .
Înainte de invazia rusă a Ucrainei, a expulzat un diplomat rus în august 2020.
100 de spioni diplomați
Aproximativ 100 din cei 252 de spioni ruși din Austria spionează sub acoperire diplomatică și operează și în statele vecine, susține VSquare, o publicație de știri ungară, care citează un șef al serviciilor secrete al unei țări din Europa centrală, care ar fi împărtășit informațiile în cadrul unei întâlniri cu ușile închise cu alți oficiali din securitate.
Reporterul VSquare a spus că informația i-a fost confirmată „de mai mulți oficiali guvernamentali și experți în securitate”, unde unul dintre ei a spus că agenții „nu operează în mod evident doar în Austria”, adăugând că lucrează și sub alte acoperiri.
„Un oficial guvernamental austriac mi-a spus că, conform numărului lor, există în prezent cel puțin 252 de diplomati ruși – diplomați plus personal tehnic și administrativ – la Ambasada Rusiei la Viena și în misiunile permanente ale Rusiei la OSCE și ONU și biroul său de dezarmare.
„Totuși, acest număr nu include profesorii de la școlile rusești din Austria care se bucură și de un anumit nivel de imunitate diplomatică, a adăugat oficialul austriac”, se spune în articol, adăugând că și soții diplomaților ar putea fi spioni, ceea ce este din ce în ce mai mult obișnuit după „expulzarea în masă a diplomaților ruși din ultimii ani”.
Potrivit publicației din Ungaria, aceștia includ agenți sub acoperire care lucrează pentru serviciile de informații ale Rusiei: Serviciul de Informații Externe (SVR), Serviciul Federal de Securitate (FSB) și Serviciul militar de Informații din Rusia (GRU).
Reporterul a precizat că atât Austria, cât și națiunile învecinate sunt conștiente de activitățile de spionaj ale Moscovei, iar Viena s-a confruntat cu presiuni din partea aliaților săi înainte de a expulza doi diplomați ruși săptămâna trecută pentru acțiuni „incompatibile cu statutul lor diplomatic”, fără a oferi detalii suplimentare.
VSquare notează că Slovacia este conștientă de faptul că diplomații ruși din Austria îi spionau, iar diplomații cehi au cerut o limită a liberei circulații a rușilor în spațiul Schengen pentru a atenua riscurile.
În februarie, Irlanda a refuzat să reînnoiască vizele diplomaților ruși din cauza problemelor de spionaj.
Oficiali din Osetia de Sud, regiune separatistă a Georgiei, sunt la Moscova pentru a propune un plan de anexare a regiunii la Federația Rusă, relatează mass-media regională. Delegația este condusă de preşedintele parlamentului Osetiei de Sud, Alan Alborov, un cunoscut susținător al procesului de integrarea a Oseției de Sud în Federația Rusă.
Regiune strategică
Osetia de Sud este o regiune separatistă situată în sudul Caucazului, la granița dintre Georgia și Rusia. Este recunoscută de majoritatea țărilor ca parte a Georgiei, dar a declarat independența în 1991, după prăbușirea Uniunii Sovietice. De atunci, regiunea a fost scena unor conflicte militare și tensiuni politice, cel mai semnificativ fiind războiul din 2008 între Rusia și Georgia.
Osetia de Sud are o suprafață de aproximativ 3.900 de kilometri pătrați și o populație estimată la aproximativ 50.000 de locuitori. Capitala sa este orașul Tskhinvali. Majoritatea populației este formată din osetini, un grup etnic iranian, dar există și comunități semnificative de georgieni și ruși.
Regiunea menţine legături strânse cu republica Osetia de Nord din cadrul Federației Ruse. Populația este diferită din punct de vedere etnic de georgieni şi vorbește propria limbă, înrudită cu farsi.
Aproape toată populaţia Oseției de Sud dispune de paşapoarte ruseşti. Rubla Federației Ruse este folosită de populație, iar economia este dependentă în totalitate de Rusia.
Osetia de Sud dispune de forțe armate proprii, cunoscute sub numele de Armata de Apărare a Osetiei de Sud. Aceste forțe sunt relativ mici, de aproximativ 1500 de militare, și sunt echipate în principal cu armament și echipament militar moștenit din perioada sovietică sau furnizat de Rusia.
Forțele armate ale Osetiei de Sud colaborează strâns cu armata rusă, care are o prezență semnificativă în regiune, inclusiv baze militare, având în vedere interesul strategic al Rusiei în regiune.
După războiul din 2008 dintre Rusia și Georgia, în care Osetia de Sud a jucat un rol central, Rusia a consolidat sprijinul militar pentru Osetia de Sud, inclusiv prin furnizarea de echipamente militare moderne și antrenament pentru trupele osetine. Aceasta a contribuit la creșterea capacităților militare ale Osetiei de Sud.
Recunoaștere internațională
Venezuela, Nicaragua, Nauru şi Siria sunt singurele state care au recunoscut „independenţa” celor două regiuni separatiste georgiene. Însă Occidentul a acuzat Rusia că a anexat practic Abhazia şi Osetia de Sud, care reprezintă o cincime din teritoriul Georgiei, iar Tbilisi vrea înapoi cele două regiuni.
Anterior, președintele parlamentului separatist sud-osețin, Alan Alborov, declara că aderarea regiunii la Federația Rusă este un obiectiv strategic al autorităților regionale.
„Toate aceste aspecte [legate de aderarea republicii – n.r.] sunt analizate de noi în strânsă coordonare cu Federația Rusă, ținând cont de relațiile și acordurile noastre bilaterale”, a precizat Alborov pentru RIA Novosti. El a subliniat, totodată, că cele două părți promovează o politică externă comună. De îndată ce Osetia de Sud se va decide definitiv în legătură cu opțiunea sa privind aderarea, republica va fi inclusă în Federația Rusă, a subliniat Alborov.
În 2023, șeful Osetiei de Sud, Alan Gagloev, a vorbit despre potențiala aderare la Rusia. În același an, președintele rus Vladimir Putin a promis că va oferi tot sprijinul posibil regiunii.
Bază militară rusă
În timpul războiului ruso-georgian din 2008, Rusia a dislocat aproximativ 20.000 de soldați în Osetia de Sud și tot atâția în Abhazia, o altă regiune separatistă georgiană
Baza Militară a 4-a Gardă este o bază militară rusă importantă situată pe teritoriul disputat al Osetiei de Sud. A fost formată oficial pe 1 februarie 2009, fiind subordonată Armatei 58 în cadrul Districtului Militar Sudic al Forțelor Armate Ruse și este considerată de importanță strategică în de către cele două părți.
Istoria bazei este strâns legată de conflictele din regiune. După Războiul din Osetia de Sud din 1991-1992, a fost creată o Comisie de Control Mixtă, iar din 1993 până în 2008, o Forță Mixtă de Menținere a Păcii a fost desfășurată în Osetia de Sud. În urma Războiului Ruso-Georgian din 2008 și recunoașterea Republicii Osetia de Sud de către Rusia, în regiune au fost menținuti mii de militari ruși.
Baza include fostele facilități de menținere a păcii din Tskhinvali, un poligon de antrenament în Dzartsem și o tabără militară la nord de Tskhinvali. Trupele Aeropurtate Ruse au stabilit de asemenea o bază în afara orașului Java. Perioada de funcționare a bazei este de 49 de ani, cu posibilitatea de reînnoire automată pentru perioade ulterioare de 15 ani.
Din 2022, unitățile Bazei Militare a 4-a Gardă, inclusiv soldați din regiun, care servesc pe bază de contract în armata rusă, participă la invazia rusă împotriva Ucrainei. Acestea au fost organizate în trei grupuri tactice de batalion, cu un număr total de 1.200 de soldați, pentru desfășurarea în Ucraina. Liderul Osetiei de Sud, Anatoli Bibilov, a confirmat desfășurarea locuitorilor regiunii ca parte a trupelor ruse în Ucraina.
Compoziția bazei include diverse unități, cum ar fi batalioane de pușcași motorizați, un batalion de forțe speciale, un batalion de tancuri, divizii de artilerie, o divizie de rachete antiaeriene și artilerie, un batalion de recunoaștere și unități de suport.
Sprijin pentru separatiști
În 2024, relațiile dintre Rusia și Osetia de Sud au continuat să fie strâns legate prin acorduri militare și discuții despre o posibilă anexare. Rusia a semnat acorduri cu Osetia de Sud pentru menținerea unor importante baze militare ruse în aceste teritorii timp de 49 de ani, subliniind astfel prezența militară și influența sa continuă în regiune.
Rusia a utilizat, în ultimii ani, tactici hibride pentru a-și afirma influența în Georgia, încercând să discrediteze Vestul în opinia publică georgiană, să slăbească intern Georgia prin grupuri radicale și să conteste ambițiile europene și euro-atlantice ale Georgiei.
Strategia Kremlinului include anexarea treptată a teritoriilor georgiene, militarizarea regiunilor ocupate și folosirea acestor acțiuni împotriva autorităților de la Tbilisi.
Discuțiile despre o posibilă anexare a Abhaziei și Osetiei de Sud de către Rusia au fost alimentate de declarații ale fostului președinte rus Dmitri Medvedev, care, în calitate de vicepreședinte al Consiliului de Securitate al Rusiei, a menționat că ideea de a se alătura Rusiei este populară în ambele regiuni separatiste. Medvedev a sugerat că anexarea ar putea fi pusă în aplicare dacă există motive întemeiate pentru aceasta, marcând cea de-a 15-a aniversare a recunoașterii independenței Abhaziei și Osetiei de Sud de către Rusia, după conflictul cu Georgia din 2008.
Aceste dezvoltări subliniază tensiunile continue în regiune și impactul lor asupra relațiilor internaționale, în special în contextul aspirațiilor Georgiei de a se alătura NATO și preocupările legate de integritatea teritorială și securitatea regională. Aceste evoluții reflectă, de asemenea, utilizarea de către Rusia a relațiilor sale cu Osetia de Sud ca instrumente de influență geopolitică și strategică în Caucazul de Sud și în bazinul pontic.
Rusia a facilitat acordarea cetățeniei sale locuitorilor din regiunile Osetia de Sud. Această politică a fost interpretată ca o măsură de consolidare a influenței ruse în aceste teritorii. O mare parte dintre aceștia s-au stabilit în diferite regiuni ale Federației Ruse.
Politica de „pașaportizare” a Moscovei permitea cetățenie duală numai cu Federația Rusă pentru locuitorii acestor regiuni, situație contestată de către comunitatea internațională și de autoritățile de la Tbilisi.
Legislativul European a votat, cu o largă majoritate, rezoluția privind restituirea tezaurului României sechestrat de Rusia, relatează mass-media internațională. Tezaurul românesc din Federația Rusă se referă, în general, la bunurile materiale, inclusiv rezerve de aur, valori monetare și alte obiecte de patrimoniu cultural, care au fost trimise de România în Rusia în timpul Primului Război Mondial pentru a fi păstrate în siguranță. Contextul istoric al acestei decizii a fost invazia teritoriilor românești de către Puterile Centrale și nevoia de a proteja tezaurul național.
Succes politic
Rezoluția pe care am inițiat-o este primul document oficial european prin care solicităm Rusiei în mod explicit returnarea Tezaurului sechestrat ilegal. Este o chestiune de demnitate națională. România nu poate si nu trebuie să accepte nimic mai puțin decât restituirea celor 91,5 tone de aur și a întregului Tezaur cultural. Le mulțumesc colegilor mei din Parlamentul European pentru implicare și susținere. A însemnat mult. Mulțumesc, bineînțeles, Băncii Naționale a României pentru întregul sprijin de-a lungul acestui drum la capătul căruia avem astăzi, în premieră, o Rezoluție a Parlamentului European pe chestiunea Tezaurului României. Nu suntem singuri în acest demers. Avem recunoaștere și sprijin european ferm. După votul istoric de astăzi, Comisia Europeană va fi alături de România și împreună vom aduce Tezaurul României acasă. Important este să nu renunțăm!, a scris pe Facebook Eugen Tomac.
Anterior, Comisia Europeană anunșa că va susține o declaraţie în faţa eurodeputaţilor pe tema restituirii tezaurului românesc, însuşit ilegal de Rusia în timpul Primului Război Mondial. Declaraţia Comisiei a fost urmată de o dezbatere, după care a fost supusă la vot o rezoluţie conexă, conform agendei sesiunii plenare a Parlamentului European, reunit la Strasbourg. Eurodeputatul Eugen Tomac (PPE) susține că iniţiativa se înscrie în contextul în care Uniunea Europeană şi-a adoptat anul trecut strategia privind recuperarea bunurilor de patrimoniu traficate ilicit în Europa. „Am participat la această dezbatere (privind strategia – n.r.) în calitate de eurodeputat membru al Subcomisiei pentru drepturile omului (DROI) şi am constatat cu acel prilej că situaţia tezaurului nostru aflat la Moscova este aproape complet necunoscută la nivelul instituţiilor europene. Atunci mi-am dat seama că este foarte greu să vii să prezinţi un subiect care este de maxim interes pentru noi, românii, dar este complet necunoscut pentru publicul european, pentru instituţiile europen”, a spus preşedintele PMP. „În acest context, am luat decizia de a propune o serie de acţiuni prin care să facem cunoscută chestiunea tezaurului Băncii Naţionale a României şi a întregului nostru tezaur aflat la Moscova. În momentul de faţă am reuşit să prezentăm tuturor europarlamentarilor două volume complete în limba engleză, publicate de Banca Naţională a României şi, mai mult decât atât, să iniţiem chiar o rezoluţie (…) prin care să creăm mecanismele necesare pentru ca dosarul tezaurului României, aflat la Moscova, să devină un subiect de interes european”, a explicat el.
Sprijin politic
Eurodeputatul PSD Victor Negrescu a declarat anterior că discuţia din plenul Parlamentului European despre tezaurul României însuşit ilegal de Rusia e importantă, pentru că oferă vizibilitate unui subiect despre care partenerii europeni nu aveau cunoştinţe. În timpul Primului Război Mondial, între 1916 şi 1917, România a trimis în Rusia ţaristă tezaurul naţional (ce a inclus cantităţi însemnate de aur, obiecte de partimoniu, colecţii de artă, bijuterii, arhive), pentru a fi protejate în cazul ocupaţiei teritoriului naţional. După instalarea la putere a regimului comunist, Rusia a sechestrat tezaurul şi a refuzat înapoierea acestuia, o mare parte din valori rămânând nerestituite până în ziua de astăzi, precizează PE pe site-ul său în prezentarea acestui punct de pe ordinea de zi a sesiunii plenare.
În 1916, în timpul Primului Război Mondial, guvernul român a decis să trimită o parte semnificativă a tezaurului Băncii Naționale a României în Rusia, cu scopul de a-l proteja de avansul forțelor germane și austro-ungare. Acest tezaur includea importante cantități de aur, precum și obiecte de patrimoniu cultural de neprețuit, cum ar fi colecții de artă, documente istorice și alte valori.
Înțelegerea dintre România și Rusia prevedea că bunurile urmau să fie păstrate în siguranță de către guvernul rus până la sfârșitul conflictului, când urmau să fie returnate. Cu toate acestea, după Revoluția Bolșevică din 1917 și colapsul Imperiului Rus, situația tezaurului românesc a devenit extrem de complicată.
Eforturile guvernului român de a recupera tezaurul după război s-au confruntat cu numeroase obstacole politice și birocratice. Relațiile dintre România și Uniunea Sovietică, succesoarea Rusiei imperiale, au fluctuat de-a lungul secolului XX, complicând și mai mult situația.
Deși o mică parte a tezaurului a fost returnată în anii ’50, majoritatea acestuia rămâne în Rusia. Subiectul tezaurului românesc este în continuare un punct sensibil în relațiile dintre România și Federația Rusă, fiind adesea asociat cu discuții privind dreptatea istorică și relațiile internaționale.
Recuperarea tezaurului românesc din Federația Rusă rămâne o chestiune deschisă, cu implicații atât istorice, cât și diplomatice. Este un subiect care continuă să stârnească pasiuni și dezbateri atât în rândul istoricilor, cât și în sfera politică.
Pentru detalii mai recente sau specifice despre stadiul actual al discuțiilor sau orice demersuri recente pentru recuperarea tezaurului, ar fi necesar să consult informații actualizate, având în vedere că situația se poate schimba.
Tezaurul românesc din Federația Rusă reprezintă una dintre cele mai complexe și sensibile probleme nerezolvate ale relațiilor dintre România și Rusia, având rădăcini adânci în istoria secolului XX. Negocierile dintre România și Federația Rusă privind restituirea tezaurului au avut loc pe parcursul mai multor decenii, dar au rămas fără un rezultat concret.
În anii ’90, discuțiile privind un nou tratat bilateral între România și Rusia nu au inclus clauze referitoare la restituirea tezaurului. De exemplu, tratatul din 2003, semnat între Ion Iliescu și Vladimir Putin, nu a menționat problema tezaurului, ceea ce a păstrat status quo-ul și a limitat perspectivele de recuperare a acestuia în contextul relațiilor dintre cele două state.
Negocieri degeaba
Răspunsul Rusiei la cererile de recuperare ale României a fost adesea evaziv sau însoțit de referiri la datorii istorice ale României față de URSS, considerând că acestea echilibrează sau chiar anulează orice obligație a Rusiei de a returna tezaurul.
În plus, în spațiul public și în discursurile politice au existat frecvent întorsături de situație, cu acuzații și contra-acuzații legate de istoricul relațiilor dintre cele două țări.
De-a lungul anilor, au existat diverse estimări privind valoarea tezaurului, cu mențiuni specifice despre cantitățile de aur trimise la Moscova și despre obiectele de patrimoniu cultural de însemnătate națională. Este important de reținut că, în ciuda asigurărilor primite de la autoritățile ruse la momentul transferului, doar o mică parte a fost returnată României până în prezent.
În ciuda eforturilor diplomatice și a discuțiilor în forumuri internaționale, recuperarea tezaurului rămâne o problemă deschisă, complicată atât de contextul istoric, cât și de dinamica politică actuală. Presiunile internaționale și apelurile la dreptate istorică continuă să fie elemente prezente în discursul public românesc, dar soluționarea definitivă a acestei probleme rămâne incertă.
Tezaurul românesc aflat la Moscova include nu doar rezerve de aur, ci și o serie de obiecte de patrimoniu de o valoare culturală și istorică inestimabilă, reflectând bogăția și diversitatea moștenirii culturale a României.
Această complexitate adaugă o dimensiune suplimentară problemei, subliniind importanța tezaurului nu doar din perspectiva valorii sale materiale, ci și ca simbol al identității și istoriei naționale.
Alte exemple
Cazul tezaurului românesc și refuzul părții ruse de a îl înapoia aduce aminte de modul de acțiune al Germaniei naziste. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, naziștii au furat peste 20% din operele de artă ale Europei, inclusiv lucrări valoroase precum Ghent Altarpiece și Madonna of Bruges de Michelangelo. Această jefuire sistematică a implicat mutarea și ascunderea operelor de artă în diferite locații pentru a fi protejate sau utilizate în scopuri personale de către oficialii naziști. Unele dintre aceste opere de artă au fost recuperate după război, dar multe încă sunt considerate pierdute.
În timpul Războiului Civil Spaniol, guvernul Spaniei a decis să evacueze rezerva sa de aur către Uniunea Sovietică pentru a asigura păstrarea acesteia și pentru a plăti ajutorul militar sovietic. Această decizie a fost luată după lovitura de stat militară din 1936 organizată de Francisco Franco. Stalin a oferit sprijin guvernului spaniol prin furnizarea de arme, muniție și alte necesități, cu condiția ca Spania să plătească pentru aceste servicii cu aur. În total, aproximativ 510 tone de aur, reprezentând aproximativ 74% din rezervele totale de aur ale țării, au fost trimise în Uniunea Sovietică, ambalate în aproape opt mii de cutii.
Operațiunea de export a aurului spaniol în Uniunea Sovietică este adesea descrisă în sursele occidentale ca un jaf al unei țări aflate în război de către oficiali sovietici. Deși o parte semnificativă a rezervei de aur a fost utilizată de guvernul spaniol în scopurile propuse chiar și după ce a fost trimisă, multe dintre evenimentele legate de transferul și folosirea ulterioară a aurului au rămas neclare, iar urmele acestuia s-au pierdut în timp. Deși nu există un consens cu privire la ultimul loc în care a fost depozitat aurul, istoricii spanioli sunt convinși că acesta se află încă în depozitele sovietice.
Este greu de stabilit cu exactitate ce s-a întâmplat cu aurul spaniol după ce a ajuns în URSS, datorită lipsei de documentație clară și a dispariției multor persoane implicate în operațiune. În ciuda tuturor acestor complicații, Spania nu a făcut niciodată pretenții oficiale împotriva URSS pentru returnarea aurului.
Pentru a înțelege contextul politic în care s-a luat decizia de evacuare a aurului, este important de menționat că la alegerile din 1936, o coaliție formată din socialiști, liberali, comuniști și diverse grupări naționaliste regionale, cunoscută sub numele de Frontul Popular, a câștigat alegerile cu un procentaj strâns, ceea ce a dus la temeri generalizate de revoluție și a agravat tensiunile politice și violența în Spania. Este greu de spus dacă aurul spaniol a stat la baza rezervei de aur sovietice, dar o inspecție moartea lui Stalin a arătat că acesta a lăsat aproximativ 2,500 de tone de aur. Spre comparație: după revoluție, în depozitele fostei Rusii țariste au rămas aproximativ 850 de tone de aur. Cât despre Spania, Madridul nu a avut niciodată pretenții oficiale împotriva URSS.
Istorie dureroasă
În 1916 Consiliului General al Băncii decide strămutarea tezaurului în Rusia, la Kremlin În Primul Război Mondial (1914-1918), România semnează, la 4/17 august 1916, Convenţia politică şi militară cu Antanta. Rusia şi Franţa îi cer imperios să intre în război împotriva Austro-Ungariei, „acum ori niciodată”. Câteva săptămâni mai târziu, la 1 septembrie, forţele germano-bulgaro-otomane au trecut Dunărea, înscriindu-şi în palmares victoria de la Turtucaia. La 24 noiembrie (6 decembrie pe stil nou), aceleaşi trupe, conduse de Mackensen, au intrat în Bucureşti. Guvernul şi armata României s-au retras în Moldova. Regimul militar de ocupaţie a impus şi transferarea sediului central al Băncii Naţionale, cu tot cu tezaur, de la Bucureşti la Iaşi. La 2 decembrie, şedinţa Consiliului General al Băncii decide strămutarea tezaurului în Rusia, la Kremlin, unde era depozitat în condiţii de securitate şi tezaurul imperiului. Transportul tezaurului român în altă ţară aliată, la Londra bunăoară, ar fi comportat riscul unui atac din partea submarinelor germane. La 11 decembrie 1916, ministrul român de finanţe îl împuterniceşte pe guvernatorul Băncii, G.G. Danielopol, să expedieze tezaurul la Moscova, operaţiune aprobată ziua următoare printr-o lege votată de Consiliul de miniştri al României. Generalul rus Mossoloff a semnat cu ministrul român Danielopol protocolul prin care guvernul rus garanta integritatea tezaurului în timpul transportului şi al depozitării la Moscova. Între 12 şi 14 (respectiv, pe stil nou, 25 -27 ) decembrie 1916, tezaurul este încărcat în 17 vagoane, în gara Iaşi, sub directa supraveghere a gen. Mossoloff.
Înainte cu câteva zile de luptele de la Mărăşeşti, Banca Naţională a României decide transportarea tuturor valorilor la Moscova, printr-un al doilea transport. La 27 iulie, seara, un tren de 24 de vagoane, din care trei conţineau valori ale BN, porneşte spre Moscova. Depozitele Băncii erau închise în 188 de casete, în valoare declarată 1.594.721,09 lei, din care aurul valora efectiv 574.523,57 lei, arhiva – 500 mii lei, iar restul – titluri, efecte, depozite ale persoanelor şi băncilor particulare- în valoare de 1. 593.762.197,52 lei. Valori inestimabile, depuse în camere de depozitare care au fost pecetluite cu sigilii româneşti şi ruseşti A doua tranşă a celui de al doilea transport, expediată la 27 iulie 1917 şi recepţionată la Moscova la 3 august 1917, conţinea 1.661 de casete în valoare declarată de 7,5 miliarde lei (casetele conţineau numerar, bijuterii, tablouri şi alte depozite făcute la Casa de Depuneri de către particulari, instituţii publice şi private). în plus, au mai fost recepţionate la destinaţie 3.549 de casete conţinând valori în sumă totală de 9.416.417.177,93 lei aur. În fapt, valoarea unor casete era inestimabilă, ele conţinând: arhivele statului, picturi de Nicolae Grigorescu, tablouri rare din pinacoteca statului, gajuri ale Muntelui de Pietate, odoare mănăstireşti din Moldova şi Muntenia, documente originale din colecţiile Academiei Române, 300 sute de pergamente cu peceţi domneşti, 25 de volume manuscrise române şi slavone, cărţi rare, unice chiar, ca „Răspunsuri ale Mitropolitului Varlaam din 1644 în Catehismul calvinesc”.
La Moscova au ajuns, totodată, colecţii de medalii şi monede vechi, piese rare ale Muzeului de Antichităţi, precum Cloşca cu puii de aur (tezaurul de Pietroasa) care atestă trecerea goţilor prin România, panaghiarele lui Ştefan cel Mare de la Mănăstirea Neamţ, evangheliile slavoneşti ferecate în aur şi argint, odoarele brâncoveneşti ale Horezului şi cele cantacuzineşti, odoarele lui Atanaric, chivotele şi epitrahilul de la Bistriţa, darurile lui Vasile Lupu şi ale soţiei sale de la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi şi evanghelia scrisă de Isidor din Bădăuţi. Doar stareţul Mănăstirii Secul din judeţul Neamţ, Ilarion Bălăiţă, a refuzat să cedeze odoarele, pe care a reuşit să le salveze. Valorile conţinute de cel de al doilea transport, cuprinzând tezaurul Casei de Depuneri a României, au fost depozitate în localul Casei de Împrumuturi şi Depozit a Rusiei din Moscova, strada Nastasisnky nr. 3, iar camerele de depozitare au fost pecetluite cu sigilii româneşti şi ruseşti, cheile fiind luate de directorul român al Casei de Depuneri, C. Ionescu, care avea dreptul să inspecteze oricând valorile păzite de o gardă de cazaci. Prin documentele semnate de reprezentanţii oficiali ai Rusiei, în august 1917, Guvernul rus garantase transportul, depozitarea şi repatrierea valorilor româneşti.
Aurul Imperiului ţarist
În 1915, rezerva de aur a Rusiei, de la Petrograd, a fost evacuată la Kazan, de teamă că oraşul ar fi putut fi ocupat de trupele Puterilor Centrale. Acolo a ajuns şi aurul păstrat în sucursalele băncii centrale a Rusiei din Moscova, Samara şi Tambov, se arată într-un amplu material publicat pe site-ul BNR.
În vara lui 1918, mai mult de jumătate din rezerva de aur a Rusiei era în subsolurile Băncii de Stat din Kazan. Bolşevicii au reuşit să mute în zonele controlate de ei mai puţin de 2% din această rezervă, înainte de cucerirea oraşului de către „albi”.
La începutul lunii august 1918, oraşul Kazan a fost ocupat de unităţi ale Legiunii Cehoslovace, constituită din foştii prizonieri de origine cehă din armata austro-ungară, şi din unităţi ale „albilor“. Aurul a fost dus la Omsk şi apoi a ajuns să fie cunoscut drept „aurul lui Kolceak“, unul dintre generalii care luptau contra puterii bolşevice. Valoarea lui a fost evaluată la circa 630 milioane ruble.
După înfrângerea lui Kolceak, cea mai mare parte a rezervei de aur, în valoare de circa 400 milioane de ruble, a ajuns în mâinile bolşevicilor, fiind dus înapoi la Kazan. Soarta restului rezervei, în valoare de peste 230 milioane ruble, a rămas neclară. S-a afirmat fie că l-au furat cehoslovacii, fie japonezii care luptau contra trupelor bolşevice în Extremul Orient.
Pe acest subiect s-au scris romane şi s-au turnat filme. Unele informaţii indică faptul că aurul ar fi fost folosit pentru a garanta unele împrumuturi făcute de emigranţii alb-gardişti. Dar atunci când sovieticii au ocupat Praga, în 1945, şi au avut acces la documente ale emigraţiei ruse, nu au descoperit nimic concret.
Un cercetător rus, Oleg Budnitskii, a publicat în 2008, la Moscova, rezultatele cercetărilor sale în arhive occidentale. El preciza că soarta acestui aur este greu de reconstituit şi pentru că cei care au operat cu el nu au fost foarte dornici să lase evidenţe clare asupra operaţiunilor efectuate. Potrivit lui Budnitskii, emigraţia albă ar fi scos din Rusia o cantitate echivalentă cu 195 milioane, din aurul în valoare de peste 230 milioane de ruble. Cea mai mare parte a aurului scos din Rusia de către emigraţia albă ar fi fost depusă în bănci japoneze, britanice şi americane. Restul se pare că a fost folosit ca garanţie pentru împrumuturi. Tot din acest aur, s-ar fi garantat un credit pentru cumpărarea de armament din S.U.A. În final, o parte a aurului ar fi fost vândută pentru a acoperi împrumuturile.
Ultima tranzacţie cunoscută datează din primăvara anului 1921, când se pare că ceea ce mai rămăsese din aurul luat de emigraţia albă a fost vândut către o bancă japoneză, pentru 500.000 dolari. Banii erau destinaţi unui guvern care ar fi putut să vină la putere în Rusia după căderea bolşevicilor. Ca să ferească aceşti bani de creditorii care vânau orice sumă, au fost investiţi în acţiuni emise de o bancă engleză cu capital rusesc, capital provenit de la antreprenori ruşi, ajunşi în emigraţie după 1917.
Diplomaţii ruşi, care au format Consiliul foştilor ambasadori ai Rusiei ţariste de la Paris, s-au ocupat de administrarea a ceea ce rămăsese din „aurul lui Kolceak“. Resursele s-au diminuat treptat, dar au ajuns până în anii ’50. Oleg Budnitskii le-a putut trasa urmele până la moartea ultimului membru al Consiliului, Maklakov, în 1957. Cartea sa „demontează“ în bună măsură speculaţiile privind furtul aurului rusesc de către japonezi sau cehoslovaci, la finele Primului Război Mondial şi în vremea războiului civil ce i-a urmat.
Aurul belgian
Înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, rezerva de aur a Belgiei era de aproximativ 600 tone de aur. Chiar înainte de declanşarea luptelor, o treime a fost depozitată la Londra, altă treime trimisă în Statele Unite şi Canada. La începutul anului 1940, 198 tone de aur au fost trimise în sudul Franţei. În momentul invadării Belgiei, doar o mică parte din aur se mai găsea în subsolul Băncii Belgiei. Aurul trimis în Franţa a fost evacuat împreună cu cel polonez, spre acelaşi loc, fortul Kayes, din Dakar (Senegal).
După capitularea Franţei, germanii au impus noului guvern să le predea aurul belgian. Operaţiunea a durat până în mai 1942, când au ajuns la Marsilia ultimele lăzi. De acolo a fost mutat la Banca Reichului. Din dispoziţia lui Göring, a fost topit şi marcat din nou cu anii 1936 şi 1937, pentru a i se pierde urma. După război, Banca Franţei şi Banca Belgiei au ajuns la un acord şi francezii au plătit o compensaţie integrală.
Ulterior s-a constituit o rezervă atât din aurul descoperit de trupele americane în 1945, într-o mină de sare din Germania (inclusiv documente din care rezulta ce s-a întâmplat cu aurul belgian), cât şi din aurul furat de nazişti şi ajuns în bănci elveţiene.
Comisia Tripartită a Aurului – constituită la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial pentru returnarea aurului monetar şi alcătuită din reprezentanţi ai S.U.A., Marii Britanii şi Franţei – urma să gestioneze repartizarea acestui aur celor care emiteau pretenţii. Banca Belgiei a înaintat o cerere în numele Băncii Franţei şi în final aceasta a recuperat 130 tone de aur, adică două treimi din compensaţia plătită Băncii Belgiei.
Aurul norvegian
În 1940, rezerva de aur a Norvegiei era de 50 tone. Autorităţile au luat din vreme măsuri pentru a-l putea evacua cât mai repede, ambalându-l în lăzi şi butoaie ce puteau fi mânuite uşor. La primele ore ale zilei de 9 aprilie 1941, când s-a aflat vestea că nave germane se apropiau de Oslo, aurul a fost expediat la Lillehammer. Încercarea paraşutiştilor germani de a ataca Lillehammer, unde se refugiase şi familia regală, s-a lovit de rezistenţa dârză a norvegienilor, care a permis evacuarea aurului mai departe, cu un tren, către o localitate de pe coasta Mării Nordului, unde debarcaseră deja trupe britanice.
Britanicii au acceptat să ajute la evacuarea aurului, care urma să fie încărcat pe trei nave de război. Prima, crucişătorul „Galatea“, a reuşit să plece înainte de sosirea germanilor. Restul aurului a fost transportat în alt port. O altă cantitate a fost încărcată la bordul crucişătorului „Glasgow“, dar căpitanul acestuia a decis să plece înainte ca întreaga cantitate să fie urcată la bord. Ce a rămas a pornit mai departe cu un vas de coastă, urmând ca în portul Tromsö să fie urcată la bordul lui „Glasgow“.
Nava costieră a fost atacată de aviaţia germană şi obligată să eşueze. Aurul a fost transferat la bordul a cinci vase de pescuit. După mai multe aventuri, a ajuns la bordul crucişătorului „Enterprise“ şi apoi în Marea Britanie. S- au pierdut pe drum doar 297 de monede (adică mai puţin de 10 kg), din cele 50 tone de aur. Ulterior, aurul a fost plasat în Statele Unite şi din el s-au finanţat cheltuielile guvernului norvegian în exil. După război, rezerva de aur rămasă a fost repatriată treptat; ultimele 10 tone reîntorcându-se în Norvegia în 1987.
Aurul olandez
La izbucnirea războiului, rezerva de aur a Olandei se găsea împărţită la Amsterdam şi Rotterdam. Cantitatea de aur din Amsterdam a fost evacuată în Anglia fără probleme. La Rotterdam, comandoul englez a reuşit să preia aurul când germanii ajunseseră la 200 m de locul unde fusese depozitat. Dar nava pe care a fost încărcat a sărit în aer şi s-a scufundat. În 1942, nemţii au descoperit locul unde se găsea şi au recuperat o parte din aur. Altă parte a fost recuperată de scafandri olandezi după război.
Ţările baltice au păstrat rezerva de aur în Marea Britanie. În iulie 1940, după ocuparea acestora de către U.R.S.S., Marea Britanie a blocat aurul. În ianuarie 1968, s-a încheiat un acord între Marea Britanie şi U.R.S.S., prin care sovieticii renunţau la aurul balticilor, iar englezii la pretenţiile legate de naţionalizarea bunurilor cetăţenilor britanici din Rusia sovietică.
În 1992 şi 1993 Marea Britanie a acordat Ţărilor Baltice compensaţii în valoare de 90 milioane lire sterline, în contul aurului pierdut.
După ocuparea Cehoslovaciei, germanii i-au obligat pe funcţionarii Băncii Centrale să emită două ordine de transfer. Unul era către Banca Reglementelor Internaţionale (BRI) şi cerea transferul a 21 tone aur din contul Cehoslovaciei la BRI (aur care era păstrat la Banca Angliei) către contul Băncii Reichului de la BRI. Al doilea cerea transferul a 27 tone aur, deţinut de Banca Cehoslovaciei la Banca Angliei, către contul BRI aflat la Banca Angliei.
Primul ordin a fost pus în practică, însă cel de al doilea nu, căci guvernul britanic blocase depozitele Cehoslovaciei după ocuparea acestei țări de către Germania. Primul ordin a fost executat considerându-se că era o tranzacţie în interiorul BRI.
După război, Cehoslovacia a cerut restituirea acestui aur. A primit doar şase tone, restul aurului fiind blocat de Londra şi Washington motivându-se că Cehoslovacia nu rezolvase pretenţiile cetăţenilor britanici şi americani ale căror proprietăţi fuseseră confiscate de către regimul comunist. Au urmat ani lungi de negocieri, problema fiind rezolvată abia în 1981, când Cehoslovacia a achitat despăgubirile cerute şi a primit în schimb aurul rămas.
Aurul albanez
Începând cu anul 1925, Albania a păstrat un stoc de aur monetar la Roma. În 1943, după ce Italia a încheiat armistiţiul cu Aliaţii, germanii au capturat acest stoc de aur. Comisia Tripartită constituită pentru returnarea aurului monetar a decis după război să blocheze restituirea stocului de aur către Albania, stoc evaluat la 6,5 milioane de lire sterline, în baza obiecţiilor formulate de către două state membre: S.U.A. şi Marea Britanie.
Americanii s-au opus pentru că Albania nu accepta să plătească despăgubiri pentru bunurile cetăţenilor americani confiscate de către regimul comunist. Marea Britanie acuza Albania că era vinovată de scufundarea, în octombrie 1946, a două nave britanice care loviseră mine în largul coastelor albaneze, incident care dusese la moartea a 44 de marinari englezi. După căderea regimului comunist din Albania, diferendul a fost rezolvat definitiv în 1996.
La izbucnirea războiului, în mare grabă, rezerva de aur a Bank Polski, răspândită în mai multe locuri, a fost strânsă şi îndreptată către România. În ciuda presiunilor Germaniei, guvernul român a permis evacuarea celei mai mari părţi a acestei rezerve: un tren a preluat-o de la graniţa de nord româno-poloneză şi a transportat-o la Constanţa, unde a fost încărcată pe un vas, cu care a pornit spre Turcia. A călătorit mai departe cu trenul, până în Liban, unde a fost încărcată pe crucişătorul francez „Emile Bertin“ şi pe alte două contratorpiloare. Toate cele trei nave au ajuns în portul francez Toulon, iar de acolo la agenţia din Nevers a Băncii Franţei.
Înaintarea rapidă a trupelor germane pe teritoriul Franţei a impus o nouă evacuare. La 18 iunie, cu o altă navă, aurul polonez a fost transportat în Africa, la Dakar, de unde a ajuns în fortul Kayes. Cum acesta se afla sub autoritatea guvernului de la Vichy iar polonezii din exil erau aliaţii Londrei, sub presiunile Germaniei, polonezilor li s-a interzis accesul la acest aur. În plus, guvernul de la Vichy, „descoperind“ că datoria Poloniei faţă de Franţa (este vorba de împrumuturile acordate anterior) era mai mare decât valoarea aurului, le-a refuzat cererile. Polonezii au dat în judecată guvernul de la Vichy la Curtea Federală din New York, care a dat o sentinţă prin care aurul Franţei aflat în depozit în S.U.A. era pus sub sechestru.
După debarcarea Aliaţilor în Africa, aurul polonez a fost recuperat şi a plecat către Marea Britanie, Canada şi S.U.A. La sfârşitul războiului, deşi în Polonia se instaurase un guvern comunist, după negocieri care au durat câţiva ani (britanicii, de exemplu, cereau plata cheltuielilor făcute de ei pentru înzestrarea unităţilor militare poloneze), aurul polonez s-a întors acasă.
Tot în 1947 s-au întors de la Bucureşti şi cele trei tone de aur rămase în subsolurile Băncii Naţionale a României, deoarece au ajuns în România mai târziu, odată cu exilul polonez, şi nu au mai fost scoase din ţară din cauza presiunilor formidabile exercitate de Germania. Acest aur, împreună cu Tezaurul BNR, a fost adăpostit la Tismana, din 1944 până la începutul lui 1947. Trebuie să precizăm că Banca Naţională a României nu a cerut nicio sumă de bani pentru păstrarea acestui aur atâţia ani.
Premierul R. Moldova, Dorin Recean, a declarat că ambasadorul Federației Ruse la Chișinău, Oleg Vasnețov, a fost convocat la Ministerul Afacerilor Externe de la Chișinău, unde i-a fost înmânată nota de protest privind deschiderea secțiilor de votare a Federației Ruse în regiunea transnistreană, relatează mass-media de peste Prut.
„Oleg Vasnețov a fost convocat la MAE pentru a-i fi prezentată nota de protest. Statul R. Moldova solicită să fie respectat și corespunzător acest lucru înseamnă respect față de cetățenii R. Moldova. Statul R. Moldova acționează acolo unde poate să controleze mediul. Nu vom admite să fie încălcări pe teritoriul controlat de autoritățile constituționale. Repet, toată lumea trebuie să respecte R. Moldova și prin aceasta cetățenii țării”, a menționat Recean.
La ieșirea din MAE de la Chișinău, ambasadorul rus a declarat că „dreptul la vot nu poate fi limitat în nicio țară. Acest fapt este scris în Constituția Federației Ruse și în alte acte normative”. Acțiunea are loc după ce presa locală din stânga Nistrului a relatat că în această duminică vor fi deschise șase secții de votare pentru cei aproximativ 220 de mii de cetățenii ruși care ar locui acolo.
Chișinăul a interzis deschiderea altor secții de votare pentru alegerile prezidențiale din Rusia în afară de cea de la sediul ambasadei. Totuși trei dintre acestea vor fi deschise Tiraspol și câte una – la Tighina, Rîbnița și Grigoriopol. La începutul lunii februarie, ministrul de Externe, Mihai Popșoi, a declarat că singura secție de votare autorizată va fi la Ambasada Rusiei din Chișinău.
Anterior, pentru alegerile legislative în Duma de stat, desfășurate în iulie 2021, Federația Rusă a deschis 30 de secții de votare în Republica Moldova. Cele mai multe dintre acestea, 27, au fost în stânga Nistrului, acesta fiind și cel mai mare număr de secții de votare deschise de Rusia într-o țară străină.
Astfel, cetățenii Federației Ruse din regiunea transnistreană vor putea vota la alegerile prezidențiale din Rusia din 17 martie 2024, între orele 8.00 și 20.00, la trei secții de votare în Tiraspol, precum și în Bender, Rîbnița și Grigoriopol, unde va fi deschisă câte o secție de votare. Pentru a vota, este necesară prezentarea unui document care să ateste identitatea și deținerea cetățeniei ruse: buletin de identitate al Federației Ruse; pașaport străin al Federației Ruse; pașaport de cetățean al URSS, în cazul în care acest pașaport conține următoarele informații: mențiunea privind cetățenia FR (pe partea din față a pașaportului) sau există o anexă la pașaport care atestă cetățenia rusă, sau există o ștampilă de înregistrare la locul de reședință, care confirmă reședința permanentă pe teritoriul Federației Ruse începând cu 6 februarie 1992; certificat de intrare (întoarcere) în Federația Rusă. De asemenea, cetățenii pot vota și cu un pașaport străin expirat.
În Transnistria, situația cetățenilor ruși și implicarea Rusiei în regiune a fost un subiect activ discutată în mass-media regională în ultima perioadă. Liderul separatist din Transnistria, Vadim Krasnoselski, a cerut intensificarea sprijinului pentru ca tinerii din regiune să poată obține cetățenia rusă, în special pentru cei născuți după prăbușirea URSS. Această solicitare vine în urma unui decret semnat de președintele rus Vladimir Putin care a simplificat procedura de obținere a cetățeniei ruse pentru cetățenii din Republica Moldova, Kazahstan și Belarus. Această mișcare a fost interpretată de premierul moldovean Dorin Recean ca o tentativă de a recruta tineri pentru conflictul din Ucraina.
Pe lângă acest aspect, așa-numitele autorități din Transnistria au solicitat Rusiei să majoreze numărul militarilor ruși în misiunea de pacificare din Zona de Securitate. Sursele citate susțin că în 1995, Rusia și-a micșorat contingentul de la șase la două batalioane de infanterie motorizată, iar în prezent, numărul pacificatorilor ruși din zonă nu depășește 450 de persoane, față de 3.100 cât ar fi prevăzut în documentele Comisiei Unificate de Control. Există, deci, posibilitatea juridică de a majora acest contingent, iar numărul pacificatorilor ruși ar putea fi suplinit inclusiv din rândul cetățenilor ruși rezidenți în regiune, mai relatează presa regională.
Informații recente arată că la ultimele alegeri pentru Duma de Stat din Rusia, majoritatea cetățenilor ruși din Transnistria au susținut formațiunile politice pro-Putin, arătând impactul semnificativ al influenței și propagandei ruse asupra regiunii.
Rusia organizează la jumătatea lui martie un scrutin menit să-i ofere în mod triumfal lui Vladimir Putin – în lipsa unor opozanţi reali – un nou mandat de şase ani şi să-i impună legitimitatea, în pofida unor tulburări cauzate de Războiul din Ucraina.
Republica Moldova, o fostă republică sovietică, situată între Ucraina şi România, denunţă cu regularitate tentative de destabilizare ale Moscovei, care nu vede cu ochi buni apropierea sa de Uniunea Euroepană (UE).
Transnistria, o fâşie cu o lungime de 200 de kilometri şi o de o lăţime rar mai mare de 20 de kilometri, aflată sub ocupație militară rusă, şi-a proclamat în mod unilateral independenţa în 1990, de frica unei ”românizări” a Republicii Moldova, care căuta la acea vreme să iasă de orbita sovietică.
Moscova o consideră însă un cap de pod în apropierea frontierei UE şi menţine în Transnistria aproximativ 1.500 de militari. Marea majoritate a contingentului este formată din cetățeni ai R. Moldova din regiune, care dispun și de cetățenie rusă. Aceste contingent mai este și un mijloc de susținere a pretențiilor Transnistriei împotriva guvernului central moldovean.
Transnistria dispune de propriile forțe armate, cunoscute sub numele de Forțele Armate ale Republicii Moldovenești Nistrene (PMR), precum și de propriile servici de informații. Aceste forțe sunt structurate pentru a include atât unități militare regulate, cât și structuri paramilitare.
Detaliile specifice privind dimensiunea, capacitatea și dotările Forțelor Armate ale PMR variază și pot fi dificil de obținut din surse deschise datorită naturii izolate și nerecunoscute internațional a Transnistriei. În general, se estimează că aceste forțe sunt compuse din câteva mii de militari activi, incluzând infanterie, unități de artilerie și forțe aeriene limitate, precum și echipamente și vehicule militare care datează în mare parte din perioada sovietică.
Conform datelor mass-media, filegale teneegimul separatist pro-rus
ltor forțe paramilitare, cu toate că au apărut speculații cu privire la faptul că acest număr există doar pe hârtie, umflarea acestui număr fiind un mod de delapidare a fondurilor de către comandanți.
Este important de menționat că informațiile despre capacitatea militară a Transnistriei pot fi fluide și se pot schimba în funcție de dinamica regională și de relațiile cu Republica Moldova și Federația Rusă.
Pe 2 și 4 martie 2024 au avut loc două evenimente la care au participat oficiali ai Comisiei Europene și ai țărilor membre. Primul s-a desfășurat în Azerbaigjan, unde s-au semnat documente privind construcția a două noi coridoare energetice și al doilea la Bruxelles, unde miniștrii energiei au hotărât diminuarea voluntară a consumului de gaze cu 15%.
Conjunctura
Rusia și Turcia doresc realizarea în Turcia a unui hub energetic pentru care încă nu s-a stabilit cine îl va administra. Există discuții între Vladimir Putin și Ercep Erdogan pentru a stabili acest lucru. Potențiala vizită a lui Putin la Ankara va avea pe agendă și stabilirea datelor tehnice și juridice pentru viitorul hub de gaze. Acest hub va aproviziona cu gaze sud-estul Europei.
Trebuie amintit că în Turcia intră coridoare de transport de gaze ce provin din Federația Rusă (46,5 mmc / an), Azerbaidjan (56 mmc / an), Iran (10 mmc / an), la acestea adăugându-se terminalele LNG (51,3 mmc / an). De asemenea Turcia a început să exploateze 10 mmc / an din zăcământul Sakarya, din Marea Neagră. Consumul de gaze al Turciei este de 53,5 mmc / an și capacitatea de export a Tuciei către Europa, prin Bulgaria și Grecia, este de 34,5 mmc / an. Există un surplus de capacitate către sud – estul Europei ce trebuie exploatat prin construcția de noi conducte.
Acest hub gazeifer vulnerabilizează Uniunea Europeană dacă s-ar realiza, deoarece ar închide alte variante de aprovizionare din lipsa capitalului potențial de investiții în coridoare alternative Rusiei și Turciei. De asemenea poate vulnerabiliza și Turcia, creînd o mai mare dependență energetică față de Moscova.
Reuniunea de la Baku, pentru coridoare energetice alternative la Turcia și Rusia
La Baku s-a reunit pentru a zecea oară Consiliului Consultativ a Coridorului de Gaze Sud. După a avut loc a doua reuniunea a Consiliului Consultativ pentru Energie Verde.
La reuniunea ministerială a Consiliului Consultativ a Coridorului de Gaze Sud, s-a discutat despre finalizarea studiului de fezabilitate a Azerbaidjan – Georgia – Romania Interconector (AGRI). Acesta este un coridor alternativ TANAP ce a fost gândit încă din 2010. Va transporta gaze printr-o conductă marină din rezervorul Absheron, din Marea Caspică, până la terminalul Shangachal, se va conecta la o conductă către țărmul georgian al Mării Negre, unde se află portul Kulevi. Aici se va construi un terminal de gazeificare și transbordare a LNG-ului în tancuri care vor face legătura cu portul Constanța. Și aici se va construi un terminal LNG cu instalații de delichefiere și de injectare a gazului natural în sistemul de transport de gaze european, adică în conductele Transgaz. Proiectul AGRI a fost înghețat în 2021 datorita lipsei de investitori. La Consiliului Consultativ a Coridorului de Gaze Sud au participat și câteva companii din țările arabe interesate să investească în expoatarea gazelor și transportul acestora către Uniunea Europeană. Capacitatea preconizată este de 7 mmc / an.
De asemenea, trebuie să amintim că se discută intens construirea unui cablu electric submarin de transport în curent continuu între viitorul parc solar de 5 GW din Azerbaidjan și țărmul românesc al Mării Negre. Investitorii în acest proiect grandios sunt două firme: Masdar, din Emiratele Arabe Unite și ACWA, din Arabia Saudită. Capacitatea de transport este preconizată a fi de 1000 MW.
Astfel, “devenind hub energetic, România își consolidează poziția geostrategică pentru întreaga regiune. Putem exporta și mai multă energie, iar asta înseamnă locuri de muncă și dezvoltare pentru români” a spus român al Ministru Energiei, Sebastian Burduja.
Pe langă importurile care încă se mai fac din Federația Rusă, observăm că alternativele de import de energie sunt din țări autocratice care încă se mai află sub influența Kremlinului. De asemenea o parte din rutele către Uniunea Europeană de la aceste surse energetice alternative trec prin Turcia. Aceste țări oricând pot reacționa la presiunea Federației Ruse, deci reprezintă o vulnerabilitate majoră a Uniunii Europene.
Fig. 1 – Capacitățile energetice alternative Turciei și Federației Ruse (sursa – Cosmin Păcuraru, prelucrare Google Maps)
Tot la Baku, ministrul energiei din republica Moldova, Victor Parlicov, a invitat compania azeră SOCAR să construiasca o fabrică de îngrășăminte cu gazele aduse prin Coridorul Sudic. Propunerea este tentantă, cunoscând că România, Bulgaria și Ucraina sunt mari consumatoare de îngrășăminte.
Diminuarea importurilor de gaze din Rusia dată de scăderea voluntară a consumului
Anul trecut consumul de gaze al Uniunii a fost redus cu 13,5%. La întâlnirea de la Bruxelles din 4 februarie 2024, miniștri energiei din țările membre UE au hotărât să prelungească politica de recucere voluntară a consumului de gaze cu încă un an, targhetul fiind 15%.
Și această acține se înscrie în demersurile Uniunii de a diminua cât se poate de mult importurile de gaze din Federația Rusă, din care aceasta câștigă destui bani pentru a întreține războiul dus în Ucraina.
