În ultima perioadă, au apărut diverse informații în spațiul public care subliniază din nou angajamentul decidenților politico-militari de a face din România un jucător important și influent în afara regiunii carpato-danubiano-pontice, acesta fiind mai degrabă un obiectiv pe termen mediu și lung.
Pe site-ul Secretariatului General al Guvernului a fost publicat un proiect de Ordonanță de Urgență prin care fabricile de armament ale statului român, în mare parte aflate într-o stare financiară precară, sunt transferate către Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (AAAS), o instituție responsabilă cu gestionarea activelor statului. Scopul acestui demers este de a crea parteneriate cu mari producători internaționali de echipament militar sau de a le vinde, în încercarea de a le revigora. Potrivit proiectului de OUG aflat în dezbatere publică, AAAS va prelua companiile din industria de apărare care au datorii la Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în domeniul Fiscal, fie că acestea sunt în stare de insolvență sau nu, pentru a căuta soluții de redresare și dezvoltare împreună cu investitori privați. Contextul internațional marcat de amenințările la adresa securității naționale este prezentat ca motiv pentru această OUG, argumentând că este necesar ca societățile considerate de interes strategic să fie scutite de datorii și de insolvență pentru a-și valorifica potențialul în domeniul securității alături de parteneri din sectorul privat.
Textul proiectului de OUG specifică că AAAS va prelua creanțele bugetare, inclusiv impozitele, taxele și contribuțiile, ale unor societăți cu capital majoritar sau integral de stat, administrate de ANAF, asigurându-se că aceste creanțe își vor menține aceeași natură juridică. După preluare, ANAF va șterge aceste creanțe din evidențele sale, iar AAAS va prelua responsabilitatea pentru recuperarea acestora. Detaliile despre modalitatea în care societățile preluate vor fi dezvoltate sau valorificate nu sunt furnizate în mod explicit de către AAAS, lăsând incertitudinea privind eventualele joint-ventures cu parteneri privați sau vânzarea firmelor.
Cu privire la identitatea societăților vizate, se poate consulta lista companiilor din portofoliul Ministerului Economiei, care cuprinde aproape toată industria de apărare românească. Majoritatea fabricilor de pe listă se confruntă cu probleme financiare și au datorii considerabile către ANAF, ceea ce le face candidați potențiali pentru aplicarea acestei OUG.
Investitori din industria apărării au început deja să arate interes pentru unele dintre aceste fabrici, cum ar fi Fabrica de Pulberi Făgăraș, unde compania germană Rheinnmetall intenționează să investească 47 de milioane de euro pentru a reîncepe și a dezvolta producția de pulberi militare. Cu toate acestea, multe dintre aceste fabrici se află într-o situație extrem de dificilă, fără comenzi și necesitând investiții semnificative pentru a fi modernizate și aduse la standardele moderne. Există fonduri disponibile atât din bugetul de stat, având în vedere angajamentul României de a aloca minim 2,5% din PIB pentru înzestrarea Armatei, cât și fonduri europene și private.
Date fiind tensiunile din regiunea Ucrainei, România ar putea atrage mari jucători mondiali din industria militară. Cu toate acestea, fabricile de armament din România produc în principal echipament de tip sovietic, folosind tehnologii învechite de peste cinci decenii. Multe dintre aceste uzine au fost în trecut companii private care au început să producă armament în timpul Primului Război Mondial, însă ulterior au fost preluate de către stat și reorientate către producția de armament de tip sovietic.
De asemenea, decidenții din România par să exploreze o nouă mișcare cu implicații strategice în sectorul energetic. S-a relatat că România și-a manifestat interesul pentru obținerea unei cote de 10% din platforma plutitoare de gaze naturale lichefiate (GNL) de la Alexandroupoli, conform informațiilor apărute în presa elenă și preluate de către Rador Radio România. Mai precis, se ia în considerare achiziționarea unei părți din capitalul social al companiei care va opera această nouă unitate plutitoare destinată primirii navelor cu GNL.
Cel mai probabil scenariu este ca participarea României la această platformă va avea loc prin intermediul companiei de stat Transgaz, responsabilă cu administrarea sistemului de transport al gazelor naturale din țară. Dacă această acțiune se va materializa, România va deveni a doua țară balcanică, după Bulgaria prin intermediul Bulgartransgaz, care investește capital în acest proiect. Această inițiativă subliniază importanța noii unități plutitoare pentru asigurarea diversificării surselor de alimentare cu gaze naturale pentru întreaga regiune a Europei de Sud-Est.
Infrastructura GNL de la Alexandroupoli urmează să fie pusă în funcțiune la sfârșitul acestei luni, lucrările de construcție fiind finalizate recent. Această infrastructură constă într-o unitate plutitoare de stocare și regazificare a gazelor naturale, ancorată permanent la 18 km sud-vest de portul Alexandroupoli. Cu o capacitate de stocare a GNL-ului de până la 170.000 de metri cubi și o capacitate de regazificare de 22,7 milioane de metri cubi pe zi, această platformă reprezintă o contribuție semnificativă la infrastructura energetică a regiunii și la securitatea energetică a Europei de Sud-Est.
Având în vedere aceste mișcări, se poate preconiza că rolul României va crește semnificativ în următorii ani în Europa de Est, iar din acest motiv echilibrul de putere regional va fi afectat suficient de mult încât să genereze consecințe și în regiunile geopolitice adiacente.
Între 17 și 19 martie 2024, secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a efectuat o vizită în Caucazul de Sud, în toate cele trei țări (Georgia, Armenia și Azerbaidjan), unde a avut întâlniri cu liderii politici și militari ai acestora. Dincolo de declarațiile oficiale, este important de înțeles natura acestei vizite într-o regiune percepută timp de secole ca și sfera de influență a Rusiei. Dar, în urma complicațiilor Rusiei în Ucraina, această vizită și evoluțiile geopolitice majore din regiune ne arată un trend care ar trebui luat foarte serios în considerare. Mai ales în urma semnelor îngrijorătoare din Caucazul de Nord, în republicile ruse caucaziene majoritar musulmane, unde se pare că se pregătește ceva ce ar trebui să preocupe Moscova în cel mai înalt grad, dacă aceasta nu ar fi prinsă până peste cap în Ucraina.
Zona Caucazului, în general, a fost percepută ca fiind în curtea Rusiei, marile puteri din secolul XIX neimplicându-se decisiv în această regiune considerată fără prea mare importanță. Însă Rusia cucerește regiunea după lupte grele cu muntenii, chiar și marele Lev Tolstoi a luat parte la aceste campanii de la mijlocul anilor 1850. Caucazul este un front secundar în războaiele ruso-turce din 1877-1878, în care au luptat și românii, dar și în primul război mondial. Imperiul Otoman muribund pierde regiunea în favoarea Rusiei și apoi a URSS, deși pe aceste teritorii, în antichitate și în evul mediu timpuriu, statul georgian și cel armean erau puteri importante, fapt care nu avea cum să fie uitat de către urmașii acestora.
Georgia, Armenia și Azerbaidjan au o scurtă perioadă de independență între 1918 și 1920, dar sunt cucerite de bolșevici și devin parte a URSS ca republici unionale, redobândindu-și independența după disoluția imperiului sovietic în 1991. Dar sunt menținute în orbita Rusiei, aceasta fiind hegemonul necontestat multă vreme, chiar dacă între Armenia și Azerbaidjan a existat un conflict militar permanent pentru regiunea Nagorno Karabah (enclavă majoritar armeană pe teritoriul azer), conflict devenit deschis încă din 1988, din timpul URSS.
Conform politicii lui Stalin, de creare a zonelor de dispută între republicile unionale, de schimbare a ponderii populațiilor prin deportări, amestecarea populațiilor, s-au creat focare de conflict care nu au putut fi rezolvate nici în ziua de astăzi, rezidând în prezent sub forma conflictelor înghețate. Spre exemplu, teritoriile acaparate de la România în 1940, respectiv Basarabia și nordul Bucovinei, au fost împărțite de către Stalin care a dat Ucrainei nordul Bucovinei și sudul Basarabiei (Bugeacul și ceva peste), iar în schimb a dat RSS Moldovenească o fâșie la est de Nistru, numită azi Transnistria, devenită după 1991 focarul unui conflict înghețat (după conflictul deschis din 1992) care atârnă ca o piatră de moară pe trupul Republicii Moldova. La fel a procedat Stalin în toate republicile unionale, tocmai pentru a crea focare de conflict în cazul (puțin probabil atunci) în care aceste republici și-ar dobândi independența.
Cert este că în 1991 au apărut trei republici independente în Caucazul de Sud, în urma disoluției URSS, în timp ce în Caucazul de Nord, cu micile republici, a rămas în interiorul Rusiei. Tendința de separare a Ceceniei a fost înăbușită în sânge în două războaie, 1994-1996 și 1999-2002, dar stingerea rezistenței cecene s-a realizat abia în 2017.
Intenția Georgiei de a ieși de sub protectoratul rusesc a fost pedepsită prin crearea prin război a republicilor separatiste pe teritoriul ei (ca și în cazul Moldovei) Osetia de Sud (1992) și Abhazia (1993-1994), prin războaie sângeroase cu mii de victime și zeci de mii de refugiați georgieni pentru a crea zone purificate etnic. În 2004 Georgia anihilează intenția creării unei noi regiuni secesioniste Adjaria, cu capitala la Batumi, dar încercarea ei de a recupera teritoriul Osetiei de Sud, teritoriu recunoscut de către ONU ca fiind georgian, este pedepsită de către Rusia cu o invazie în timpul războiului ruso-georgian din 2008.
De atunci se părea că regiunea caucaziană va rămâne în continuare în sfera de influență a Rusiei și nimic nu mai poate schimba asta. Dar a venit 24 februarie 2022 când Rusia invadează Ucraina și se împotmolește acolo, cu pierderi imense în oameni și material, dar și ca prestigiu și influență pe plan mondial, Rusia devenind un stat paria pentru mare parte din mapamond.
Iar acest aspect nu avea cum să nu se reflecte și în geopolitica din Caucaz.
Teoriile relațiilor internaționale și geopolitica regională a Caucazului
Va trebui să fac o paranteză aici, pentru o mai bună înțelegere a complexului de securitate din Caucazul de Sud.
Există mai multe teorii ale relațiilor internaționale care încearcă să explice dinamica acestor relații, acestea sunt teorii care își au aplicabilitatea în practică, dar, ca orice teorii, reușesc să explice unele aspecte în timp ce altele rămân în afara acestora, respectiv comportamentul actorilor internaționali (state, organizații internaționale) puse în fața unor decizii cu impact major. Printre cele clasice este teoria liberalismului sau a realismului, cu dezvoltări mai moderne ca și neo-liberalismul sau neo-realismul. Reprezentanți de marcă sunt Imanuel Kant și Joseph Nye pentru liberalism (să dau un exemplu clasic și unul modern) și Tucidide și John Mearsheimer (clasic și modern). Dezbaterea este extrem de vastă, pe scurt liberalismul merge pe ideea că statele vor pacea și colaborarea internațională, realismul vede lumea ca o confruntare a puterii (vă invit să citiți despre aceste teorii, sunt mult mai vaste, nu am cum să le sintetizez aici). Niciuna dintre aceste teorii nu răspunde la problemele internaționale de astăzi, având în vedere că comportamentul actorilor internaționali nu se pliază neapărat pe cele două teorii principale. Mai ales că în ultima vreme, pe lângă actorii statali au apărut și alți actori foarte importanți, ca și organizațiile internaționale, companiile multinaționale sau rețelele internaționale, inclusiv cele de crimă organizată. De aceea au apărut noi teorii care încearcă să acopere aceste lipsuri.
Printre teoriile mai nou apărute este și cea a Școlii de la Copenhaga (apropiată de conservatorism), ai cărei principali reprezentanți sunt Barry Buzan, Ole Waever și Jaap de Wilde. Cel mai important reprezentant este Barry Buzan, a cărui carte Popoarele, statele și teama este considerată una de referință în domeniu.
Barry Buzan abordează securitatea pe mai multe paliere, securitatea individului, a statului, internațională, dar și pe sectoare, prin perspectiva militară, politică, economică, socială și ecologică. El este și autorul termenului de securitizare, dar cea mai importantă contribuție a sa, la care mă voi referi direct, este în planul securității regionale, ca un nivel intermediar între securitatea națională și internațională.
Aici el definește termenul de complex de securitate ca și un grup de state ale cărui prime preocupări de securitate le leagă laolaltă suficient de îndeaproape, încât securitățile lor naționale să nu poată fi luate în considerare în mod realist separat una de alta.
Complexele de securitate sunt dominate de relația amiciție/inamiciție între statele componente, în cadrul legăturilor istorice și geografice între ele, orice hegemon care își proiectează influența în cadrul acestor complexe de securitate trebuie să țină seama de aceste tendințe. Spre exemplu, în cadrul complexului de securitate din Asia de sud-est, conflictul predominant între India și Pakistan este unul permanent, istoric, de lungă durată, cu mai multe războaie sângeroase încă din 1947 de la separarea celor două state în urma retragerii britanicilor și declararea independenței lor. Astfel, orice hegemon care ar dori să intervină în acest complex de securitate și să-și proiecteze influența trebuie să țină seama de această rivalitate permanentă. În sensul că nu are cum altfel decât să ia partea unuia dintre rivali, inevitabil, alt hegemon competitor va lua partea celuilalt. Vedem cum în acest exemplu SUA și URSS în timpul Războiului Rece au curtat fiecare dintre aceste părți, iar statele mai slabe din complexul de securitate s-au polarizat spre fiecare dintre ele în funcție de interese pentru a-și asigura propria securitate.
În cazul complexului de securitate din Caucazul de Sud, avem rivalitatea permanentă dintre Armenia și Azerbaidjan pentru Nagorno Karabah cu conflictul militar continuu dintre cele două state. Astfel, un hegemon extern va trebui să susțină una din părți, dar inevitabil, un hegemon competitor cu interese în regiune va veni să susțină partea opusă, astfel că disputa între cele două părți din interiorul complexului de securitate va deveni, inevitabil, o dispută între hegemoni.
Cel mai bun exemplu este Orientul Mijlociu, un spațiu foarte complicat, dar care poate fi un caz școală. SUA și Occidentul au susținut Israelul, URSS a susținut statele arabe, această paradigmă a predominat războaiele dintre israelieni și arabi în tot decursul Războiului Rece, dar cu influențe și complicații chiar și după acesta până în prezent, în cursul războiului dintre Israel și Hamas.
Dar, revenind la complexul de securitate din Caucazul de Sud, după cum spune Barry Buzan, în cazul în care un hegemon extern se retrage, spațiul geopolitic din complexul de securitate este preluat de către alt hegemon, cu posibilitatea unei competiții între potențialii hegemoni pentru a umple vidul geopolitic rezultat.
Ori, la o astfel de situație asistăm astăzi în Caucazul de Sud. Rusia, hegemonul incontestabil în regiune, are mari probleme în urma împotmolirii în Ucraina, astfel că puterea și influența sa în complexul de securitate din Caucazul de Sud (dar nu numai aici, ci și în Asia Centrală, spre exemplu) se diminuează vizibil. Iar pentru acest spațiu geopolitic a pornit o competiție acerbă între potențialii hegemoni mondiali sau regionali.
Bătălia geopolitică pentru Caucazul de Sud
Complexele de securitate, după Barry Buzan, sunt dominate de relațiile de amiciție/inamiciție cu fundament geografic și istoric între actorii din acest complex: ”tiparele amiciției și inamiciției modelează întregul caracter al relațiilor din regiune”. Un hegemon extern are posibilitatea să se alinieze, susținând una din părți (prin furnizarea de arme sau intervenție directă pentru una din părți, sau sprijin economic), sau să acopere (cum a fost între 1922 și 1991 când întreaga regiune a fost sub ocupația URSS). Prin acoperire conflictele nu sunt stinse total, în cele mai multe cazuri sunt doar amânate, vedem conflictul dintre Armenia și Azerbaidjan care a reizbucnit încă din 1988, când ambele state erau în cadrul URSS, dar liberalizarea a dus la o scădere a controlului central de la Moscova și a favorizat reizbucnirea vechilor tensiuni vechi de decenii.
După cum am sugerat deja, complexul de securitate din Caucazul de Sud este dominat de relația de inamiciție istorică și geografică între Armenia și Azerbaidjan, cu precădere pentru Nagorno-Karabah, dar nu numai. Există problema enclavei azere Nahicevan, separată de restul Azerbaidjanului de un coridor armean, dar și alte dispute teritoriale mai minore.
Cum spuneam, regiunea a fost acoperită de către URSS până în 1991, iar după 1991 Rusia, ca moștenitoare a URSS, a preluat rolul de hegemon extern principal.
În cazul Georgiei, pentru a se asigura de loialitatea acesteia și a-i înfrâna tendințele de orientare spre Vest, Rusia a acționat cum am spus mai sus, prin crearea de republici secesioniste și chiar prin invazie directă, dar la ora actuală, după ce influența rusă dă semne de oboseală în urma complicațiilor din Ucraina, situația este departe de a fi clarificată. Georgia are un președinte proeuropean (doamna Salome Zurabișvili), dar guvernul este dominat de personalitatea și influența oligarhului miliardar pro-rus Bedzina Ivanishvili, cu averea făcută în Rusia, care dorește apropierea de Rusia în defavoarea Occidentului. Conducerea țării este puternic fracturată între cele două tendințe, dar sondajele arată că populația favorizează o direcție pro-vest. Oricum, un punct important pentru clarificarea atitudinii de viitor a Georgiei (care a obținut statutul de țară candidată la UE), este scrutinul din octombrie 2024, care ar putea arăta direcția de urmat pentru această țară. Sunt speranțe ca să fie un scrutin corect, deși Rusia va încerca să influențeze rezultatele prin toate mijloacele. Deci, și aici influența Rusiei se joacă la modul serios.
Azerbaidjanul s-a aflat și el în anii 90 ai secolului trecut sub influența hegemonului principal Rusia, dar având în vedere conflictul cu Armenia și faptul că Rusia a favorizat-o pe aceasta din urmă, Azerbaidjanul, după o serie de înfrângeri militare care au dus la controlul armean asupra regiunii Nagorno Karabah în dispută, dar și a teritoriului adiacent care face legătura enclavei cu teritoriul Armeniei, s-a reorientat. Această reorientare a fost favorizată de noul El Dorado azer, respectiv rezervele de petrol și gaze de la Marea Caspică, care prin exploatarea lor au adus azerilor importante resurse materiale.
Aceștia s-au orientat primordial spre Turcia, cu care are legături etnice și religioase, dar profitând și de noua abordare geopolitică a Turciei lui Erdogan, care își redescoperă vocația imperială și acționează pentru a-și îmbunătăți statutul de putere regională în toate direcțiile, inclusiv spre statele cu populație turcică din Asia Centrală, dar și în Orientul Mijlociu. După cum spunea George Friedman acum mai bine de douăzeci de ani, Turcia a fost cinci sute de ani un imperiu și doar o sută de ani o democrație, așa că vocația imperială nu are cum să dispară. Dezamăgită de amânarea repetată a integrării în UE, cu un potențial economic și militar major în regiune, cu posibilitatea extinderii sferei de influență în statele turcice din jur, era inevitabil ca această țară să-și redescopere veleitățile imperiale de mare putere regională. Iar unul din vectori este Azerbaidjan, după cum s-a și întâmplat.
Turcia a sprijinit militar Azerbaidjanul în conflictul cu Armenia, prin furnizarea de armament și de tot ce le era necesar. În plus, în urma încasărilor din gaz și petrol, bugetul militar al Azerbaidjanului era în 2020 mai mare decât întregul buget al Armeniei, astfel că victoria azerilor în războiul din 2020 și ultimatumul din 2023 a avut rezultatul previzibil.
La ora actuală, Azerbaidjanul, în urma succesului recent prin recuperarea majorității teritoriilor cucerite de armeni în anii 90, menține o politică externă multi-vectorială, încercând să aibă relații bune cu toate puterile majore implicate în regiune. L-a primit în vizită pe Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO, dar fără să se angajeze cu ceva, menține relații cu Rusia (chiar a cumpărat în anii trecuți armament din Rusia, fapt care i-a enervat rău pe armeni, făcându-i să se întrebe de loialitatea aliatului lor rus), dar menține relații foarte apropiate cu Turcia, sponsorul lor principal militar. Relații mai reci are cu vecinul Iran, și acesta cu veleități de putere regională, pe motiv că are între granițele sale cam 40% din teritoriul Azerbaidjanului istoric, Azerbaidjanul mare, cu o populație azeră importantă. Oricum, Azerbaidjanul președintelui Ilham Aliyev este o dictatură și nu are vreo șansă să se apropie de UE și NATO atât timp cât acest regim continuă, dar nici nu are intenția să o facă.
În această regiune Armenia este țara care este pe cale să facă cel mai mare balans geopolitic din ultimii ani. Aproape treizeci de ani a fost cel mai apropiat aliat al Rusiei dintre fostele republici sovietice, în schimbul susținerii acesteia în conflictul lung cu Azerbaidjanul. A primit armament de la Rusia (dar Rusia a vândut și Azerbaidjanului), a acceptat baze militare rusești pe teritoriul ei, s-a aliniat la politicile Rusiei. Totul în schimbul susținerii acesteia în războiul pe viață și pe moarte contra Azerbaidjanului. Dar, în 2018, se petrece un eveniment care deranjează în cel mai înalt grad conducerea Rusiei, respectiv pe Vladimir Putin. Revoluția armeană din 2018 l-a obligat pe premier să demisioneze, liderul revoluției Nikol Pashinian devenind prim-ministru confirmat ulterior, sub conducerea sa țara a înregistrat progrese semnificative pe plan economic (cea mai mare creștere din țările foste sovietice), dar și o îmbunătățire a democrației, libertății presei și combaterii corupției. Ori, acest aspect a fost cât se poate de deranjant pentru Putin, la fel ca și progresele democratice ale Ucrainei, sau ale altor state post-sovietice ca și Georgia sau Moldova. Teama permanentă a liderului de la Kremlin că aceste tendințe democratice ar putea atinge Rusia l-a făcut să intervină inclusiv în reprimarea din 2020-2021 a protestelor din Belarus împotriva falsificării alegerilor.
Armenii au și o dispută istorică cu Turcia, aliatul Azerbaidjanului, parte din teritoriul Armeniei istorice este în Turcia, dar sunt și reminiscențe vechi, de genul genocidului armenilor comis de Imperiul Otoman în 1915, nerecunoscut de Turcia până în prezent.
Armenia a fost foarte dezamăgită din cauza pasivității Rusiei în războiul cu Azerbaidjanul din 2020, dar mai cu seamă în 2023. Părerile experților sunt împărțite, unii zic că Rusia și-a abandonat aliatul din cauza faptului că premierul armean este prea pro-european, alții zic că Armenia a fost abandonată din cauză că Rusia nu avea ce face din cauza problemelor cu Ucraina. Poate fi o combinație din amândouă, dar propaganda rusă a aruncat întreaga vină în spinarea premierului armean.
Cert este că această atitudine a aliatului și protectorului rus a provocat o mare dezamăgire în Armenia, chiar premierul Nikol Pashinian declarând că nu mai vede rolul alianței cu Rusia, din moment ce aceasta a abandonat Armenia. Chiar și bazele ruse pe teritoriul armean nu își mai au rostul (baza de la Gyumri, al doilea oraș ca mărime din Armenia, baza aeriană 3624 de la Ergumi, lângă Erevan, plus baze mai mici în regiunile sudice și estice ale țării). Vezi https://karadeniz-press.ro/dilema-armeniei-si-mutatiile-geopolitice-din-caucazul-de-sud/.
Premierul Pashinian s-a întâlnit cu secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, care i-a reiterat importanța continuării reformelor democratice, chiar pe fondul deteriorării relațiilor Armeniei cu Rusia. Mai departe, premierul armean Nikol Pashinian se întâlnește la Bruxelles la începutul lui aprilie și face declarații cu Președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, cu secretarul de stat american Antony Blinken și cu înaltul reprezentant al UE pentru relații externe și securitate Joseph Borrell, prin care este susținut drumul european al Armeniei. Cu puțin timp în urmă Armenia a declarat că intenționează să-și depună candidatura pentru aderarea la UE.
Ori, aceste evoluții arată o schimbare majoră de politică externă a Armeniei, o reorientare hotărâtă către structurile vestice, aspect care nu are cum să nu supere Rusia. Menționez faptul că UE a intervenit financiar în Armenia pentru refugiații veniți din Nagorno Karabah (ceea ce Rusia nu a făcut) și pentru alte programe menite să susțină dezvoltarea democratică și economică a Armeniei.
Ceea ce spuneam, reducerea influenței Rusiei în urma războiului cu Ucraina duce la creșterea influenței regionale a altui hegemon extern, în cazul de față Occidentul.
Probleme potențiale pentru Rusia în nordul Caucazului
Aceste evoluții în regiunea Caucazului de Sud sunt dublate de o creștere a activității militanților anti-ruși din nordul Caucazului, regiune din Rusia, dar formată din republici unionale populate de etnici non-ruși, mare parte musulmani. După cum spun statisticile: Daghestan (90% musulmani, ruși 3,6%), Cecenia (95% musulmani, 1,2% ruși), Ingușeția (96% musulmani, 0,7% ruși), Kabardino-Balkaria (70% musulmani, 19,8% ruși), Characheai Cerkezia (64% musulmani, 27% ruși) Osetia de Nord (30% musulmani, 18,9% ruși). Să nu uităm faptul că Cecenia, care și-a declarat independența față de Rusia, a fost teatrul a două războaie sângeroase cu Rusia între 1994-1996 și 1999-2002, conflictul militar și insurgența extinzându-se și în republicile vecine, Rusia declarând victoria și eliminarea insurgenței nord-caucaziene abia în 2017.
Dar potențialul insurgent a rămas, chiar dacă nu s-a manifestat deschis în ultimii ani. După invazia rusă în Ucraina în 2022 militanții anti-ruși au rămas în așteptare o vreme, urmărind evoluția evenimentelor. Dar la 8 noiembrie 2023 a avut loc Congresul Popoarelor din Caucazul de Nord în incinta Parlamentului European care a reunit mai mulți reprezentanți din exil al popoarelor nord-caucaziene (vezi https://karadeniz-press.ro/rezistenta-nord-caucaziana-se-organizeaza-in-exil/) care au cerut o politică de autodeterminare a popoarelor din Caucazul de Nord, regiune cuprinsă între granițele Rusiei, pe versanții nordici ai Caucazului.
Dar, se pare că insurgenții au început să devină activi în nordul Caucazului după doi ani de stagnare a Rusiei în Ucraina, considerând o bună oportunitate de a profita de blocajul de pe teritoriul ucrainean.
Între 2 și 3 martie are loc o confruntare violentă cu morți și răniți între trupele siloviki (mercenari ai siloviki, vezi https://karadeniz-press.ro/mercenarii-rusi-dupa-prigojin/) și membrii armatei de eliberare a Ingusheției. La 29 martie FSB declară că a prevenit intenția unor militanți de a comite atentate teroriste la Stavropol Krai (FSB spune că a prevenit 12 atentate în ultimul an). În capitala Daghestanului, Makhachkala, la 31 martie, un cartier întreg este evacuat și trupele siloviki se angajează în schimburi de focuri cu un grup de militanți, după 24 de ore sunt capturați trei dintre ei având asupra lor arme automate, explozibili, inclusiv IED (dispozitive explozive improvizate).
Deci, se pare că insurgența nord-caucaziană are potențialul de a crește în intensitate pe fundalul slăbirii controlului centralizat al Moscovei cu resursele drenate în întregime spre Ucraina. O astfel de creștere a insurgenței va slăbi și mai mult Moscova, putând duce până la desprinderea unor teritorii de sub controlul ei direct.
Iar acest aspect va duce inevitabil la slăbirea tot mai accentuată a influenței Rusiei în sudul Caucazului, cu repercusiuni majore pentru geopolitica regiunii, inclusiv pentru Armenia și Georgia, inclusiv republicile secesioniste de pe teritoriul acesteia din urmă, Abhazia și Osetia de Sud.
Secretarul de stat al SUA, Antony Blinken, a reiterat luni sprijinul ţării sale pentru eforturile naţiunilor riverane Mării Negre, între ele Ucraina, de a stabiliza regiunea, în pofida tensiunilor provocate de agresiunea rusă. „Aliaţii noştri din Marea Neagră pot conta pe Statele Unite pentru a face regiunea mai sigură, mai prosperă şi mai integrată”, a transmis Blinken într-un mesaj de la distanţă difuzat participanţilor la cea de-a doua Conferinţă de Securitate a Mării Negre de la Sofia. „Trebuie să sprijinim în continuare Ucraina, aşa cum am făcut-o până acum, pentru ca aceasta să-şi revină”, a adăugat şeful diplomaţiei americane, care a subliniat totodată importanţa menţinerii unităţii între vecinii Ucrainei. Blinken a comentat că preşedintele rus, Vladimir Putin, s-a înşelat în calculele sale atunci când a pariat pe lipsa de unitate a naţiunilor din zonă. „Din păcate, Rusia vede (zona) ca pe un loc de război”, a avertizat ministrul de externe ucrainean Dmitro Kuleba, tot într-o intervenţie de la distanţă – printr-un videoclip înregistrat anterior – în care a subliniat necesitatea „întăririi securităţii” în această regiune. „Numai înfrângerea Rusiei şi refacerea integrităţii teritoriale a Ucrainei vor garanta stabilitatea şi pacea”, a insistat Kuleba, reiterând că armata ucraineană are nevoie urgentă de arme şi muniţii suplimentare pentru a se apăra în mod adecvat împotriva atacurilor ruse. Ministrul apărării bulgar, Atanas Zaprianov, a fost de acord că nu este posibil „să se vorbească despre securitatea în Marea Neagră atât timp cât agresiunea rusă în Ucraina continuă”. În acest context, el a reamintit problema pe care o reprezintă pentru navigaţia şi traficul maritim minele marine care îşi pierd ancorele din diverse motive şi ajung să plutească în derivă. Zaprianov a anunţat că iniţiativa MCM Marea Neagră a NATO, care vizează detectarea şi eliminarea minelor plutitoare aflate în derivă în Marea Neagră, îşi va putea începe operaţiunile la scurt timp după ratificarea recentă de către Turcia. Se aşteaptă ca trei ţări – România, Bulgaria şi Turcia – să contribuie la aceste sarcini cu dragoare, avioane şi drone. Platforma Internaţională a Crimeei a fost înfiinţată la Kiev în august 2021 la iniţiativa Ucrainei şi cu sprijinul Uniunii Europene (UE) şi al Statelor Unite. Obiectivul său este de a determina şi coordona eforturile pentru a se asigura că Ucraina recuperează peninsula Crimeea, anexată ilegal de Rusia în 2014.
Cea de-a doua Conferinţă privind Securitatea Mării Negre în cadrul Platformei internaţionale Crimeea s-a deschis oficial la Sofia. Forumul este organizat în comun de Ministerele Afacerilor Externe şi Apărării din Republica Bulgaria şi Ucraina, în parteneriat cu Centrul pentru strategii de apărare (Ucraina). A investi în securitatea regiunii Mării Negre înseamnă a investi în zona euro-atlantică de pace şi libertate, a declarat ministrul de externe interimar Stefan Dimitrov, în deschiderea forumului. Sprijinul pentru Ucraina va rămâne în centrul politicii de apărare a guvernului interimar, a declarat ministrul interimar al apărării Atanas Zaprianov. „Conferinţa de astăzi va servi ca o importantă platformă pentru securitatea regiunii Mării Negre”, a declarat într-o alocuţiune videodifuzată conferinţei ministrul de externe ucrainean Dmitro Kuleba. Acesta a adăugat că este profund recunoscător pentru sprijinul guvernului bulgar şi al cetăţenilor ţării. „Vrem să vedem Marea Neagră ca pe o zonă de pace şi dezvoltare economică”, a subliniat Kuleba. Marea Neagră ar trebui să devină o mare a NATO, a păcii şi stabilităţii, a spus el. Acest lucru s-a întâmplat deja cu Marea Baltică, după ce Finlanda şi Suedia s-au alăturat Alianţei, a notat ministrul de externe ucrainean. Preşedintele rus Vladimir Putin a crezut că Kievul va cădea rapid şi credea de asemenea că vecinii Ucrainei din regiunea Mării Negre vor fi divizaţi, a spus într-o alocuţiune video secretarul de stat american Antony Blinken. Pe toate fronturile, Putin s-a dovedit că se înşală, a subliniat Blinken. El a atras atenţia că, prin curajul Ucrainei şi susţinerea ţărilor din regiune şi din jurul lumii, ţara şi-a recâştigat peste jumătate din teritoriile care i-au fost confiscate de Rusia. „Regiunea Mării Negre reprezintă o intersecţie de culturi, tradiţii şi pace. Stabilitatea şi prosperitatea sunt vitale pentru cei care trăiesc în această regiune”, a afirmat prin legătură video secretarul general al Consiliului Europei, Marija Pejcinovic Buric. Consiliul Europei este dedicat asigurării drepturilor omului şi democraţiei, a adăugat ea. „Să nu uităm niciodată că războiul Rusiei împotriva Ucrainei a început în 2014 cu ocuparea Crimeei”, a îndemnat într-un discurs videodifuzat secretarul general al Organizaţiei Statelor Americane, Luis Almagro. El a atras atenţia că semnalele de avertizare că urma să se întâmple ceva mai grav au fost ignorate. La forum va fi discutată de asemenea implementarea formulei de pace ucrainene. Între cei care iau parte la forum se află membri ai parlamentului, diplomaţi şi personal militar.
Șeful armatei ucrainene Oleksandr Sîrski a declarat sâmbătă, 13 aprilie, că situația de pe frontul de est s-a înrăutățit în ultimele zile, deoarece Rusia și-a intensificat atacurile pentru controlul unui sat aflat la vest de orașul Bahmut.
Generalul ucrainean a spus că a mers în zonă pentru a stabiliza frontul, în timp ce trupele de asalt ruse au profitat de vremea uscată și caldă, care a făcut manevrarea echipamentelor mai ușoară.
El a scris pe Telegram: „Situația de pe frontul de Est în ultimele zile a devenit considerabil mai tensionată. Acest lucru este legat în primul rând de activarea semnificativă a acțiunii ofensive de către inamic după alegerile prezidențiale din Rusia”. El a mai spus că rușii au suferit pierderi semnificative în timpul atacurilor lor din est, dar au înregistrat și câștiguri tactice. Sîrski a concluzionat că doar un avantaj tehnologic față de Rusia în arme sofisticate ar permite Kievului „să ia inițiativa strategică” de la un inamic mai bine echipat și mai mare.
Deși câștigarea de către Putin a unui nou mandat a sporit speranțele unora că Rusia va căuta o soluție de compromis pentru un acord de încetare a focului, avansul armatei ruse, prin intensificarea ofensivei, arată că Rusia nu se va limita la cuceririle actuale și va merge mai departe în adâncime în teritoriul ucrainean.
Conform declarațiilor oficialilor ruși în frunte cu Vladimir Putin, Rusia va merge până la capăt în atingerea obiectivelor inițiale pentru ca Ucraina să nu mai reprezinte un pericol pentru securitatea sa. Președintele Volodimir Zelenski a avertizat că Rusia ar putea pregăti o mare ofensivă la sfârșitul lunii mai sau în iunie 2024.
Încetinirea asistenței militare din Occident a lăsat Ucraina mai expusă la atacuri aeriene și a fost puternic depășită pe câmpul de luptă. Kievul a făcut apeluri din ce în ce mai disperate pentru aprovizionarea cu rachete de apărare aeriană în ultimele săptămâni.
Armata ucraineană face eforturi susținute pentru a întârzia ocuparea progresivă a noi localități și obiective de infrastructură de către ruși. Rusia a început să execute lovituri aeriene masive asupra sistemului energetic ucrainean, lovind centrale electrice și substații. Pagubele sunt cu atât mai mari cu cât repararea acestora necesită timp important și mulți bani.
Șeful forțelor militare de drone din Ucraina a declarat că livrările de drone în primele linii în acest an au fost deja de trei ori mai mari decât volumul furnizat pe parcursul întregului an trecut. Cu toate acestea rachetele par a fi marea urgență a ucrainenilor.
Zelenski a declarat săptămâna trecută că Ucraina are nevoie de 25 de sisteme de apărare antiaeriană americane Patriot pentru a acoperi Ucraina de atacurile rusești. Kievul face lobby pentru ca sistemele de apărare aeriană din Polonia, România și Spania să fie trimise în Ucraina. Germania a dat două sisteme Patriot Ucrainei, dar a clarificat săptămâna aceasta că nu va mai furniza altele noi. „Nu vom mai putea oferi alte sisteme deocamdată”, a declarat Ministerul german al Apărării.
Nici România nu este dispusă să cedeze stocurile de Patriot, având în vedere propriile necesități de apărare.
Președintele polonez Andrzej Duda a exclus furnizarea de sisteme Patriot. În schimb, a reiterat posibilitatea ca Varșovia să transfere mai multe dintre rachetele sale de fabricație sovietică la Kiev. „În Polonia, abia începem să construim sistemul de apărare antirachetă Patriot. Acest sistem din Polonia nu este încă gata, așa că nu avem nimic de donat, chiar dacă am fi vrut”, a spus Duda.
Președintele Zelenski a spus acum două zile că Germania, totuși, va furniza Ucrainei un nou sistem de apărare aeriană Patriot și rachete de apărare aeriană fabricate din SUA, într-un „moment critic”.
„Germania va livra Ucrainei un sistem suplimentar de apărare aeriană Patriot”, a declarat și cancelarul german Olaf Scholz pe platforma X (fosta Tweeter), amintind că Germania este acum un susținător cheie al Ucrainei, cu asistența SUA blocată în Congres. Mesajul său reiterează, de fapt, că eforturile de sprijin al Ucrainei vor rămâne în ogradă Europei, presiunea fiind mare de peste ocean.
„Suntem neclintiți de partea Ucrainei”, a spus Scholz, adăugând că Zelenski l-a informat sâmbătă într-un apel telefonic despre „atacuri aeriene masive ale Rusiei asupra infrastructurii energetice civile”.
Zelenski a descris conversația sa cu Scholz drept „importantă și productivă” și a spus: „Facem apel la toți ceilalți lideri ai statelor partenere să urmeze acest exemplu”.
Un purtător de cuvânt al guvernului german a declarat că cei doi lideri au discutat despre măsuri pentru a consolida în continuare apărarea anti-aeriană a Ucrainei. „Au fost de acord că sunt necesare eforturi suplimentare ale partenerilor”, se arată într-un nou comunicat.
Viena, un cuib de spioni în timpul Războiului Rece, este din nou scena unei intrigi demne de un roman de John le Carre, care scoate la iveală infiltrarea profundă a Rusiei în forţele de securitate ale Austriei, ţară membră a UE, şi în partidul de extremă-dreapta, care conduce în sondaje. Austria a jucat un rol semnificativ în lumea spionajului din mai multe motive, în special datorită poziției sale geografice și a statutului său de neutralitate.
Cuibușor de spionaj
Țara se află la intersecția mai multor regiuni importante, inclusiv Europa de Vest, Europa de Est și Balcanii. Această poziție a făcut din Austria un loc ideal pentru activități de spionaj, deoarece agențiile de informații din diferite țări au folosit-o ca un punct de tranzit și de supraveghere.
După al Doilea Război Mondial, Austria a adoptat o politică de neutralitate, asemănătoare cu cea a Elveției. Această neutralitate a permis Austriei să servească drept un teren comun pentru întâlniri diplomatice și de spionaj între Est și Vest în timpul Războiului Rece.
Capitala Austriei, Viena, a fost și continuă să fie unul dintre cele mai importante centre de spionaj din lume. Prezența a numeroase ambasade și organizații internaționale în Viena a facilitat activitățile de spionaj și contra-spionaj.
De-a lungul anilor, Austria a fost scena unor cazuri notabile de spionaj. De exemplu, în timpul Războiului Rece, a fost locul unor schimburi de spioni între SUA și URSS.
Austria are legi stricte privind spionajul și protecția secretelor de stat. Cu toate acestea, țara a fost criticată uneori pentru că nu a abordat suficient activitățile de spionaj pe teritoriul său, în special cele legate de Rusia și alte țări.
Scenariu de film
Această istorie, care implică un fost agent austriac de contraspionaj, un jurnalist de investigaţie de renume, o reţea de agenţi ruşi şi un austriac fugar care orchestrează operaţiuni pentru Kremlin din Rusia, subliniază acţiunile agresive ale Moscovei în centrul Europei. Primul personaj este Egisto Ott, un fost agent al serviciului austriac de contraspionaj BVT, arestat la sfârşitul lunii martie sub acuzaţia de transmitere de informaţii clasificate către Rusia şi către Jan Marsalek, un compatriot care a fugit în Rusia. Ott a adunat de-a lungul anilor informaţii despre opozanţi ai regimului rus refugiaţi în Europa, inclusiv foşti membri ai Serviciului Federal de Securitate (FSB) sub noi identităţi, precum şi politicieni şi jurnalişti. Deşi a fost suspendat din BVT în 2017, fostul agent a continuat să aibă acces la informaţii confidenţiale despre mişcările persoanelor pe care Moscova dorea să le găsească. Al doilea personaj este Jan Marsalek, fostul număr doi în sistemul falimentar de plăţi online Wirecard, iar de la dezvăluirea unei fraude de 1,9 miliarde de euro la mijlocul anului 2020, unul dintre cei mai căutaţi infractori din lume. Urmele i-au fost pierdute în iunie 2020, când a călătorit de la Viena în Belarus cu un avion privat. Acum, pe lângă faptul că este acuzat de uriaşa escrocherie în cazul Wirecard, Marsalek a fost pus sub acuzare pentru spionaj în favoarea Rusiei, după cum a dezvăluit săptămânalul german Der Spiegel şi a confirmat o anchetă efectuată în Austria.
Grozev, țintă importantă
Una dintre ţintele prioritare a fost Christo Grozev, un jurnalist de investigaţie bulgar stabilit la Viena până în 2023 şi care a dat mari dureri de cap Kremlinului. Activitatea sa la platforma media de investigaţii Bellingcat a avut un rol esenţial în identificarea responsabililor pentru doborârea, în 2014, a avionului MH17 deasupra estului Ucrainei, în care şi-au pierdut viaţa 298 de persoane. Grozev a identificat, de asemenea, agenţi ai Moscovei care i-au otrăvit pe fostul agent secret Serghei Skripal în Anglia şi pe Aleksei Navalnîi, defunctul lider al opoziţiei ruse. Ott a transmis adresa lui Grozev din Viena şi a furnizat informaţii despre securitatea acestuia unor agenţi ruşi care au pătruns în casa jurnalistului în iunie 2022 şi i-au furat laptopul şi un stick USB. În plus, copii ale memoriei telefoanelor mobile a trei înalţi funcţionari de la Ministerul de Interne austriac – furate de complicii lui Ott – au fost trimise la Moscova. Mai mult, Ott l-a ajutat pe Marsalek să intre în posesia unui dispozitiv SINA, unul dintre cele mai avansate aparate criptografice folosite în Occident, care, potrivit presei austriece, a ajuns în Rusia sau Iran. Arestarea în Marea Britanie a spionilor implicaţi în spargerea domiciliului lui Grozev şi informaţiile transmise Austriei de serviciile secrete britanice MI5 au dus la arestarea lui Ott în martie. Superiorul lui Ott în cadrul BVT, Martin Weiss, care a fugit în Dubai, este de asemenea anchetat sub suspiciunea că ar fi furnizat informaţii lui Marsalek, racolat de spionajul rus încă din 2014. La rândul său, Grozev a părăsit Viena în 2023 pentru SUA când a fost informat că Austria nu-i mai poate garanta siguranţa şi a suspectat Rusia vrea să-l asasineze. Acest caz, despre care apar noi detalii zilnic, a zguduit scena politică austriacă, iar prima reacţie a guvernului, condus de Partidul Popular (conservator), a fost de a anunţa o înăsprire a legilor privind spionajul.
Cultul spionajului
Actuala legislaţie austriacă pedepseşte doar spionajul împotriva instituţiilor naţionale, dar nu şi împotriva organismelor internaţionale sau a altor interese străine în Austria, ţară care găzduieşte aproximativ 30 de organizaţii din cadrul ONU sau OSCE. Această lacună juridică a făcut din Viena, după încheierea Războiului Rece, un loc ideal pentru spionaj, având în vedere că gradul de impunitate este enorm. Un alt aspect este rolul partidului de extremă-dreapta FPO, care între 2017 şi 2019 a controlat Ministerul de Interne şi care în 2018 a semnat un acord de cooperare cu Rusia pentru a îmbunătăţi schimbul de informaţii în domeniul securităţii. FPO, care nu-şi ascunde simpatia pentru Rusia, este lider în intenţiile de vot pentru alegerile generale din septembrie şi este condus de ministrul de interne de atunci, Herbert Kickl. Una dintre cele mai controversate măsuri ale lui Kickl a fost reformarea BVT (unii analişti vorbesc de o „destructurare”), care era responsabilă şi de monitorizarea extremiştilor de dreapta din Austria. Una dintre imaginile controversate ale guvernului conservator şi de extremă-dreapta de atunci îl reprezintă dansul lui Vladimir Putin cu ministrul de externe Karin Kneissl la nunta acesteia din urmă. Potrivit săptămânalului vienez Falter, şefa diplomaţiei austriece de la acea vreme, numită de FPO şi care în prezent trăieşte în Rusia, a încercat, cu ajutorul lui Ott, să îşi înfiinţeze propriul serviciu de informaţii în cadrul ministerului pe care îl conducea.
Război economic
Guvernatorul Băncii Naţionale a Austriei, Robert Holzmann, a avertizat că există „un potenţial risc” în planul Raiffeisen Bank International (RBI) de a cumpăra o participaţie în compania austriacă de construcţii Strabag cu fonduri blocate în Rusia, şi doar Raiffeisen poate decide dacă merită luat un astfel de risc.
Robert Holzmann a declarat într-un interviu acordat Reuters că Banca Naţională a Austriei (ONB), care verifică respectarea sancţiunilor financiare, consideră că planificata tranzacţie respectă sancţiunile. „Atât SUA şi Europa sau Austria, Banca Naţională a Austriei, putem furniza un cec în alb. Nu putem spune: Mergeţi înainte, totul este clar. Rămâne un risc potenţial”, a adăugat el. Guvernatorul Băncii Naţionale a Austriei a refuzat să explice ce înseamnă un risc potenţial. Luna trecută, Reuters a dezvăluit că autorităţile de la Washington fac presiuni asupra Raiffeisen, pentru ca grupul bancar austriac să renunţe la intenţia de a prelua o participaţie în valoare de 1,5 miliarde de euro la grupul de construcţii Strabag, de la o companie de construcţii controlată de oligarhul rus Oleg Deripaska. Sursele citate de Reuters susţin că în eventualitatea în care Raiffeisen va decide să meargă mai departe şi se va dovedi că tranzacţia încalcă sancţiunile americane, Washingtonul ar putea impune penalităţi băncii austriece. În replică, banca austriacă a informat că a înştiinţat toate autorităţile relevante, inclusiv Trezoreria SUA şi Oficiul pentru Controlul Activelor Străine SUA (OFAC), cu privire la detaliile acestei tranzacţii. Totodată, Raiffeisen Bank International a dat asigurări că tranzacţia respectă sancţiunile occidentale impuse Rusiei. „Cum riscul există, este decizia Raiffeisen să spună, ţinând cont că există un risc potenţial, merită să facem asta sau nu?”, a spus Holzmann. Într-un comunicat dat publicităţii ulterior, RBI a repetat că planificata tranzacţie respectă sancţiunile occidentale impuse Rusiei.
Gazprom în ofensivă
Grupul energetic Gazprom, companie controlată de statul rus, a cerut unui tribunal rusesc să împiedice compania austriacă OMV Exploration & Production GmbH să demareze o procedură de arbitraj internaţional, potrivit documentelor juridice consultate de Reuters. Tribunalul regional de arbitraj de la Sankt Petersburg a stabilit că audierile preliminare în acest dosar vor avea loc în data de 16 aprilie. În luna decembrie 2023, preşedintele Rusiei, Vladimir Putin a ordonat ca firmele Wintershall Dea (Germania) şi OMV (Austria) să fie deposedate de participaţiile lor, în valoare de mai multe miliarde de dolari, pe care le deţineau la o serie de proiecte de extracţie de gaze din zona arctică a Rusiei. Sechestrarea de către Kremlin a activelor străine din Rusia a venit după ce Putin a catalogat drept o declaraţie de război economic din partea Vestului sancţiunile economice impuse Moscovei după decizia de invadarea a Ucrainei. Gazprom se confruntă cu numeroase acţiuni în justiţie din partea companiilor europene care cumpără şi transportă gaze ruseşti şi recent a încercat să tranşeze aceste litigii cu companiile internaţionale în tribunalele din Rusia, lucru pe care unele companii europene l-au considerat ilegal. De asemenea, Gazprom a demarat acţiuni la tribunalul regional de arbitraj de la Sankt Petersburg, ameninţând companiile europene cu amenzi dacă vor continua litigiile în afara Rusiei. Grupul OMV a avut venituri de 62 de miliarde de euro în 2022 şi are o forţă de muncă de aproximativ 22.300 de angajaţi la nivel mondial. Cel mai mare acţionar la OMV este Guvernul austriac. Potrivit datelor publicate pe Bursa de la Bucureşti, la sfârşitul anului trecut, OMV, cea mai mare companie industrială listată din Austria, deţinea 51,1568% din acţiunile OMV Petrom iar statul român, prin Ministerul Energiei, 20,6980%.
Cruciadă juridică
Liderii statelor Uniunii Europene s-au întrunit joi, la Bruxelles, pentru a explora noi modalităţi de a sprijini Ucraina împotriva invaziei ruse pe scară largă, printre care un plan de a utiliza veniturile obţinute din activele ruseşti îngheţate în Europa pentru a înarma Ucraina. La sosirea la Consiliul European, mai mulţi lideri din UE şi-au reafirmat angajamentul faţă de susţinerea Ucrainei, însă au existat şi poziţii mai prudente din parte unor participanţi. Cancelarul austriac Karl Nehammer a declarat că doreşte garanţii că, în cazul în care ţări neutre militar aşa cum este Austria sprijină propunerea de folosire a profiturilor obţinute din activele ruseşti îngheţate, banii vor fi folosiţi pentru a reconstrui Ucraina şi nu pentru a o înarma. ”Iniţial a existat discuţia că banii ar trebui investiţi în reconstruirea Ucrainei. Aceasta mi se pare o sugestie rezonabilă”, a spus Nehammer. Planul, prezentat de şeful diplomaţiei europene Josep Borrell, prevede utilizarea a 90% din veniturile obţinute din activele ruseşti îngheţate în Europa pentru a cumpăra arme pentru Ucraina prin intermediul Instrumentului European pentru Pace. Borrell a menţionat că va propune ca restul de 10% din valoarea activelor ruse din Europa îngheţate să fie utilizat pentru a spori capacitate industriei de apărare ucrainene. Contribuţiile statelor UE la Instrumentul European pentru Pace au ajuns la 17 miliarde de euro pentru perioada 2021-2027. Creat în 2021 pentru finanţarea acţiunilor de securitate şi politică externă ale UE, acest instrument extrabugetar a fost folosit după declanşarea invaziei ruse în Ucraina mai ales pentru achiziţia de arme şi muniţii destinate Kievului. Preşedintele lituanian Gitanas Nauseda a afirmat că atât profiturile obţinute din activele îngheţate, cât şi activele însele ”ar trebui să contribuie nu doar la reconstruirea Ucrainei, dar şi la nevoile de apărare ale acestei ţări”. Totuşi, premierul luxemburghez Luc Frieden a avertizat că ”stabilitatea şi credibilitatea financiare” ale UE trebuie să fie protejate. ”Nu poţi pur şi simplu să iei activele cuiva. Trebuie să fim extrem de siguri de ceea ce facem”, a avertizat el. Mai mult, unele bănci occidentale au început deja să facă lobby împotriva propunerii UE, temându-se că s-ar putea ajunge la litigii costisitoare, au declarat surse din domeniul bancar. Respectivele bănci se tem că ulterior ar putea fi date în judecată de Rusia dacă ele sunt implicate în vreun transfer de bani către Ucraina şi că planul UE ar putea fi extins la activele din conturile pe care le deţin pentru persoanele şi companiile sancţionate. Ideea unei astfel de extinderi nu a fost însă ridicată de UE.
Sute de miliarde
Sursele respective sunt îngrijorate şi de faptul că propunerile ar putea conduce la o erodare mai mare a încrederii în sistemul bancar occidental. Aproximativ 70% din activele ruse blocate în Occident se află în depozitul central belgian Euroclear pentru titluri de valoare, ce deţine echivalentul sumei de 190 de miliarde de euro reprezentând diverse titluri ale băncii centrale ruse şi lichidităţi. Pe de altă parte, este de aşteptat ca liderii statelor UE să transmită un mesaj mai puternic privind o încetare durabilă a focului în Fâşia Gaza. Premierul demisionar irlandez Leo Varadkar a anunţat că Austria şi Republica Cehă sunt reticente faţă de un apel unitar al UE privind încetarea focului în Fâşia Gaza. El şi-a exprimat speranţa că va convinge cele două ţări central-europene să accepte apelul UE ”pentru o încetare a focului umanitară imediată care să conducă la o soluţie bazată pe coexistenţa a două state”. Invitat la summitul UE, secretarul general al ONU, Antonio Guterres, le-a cerut Celor 27 să sprijine o încetare a focului în Orientul Mijlociu şi a avertizat că acţiunile soldate cu victime civile în Fâşia Gaza, dar şi în Ucraina, trebuie să fie condamnate ”fără duble standarde”. Pe masa liderilor Celor 27 se află şi o propunere prezentată de Comisia Europeană de a consolida industria de apărare a UE prin alocarea a 1,5 miliarde de euro pentru achiziţii comune de echipament militar. Premierul belgian Alexander de Croo, a cărui ţară asigură preşedinţia semestrială a Consiliului UE, a spus că va exista o dezbatere despre modul de finanţare a planului. ”Vor trebui să existe contribuţii naţionale, s-ar putea să fie obligaţiuni pentru apărare, s-ar putea să fie o finanţare prin Banca Europeană de Investiţii (BEI)”, a explicat De Croo. Omologul său finlandez, Petteri Orpo, a opinat că fiecare ţară membră a UE va trebui să ”îşi facă partea sa de treabă şi va trebui să folosim toate instrumentele pe care le avem”. El a anunţat că Finlanda şi alte 13 ţări membre au semnat o scrisoare în care solicită finanţare de la BEI.
Eurocorps decapitat
Ministerul polonez al Apărării a anunţat miercuri că l-a demis din funcţie „cu efect imediat” pe comandantul polonez al statului major unic, Eurocorps, în urma unei anchete a contraspionajului militar polonez. Serviciile de informaţii au „deschis o anchetă de control” asupra accesului generalului-locotenent Jaroslaw Gromadzinski la informaţii secrete, în urma „noilor informaţii despre ofiţer”, potrivit unui comunicat de presă al Ministerului Apărării. „În consecinţă, s-a luat decizia de demitere a generalului Gromadzinski din funcţiile sale de comandant al Eurocorps şi rechemarea imediată a acestuia în ţară”, a spus ministerul, potrivit căruia un alt ofiţer va fi desemnat să „asigure continuitatea” în postul deţinut până acum de general şi acest lucru „cu efect imediat”. Ministerul polonez nu a oferit detalii despre noile informaţii în legătură cu generalul, nici despre ancheta în curs. Înainte de a deveni comandantul Eurocorps în iunie anul trecut, generalul Gromadzinski a fost mai ales consilier-coordonator al şefului de stat major al armatei poloneze. În ultimele luni, el a făcut parte din echipa internaţională de asistenţă pentru Ucraina la Wiesbaden în Germania, unde, alături de militari americani, a fost responsabil cu pregătirea soldaţilor ucraineni. Creat în 1992, Eurocorps este un corp de armată unic în felul său şi care reuneşte o mie de militari din şase ţări membre, numite „naţiuni-cadru” (Franţa, Germania, Spania, Belgia, Luxemburg şi Polonia), ce finanţează şi administrează organizaţia. Mai multe „naţiuni asociate” (Grecia, Turcia, Italia, România şi Austria) susţin de asemenea Eurocorps, punându-i la dispoziţie ofiţeri în statul major. Acest corp, a cărui misiune este să dirijeze şi să coordoneze operaţiuni multinaţionale la scară largă pentru UE şi NATO, poate comanda până la 60.000 de militari ai forţelor terestre. Cartierul general al Eurocorps este instalat la Strasbourg.
Spionaj cu repetiție
Anterior, un fost angajat al Oficiului Federal pentru Protecția Constituției și Combaterea Terorismului (BVT), deja desființat, a fost reținut sub suspiciunea de spionaj.
Procuratura austriacă a menționat că deținutul Egisto Ott se află imediat în custodia unui centru de detenție preventivă.
Procuratura din Viena îl investighează pe Ott din 2017 sub acuzația de abuz în serviciu, transmiterea de informații secrete în detrimentul Austriei și încălcarea secretelor de stat.
Arestarea a fost precedată de dezvăluiri recente că Ott a furnizat conținutul telefoanelor mobile ale oficialilor de rang înalt spionilor ruși.
Fostul său ginere, despre care se crede că a facilitat infracțiunea, a fost, de asemenea, arestat.
Au fost efectuate percheziții la domiciliile ambilor deținuți.
Recent, mass-media a raportat că un membru al Bundestagului din partea Alternativei pentru Germania și candidatul partidului la alegerile pentru Parlamentul European, Petr Bistron, a primit bani de la o rețea de influență pro-rusă expusă de serviciile de informații europene.
iena, oraș obișnuit încă din perioada Războiului Rece cu intrigile de spionaj, a redevenit „capitala europeană a spionilor”, după declanșarea, pe 24 februarie 2022, a invaziei ruse în Ucraina, iar guvernul austriac nu pare să facă nimic pentru a schimba acest lucru. Mai mult, Austria a ajuns acum un „veritabil portavion” al agenților ruși care operează în Europa, se arată într-o analiză Financial Times. În Austria se află sediile centrale ale mai multor organizații internaționale importante, precum Agenția Internațională pentru Energie Atomică, OPEC și diverse agenții ale ONU. În mod „tradițional”, guvernul austriac s-a făcut până acum că nu „vede„ vasta activitate de spionaj desfășurată pe teritoriul său, în special de spionii Moscovei, atâta vreme cât aceste operațiuni nu vizează persoane, oficiali ori instituții din Austria. Principalele trei partide austriece de opoziție au inițiat încă din primăvară o propunere legislativă menită a incrimina toate acțiunile de spionaj desfășurate pe teritoriul Austriei. Mai exact, opoziția a propus inclusiv incriminarea „spionajului desfășurat pe teritoriul austriac împotriva unui stat străin sau a unei organizații internaționale”, dar majoritatea guvernamentală din parlament a reușit deja de două ori să suspende procedura de vot, iar dezbaterea a fost amânată pentru sesiunea parlamentară din toamnă. „Dacă, de exemplu, Rusia îi spionează pe germani – unii dintre cei mai apropiați parteneri ai noștri – pe teritoriul austriac, nu putem face nimic în privința asta, atâta vreme cât o astfel de activitate nu afectează interesele Austriei”, a precizat parlamentara Stephanie Kresper, membră a partidului liberal de opoziție Neos. În Viena sunt 180 de diplomați ruși. Austria a expluzat până acum doar patru. „E comic” În Viena există în acest moment peste 180 de diplomați ruși. O treime dintre aceștia sunt, în realitate, ofițeri ruși de informați care lucrează sub acoperire diplomatică, după cum au precizat pentru Financial Times surse din serviciile secrete occidentale. Din februarie 2022 și până în prezent, țările europene au expulzat peste 400 de spioni ruși care acționau sub acoerire diplomatică. În schimb, Austria a expluzat doar patru, până acum. „E efectiv Vestul Sălbatic”, a spus, sub protecția anonimatului, un diplomat occidental. „E aproape comic ce se întâmplă aici. Inclusiv din partea noastră, sunt sigur”. Pe lângă agenții ruși, americani ori europeni, în Viena mai acționează agenți chinezi, iranieni, israelieni și saudiți, iar șefii serviciilor secrete occidentale privesc situația din Austria cu uimire crescândă. „Viena este un hub perfect pentru spionaj, așa cum a fost dintotdeauna”, a declarat Gustav Gressel, fost ofițer în armata austriacă. „Dacă ești un ofițer rus de informații și vrei să iei legătura cu o sursă din Germania, de ce să riști să mergi până acolo să vă vedeți? Mai degrabă îți inviți sursa la o vacanță de ski în Austria. Sau la un bal în Viena – practic, poți recruta noi surse și să culegi informații fără nicio grijă”.
Diplomați expulzați
Austria a dispus expulzarea a doi diplomați de la Ambasada Rusiei la Viena. Un oficial austriac a spus că expulzările sunt legate de activități de spionaj.
Ministerul de Externe austriac a declarat că cei doi diplomați ruși „s-au angajat în acte incompatibile cu statutul lor diplomatic” și au fost declarați „personae non gratae”. Autoritățile austriece nu au oferit alte detalii despre acțiunile diplomaților ruși care au motivat expulzarea. Aceștia au primit termen până pe 19 martie să părăsească Austria. Un oficial austriac care cunoaște problema a spus că expulzările au fost legate de spionaj. Oficialul a vorbit sub condiția anonimatului pentru a discuta despre expulzări. Agenția de știri de stat rusă RIA Novosti a citat Ministerul rus de Externe spunând că „Rusia va da un răspuns adecvat deciziei nefondate a Vienei”. Ambasada Rusiei în Austria a emis o declarație pe canalul său Telegram în care spune că este „indignată de decizia Ministerului de Externe austriac de a declara doi angajați ai Ambasadei Rusiei personae non gratae”.
„Ca și în episoadele anterioare de expulzări, de data aceasta nu ni s-a prezentat nicio dovadă de niciun fel, cu atât mai puțin dovezi ale unei încălcări a Convenției de la Viena privind relațiile diplomatice. Aceasta este o decizie pur politică a autorităților austriece, pe care nu o acceptăm categoric. Răspunsul decisiv al Moscovei nu poate ridica nicio îndoială. Responsabilitatea pentru degradarea în continuare a relațiilor bilaterale revine în întregime Vienei”, se arată în comunicat.
Națiunile vest-europene și Rusia și-au expulzat reciproc diplomații de mai multe ori după ce Rusia a invadat Ucraina pe 24 februariei 2022.
Austria este membru al Uniunii Europene, dar are o politică de neutralitate militară și găzduiește mai multe agenții ONU în capitala sa, Viena, a ezitat inițial să ia astfel de măsuri, dar recent a expulzat mai mulți diplomați ruși.
A expulzat patru diplomați ruși în aprilie 2022, după presiunile publice și ale UE, și alți patru în februarie 2023 .
Înainte de invazia rusă a Ucrainei, a expulzat un diplomat rus în august 2020.
100 de spioni diplomați
Aproximativ 100 din cei 252 de spioni ruși din Austria spionează sub acoperire diplomatică și operează și în statele vecine, susține VSquare, o publicație de știri ungară, care citează un șef al serviciilor secrete al unei țări din Europa centrală, care ar fi împărtășit informațiile în cadrul unei întâlniri cu ușile închise cu alți oficiali din securitate.
Reporterul VSquare a spus că informația i-a fost confirmată „de mai mulți oficiali guvernamentali și experți în securitate”, unde unul dintre ei a spus că agenții „nu operează în mod evident doar în Austria”, adăugând că lucrează și sub alte acoperiri.
„Un oficial guvernamental austriac mi-a spus că, conform numărului lor, există în prezent cel puțin 252 de diplomati ruși – diplomați plus personal tehnic și administrativ – la Ambasada Rusiei la Viena și în misiunile permanente ale Rusiei la OSCE și ONU și biroul său de dezarmare.
„Totuși, acest număr nu include profesorii de la școlile rusești din Austria care se bucură și de un anumit nivel de imunitate diplomatică, a adăugat oficialul austriac”, se spune în articol, adăugând că și soții diplomaților ar putea fi spioni, ceea ce este din ce în ce mai mult obișnuit după „expulzarea în masă a diplomaților ruși din ultimii ani”.
Potrivit publicației din Ungaria, aceștia includ agenți sub acoperire care lucrează pentru serviciile de informații ale Rusiei: Serviciul de Informații Externe (SVR), Serviciul Federal de Securitate (FSB) și Serviciul militar de Informații din Rusia (GRU).
Reporterul a precizat că atât Austria, cât și națiunile învecinate sunt conștiente de activitățile de spionaj ale Moscovei, iar Viena s-a confruntat cu presiuni din partea aliaților săi înainte de a expulza doi diplomați ruși săptămâna trecută pentru acțiuni „incompatibile cu statutul lor diplomatic”, fără a oferi detalii suplimentare.
VSquare notează că Slovacia este conștientă de faptul că diplomații ruși din Austria îi spionau, iar diplomații cehi au cerut o limită a liberei circulații a rușilor în spațiul Schengen pentru a atenua riscurile.
În februarie, Irlanda a refuzat să reînnoiască vizele diplomaților ruși din cauza problemelor de spionaj.
