Eurodeputaţii au adoptat o rezoluţie privind politica de extindere a UE, prin care cer Consiliului European să decidă, în cadrul reuniunii sale din 14-15 decembrie, deschiderea negocierilor de aderare cu Ucraina şi Republica Moldova.
Probleme geopolitice
Cu condiţia luării anumitor măsuri de reformă, PE mai afirmă că discuţiile de aderare ar trebui deschise şi cu Bosnia-Herţegovina, iar Georgiei ar trebui să i se acorde statutul de ţară candidată. În rezoluţie, europarlamentarii susţin că politica de extindere este „unul dintre cele mai puternice instrumente geopolitice aflate la dispoziţia UE şi o investiţie strategică în pace şi securitate”. Deputaţii europeni salută noul Plan de Creştere pentru Balcanii de Vest şi solicită liderilor UE să adopte, de asemenea, cadrul de negociere fără întârziere, odată ce sunt îndeplinite cerinţele relevante legate de fiecare dintre ţările candidate, pentru a începe rapid negocierile de aderare. Parlamentul European salută interesul şi voinţa politică a atât de multor ţări de a adera la UE şi recunosc eforturile serioase depuse pentru a îndeplini cerinţele de aderare. Legislativul comunitar salută de asemenea disponibilitatea guvernului Armeniei de a se apropia de Uniunea Europeană. UE ar trebui să stabilească termene clare pentru ca ţările candidate să încheie negocierile de aderare la UE până la sfârşitul acestui deceniu, subliniază eurodeputaţii.
Condiții dure
Cu toate acestea, nu ar trebui să existe o cale rapidă pentru aderare, spun ei. Deputaţii europeni insistă asupra faptului că criteriile de la Copenhaga trebuie îndeplinite pentru a se asigura că ţările candidate şi potenţial candidate demonstrează un angajament consecvent şi durabil faţă de democraţie, statul de drept, drepturile omului şi respectarea şi protecţia minorităţilor, precum şi reformele economice. Având în vedere războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei, extinderea a devenit şi mai importantă din punct de vedere strategic şi este unul dintre cele mai puternice instrumente geopolitice aflate la dispoziţia UE, spun eurodeputaţii, numind-o o investiţie strategică în pace şi securitate, precum şi un motor al democraţiei şi valorilor europene pe întregul continent.
Europarlamentarii cer următorului colegiu al comisarilor să numească un comisar pentru extindere şi să se asigure că problemele bilaterale sunt clar separate de politica de extindere a UE. Deputaţii europeni deplâng profund declaraţiile prim-ministrului Ungariei, Viktor Orban, privind deschiderea negocierilor de aderare cu Ucraina şi schimbarea politicii ţării faţă de Kosovo. Declaraţiile lui Orban obstrucţionează procesul de extindere a UE, avertizează europarlamentarii, care reamintesc Consiliului potenţialele consecinţe negative ale preluării de către Ungaria a preşedinţiei Consiliului în iulie 2024. Rezoluţia subliniază necesitatea reformelor interne ale UE, în paralel cu procesul de extindere, pentru a spori capacitatea Uniunii Europene de a integra în mod eficient noii membri, inclusiv prin introducerea votului cu majoritate calificată, care s-ar aplica şi deciziilor de politică externă şi de securitate şi în domenii relevante pentru procesul de aderare. Rezoluţia a fost adoptată cu 468 de voturi pentru, 99 împotrivă şi 58 de abţineri.
Diplomația română în acțiune
Preşedintele Klaus Iohannis a avut un dialog cu omologul său din Republica Moldova, Maia Sandu, context în care a reiterat susţinerea acordată de România parcursului european al ţării vecine. „Am avut astăzi o discuţie telefonică aplicată cu doamna preşedinte Maia Sandu pe cele mai importante teme europene, cu accent pe pregătirea deciziilor privind Republica Moldova la Consiliul European de săptămâna aceasta. România susţine ferm deschiderea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană ale Republicii Moldova”.
Premierul Marcel Ciolacu a afirmat, miercuri, că relaţiile dintre România şi Ucraina urmează să ajungă, în scurt timp, la nivelul unui parteneriat strategic. „Relaţiile dintre România şi Ucraina vor ajunge în scurt timp la nivelul unui veritabil parteneriat strategic. O componentă esenţială a parteneriatului va fi centrul logistic pe care îl vom organiza pe teritoriul României, pentru reconstrucţia şi asistenţa Ucrainei. Avem în faţa noastră o provocare majoră, dată de invazia ilegală şi neprovocată a Rusiei în Ucraina. Este o ameninţare directă la adresa securităţii şi stabilităţii în zona Mării Negre, cu efecte negative resimţite global, când vorbim de securitatea alimentară în ţările cele mai vulnerabile sau de securitatea energetică”, a spus Ciolacu, în mesajul video transmis participanţilor la conferinţa internaţională „Reconstrucţia Ucrainei şi rolul strategic al României”, organizată la Sinaia.
El a subliniat că, pentru comunitatea internaţională, este important ca Ucraina să nu piardă în faţa Rusiei, dar pentru aceasta este nevoie de sporirea ajutorului internaţional.
România, cap de pod occidental la Marea Neagră
„Atacurile necontenite ale forţelor ruse în Ucraina confirmă, de fapt, frustrarea Rusiei în faţa solidarităţii Europei, a comunităţii euroatlantice şi, în general, a democraţiilor din toată lumea pentru Ucraina. Conferinţa de la Sinaia evidenţiază rolul strategic al României pentru sprijinul Ucrainei şi pentru reconstrucţia acestei ţări. Subliniez că România acţionează şi va continua să fie promotorul măsurilor concertate ale comunităţii euroatlantice pentru rezistenţa Ucrainei şi reconstrucţia acestei ţări, în cadrul procesului de integrare europeană. Europa nu-şi poate permite ca Ucraina să piardă. Noi credem în victoria Ucrainei, fiind conştienţi că este nevoie de mai mult ajutor şi efort din partea partenerilor internaţionali”, a precizat prim-ministrul României. El a reamintit că, în cadrul vizitei pe care a efectuat-o recent în Statele Unite ale Americii, a subliniat importanţa „sprijinului multisectorial necesar Ucrainei”, dar şi a sprijinului pe care trebuie să-l primească Republica Moldova „pentru a face faţă provocărilor”. „Am convenit cu aliaţii americani să ne coordonăm astfel încât proiectele de infrastructură de transport şi energie să susţină efortul de rezistenţă al Ucrainei. România a implementat măsuri complexe încă de la începutul conflictului. Ca urmare a eforturilor noastre, mai mult de jumătate din totalul produselor agricole ucrainene exportate prin intermediul culoarelor de solidaritate ale Uniunii Europene au fost transferate prin România. Avem planificate investiţii importante pentru creşterea capacităţii de transport a României, astfel încât Ucraina să beneficieze de cele mai bune conexiuni la piaţa europeană şi cea internaţională. Aceste culoare sunt utilizate atât pentru exporturile de cereale, cât şi pentru furnizarea de asistenţă Ucrainei”, a subliniat Ciolacu. Oficialul român a reamintit investiţiile făcute deja de ţara noastră pentru sprijinirea Ucrainei în ultimii doi ani şi a dat asigurări că aceste investiţii, realizate cu fonduri guvernamentale sau cu bani europeni, vor continua. „Consider esenţial pentru dezvoltarea rutelor de transport să ne axăm pe zona maritimă şi fluvială, la care se va adăuga transportul feroviar, unde deja au fost realizate progrese. Astfel, vom reuşi să dublăm în ritm accelerat capacitatea de trafic a României pentru cerealele şi bunurile esenţiale Ucrainei destinate pieţelor terţe. De fapt, ceea ce vom construi de astăzi încolo în materie de infrastructură terestră, feroviară, navală, dar şi energetică va avea un impact major după terminarea conflictului, când va fi posibilă reconstrucţia şi vom avansa către integrarea euroatlantică a Ucrainei. (…) România este pregătită să dezvolte un centru logistic necesar Ucrainei. Avem uşile deschise pentru toţi partenerii internaţionali care vor să vină să investească pentru viitorul Ucrainei”, a mai spus premierul Marcel Ciolacu. Oficiali din ţară şi străinătate participă, miercuri şi joi, la conferinţa internaţională „Reconstrucţia Ucrainei şi rolul strategic al României”, organizată de New Strategy Center la Sinaia.
Diplomație și rezultate
România sprijină ferm obţinerea unui acord politic pentru deschiderea negocierilor de aderare la UE atât cu Ucraina, cât şi cu Republica Moldova, plecând de la recomandările Comisiei Europene, a declarat ministrul Afacerilor Externe, Luminiţa Odobescu. Şefa diplomaţiei române a participat la Consiliul Afaceri Externe de la Bruxelles. Ea a susţinut o decizie în ceea ce priveşte parcursul european al statelor din vecinătatea României. „Majoritatea covârşitoare a statelor membre a admis că această decizie este una extrem de importantă, mai ales în contextul geopolitic actual. Continuă demersurile diplomatice, discuţiile diplomatice, pentru a încerca să obţinem o decizie pozitivă la sfârşitul acestei săptămâni, la Consiliul European din decembrie”, a arătat Luminiţa Odobescu. Începerea negocierilor cu Ucraina, a punctat Odobescu, „este un subiect de negociere, care va fi discutat în continuare, la cel mai înalt nivel, de liderii europeni, la Consiliul European de la sfârşitul acestei săptămâni”. De asemenea, ea a amintit că România a susţinut şi continuă să susţină parcursul european al Republicii Moldova „nu numai la nivel politic, dar şi la nivel practic”. „La nivelul Ministerului de Externe suntem în strânsă coordonare cu colegii noştri”, a subliniat ministrul, vorbind de asistenţă şi sprijin în ceea ce priveşte procesul de aderare şi de cursuri de pregătire. „Acest lucru va continua, pentru că este important, iar unul din subiectele comune de interes este consolidarea capacităţii administrative a Republicii Moldova, tocmai pentru a se pregăti în lansarea negocierilor de aderare, care nu vor fi simple, dar suntem alături de ei”, a arătat Luminiţa Odobescu. Ministrul a vorbit şi de perspectiva ţării noastre, care a experimentat drumul european şi a înţeles importanţa continuării reformelor. „În ciuda dificultăţilor cu care se confruntă, atât Ucraina cât şi Republica Moldova, într-o perioadă scurtă de timp au reuşit să adopte reforme substanţiale, care trebuie să fie recunoscute. De altfel, au fost recunoscute de către Comisia Europeană şi de către statele membre, iar Comisia Europeană, pe baza acestor reforme, a recomandat statelor membre deschiderea negocierilor de aderare”, a arătat ministrul de Externe. Ea a subliniat că „România este un avocat atât al parcursului european al statelor din Balcanii de Vest, dar şi al statelor din Parteneriatul Estic”. „Nu considerăm că există o concurenţă. Ambele procese sunt extrem de importante pentru România şi evident pentru Uniunea Europeană, de aceea angajamentul nostru este în egală măsură atât pentru Ucraina şi Republica Moldova şi Georgia, pe de o parte, cât şi pentru partenerii noştri din Balcanii de Vest. Pentru Uniunea Europeană este extrem de important, în acest context dificil de securitate să rămână prezentă şi politica de extindere a arătat întotdeauna că poate produce rezultate pozitive nu numai prin împărtăşirea valorilor, dar şi prin reformele şi prin apropierea firească, ca membri ai aceleiaşi familii, până la urmă, în Uniunea Europeană”, a evidenţiat Luminiţa Odobescu.
Integrare energetică
România va contribui decisiv la securitatea energetică a Republicii Moldova şi integrarea în piaţa de energie europeană, a declarat, luni, ministrul Energiei, Sebastian Burduja, cu prilejul semnării Memorandumului de Înţelegere între Guvernul României şi Guvernul Republicii Moldova privind realizarea proiectelor necesare interconectării reţelelor de gaze naturale şi energie electrică. Sebastian Burduja s-a întâlnit luni la Chişinău cu Dorin Recean, prim-ministrul Republicii Moldova, după ce a semnat, alături de Victor Parlicov, omologul său din Republica Moldova, Memorandumul de Înţelegere între Guvernul României şi Guvernul Republicii Moldova privind realizarea proiectelor necesare interconectării reţelelor de gaze naturale şi energie electrică. Conform documentului, cele două guverne vor finaliza în ritm accelerat proiectele de interconectare a reţelelor naţionale de transport gaze naturale şi energie electrică, precum şi celelalte proiecte necesare pentru a asigura securitatea energetică a Republicii Moldova. „Prin semnarea Memorandumului de Înţelegere între Guvernul României şi Guvernul Republicii Moldova, România va contribui decisiv la securitatea energetică a Republicii Moldova şi integrarea în piaţa de energie europeană. Îi vom sprijini pe fraţii noştri de peste Prut cu tot ceea ce putem, pentru că este datoria noastră să facem asta. Energia nu trebuie să fie folosită ca armă de şantaj, aşa cum a făcut Rusia, ci ca instrument de integrare şi dezvoltare economică”, a afirmat Burduja.
Integrare energetică
Memorandumul angajează cele două guverne să realizeze lucrările complementare interconexiunii Iaşi – Ungheni – Chişinău pentru a asigura regimurile de debit şi presiune pentru transportul gazelor naturale în ambele direcţii; să facă demersuri pentru a asigura stocarea gazelor naturale pe teritoriul României; să construiască urgent infrastructura pentru Linia Electrică Aeriană de 400 kV Suceava – Bălţi şi a altor proiecte de transport a energiei electrice şi să cupleze pieţele de energie electrică, integrând astfel Moldova în piaţa internă a Uniunii Europene. Prin acest Memorandum şi prin demersurile recente, Republica Moldova se integrează efectiv şi ireversibil în piaţa unică energetică europeană, în acelaşi timp, sporindu-şi securitatea energetică. „Ministerul Energiei demonstrează angajamentul ferm pentru securitatea energetică a Republicii Moldova şi pentru integrarea ei în piaţa europeană de energie. Totodată, ne-am oferit tot sprijinul pentru conturarea de programe de investiţii în sectorul energetic, în perspectiva accesării fondurilor de preaderare şi aderare de către fraţii noştri”, a precizat Sebastian Burduja. România a realizat investiţii substanţiale în dezvoltarea capacităţilor de producţie şi transport a gazelor naturale şi a energiei electrice, precum şi conectarea cu ţările vecine. Victor Parlicov a menţionat că Republica Moldova este determinată să realizeze integrarea în piaţa energetică europeană chiar înainte de aderarea la UE.
Evadarea României
Secretarul general adjunct al NATO, Mircea Geoană, susţine că există o cale ca România „să evadeze” definitiv de la „periferia Europei”, arătând că în următorii ani Ucraina, Republica Moldova, Georgia şi Balcanii de Vest „vor face parte din familia europeană şi din familia euro-atlantică”, iar ţara noastră nu va mai fi „frontiera de răsărit a Vestului”. „Nu va fi un lucru simplu, dar pentru mine este un lucru extrem de evident. Se reîmpart cărţile şi de influenţă politică şi geopolitică şi de influenţă economică şi comercială, şi de reputaţie, şi de centralitate în Europa şi în lume. Cred că există o cale ca România să evadeze definitiv de la periferia Europei şi să meargă în centrul Europei. Luând din punct de vedere geografic, războiul din Ucraina, care va continua pentru o perioadă de timp, are ca efect indirect, dar foarte direct pentru echilibrul Europei, faptul că (…) în următorii ani Ucraina, Republica Moldova, Georgia şi Balcanii de Vest, toţi vecinii României vor face parte din familia europeană şi din familia euro-atlantică. Va fi greu, dar sunt convins că vom avea toţi vecinii noştri pentru prima dată (în familia europeană – n. r.), iar România nu mai este frontiera de Răsărit a Vestului, România este geografic mult mai în centrul Europei”, a explicat Geoană. El a remarcat faptul că nivelul de ambiţie al României poate fi acela „de a nu mai fi periferici, provinciali şi nou-veniţi în Europa”, ci „în centrul politic, acolo unde se iau deciziile importante”. „Concluzia este că nimeni nu te invită să te aşezi la masa decidenţilor, dacă nu îţi iei fotoliul pe care îl meriţi. Trebuie să începem să ne apărăm interesele, să ne promovăm. În cartea mea vorbesc şi despre un patrulater pe care îl văd în Europa: Franţa – Germania – Polonia – România. Este un patrulater natural. Cele două mari ţări din Vestul Europei şi cele două mari ţări de aici. Până în 2030, aşa cum preşedintele Maia Sandu a propus, Republica Moldova va fi în Uniunea Europeană alături de România. În sine, este un moment extrem de important pentru istoria naţională a României”, a adăugat Mircea Geoană. „Cred că este momentul ca şi noi să strângem rândurile, indiferent de preferinţe politice, de preferinţe personale, de stare socială, de adresa din buletin, de credinţa pe care o împărtăşim. Este un moment pe care nu avem voie să-l ratăm. Explicaţia titlului este aceea că în istoria naţiunilor şi în istoria modernă a României apar momente în care istoria devine mult mai accelerată şi agitată, transformatoare. Trăim un moment similar (celui de după destrămarea URSS – n.r.) de cutremur geopolitic, complicat şi accelerat de faptul că avem revoluţii tehnologice care vin cu mare viteză şi impact în societate, fiind cel mai transformator moment din istoria umanităţii şi a României moderne. Eu vorbesc despre paradoxul României. Suntem în cel mai bun moment al istoriei naţionale, în NATO, în UE, cu probele de securitate naţională rezolvate, dar suntem şi cu probleme foarte complicate, legate de exodul tinerilor, de scăderea dramatică a populaţiei, că nu suntem pregătiţi nici politic, nici economic nici ca societate în faţa acestui şoc tehnologic care vine peste noi”, a arătat Mircea Geoană.
Londra va furniza apărării ucrainene două nave pentru a ajuta Kievul să detecteze minele marine ruseşti în Marea Neagră şi să-şi relanseze exporturile pe cale maritimă, a anunţat guvernul britanic.
Sprijin pentru Ucraina
Aceste vase „vor oferi Ucrainei capacităţi vitale care vor ajuta la salvarea de vieţi pe mare şi vor deschide rute cruciale de export”, a afirmat ministrul britanic al apărării, Grant Shapps, citat într-un comunicat. Exporturile ucrainene au fost reduse semnificativ de la începutul invaziei ruse în februarie 2022, Marea Neagră devenind un teren major de confruntare între Moscova şi Kiev. Furnizarea acestor nave de către Londra coincide cu anunţul, luni, de către Grant Shapps şi omologul său norvegian, Björn Arild Gram, a unei Coaliţii pentru capacitate maritimă (Maritime Capability Coalition). Acesta este „un nou efort dedicat al Regatului Unit, Norvegiei şi aliaţilor noştri pentru a consolida mijloacele maritime ale Ucrainei pe termen lung”, a declarat Grant Shapps, citat într-un comunicat. Obiectivul este de a permite Kievului „să-şi apere apele teritoriale şi de a întări securitatea în Marea Neagră”, a adăugat el. Această nouă coaliţie a fost decisă în cadrul ultimelor întâlniri ale Grupului de contact pentru apărarea Ucrainei, care reuneşte aproximativ cincizeci de ţări. De la începutul invaziei ruse a Ucrainei în februarie 2022, Regatul Unit a contribuit deja cu 4,6 miliarde de lire sterline (5,3 miliarde de euro) ca ajutor militar Ucrainei.
Inaugurare nucleară
Preşedintele rus Vladimir Putin a inaugurat două noi submarine nucleare care se vor alătura flotei ruse şi s-a angajat să continue să „crească puterea navală” a Rusiei. Navele „Krasnoiarsk” şi „Imperator Aleksandr III”, a căror construire a durat aproape şase ani, reprezintă a patra generaţie de submarine cu propulsie nucleară ruse. Ele vor întări flota rusă din Pacific, cu baza în Extremul Orient rus. La începutul lui noiembrie, Ministerul rus al Apărării anunţa că submarinul Imperator Aleksandr III a desfăşurat cu succes un test de lansare a rachetei balistice Bulava, proiectată să transporte focoase nucleare. În cursul ceremoniei desfăşurate luni la Severodvinsk, în apropiere de Arhanghelsk (nord-vest), Vladimir Putin a salutat intrarea în serviciul forţelor marine ruse a acestor „redutabile transportoare de rachete, fără echivalent în categoria lor”. El a asigurat că „munca vizând creşterea puterii maritime a Rusiei va continua fără nicio îndoială”, promiţând să întărească prezenţa navală rusă „în Arctica, Extremul Orient, Marea Neagră, Marea Baltică şi Marea Caspică”. Potrivit liderului rus, alte opt submarine nucleare de diverse clase se află în producţie pe şantierele navale ale ţării. De la debutul ofensivei din Ucraina şi în reacţie la eşecurile în plan militar suferite de forţele ruse în 2022, Rusia a lansat o consolidare a forţelor sale armate. În octombrie, parlamentul rus a dat undă verde creşterii cheltuielilor militare, iar la începutul acestei luni Putin a ordonat majorarea cu 15% a numărului de soldaţi,
Asigurarea securității reprezintă angajamentul primordial al statului în fața cetățenilor. Prin definiție securitatea reprezintă lipsă unui pericol, sentimentul de-a fi la adăpost. Conceptul de securitate s-a ramificat în ultimele decenii. Dacă sensul vechi se rezuma doar la forța militară, acum vorbim de securitatea: economică, cibernetică, politică, informațională etc. Diversificarea sectorială și dinamismul contextual impun noi abordări și concepte privind securitatea, care variază de la stat la stat în dependență de priorități și interese. Prin urmare, interpretarea conceptului de securitate reprezintă un caz particular, fapt ce se reflectă în strategia națională de securitate a țărilor. Strategiile naționale reprezintă baza pentru elaborarea politicilor publice. Documentul trasează vectorii principali pe care îi va urma statul și evidențiază riscurile, amenințările cu care se confruntă în prezent. De regulă, strategia este actualizată la o perioadă clar definită de timp și subliniază noile provocări la adresa securității. În acest sens, strategia națională de securitate este un instrument definitoriu în planificarea, adoptarea și implementarea politicilor și raționamentelor decizionale. Pentru o comprehensivitate a legăturii dintre deciziile statului și strategia națională de securitate vom analiza evoluția strategiei de securitate a Federației Ruse în ultimii 20 de ani. Kremlinul s-a confruntat cu numeroase provocări de securitate, de la amenințări reale de separatism, atacuri teroriste și instabilitate internă la contestarea ordinii internaționale actuale și încercarea de reafirmare în calitate de putere mondială. În cazul Rusiei este foarte important de luat în calcul o serie de evenimente care au avut un impact major asupra strategiilor de securitate ruse: criza economică din anii ’90, războaiele cecene 1994-1996 și 2000-2009, bombardarea Belgradului (1999), atacurile teroriste (2002, 2004, 2010), extinderea blocului NATO, invadarea Georgiei în 2008, anexarea Crimeii 2014, implicarea în conflictul din Siria (2015), sancțiunile UE și SUA (2014 și 2022), escaladarea tensiunilor cu statele vestice, războiul din Ucraina din 2022. În Rusia, strategia de securitate națională are un termen de 6 ani și este elaborată de Consiliul de Securitate al Federației Ruse împreună cu celelalte instituții competente. Pentru a intra în vigoare, documentul trebuie semnat de președinte.
Strategia națională de securitate a Federației Ruse (2000-2021)
La începutul anului 2000 a fost adoptat „Conceptul de securitate națională a Federației Ruse” (Концепция национальной безопасности Российской Федерации). Conform definiției, „Conceptul” este un sistem de opinii privind asigurarea securității individului, societății și statului în Federația Rusă împotriva amenințărilor externe și interne în toate sferele vieții. Actul are 26 de pagini și este structurat în 4 capitole: 1. Rusia în comunitatea mondială; 2. Interesele naționale ale Federației Ruse; 3. Amenințările la securitatea națională; 4. Asigurarea securității naționale. În cadrul Conceptului sunt definite principalele noțiuni precum: securitate națională, interes național, interes de stat etc. În document sunt enumerate o multitudine de riscuri și amenințări de ordin intern și extern la adresa Rusiei. Unele din ele sunt repetate în mod frecvent în cadrul celor 4 capitole. În plan mondial, Rusia a subliniat cele două tendințe de modelare a noului sistem internațional din anii 1990-2000: formarea unei lumi unipolare în frunte cu SUA și aliații săi și crearea unei lumi multipolare, cu mai multe centre de putere. Kremlinul a subliniat în primul capitol intenția sa fermă de a susține a doua tendință, deoarece considera periculos ca SUA să rămână singura superputere. Pe lângă experiența din perioada Războiului Rece, strategia de securitate națională a fost influențată puternic de alte două evenimente majore: bombardarea Belgradului de către forțele NATO și aderarea Poloniei, Cehiei și Ungariei la Alianța Nord-Atlantică. În pofida faptului că URSS nu mai exista și statele din fostul bloc comunist s-au îndreptat rapid către o colaborare cu țările din Apusul Europei, Rusia considera zona ca sfera sa proprie de influență. Rapiditatea celor mai rebele republici socialiste, Polonia, Cehia și Ungaria de-a adera la NATO în martie 1999 din motive temeinice de securitate, au fost greu de acceptat de guvernul de la Moscova. Operațiunea de bombardarea a Belgradului nu a avut un mandat ONU, fiindcă Rusia și-a folosit dreptul de veto în cadrul Consiliului de Securitate ONU. Kremlinul a fost atât de indignat de decizia Washington-ului de a folosi forța împotriva Serbiei, încât avionul cu o delegație rusă, în frunte cu prim-ministrul Evgheni Primakov ce se deplasa spre Washington, a făcut cale întoarsă chiar în timp ce traversa Atlanticul. Relațiile ruso-americane s-au deteriorat instant, Rusia considerând că acceptarea sa în cadrul statelor civilizate este doar un element de decor, iar extinderea NATO este un plan îndelungat elaborat de Casa Albă. Aceste două critici: extinderea NATO și ignorarea Rusiei în calitate de actor important la nivel internațional sunt reamintite în cadrul Conceptului de fiecare dată când vine vorba de politica externă. Cele două episoade au reprezentat un punct fundamentul în politica externă a Federației Ruse. Sublinierea acestor două riscuri se observă în toate strategiile de securitate adoptate de Kremlin. Alte amenințări regăsite în cadrul strategiei de securitate de ordin extern sunt: proliferarea armelor, asigurarea securității nucleare, consolidarea relațiilor cu statele membre CSI și prevenirea conflictelor din fostul spațiu ex-sovietic. În ceea ce privește planul intern, punctul cheie asupra căruia s-a focusat Conceptul a fost situația economică deplorabilă. Inflația în anul 1999 a atins cota de 85,7%, fapt ce s-a reflectat puternic în coșul de consum al rușilor. Puterea de cumpărare a scăzut la 5.914.3 $, în timp ce fostele state comuniste precum Polonia, Ungaria sau Cehia au înregistrat o putere de cumpărare de 10.040,9$, 10.873,2$ și respectiv 15.396.3$. Dificultatea economică a fost declarată culpabila principală a tuturor amenințărilor interne: instabilitate sociale, inegalitatea socială, corupția etc. Terorismul nu a evitat nici teritoriul rus. Fenomenul s-a extins atât de mult, încât a devenit cea de-a doua amenințare asupra securității interne a statului. În anii 1992-1999 au fost săvârșite 69 de atentate teroriste, o medie de 0.72 de atentate pe lună. Numărul total de persoane care și-au pierdut viața în această perioadă este estimat la 700, dar organele de drept au început să înregistreze numărul de persoane decedate abia din anul 1994. Un alt aspect intens discutat în strategia de securitate a Federației Ruse îl constituie crima organizată și instituțiile slabe ale statului. Pe fundalul războaielor cecene, a crizei economice și atacurilor teroriste rata criminalității a cunoscut cote exorbitante. În anul 2000, în Rusia existau 130 de organizații criminale extrem de periculoase ce se ramificau 964 de grupuri, care însumau 7.500 de oameni. În acel an, au fost înregistrate 2.952.400 de crime, dintre care 31.800 de omoruri și tentative de omor și 49.800 de provocări intenționate de vătămare corporală gravă. Din cauza perioadei de tranzit și a corupției, instituțiile statului nu erau suficient de puternice pentru a ține sub control crima organizata. Alte laturi evidențiate în cadrul documentului sunt: dezvoltarea unei societăți democratice, protejarea drepturilor și libertăților cetățenești, accesul la informații, modernizarea armatei, apărarea teritorială și suveranitatea statală. Conceptul a reușit să traseze principalele direcții de politică spre care s-a îndreptat Rusia în primul deceniu al anilor 2000. Deși a evidențiat câteva riscuri de ordin extern, agenda a fost dominată de probleme interne. Notabil este și faptul că adesea în cadrul documentului se face trimitere către crearea unei societăți democratice, apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor, integrarea în sistemul internațional. Strategia a fost valabilă până în anul 2009, când a fost substituită de „Strategia Națională de Securitate până în 2020”. Strategia vine cu noi abordări privind conceptul de securitate. Introducerea este reprezentată de succesele obținute prin implementarea Conceptului: depășirea situației economice deplorabile, îmbunătățirea imaginei la nivel internațional, victoria împotriva separatismului, terorismului și întărirea instituțiilor de stat. Noile obiective propuse nu mai fac referire la eforturi de resuscitare a statului ca în anul 2000, dar vizează obiectivele unui stat în ascensiune: afirmarea unei prezențe internaționale cât mai mari, îmbunătățirea standardelor de viață, dezvoltarea tehnologică, culturală etc. Conform noii sale strategii, Rusia vrea să devină un jucător major pe scena internațională și să-și poată exercita influența nu doar ca stat individual, dar și ca reprezentat al organizațiilor regionale și internaționale. De asemenea, statul rus se prezintă ca o alternativă a ordinii unipolare, continuând discursul cu privire la necesitatea unei lumi multipolare. În plan extern zona CSI rămâne prioritară pentru Kremlin, dar Strategia vine cu o politică multivectorială. De exemplu sunt evidențiate importanța prezenței în cadrul structurilor regionale: BRICS, Organizația de Cooperare de la Shanghai, G8, G20, OTSC etc. O altă prioritate a fost consolidarea Rusiei ca nucleu al integrării economice în zona Eurasiatică și solidificarea relațiilor cu Uniunea Europeană în domeniul: economic, securității externe și interne, educației, științei și culturii. În perioada anilor 2000-2009, lista membrilor alianței Nord-Atlantice a fost completată de: România, Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, Bulgaria, Croația și Albania. Aderarea fostelor state din blocul comunist și chiar a statelor din cadrul URSS a reprezentat o lovitură puternică pentru Kremlin, ce consideră zona ca una exclusivă. Odată cu aderarea țărilor baltice, pentru prima oară Rusia și NATO au deveni vecini. Extinderea NATO a fost prezentată drept cel mai mare risc extern identificat de autoritățile ruse la adresa securității naționale, catalogând extinderea infrastructurii NATO drept una „inacceptabilă”. Un element nou în cadrul Strategiei ruse a fost legitimizarea utilizării resurselor naturale în calitate de instrument pentru atingerea intereselor naționale. Această decizie a fost luată în conformitate cu amplificarea luptei dintre națiuni pentru resursele naturale. De asemenea, partea rusă consideră că lupta pentru resurse ar putea face obiectul unui conflict armat. În cadrul Strategiei Naționale de Securitate până în 2020, Rusia și-a evidențiat în mod clar poziția sa în politica externă. Obiectivul major a fost transformarea Federației Ruse într-un jucător mondial cu zone de influență exclusive. Prezența și impactul ei asupra proceselor globale trebuia să-i confirme statutul de mare putere. Am putut observa ca acest obiectiv a putut fi atins prin două metode: puterea blândă ce se manifestă prin cooperarea regională și internațională, integrarea economică, prezența în misiunile de pacificare etc și cea de-a doua în caz de nereușită folosirea presiunilor economice sau chiar a forței armate. Strategia de securitate precedentă a reușit să pregătească terenul pentru a asigura Rusiei o vizibilitate mai mare în acest sens, Rusia este stat fondator al unui număr mare de platforme și organizați precum: BRICS, Organizația de Cooperare de la Shangani, Organizația Tratatului de Securitate Colectivă, Comunitatea Economică Eurasiatică etc. Moscova a reușit să-și diversifice ambianța unde ar putea să evolueze și să își facă simțită prezența, propunând o alternativă statele neutre sau ostile hegemoniei SUA. În plan intern Rusia și-a propus atingerea a 3 mari ținte: dezvoltarea instituțiilor democratice; respectarea constituției, apărarea suveranității și integrității teritoriale; transformarea Rusiei în una din cele mai puternice state ale lumii. Deși au fost stabilite 3 ținte, Strategia pune un accent puternic pe ultimul obiectiv. Kremlinul a evidențiat în mod expres ce înseamnă un stat puternic, menționând următoarele caracteristici: capacitatea militară, dezvoltarea tehnologiei de vârf și clasarea în top 5 cele mai mari economii ale lumii în materie de PIB nominal. Conform datelor Băncii Mondiale, Federația Rusă se clasa pe locul 11 după PIB-ul nominal în anul 2010, fapt ce confirmă posibilitatea atingerii obiectivului propus în Strategie. Tot din anul 2009 au început primele mențiuni cu privire la „substituirea produselor de import”. Documentul făcea trimitere doar la câteva categorii de produse: bunuri de larg consum, produse alimentare și farmaceutice. De asemenea, a fost propusă reducerea progresistă a exporturilor de materii prime și resurse naturale în favoarea procesării acestor la nivel național. În 2009, ponderea combustibilului și a produselor energetice a fost de 66,7% din totalul de exporturi rusești. În mod tradițional, dezvoltarea capacității militare și modernizarea armatei a reprezentat a doua prioritate privind securitatea internă. Armata trebuia nu doar să asigure integritatea teritorială a statului, dar să fie și un garant al securității regionale, un rol pe care Rusia și l-a asumat mereu în spațiul ex-sovietic. Prin modernizare, Strategia presupune: îmbunătățirea calității serviciului militar, dotarea tehnologică, dezvoltarea infrastructurii militare și îmbunătățirea potențialului nuclear. În acest sens, în octombrie 2008 a fost lansat cel mai mare program de modernizare a armatei. Reforma a avut 3 etape (2008-2012, 2012-2015, 2015-2020) și a adaptat structurile militare în conformitate standardele moderne. Riscurile interne au rămas asemănătoare cu cele din Concept: corupția, terorismul, proliferarea armelor, extremismul naționalist, religios sau etnic. Lista a fost completată de: acțiunile serviciilor de informații străine, care după versiunea Kremlinului au ca obiectiv reducerea suveranității Rusiei. Ca și în formatul precedent, documentul se încheie cu securitatea în domeniul tehnologiei, culturii, învățământului, ecologiei și sănătății. În pofida faptului că documentul a fost planificat până în 2020, anexarea Crimeii în 2014 și sancțiunile vestice au impus o restructurare a strategiei de securitate. Astfel în ultima zi din anul 2015, Vladimir Putin a semnat „Strategia de Securitate a Federației Ruse”. Noua strategie avea o abordare complet diferită față de cele precedente. Introducerea remarcă realizările în domeniul politicii externe: apărarea valorilor tradiționale, întărirea suveranității, rezistența economică împotriva sancțiunilor etc. Noile realizări sunt greu de evaluat în cifre și statistice, așa cum a fost în cazul strategiilor precedente. Distrugerea valorilor tradiționale nici nu se regăsea printre riscurile enumerate în strategia din 2009. Termenul de suveranitate este unul necuantificabil, fapt ce lasă mult loc de interpretare. În ceea ce privește sancțiunile vestice, economia rusească a rezistat, dar PIB-ul a cunoscut o cădere abruptă. În 2013 PIB-ul a atins un vârf istoric 2.29 trilioane $, în timp ce în 2015 a scăzut la 1.36 trilioane $, rezultat ce greu poate fi numit „realizare”. Primul capitolul este dedicat riscurilor externe. Federația Rusă acuză SUA și aliații săi de acțiuni de destabilizare a Ucrainei și de construirea laboratoarelor militare-biologice pe teritoriul țărilor vecine. Noile realități geopolitice și progresul tehnologic creează noi riscuri la adresa securității rusești, ce se vede nevoită să înceapă o nouă cursă a înarmării pentru a-și putea exercita și mai departe cursul independent al politicii externe și interne. Pe lângă câteva reminiscențe despre situația globală și problemele ecologice, toate riscurile și amenințările de ordin extern se reduc la lupta Rusiei împotriva SUA și aliaților ei. Rusia se prezintă drept o victimă a încercării ei de-a exercita o politică externă independentă, iar toate acțiunile ei sunt ilustrate drept măsuri pentru apărarea națională. Nu se mai face trimitere la dezvoltarea relațiilor cu partenerii externi, creare de noi platforme, lupta împotriva fenomenelor globale ca proliferarea armelor sau terorismul. Această strategie de securitate schimbă radical concepția de securitate în viziunea Kremlinului, concepție ce se rezumă la mitul cetății veșnic asediate. Noua abordare de securitate atribuie o distincție deosebită forțelor armate. Necesitatea modernizării, utilizării tehnologiei de vârf și menținerea unei capacități de răspuns prompt sunt subliniate mereu când merge vorba despre suveranitatea statului. Majoritatea riscurilor de ordin intern au rămas similare: grupările extremiste, grupurile de crimă organizată, corupția, extremismul, separatismul, terorismul, dar totodată au fost puse în evidență o serie de riscuri noi, precum: acțiunile serviciilor străine de colectare a informațiilor și destabilizare, acțiunile legate de utilizarea tehnologiilor de comunicare și informare care răspândesc ideologia fascistă. În scopul garantării securității și implementării măsurile necesare, statul revendică necesitatea să concentreze mai multă putere în mâinile proprii, prin serviciile de securitate și instituțiile responsabile de aplicarea legii. Aceste structuri trebuie să prevină și să identifice vulnerabilitățile și amenințările într-o etapă prematură, pentru a asigura un grad înalt al securității sociale. În domeniul economic principalele vulnerabilități au rămas a fi: competitivitatea scăzută a produselor naționale, exporturile de materii prime, sistemul financiar vulnerabil, decalajul tehnologic notabil față de alte state etc. În scopul apărării producției naționale autoritățile au planificat să reducă dependența față de partenerii economici prin substituirea produselor de import și încurajarea producției naționale. Deși politica de substituire a început să fie discutată din 2012, aceasta nu a ocupat un loc primordial în politica rusă. Ca răspuns la primul val de sancțiuni din 2014, Kremlinul a creat Comisia guvernamentală pentru înlocuirea importurilor, organ responsabil cu implementarea politicilor de înlocuire a importurilor. În vara anului 2021 a fost adoptată actuala strategie de securitate a Federației Ruse. Documentul evidențiază tensiunile geopolitice și economice la nivel global. În linii generale, retorica a rămas una asemănătoare: țările vestice încearcă să-și mențină hegemonia într-o lume în care multipolaritatea devine o realitate incontestabilă. Sancțiunile și acțiunile ostile ale occidentalilor vizează stabilitatea internă, economia și valorile tradiționale ruse. Printre noile realizări sunt enumerate: scăderea numărului de atacuri teroriste, întărirea poziției Rusiei în calitate de putere mondială, coeziunea societală, anticiparea acțiunilor externe de destabilizare a situației interne, sustenabilitatea economică și rezistența în fața presiunilor occidentale. Kremlinul acuză statele „neprietenoase” că duc o campanie de dezinformarea cu privirea la politica Moscovei și că încearcă să echivaleze Rusia cu imaginea unui rău absolut. De asemenea, cataloghează drept un risc tentativele acestor țări de fragmentare a spațiului CSI și promovarea narativelor anti-ruse în regiune ce ar putea să fie catalizatorul unui conflict regional sau global. O altă amenințare externă subliniată constă în degradarea morală a liderilor politici occidentali care atentează la valorile tradiționale ruse, denaturează istoria, reabilitează fascismului și incită la ură. Rusia se vede izolată nu doar la nivel economic, dar și cultural. Limitarea utilizării limbii ruse, impunerea de sancțiuni asupra sportivilor, interzicea surselor de informare rusești sunt principalele argumente aduse de Kremlin în acest sens. În plan intern agenda de securitate rusă a rămas identică cu cea precedentă. Pe lângă amenințările precedente: vulnerabilitățile economice, atacurile terorist, corupția, extremismul, gradul ridicat de criminalitate, capătă o însemnătate tot mai mare domeniul securității informaționale. Atacurile cibernetice asupra instituțiilor de stat, distribuirea informațiilor cu caracter extremist, ce încurajează tulburările în masă, sinuciderea și alte elemente destabilizatorii sunt amenințările majore. Pentru a distruge monopolul companiilor transnaționale statul rus și-a propus să reducă tehnologia și tehnica utilizată în telecomunicații de proveniență străină. În viziunea guvernanților ruși, crearea unui sistem propriu, unui „Internet național” ar reduce scurgerea de informații, ar permite identificarea și prevenirea persoanelor rău intenționate și ar întări suveranitatea statului. În domeniul economic se pune accent pe atragerea capitalului de investiții, întărirea statului ca actor principal, îmbunătățirea nivelului de viață a cetățenilor și utilizarea tehnologiilor avansate. Conform strategiei de securitate pentru a atinge obiectivele economice statul prevede următoarele acțiuni: amplificarea procesului de substituire a produselor de import, întărirea propriului propriul sistem financiar, reducerea dependenței față dependența de dolarul american și și dezvoltarea infrastructurii. În concluzie putem observa că strategia de securitate a Federației Ruse a înregistrat schimbări majore din 2000 până în prezent. De la o deschidere totală către lumea externă la o politică autarhică, de la a 20-a economie a lumii a reușit să devină a 8-a putere economică în 2022. Câteva evenimente au marcat atât de puternic strategia de securitate a Rusiei încât amenințările percepute se regăsesc în fiecare strategie. În cadrul amenințărilor externe nerespectarea dreptului de veto în cadrul Consiliului de Securitate ONU, bombardarea Belgradului, aderarea statelor din Europa Centrală și de Est la NATO, zonă de influență considerată drept una exclusiv rusească și anexarea Crimeii în 2014 au fost punctele de cotitură în cadrul elaborării politicilor de securitate externă a Rusiei. Drept rezultat putem observa un narativ foarte bine evidențiat în cadrul tuturor strategiilor: dorința Rusiei de a redeveni un jucător major în cadrul proceselor internaționale, cu o prezență cât mai vizibilă prin care să își demonstreze statutul de mare putere și lupta ei împotriva hegemoniei statelor vestice. Kremlinul punctează de fiecare dată că nu a acceptat și nu va accepta niciodată să ducă dialoguri de pe poziția numărul doi.
Repercusiunile noii abordări
În pofida faptului că Kremlinul a optat la început pentru o colaborare mai strânsă cu statele europene, iar rezultatele acestor colaborări se pot observa atât în prezența Rusiei pe scena politică a Europei, cât și în creșterea PIB-ului, a puterii de cumpărare și volumului comercial cu terții, Moscova a decis schimbarea radicală a politicile de securitate în 2014. Până la acel moment, cele mai mari amenințări erau de ordin intern, în mod deosebit ce ținea de domeniul economic. Problemele reale cu care se confruntă Rusia (corupția, terorismul, radicalismul, cele de ordin economic) au fost surclasate treptat de tematici de tip extern. Obiectivele clare precum creșterea nivelului de trai, a PIB-ului, reducerea atacurilor teroriste au trecut în plan secund, fiind devansate de scopuri greu de cuantificat (suveranitatea statului, lupta împotriva agenților străini, apărarea valorilor tradiționale) sau de scopuri nerealizabile într-o lume globalizată (substituirea produselor de import). Focusarea pe probleme externe și încurajarea retoricii naționaliste l-au ajutat pe Vladimir Putin să-și mențină o popularitate ridicată în rândul cetățenilor ruși, legitimând astfel inamovibilitatea puterii. Consecințele stabilirii unei agende de securitatea cu priorități haotice se răsfrânge asupra societății ruse. În primul rând, sub pretextul îndeplinirii obiectivelor de securitate, Duma de Stat a adoptat o serie de legi care limitează drepturile și libertățile cetățenilor, garantate de constituție. De exemplu, în prezent legea privind manifestările publice impune ca orice protest ce urmează să fie desfășurat, trebuie să primească acordul autorității, în caz contract participanții devin pasibili de un dosar penal. Dacă o persoană participă la 3 astfel de evenimente în mai puțin de 6 luni riscă până la 5 ani de închisoare sau o amendă de până la 300.000 de ruble. De asemenea legea interzice protestele în preajma clădirilor administrative. În 2019, pe masa judecătorilor ruși au ajuns 4974 de dosare privind încălcarea acestei legi. La sfârșitul anului 2019, Duma de Stat a adoptat și legea „internetului suveran”. Noul act legislativ prevede crearea unui internet național care forțează providerii să instaleze un dispozitiv care să dirijeze traficul internetului spre puncte controlate de stat. La modul practic, toate companiile trebuie să-și stocheze datele, informațiile pe care le dețin pe servere rusești. Doi ani mai târziu Rusia a testat cu succes deconectarea de la internetul global, fapt ce confirmă intenția guvernului de-a pune în practică legea „internetului suveran”. În al doilea rând, societatea rusă a pierdut din punct de vedere economic. Deși statele occidentale au fost puse în fața faptului împlinit în 2014, sancțiunile au influențat puternic economia rusească. În 2013 Federația Rusă a atins cel mai înalt nivel al PIB-ului 2.29 trilioane $, un venit pe cap de locuitor de 15.974 $. Acești indicatori nu au fost atinși nici până la ora actuală. Rubla rusească s-a devalorizat de peste 2 ori. La sfârșitul anului 2013, 1$ valora 33 de ruble, iar la sfârșitul anului 2021, un dolar valora 73 de ruble. În pofida restricțiilor economice, a scăderii PIB-ului, statul rus a reușit să atenueze șocurile economice. De exemplu puterea de cumpărare și indicele dezvoltării umane au înregistrat regrese doar în primii doi ani de sancțiuni, după care au înregistrat progrese. Deși sancțiunile nu au fost printre cele mai dure și nu au provocat tulburări mari în societatea rusă, cu siguranță că progresul economic și nivelul de trai ar fi înregistrat performanțe mult mai mari. În cel de-al treilea rând Rusia nu a reușit să obține progrese mari privind obiectivele interne stabilite în cadrul agendelor de securitate. Conform raportului organizației non-guvernamentale Transparency International, Rusia a acumulat doar 29 din cele 100 de puncte privind indicele de percepție a corupției, împărțind locul 136 din 180 împreună cu Mali, Liberia și Angola. Nici la capitolul combaterea criminalității nu au fost înregistrate îmbunătățiri majore. În anul 2021 au fost înregistrate 2.004.404 de crime, dintre care 7332 de omoruri și atentate de omor. Aceste cifre i-a conferit locul de top în Europa și locul 32 în lume în conformitate cu indicele criminalității, fiind urmată de Serbia și Ucraina. Prin urmare, putem observa că Rusia nu a reușit să-și îndeplinească complet obiectivele de securitate privind politica internă. Deși a înregistrat progrese privind reducerea numărului de atacuri teroriste, 135 de atentate în 2000 la 43 în 2019, a numărului de omoruri și infracțiuni grave de 4 ori, guvernul rus a reușit să rezolve probleme care atentau direct la viața individului, însă nu a pus un accent puternic pe creșterea bunăstării. Prioritatea de a crea din nou un imperiu după un manualul utilizat în secolul XIX, de revitalizare și afirmare a rolului națiunii ruse și a valorilor rusești au demonstrat că sunt incompatibile cu realitățile și provocările actuale.
Amenințările actuale de securitate
Declanșarea fazei active a războiului împotriva Ucrainei în data de 24 februarie 2022 a anulat o mare parte din realizările Kremlinului în domeniul securității. Noile legi privind interzicerea protestelor, mobilizarea parțială, atacurile/atentatele săvârșite pe teritoriul legitim al Federației Ruse, răscoala unui grup de mercenari înarmați, noile sancțiuni, izolarea diplomatică au diversificat amenințările de securitate și le-au amplificat pe cele existente. Acțiunile derulate de guvernul rus în ultimele 18 luni au încălcat contractul social nescris dintre autorități și cetățeni, care se rezuma la detașarea indivizilor de la viața politică în schimbul asigurării stabilității, securității și neamestecul statului în viața personală. Sancțiunile economice, restrângerea drepturilor de exprimare, corupția și alte dificultăți cu care se confruntă un cetățean rus îngreunează viața cotidiană, însă aceste provocări au început a fi percepute ca o normalitate în care societatea rusă a reușit să-și găsească zona de confort. De asemenea, încurajarea naționalismului și narativului de ultim bastion al valorilor creștine au alimentat încrederea cetățenilor că președintele ia cele mai bune decizii pentru viitorul țării. Amenințările asupra cărora erau supuși cetățenii ruși nu vizau în mod fizic individul, nu exista un risc major de eliminare a acestuia. Chiar și primele luni de război au fost percepute ca un conflict într-o zonă îndepărtată ce nu se va răsfrânge asupra siguranței proprii. Înăsprirea restricțiilor privind protestele, catalogarea drept „agent străin” pentru opinii necorelate cu vectorul oficial, riscul condamnării penale până la 15 ani pentru discreditarea forțelor armate ruse și alte reglementări nu au reușit să producă un impact echivalent cu decizia lui Vladimir Putin din data de 21 septembrie, ziua mondială a păcii, când a anunțat mobilizarea parțială. Decizia președintelui a venit la doar 8 zile după ce purtătorul său de cuvânt Dmitri Peskov a declarat că „mobilizarea nu este luată în considerare”. Scopul deciziei a fost mobilizarea a 300.000 de rezerviști, care urmau să fie trimiși pe frontul din Ucraina. La sfârșitul lunii decembrie, ministrul rus al apărării Serghei Șoigu a declarat că în perioada 21 septembrie 30 octombrie au fost mobilizați 300.000 de rezerviști și 18.000 de voluntari. Însă ministrul nu a subliniat faptul că Rusia a pierdut 454.000 de oameni în prima jumătate a anului 2022 din cauza migrației, iar după anunțarea mobilizării parțiale încă 600.000-700.000 de persoane au părăsit teritoriul Federației Ruse. Un alt moment cheie este reprezentat de faptul că ordinul de mobilizare parțială nu a fost anulat, deși acesta și-a atins obiectivul. În urma unei cercetări publicate în luna martie, instituția de presă Mediazone a estimat că au fost mobilizați cel puțin 527.000 de bărbați. La ora actuală este imposibil de estimat numărul real de soldați ruși ce se află pe teritoriul Ucrainei, la fel cum este imposibil de evaluat și numărul de victime. În luna iunie 2023, Serghei Șoigu a raportat că numărul contractelor semnate cu ministerul apărării a atins cifra de 114.000, iar alte 52.000 de persoane se află în instruire. Astfel, procesul de recrutare atinge sute de mii de bărbați ruși, iar prin intermediul lor și familiile acestora. Narativele de la televizor sau afirmațiile făcute de autorități devin tot mai contestabile, din moment ce o masă atât de mare de oameni au acces direct la informații de pe front. Războiul s-a transformat dintr-o dezbatere de seară la televiziunea națională într-o amenințare directă. Scenariul în care o rudă sau cunoscut să fie trimis la război nu mai este o relatare din cărțile de istorie și nici un scenariu puțin probabil, dar o amenințare directă asupra cetățeanului. O amenințare în urma căruia cetățeanului nu-i sunt doar limitate drepturile sau reduse veniturile, dar este supus riscului să fie omorât. Dezorganizarea procesului de mobilizare parțială din Rusia a scos la iveală o serie mare de neajunsuri ale sistemului. În primăvara anului 2023, autoritățile ruse au făcut primii pași pentru a manageria procesul de recrutare și mobilizare în viitor. În data de 14 aprilie 2023, Duma de Stat a aprobat o nouă lege cu privire la încorporarea în armată. Noua lege vizează cea mai utilizată platformă digitală de stat, Portalul Unificat al Serviciilor Statale și Municipale, numit în mod simplu „gosuslughi”. Portalul este administrat de guvern pentru a oferi informații despre serviciile și funcțiile de stat și municipale, departamente, precum și pentru a furniza servicii în formă electronică. Peste 103 milioane de ruși au cont creată pe platforma guvernamentală, adică peste 70% din populație. Noua lege prevede înserarea unui serviciu nou, posibilitatea de-a trimitere ordinului de chemare către toți cetățenii apți de serviciul militar. Ordinul de chemare este trimis către utilizator printr-o simplă notificare, fapt prin care este obligat să se prezinte la centru militar. Până la adoptarea legii, procesul decurgea într-un mod tradițional. Un reprezentat al comisariatului militar trebuia să înmâneze personal cetățeanului ordinul de chemare pentru ca acesta să fie obligat să se prezinte la centrul militar. Noua lege substituie forma tradițională cu cea digitală. Biroul militar de înregistrare și înrolare va crea un profil digital pentru fiecare cetățean. Profilul va conține informațiile de baza: numele, vârsta, nivelul de studii, starea de sănătate etc. După crearea unui astfel de profil va putea fi trimisă notificarea prin platforma „gosuslughi” către cetățeni, prin care se solicită prezența la centrul militar. Notificarea nu presupune în mod expres încorporarea sau mobilizarea cetățeanului. Aceasta poate să facă subiectul mai multor solicitări, de exemplu clarificări privind documentele din prezent, însă prezența fizică rămâne obligatorie. Ordinul de chemare se consideră înmânat după 7 zile de la trimiterea notificării. Nu contează dacă mesajul a ajuns, dacă a fost deschis sau citit de către destinatar. După expirarea termenului de 7 zile cetățeanului îi este interzis părăsirea țării. După alte 20 de zile în care cetățeanul nu s-a prezentat la centrul militar se impun o serie de restricții drastice, precum: imposibilitatea înființării unei întreprinderi individuale, cumpărarea și vânzarea imobilelor, acordarea unui credit bancar, suspendarea permisului de conducere. Această lege nu se referă doar la tinerii care urmează să îndeplinească serviciul militar în termen, dar se răsfrânge asupra tuturor persoanelor care pot fi mobilizate în caz de război. La sfârșitul lunii iulie, Duma de Stat a Federației Ruse a aprobat modificările privind încorporarea în armată. Noile amendamente înăspresc pedepsele pentru cei care încearcă să evite serviciul militar. A fost ridicat plafonul de încorporare, cu 3 ani. Toți bărbații ruși cu vârsta între 18 și 30 de ani vor fi obligați să îndeplinească serviciul militar. Amenda pentru cei care nu se prezintă la birourile militare în termen a crescut până la 30.000 de ruble (318$), anterior amenda maximă era de 3.000 de ruble. Amenzile se răsfrâng și asupra angajatorilor. Dacă o persoană juridică furnizează informații greșite biroului militar cu privire la angajați sau îi ajută prin alte metode să se eschiveze de la serviciul militar, persoana juridică riscă o amendă de 400.000 de ruble. Primul proiect legislativ va elimina erorile mobilizării parțiale și va contribui la selecționarea noilor recruți și monitorizarea rezerviștilor. Autoritățile vor avea o imagine cât se poate de clară asupra resursei umane disponibile. Cel de-al doilea proiect este complementar, acesta mărește numărul recruților, rezerviștilor și vine cu pedepse mai mari pentru cei care vor să se eschiveze de la serviciul militar. Astfel este pregătit terenul pentru o mobilizare „tăcută”, care nu va trebui anunțată în mod oficial, dar va putea fi implementată fără a provoca nemulțumirea în rândul cetățenilor. Odată cu începerea războiului ruso-ucrainean, insecuritatea s-a răspândit și asupra teritoriul Rusiei. Regiunile Belgorod, Bryansk, Kursk, Rostov, Voronezh și Crimeea sunt cele mai afectate, deoarece se află în imediată apropiere de frontiera ucraineană. Atacurile cu drone, diversiunile, bombardamentele au devenit o normalitate. Doar de la începutul anului până la mijlocul lunii mai, pe teritoriul Federației Ruse și Crimeii au fost săvârșite 57 de diversiuni. În lunile mai-iunie, Grupul de Voluntari Ruși, unitate paramilitară, a reușit de câteva ori fără nici un impediment să violeze frontiera rusă și să pătrundă pe teritoriul Rusiei. Dronele ucrainene au reușit să lovească clădiri din Moscova, inclusiv Kremlinul. Obiectivul lor nu a fost să producă pagube, ele au un efect psihologic, prin încercarea de a demonstra că nici o clădire nu se află în siguranță. Preocupările externe au dus la neglijența amenințărilor interne. În cazurile privind atacurile ucrainene, diversiunile, spionaj au fost amenințări ce au fost luate în calcul din strat. Structurile de forță și autoritățile au o strategie privind combaterea acestor amenințării. În pofida acestor lucruri nu au reușit să anticipeze un risc intern, o răscoală pe teritoriul Federației Ruse. În seara de 23 iunie, grupul de mercenari Wagner în frunte cu Evghenii Prigojin au reușit doar în câteva ore să ia sub control orașul Rostov-pe-Don, care are o populație de peste 1,1 milioane de oameni și unde se află unul din cele 5 districte militare ale Forțelor Armate Ruse. Mercenarii au reușit să preia controlul fără a întâmpina nici o rezistență. Scopul acestei răscoale, conform lui Evghenii Prigojin, a fost destituirea din funcție a ministrului apărăii Serghei Șoigu și a șeful Statului Major General Valeri Gherasimov, pe care îi acuza de incompetență. Cu acest obiectiv a pornit împreună cu câteva mii de militari însoțiți de o coloană de blindate, inclusiv tancuri, spre Moscova. În „Marșul Dreptății” trupele Wagner au doborât șase elicoptere și un avion de cercetare, cel puțin 13 de militari ruși și-au pierdut viața. Putin a numit răscoală „ o lovitură din spate” din partea „trădătorilor” și a afirmat că rebeliunea va fi înăbușită prin toate mijloacele posibile. Alte tipuri de rezistență în drumul spre Moscova coloana Wagner nu a întâmpinat. Distanța dintre Rostov și Moscova este de peste 1080 km, iar trupele Wagner și-au întrerupt brusc marșul, ajungând la 200 km de capitala rusă. Datorită negocierilor dintre Lukașenko și Prigojin a fost prevenit un război civil în Rusia. Deși răscoala a durat doar o zi, aceasta a scos în evidență vulnerabilitățile de securitate cu care se confruntă Rusia pe teritoriul său. Un grup de mercenari, care a fost sponsorizat de către guvernul rus a întors armele împotriva Kremlinului, iar autoritățile nu au reușit să prevină și au demonstrat că nici nu aveau un plan de acțiune pentru o astfel de situație. Deși au fost numiți trădători, mercenarilor le-a fost oferită posibilitatea să părăsească Rusia, fără a fi pedepsiți. Stabilitatea internă, contractul social dintre stat și societatea civilă, bunăstarea materială, nivelul de siguranță, toate acestea au fost pierdute din cauza elaborării unei strategii de securitate bazată pe priorități și amenințări greșite, ce a condus în final la un conflict armat deschis cu o țară vecină. Statul rus nu mai poate oferi cetățenilor săi siguranța de până la 24 februarie 2022. Amenințările cu care se confruntă zilnic cetățenii ruși s-au multiplicat. Limitările și dificultățile economice ce s-au aprofundat și erodează calitatea vieții nu sunt în fruntea listei de amenințări, riscul major este reprezentat însăși de garantul securității, statul. Stat ce printr-o simplă notificare pe o platformă guvernamentală poate solicita mobilizare a sute de mii de cetățeni sau să priveze de libertate timp de 15 ani persoanele care „discreditează forțele armate”. Guvern ce sponsorizează un grup mercenar care a început o răscoală armată, iar după negocieri a fost lăsat liber să plece. Acestea sunt produsul unei strategii de securitate elaborată haotic cu priorități nerealiste. Nici în plan extern strategia nu a adus rezultatele așteptate. Cele două mari obiective: neadmiterea extinderii NATO și creșterea prestigiului internațional au fost compromise. În data de 4 aprilie 2023, Finlanda a devenit membru NATO. Granița dintre cele două țări se întinde pe o lungime de peste 1100 km. Finlanda se află în apropiere imediată de baza navală Severomorsk ce este cunoscută pentru găzduirea arsenalului nuclear rusesc. Deși nu a devenit încă membru NATO, Suedia poartă negocieri active în acest sens și ar putea în viitorul apropiat să fie al 32-lea membru. Prestigiul internațional al statului rus a fost știrbit. Federația Rusă a fost exclusă din Consiliul Europei, în cadrul ultimei rezoluții ONU ce condamnă agresiunea rusă împotriva Ucrainei 141 de țări s-au arătat solidare cu Kievul și doar 7 au votat împotriva rezoluției (Rusia, Belarus, Siria, Coreea de Nord, Mali, Nicaragua, Eritreea). În data de 17 martie 2023, pe numele președintelui rus Vladimir Putin a fost emis un ordin de arest pentru crime de război de către Curtea Penală Internațională. Astfel, Vladimir Putin a completat rândurile președinților cunoscuți pentru acțiuni similare, precum: Slobodan Milošević, Muammar Gaddafi, Omar Hasan Ahmad al-Bashi, Laurent Gbagbo. Mandatul de arest a fost și motivul principal de ce Putin nu a fost prezent fizic la summit-ul BRICS din Africa de Sud, stat ce a ratificat Statutul de la Roma. O altă lovitură de imagine pentru Kremlin a fost și conflictul din Nagorno-Karabakh, unde trupele de pacificare ruse nu au intervenit când Azerbaidjanul a început operațiunile militare împotriva Armeniei și a blocat aprovizionare localnicilor. Erevanul s-a arătat nevoit să caute ajutorul diplomatic al Washington-ului, în detrimentul celui de la Moscova.
Concluzii
Securitatea rămâne un concept interpretat în mod distinct de fiecare actor internațional. Elaborarea unei agende de securitate pe termen lung ce să asigure nu doar existența statului, dar și prosperitatea acestuia sunt prioritățile fiecărei administrații. Responsabilitatea elaborării unei strategii în acest sens revine în totalitate statului. În exemplu său, Federația Rusă a reușit să evidențieze în mod clar care sunt succesele aduse de o strategie adaptată la adevăratele amenințări și probleme ale statului, dar și regresele cauzate de o agendă diametral opusă. Într-adevăr Kremlinul a reușit să elimine și să minimalizeze o mare parte din riscurile și amenințările cu care se confrunta Rusia la începutul anilor 2000. Progresul economic, stabilitatea internă, îmbunătățirea nivelului de trai, vizibilitatea și cooperarea internațională se enumeră printre realizările majore a autorităților ruse. După anexarea Crimeii, Kremlinul s-a arătat mai mult preocupat de amenințările percepute din mediul extern decât cel intern. Problemele economice, sociale, administrative au trecut pe un loc secund. În prim plan au fost promovate amenințări nerealistă și necuantificabile, ce puteau fi prezentate sub orice formă drept o realizare, iar regresele economice în calitate de sacrificiu pentru scopuri nobile precum suveranitatea deplină, protejarea valorilor naționale. Momentul de cotitură în strategia de securitate rusă îl reprezintă începerea fazei active a războiul din Ucraina. Toate realizările obținute anterior au fost șterse, iar amenințările s-au diversificat. Pentru cetățeanul rus problemele economice sau de orice altă natură au fost substituite cu riscuri ce vizează direct existența sa. Anularea contractului social neformal dintre autorități și cetățeni a completat lista celor din urmă cu principala amenințare la adresa vieții lor din prezent, statul. Astfel majoritatea realizărilor acumulate în decursul celor 2 decenii au fost devenit invalide în doar 18 luni.
Localizarea geografică, dar și structura politică, îi conferă Turciei, aflată sub conducerea lui Recep Tayyip Erdoğan încă din 2003, un statut unic în ceea ce privește actuala structură a sistemului internațional. Disponibilitatea de a colabora cu toți actorii din configurația geopolitică contemporană, inclusiv cu cei din tabere adverse, transformă Ankara într-un element impredictibil, fapt care va complica și mai mult îndeplinirea obiectivelor Comunității Euro-Atlantice în zonele în care Turcia are o agendă proprie de îndeplinit. Una dintre regiunile în această situație este bazinul Mării Negre.
Ambițiile militare și economice, dar și nevoia stringentă de resurse energetice, influențează semnificativ modul în care Republica Türkiye (denumire recunoscută oficial de ONU din 2022) își gestionează acțiunile de politică externă. Turcia a fost mai receptivă la direcțiile sugerate de UE și SUA în ultimele decenii din prisma faptului că modelul său de dezvoltare a depins în mare măsură de infuzii de capital extern și de importuri de tehnologie militară modernă. Pe partea de energie, Rusia încă joacă un rol vital pentru aprovizionarea statului turc. Se ridică întrebarea cu privire la modul în care se va modifica comportamentul Turciei în momentul în care pârghiile externe de natură economică, tehnico-militară și energetică nu vor mai fi.
Strategia Turciei pe termen lung urmărește clar această direcție, iar Marea Neagră ocupă un rol prioritar în această schemă. În ultimele patru secole, zona Mării Negre a fost predominant modelată de un singur proces geopolitic: rivalitatea ruso-turcă. Imperiul Rus, respectiv cel Otoman, au dedicat importante cantități de resurse pentru a-și putea impune hegemonia în regiune, în ciuda faptului că situațiile lor interne erau extrem de precare. Celor două imperii li s-au alăturat de mult ori alte state cu interese mai degrabă indirecte în regiune. Încheierea Războiului din Crimeea, în care otomanii au fost sprijiniți de francezi și britanici, a reprezentat o lovitură cruntă pentru interesele rusești. Pierzând orice formă de control asupra principatelor românești și dreptul de a deține nave de război în Marea Neagră, societatea rusă a avut nevoie de mulți ani pentru a se recupera. Conflictul a reprezentat o lecție dură și pentru otomani, care, fără ajutorul extern primit, ar fi putut suferi consecințe politice mult mai grave în cazul unei înfrângeri.
Revenind în secolul al XXI-lea, rivalitatea din regiunea Marea Neagră nu s-a schimbat semnificativ, dar poziția actorilor implicați și impactul acțiunilor lor s-a modificat dramatic. Federația Rusă, stabilizată politic după destrămarea URSS, a încercat constant să-și extindă influența la nivel global, utilizând mijloace economice, politice și militare. Prin participarea la conflictele din Orientul Mijlociu și Africa, Moscova a încercat să impună facțiuni aliate în poziții de conducere în diferite state. În același timp, au fost testate echipamente și tehnici militare noi, cu scopul de a permite trupelor ruse să acumuleze experiență practică. Invadarea Georgiei din 2008 a fost primul semnal de alarmă pentru tabăra occidentală, dar aceasta nu a oferit un răspuns pe măsură agresorului rus. În 2014, Rusia și-a manifestat clar viziunea revizionistă asupra sistemului internațional prin anexarea peninsulei Crimeea, teritoriu de drept ucrainean. Reacția statelor occidentale a fost mai accentuată decât în cazul Georgiei, dar la nivel macro semnalul a fost că și de această dată agresivitatea Rusiei va fi tolerată, având în vedere că s-a manifestat tot în ,, zona tradițională’’ de influență sovietică. A contat și dependența Europei de gazul rusesc ieftin. O schimbare radicală de atitudine a comunității Euro-Atlantice la adresa Rusiei apare la începutul anului 2022. Invadarea Ucrainei a reprezentat o linie roșie, iar o serie de măsuri severe au fost luate pentru a sancționa economic și politic statul rus.
În prezent, capacitățile armatei ruse se erodează accelerat sub tirul constant de arme occidentale furnizate în cantități masive trupelor Kievului. Concomitent, aeroporturile și porturile aflate sub controlul Moscovei sunt sub amenințarea permanentă a dronelor ucrainene, iar această abordare nouă de a purta războaie dă serios de gândit celor care se ocupă cu elaborarea doctrinelor și strategiilor militare de pe întregul glob. Situația actuală a Turciei este fundamental diferită față de cea a rușilor. Statutul său de membru NATO, structura demografică, dar și legăturile economice cu Uniunea Europeană și statele din ,,Sudul Global”, îi oferă Ankarei o poziție privilegiată în actualul sistem politic internațional. Acest statut îi permite Turciei să își extindă influența la nivel global, atât prin intermediul unor acțiuni de tip hard power, cât și prin elemente de soft power.
Această abordare a politicii externe a fost numită de către experți ca ,,neotomanism”, o abordare pusă în practică cu speranța că relevanța statului turc va reveni la apogeul din epoca imperială. Scopul acestei lucrări este de a urmări modul în care Turcia sub conducerea lui Erdoğan se raportează la actualul sistem internațional și efectele pe care această abordare le poate genera în zona Mării Negre, în contextul în care Rusia își poate pierde statutul de actor regional dominant în situația unei înfrângeri în fața Kievului.
ISTANBUL, TURKEY – MAY 29: Turkish President Recep Tayyip Erdogan (Center R) and his wife Emine Erdogan (Center L) salute the participants attend the celebrations of the 563rd anniversary of Istanbuls conquest by Turks at Yenikapi Event Area in Istanbul
În cazul materializării acestui scenariu, alt actor va trebui sa preia rolul de protagonist în regiune, ocupând vidul de putere creat. Probabilitatea ca Ucraina să urmărească acest obiectiv este minimă deoarece nu deține o flotă semnificativă, capabilitate care se construiește într-un interval lung de timp și necesită finanțări consistente, iar fondurile disponibile după război vor fi probabil redirecționate spre reconstrucția țării. Prin urmare, răbdarea strategică de care a dat dovada Ankara s-ar putea sa fie extrem de roditoare, dar în același timp va putea genera o serie de implicații negative pentru interesele Comunității Euro-Atlantice. Declarația fostului prim-ministru britanic Palmerston este emblematică pentru aceasta situație ,, Nu avem aliați eterni și nici dușmani perpetui. Interesele noastre sunt eterne și perpetue și este datoria noastră să le urmărim’’. În ciuda aspirațiilor Euro-Atlantice, Turcia reprezintă un actor extrem de capricios, dispus la colaborări imorale, ale cărui acțiuni vor avea urmări din ce în ce mai puternice pentru vecinătatea estică a Europei și nu numai. Spre deosebire de Rusia, Turcia și-a consolidat sectorul militar printr-o dezvoltare industrială accelerată cu ajutorul unor entități private, în care cercetarea a fost sprijinită masiv, aspectul cel mai important fiind limitarea corupției la cote minime. Eforturile de dezvoltare din ultimii 20 de ani ai industriei de armament turcești reprezintă un factor important în ceea ce privește modul în care Ankara își consolidează diferite parteneriate politice cu statele poziționate geografic în zonele de interes.
Renumele echipamentelor militare turcești nu ar fi fost cel din prezent dacă nu ar fi fost testate în condiții de conflict reale. Utilizate de mai mulți ani împotriva insurgenților din Africa și Orientul Mijlociu, dronele turcești au devenit cu adevărat faimoase în timpul conflictului din Nagorno Karabakh din 2020. Spre deosebire de folosirea dronelor împotriva unor trupe care nu dețineau mijloace de luptă antiaeriană, de această dată situația era extrem de diferită. Armenia deținea un număr semnificativ de sisteme antiaeriene de origine sovietică, dar acestea nu au putut face față atacurilor coordonate ale dronelor Bayraktar TB2. Aceste drone au avut un impact major și în primele luni ale conflictului din Ucraina, când încă apărarea antiaeriană rusă și sistemele de război electronic nu erau poziționate într-o structură defensivă corespunzătoare. Cea mai mare recunoaștere pentru industria de drone din Turcia o reprezintă contractul record de 3 miliarde de dolari pentru livrarea unui număr nespecificat de drone Arabiei Saudite.
În prezent, dronele Bayraktar se regăsesc în arsenalul a 23 de forțe armate, fiind semnate contracte pentru încă cinci noi utilizatori6 dintre care și România. Turcia deține o flotă extrem de puternică, având în serviciu activ peste 300 de astfel de drone. Următoarele produse de export pe care se va concentra industria turcă vor fi o serie de drone mai mari, cu o capacitate de armament mai ridicată și evident cu o marjă a profitabilității mult mai bune. Pe lângă dronele Akinci care deja au început să fie exportate, compania Baykar lucrează în prezent la un proiect extrem de ambițios care va afecta fundamental actuala piață globală de armament. Drona Kizilelma își propune să poată prelua din atribuțiile avioanelor de generația a 5-a, fiind o aeronavă cu caracteristici stealth. Strategia de dezvoltare industrială a Turciei pe termen lung, bazată preponderent pe autosuficiență, s-a dovedit vizionară nu doar în cazul dronelor aeriene, ci și în cazul vehiculelor maritime autonome. Ucraina a reușit să scoată din luptă nave rusești în valoare de sute de milioane de dolari cu sprijinul unor cohorte de drone maritime kamikaze care probabil valorează adunate mai puțin de 1% din valoarea daunelor produse. Producătorul naval Ares din Turcia are o multitudine de configurații pentru drone maritime, de la luptă antisubmarin până la echipament de război electronic. Pe lângă construirea de drone, industria turcă se remarcă și prin alte proiecte ambițioase care pot genera consecințe semnificative pentru status quo-ul din Marea Neagră. Turcia a demarat în 2023 construcția celei de-a doua corvete de clasă Ada pentru Marina Ucraineană.
În octombrie 2022, a fost lansată prima navă din această clasă. Clasa Ada reprezintă un tip de corvetă cu rachete dezvoltată special pentru cerințele armatei turce. Aceste vase sunt concepute pentru patrulare și operațiuni antisubmarin. Acordul semnat în 2021 preconizează că navele vor intra în serviciu operațional în 2024. De asemenea, industria turcă de apărare dorește să-și extindă producția, deschizând întreprinderi și în afara granițelor. În iulie 2023, Ministrul pentru Industrii Strategice al Ucrainei a anunțat că firma turcă Baykar a început lucrările de construcție a unei fabrici secrete pentru producția dronelor Bayraktar. Conform declarațiilor directorului general al companiei, Haluk Bayraktar, se prevede ca producția acestor drone să înceapă în 2025 . Un alt domeniu pentru care Turcia alocă mari resurse financiare este cel al avioanelor de luptă. SUA reprezintă principalul producător în acest sector, exportând mii de avioane de generația a 4-a, dintre care cele mai cunoscute modele fiind F-15, F-16 și F-18. De asemenea, aeronavele americane de generația a 5-a, denumite F-22 si F-35, sunt considerate a fi cele mai bune avioane pentru asigurarea superiorității aeriene pe câmpul de luptă actual, tehnologia lor stealth fiind special concepută pentru infiltrare în zone ostile pentru a duce la îndeplinire misiuni de tip SEAD – Suppression of Enemy Air Defenses.
Un episod major care a marcat relația turco-americană în privința colaborării militare a avut loc în anul 2019. În 2017, președintele turc Recep Erdoğan a semnat un acord evaluat la aproximativ 2,5 miliarde de dolari cu președintele rus Vladimir Putin pentru achiziționarea sistemului de rachete S-400. În ciuda avertismentelor primite de la statele membre NATO, Turcia a acceptat prima dintre cele patru baterii de rachete în iulie 2019. După o săptămână, Statele Unite au suspendat participarea Turciei în programul F-35, aeronavă care ar fi urmat să reprezinte o capabilitate fundamentală pentru Forțele Aeriene Turce. Evenimentul a reprezentat o lovitură de imagine pentru statul cu a doua forță militară din NATO, dar consecințele generate de acesta pot fi privite ca severe pe termen scurt și extrem de benefice pe termen lung.
Pe de o parte, s-a accelerat efortul de dezvoltare al industriei aeronautice naționale pentru a produce aeronave multirol, cel mai cunoscut proiect din această categorie fiind avionul TF-X. Pe de altă parte, s-a obținut tehnologie rusă extrem de rar exportată, considerată foarte avansată, care ar putea contribui la dezvoltarea propriilor sisteme din aceeași categorie de arme. În plus, sistemele S-400 pot furniza informații valoroase despre capacitățile defensive ale armatei ruse în regiunea nordică a Mării Negre, în special în zona Crimeei. Pe lângă avantajele oferite de o industrie tehnico-militară avansată, exista o serie de direcții de acțiune pentru care Turcia a dedicat resurse substanțiale în ultimii ani, cu scopul de a-și consolida statutul de actor politic major. Pentru o mai bună perspectivă asupra posibilelor mișcări viitoare ale Turciei în regiunea Mării Negre se impune o recapitulare a principalelor mișcări politico-militare întreprinse de statul turc în zonele din proximitatea sa în ultimii ani. Pe direcția sud-est, Turcia a lansat în 2019 o operațiune militară în Siria cu scopul de a creea o zonă eliberată de sub controlul grupărilor armate kurde, o parte dintre refugiații sirieni stabiliți pe teritoriul turc urmând a fi relocați în acest perimetru. Guvernul lui Erdoğan a sprijinit puternic una dintre tabere în timpul războiului civil din Libia încheiat în 2020 în speranța că nouă conducere a statului nord-african va fi mai receptivă la planurile Ankarei de reașezare a liniilor de demarcație maritimă din Mediterana de Est. Relația dintre Turcia și Grecia este tensionată încă de la invadarea Ciprului din 1974, dar în ultimii ani s-a deteriorat suplimentar datorită divergențelor create de prevederile Convenției Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării, acord internațional nesemnat de către Ankara. Conform acestei Convenții, zona economică exclusivă și zona maritimă teritorială a Turciei sunt reduse semnificativ din cauza existenței unor mici insule aflate sub controlul statului grec aflată în imediata apropiere a Turciei continentale. Zona economică exclusivă presupune exploatarea economică pe o rază de 200 de mile marine măsurate de la țărm, iar apele teritoriale constituie perimetrul de 12 mile măsurate în același mod. Grecia a plasat numeroase efective militare pe insulele din zona disputată cu scopul de a descuraja o eventuală intervenție în forță precum a fost cea care a dus la separarea Ciprului în două state distincte.
În zona Caucazului, Turcia a reușit să își extindă substanțial influența prin sprijinirea Azerbaidjanului împotriva enclavei separatiste conduse de etnicii armeni din Nagorno Karabakh. Aceștia din urmă au reușit să funcționeze ca entitate autonomă încă din 1994, fiind sprijiniți militar și economic de Armenia și Federația Rusă. Prin furnizarea de echipament militar, instructori și informații, Turcia a înclinat categoric balanța în favoarea azerilor care au reușit să domine câmpul de luptă și să distrugă mare parte din capabilitățile armene antiaeriene utilizate în conflict. Din acest motiv, Armenia s-a văzut nevoită să-și tempereze eforturile de susținere a separatiștilor armeni din țara vecină. Ca urmare a acestei situații, influența rusă a scăzut constant în regiune în ultimii ani, Kremlinul nefiind capabil de a interveni pentru a limita ambițiile azere, pierzându-și în același timp și statutul de power broker regional. Lipsa unei acțiuni mai ferme din partea Rusiei în sprijinul proxy-ului său din Caucaz se poate datora intereselor rusești din Siria și Libia unde Ankara are o serie de pârghii pe care le poate folosi la nevoie ca represalii. Pentru o mai bună înțelegere a modului în care administrația Erdoğan își organizează acțiunile de politică externă trebuie discutat și despre doctrina maritimă Mavi Vatan sau ,,Patria Albastră” care a câștigat o popularitate tot mai mare în rândul decidenților politico-militari din Turcia în ultimii ani. Doctrina Mavi Vatan reprezintă, în primul rând, o respingere a revendicărilor Greciei și Ciprului în regiunea Mării Mediterane de Est, ceea ce implică, totodată, o respingere a hărții prezentate de Universitatea din Sevilla în anul 2000 pe care Uniunea Europeană a acceptat-o în mod indirect.
Teoreticienii Mavi Vatan acordă o importanță deosebită mării în contextul geopoliticii secolului XXI și îndeamnă Turcia să acorde o atenție mai mare teritoriului maritim pe care l-a neglijat în trecut. Pentru acești teoreticieni, Marea Mediterană de Est devine un punct central al preocupărilor marilor puteri. În primul rând, există o preocupare legată de securitate, în special în ceea ce privește relația cu vecinul grec al Turciei. În spatele pretențiilor turcești nu se află doar interese politice în regiunea Mării Mediterane de Est, ci și o competiție acerbă pentru delimitarea zonelor economice exclusive datorată descoperirii unor importante rezerve de gaze naturale. Acest lucru a condus la trimiterea unor nave de explorare pentru a investiga apele respective în căutarea hidrocarburilor. De asemenea, aceste ambiții sunt parte a unei viziuni geopolitice mai ample. În timp ce fostul ministru de externe Ahmet Davutoğlu considera Anatolia ca fiind un hub între Europa, Africa și Asia, Marea Mediterană de Est joacă un rol similar în conceptul Mavi Vatan, conectând bazinul mediteranean cu Orientul Mijlociu și zona Indo-Pacificului. Această viziune strategică se bazează și pe o logică militară, sugerând că Turcia trebuie să își modernizeze flota și să deschidă baze navale care să faciliteze proiecția sa de mare putere în regiunea ,,Patriei Albastre’’.
Ankara deja depune eforturi financiare majore în această direcție, în aprilie 2023 nava de asalt amfibiu Anadolu intrând oficial în serviciul activ al Forțelor Armate Turce. Aceasta navă de peste 25.000 de tone permite transportarea a unui contingent de 1300 de marinari și pușcași marini, între 30 și 50 de drone și elicoptere, zeci de blindate amfibii și tancuri principale de luptă. Odată cu atingerea capacității operaționale a acestei noi forțe expediționare, statul turc a făcut un pas major pentru a se alătura grupului select de state ale căror forțe maritime pot fi clasificate ca blue-water navies, statut care se referă la abilitatea de a opera în mod independent la nivel global, chiar și în apele adânci ale oceanelor.
Doctrina Mavi Vatan este relevantă deoarece modul în care Turcia își tratează vecinătatea maritimă sudică poate sugera și modul în care își va putea trata proximitatea din partea de nord, anume Marea Neagră, în viitor. Principala slăbiciune care influențează modul în care Ankara abordează politica externă se referă la domeniul energetic, în special la incapacitatea de a satisface cererea internă actuală de energie folosind predominant resurse proprii. Această situație ar putea să se deterioreze în viitor, având în vedere prognozele care indică o creștere semnificativă a necesităților energetice în deceniile următoare. Turcia alocă anual peste 40 de miliarde de dolari pentru importurile de resurse energetice precum petrol, gaze naturale și cărbune. Se încearcă limitarea acestei vulnerabilități și prin diversificarea surselor de energie.
Dezvoltarea proiectelor de energie nucleară este un obiectiv capital pe agenda decidenților turci. În prezent, se lucrează la construcția Centralei Nucleare Akkuyu, iar primul dintre cele patru reactoare planificate a fost finalizat în 2023. Turcia depinde în mod semnificativ de importurile de petrol și gaze din Rusia, Azerbaijan și Iran. În plus, importă gaze naturale lichefiate (LNG) din Qatar, Statele Unite, Nigeria și Algeria pentru a-și satisface consumul intern. Raportul Ministerului Energiei din Turcia pentru anul 2022 subliniază încă o dată dependența Turciei de resurse energetice externe.
În 2022, au fost importate 54.661 de milioane de metri cubi de gaze naturale, pe când producția internă a fost de doar 379 de milioane de metri cubi. În 2022, importurile au provenit în cea mai mare parte din Rusia, cu o cotă de piață de 39,47%. Pentru a câștiga bunăvoința turcilor, președintele rus Vladimir Putin a lansat în spațiu public ideea de a stabili pe teritoriul Turciei un centru regional de distribuție a gazului rusesc. Producția internă de produse petroliere în Turcia s-a ridicat în 2022 la aproximativ 38 de milioane de tone, pe când importurile au însumat peste 47 de milioane de tone în această categorie.
Turcia s-a implicat în activități de explorare a resurselor de hidrocarburi în Marea Mediterană cu scopul de a-și micșora dependența de furnizorii externi. Descoperirile de rezerve mari de gaze naturale în regiune au început în largul Israelului în 2005, urmate de descoperiri în jurul Ciprului în 2011 și ulterior în zona Egiptului în 2015. Operațiunile de forare întreprinse de Turcia, desfășurate în zone disputate, au condus la creșterea tensiunilor cu Grecia și Cipru. Ankara a fost exclusă din diferite inițiative energetice multilaterale (precum East Mediterranean Gas Forum) din cauza susținerii statului autonom din nordul Ciprului, a cărui așa-zisă zonă economică exclusivă este revendicată de facto de către statul turc.
În ceea ce privește zonele în care Turcia are interese energetice în Marea Neagră, tensiunile sunt inexistente, iar din acest motiv probabilitatea ca Ankara să-și reorganizeze prioritățile în vecinătatea sa maritimă crește vertiginos. Președintele Erdoğan a declarat în decembrie 2022 că volumul total de gaze naturale descoperite de Turcia în Marea Neagră a ajuns la 710 miliarde de metri cubi, după ce a fost identificată o nouă zonă bogată în această resursă și cantitatea de la o descoperire anterioară a fost revizuită pozitiv. Reprezentanții guvernamentali au declarat că Turcia a descoperit o nouă rezervă de 58 de miliarde de metri cubi (bcm) în câmpul Caycuma-1, iar volumul estimat în câmpul Sakarya a crescut la 652 bcm, față de predicția anterioară de doar 540 bcm. La valoarea consumului din 2022, aceste rezerve ar fi suficiente pentru a înlocui importurile de gaz natural pentru o perioadă de aproximativ 12 ani. Comportamentul actual al Turciei se datorează în mare măsură și particularităților sale geografice.
Puterea asupra unor elemente cheie precum strâmtorile, în cazul de față Bosfor și Dardanele, poate oferi o încredere excesivă. Păstrând proporțiile, trebuie amintit modul în care închiderea Canalului Suez în 1956, la ordinul lui Gamal Nasser, a afectat economia mondială, reflectând și asupra vulnerabilității actuale a rutelor comerciale din Marea Neagră. Comerțul din porturile României, Bulgariei, Ucrainei și Georgiei se află în strânsă legătură cu modul în care aceste state își gestionează relația cu Turcia. De exemplu, eventuale controale excesive întreprinse din motive ,,de securitate’’ de către structurile maritime turcești în Marea Marmara pot genera întârzieri serioase în tranzitul navelor de marfă dinspre zona Mării Negre, iar acest fapt ar putea conduce la pierderi de sute de milioane de dolari pentru economiile statelor implicate. Realist vorbind, în acest moment nu se poate preconiza cât va dura războiul din Ucraina. Ar putea urma o traiectorie similară cu războiul de pe peninsula Coreeană, unde cele două state opuse ideologic încă nu au semnat un tratat de pace formal, aflându-se practic într-un conflict înghețat.
În acest context, înțelegerea cadrului legal care afectează bazinul Mării Negre este esențială. Accesul la Marea Neagră este reglementat de Convenția de la Montreux, adoptată în 1936. Tranzitul prin strâmtorile Bosfor și Dardanele este guvernat de prevederile acestui acord internațional, iar intrarea navelor de război este semnificativ restricționată atât în timp de pace, cât și în timp de război. De exemplu, statele non-litorale au voie să trimită nave de război în Marea Neagră pentru o durată maximă de 21 de zile, cu o tonaj total care să nu depășească 30.000 de tone. Aceste condiții se aplică doar în timp de pace. În timpul unui război în bazinul pontic, doar forțele navale ale statelor litorale care nu sunt părți beligerante în conflict au dreptul de a intra în Marea Neagră. La fiecare 5 ani, statele semnatare ale Convenției au dreptul de a propune articole noi. Noile prevederi pot fi adoptate doar în unanimitate. Pe termen lung, Comunitatea Euro-Atlantică trebuie să întreprindă acțiuni diplomatice puternice pentru a convinge toate statele semnatare ale Convenției, inclusiv Rusia ca succesor al URSS, să accepte noi articole care ar fi benefice pentru interesele occidentale în regiune.
Pe lângă Kremlin, un alt actor dificil de convins ar fi Turcia, care și-ar pierde influența dacă nave militare din alte state europene ar avea un acces mai facil la Marea Neagră. Statele occidentale ar putea oferi diverse concesii economice în schimbul acceptării de noi articole în Convenție. Indiferent de rezultatul războiului din nordul Mării Negre, Turcia va rămâne un actor oportunist și pragmatic, dispus să jongleze între tabere adverse, iar din acest motiv nu ar trebui sa i se acorde oportunități suplimentare prin care să-și impună voința. Sunt necesare eforturi la nivel internațional pentru a modifica prevederile Convenției Montreux, care oferă o putere discreționară nejustificat de mare Turciei (în cazul implicării într-un conflict poate să gestioneze arbitrar tranzitul strâmtorilor), care se poate folosi de aceasta pentru a-și extinde adițional puterea în regiune. Strategia de dezvoltare industrială a Ankarei este alt element problematic la nivel regional deoarece îi permite Turciei să întreprindă operațiuni tactice militare unilaterale fără a mai avea nevoie de a se consulta cu alți actori internaționali. Totodată, ar trebui ca țările europene să se abțină de la cumpărarea de echipamente militare de proveniență turcă, deoarece prin această acțiune ar spori finanțarea și influența regimului de la Ankara (dependența pentru piese de schimb de exemplu), care în multiple rânduri și-a demonstrat disprețul față de angajamentele internaționale.
La începutul anului 2022, Marea Neagră era considerată de numeroși experți ca fiind un ,,lac rusesc’’. Din acțiunile întreprinse în ultimii ani, Turcia a dovedit că își dorește statutul de protagonist la Marea Neagră, iar acest deziderat are șanse mari să se întâmple, urmând ca foarte probabil în deceniile viitoare dimensiunea Mării Semilunei să reprezinte un fapt împlinit. Pentru a preveni îndeplinirea acestui scenariu nefavorabil pentru Occident, este imperativă luarea unor măsuri urgente. Având în vedere erodarea continuă a poziției ruse în regiune și posibilitatea Turciei de a-și asigura independența energetică într-un interval de timp relativ scurt, profitând de resursele masive de gaz din spațiul pontic și investind masiv în energia nucleară, Comunitatea Euro-Atlantică ar trebui să stabilească un plan pe termen lung prin care să se asigure că are la dispoziție niște instrumente suficient de puternice pe care să le utilizeze pentru a tempera aventurismul turc deoarece acesta poate genera consecințe globale extrem de puternice.
Afirmarea Chinei ca mediator al conflictelor internaționale: retorică, acțiuni și interese
Cel puțin în anul 2023, o parte semnificativă a știrilor și analizelor concentrându-se asupra Chinei a portretizat-o drept un mediator aspirant al conflictelor internaționale, încadrând acest aspect într-o tentativă percepută de consolidare a imaginii și credibilității ca mare putere pe scena globală. Acest lucru se datorează, pe de o parte, succesului pe care discuțiile facilitate de statul chinez l-au avut în încheierea unui acord între Arabia Saudită și Iran de restabilire a relațiilor diplomatice în martie 2023, după șapte ani în care acestea au fost suspendate; pe de altă parte, încadrarea Chinei în această nouă lumină s-a făcut și în baza implicării sale crescânde, cel puțin la nivel retoric, în discuțiile de soluționare a altor conflicte relevante, dar și a propriei sale prezentări drept un actor dornic să contribuie la pacea regională. Diverși analiști susțin, însă, că inclusiv în cazul medierii dintre Arabia Saudită și Iran, interesele Chinei au primat în eforturile depuse, acestea fiind motivate de chestiuni de ordin financiar și geopolitic: pe lângă faptul că ambele state sunt exportatori cheie de energie pentru China, aceasta tânjește către o stabilitate cât mai largă în Orientul Mijlociu pentru a își putea desfășura proiectele de infrastructură sub egida noului Drum al Mătăsii, dar și către o mai mare influență politică și ideologică. Mai mult, există păreri conform cărora, acordul dintre Arabia Saudită și Iran nu ar fi fost posibil fără voința pre-existentă a celor două state de normalizare a relațiilor, în ciuda angajamentului chinez intens. Totuși, acordul a fost larg prezentat drept un succes de partea diplomației chineze, oferindu-i acesteia un impuls de încredere pentru angrenarea în discuții similare legate de alte conflicte. Un alt exemplu relevant în proximitate este reprezentat de conflictul israeliano-palestinian, care s-a bucurat de o revigorare a interesului Chinei în sfera sa – asta, după ce statul chinez a prezentat un interes istoric față de problematică, adesea poziționându-se în favoarea Palestinei din perspectivă politică și morală, dar încercând, în special de la preluarea conducerii de către Xi Jinping, să dezvolte relații mutual benefice de natură economică și tehnologică cu Israel. Această dualitate a abordării statului chinez față de conflicte se observă, după cum urmează a fi analizat, ca afișându-se tot mai mult și în cazul războiului Rusiei în Ucraina. În toate aceste demersuri, China pare a se concentra asupra conflictelor care au nu numai o vizibilitate crescută în mass-media internațională, dar și un impact semnificativ asupra securității și stabilității internaționale. O excepție poate fi considerată implicarea Chinei în medierea conflictelor din Africa care, de regulă, primesc mai puțină atenție din partea comunității internaționale. Acțiunile Chinei în această zonă au început încă din anii 2000, odată cu diversificarea și estomparea relațiilor politice și economice cu statele africane. În același timp, având în vedere faptul că Africa reprezintă un proiect de politică externă pentru China, aceleași interese anterior amintite primează în spatele dialogurilor pentru pace: propagarea influenței geopolitice și stabilizarea regiunilor pentru facilitarea proiectelor de investiții. În acest context, intervenția în războiului din Ucraina din perspectiva unui potențial mediator a venit relativ târziu, la un an de la începerea invaziei rusești, deși inclusiv actori vestici și-au exprimat speranța că statul chinez se va implica prin exercitarea influenței sale asupra Rusiei și, implicit, a convingerii acesteia din urmă să renunțe la agresiunile militare. În schimb, China s-a conturat drept un comentator pasiv, mascându-și poziția printr-o prudență specifică în politica externă.
Iranian President Ebrahim Raisi stands next to Chinese President Xi Jinping during a welcoming ceremony in Beijing, China, February 14, 2023. Iran’s President
China și războiul din Ucraina: între pasivitate, sprijin mascat pentru Moscova și tentative de mediere
Încă de la începutul invaziei rusești în Ucraina, poziția publică a Chinei față de subiect a fost una foarte vagă, declarațiile în acest sens fiind menținute la un nivel minim în primele câteva luni de conflict. Acest lucru s-ar fi datorat, conform mai multor analiști, precauției în navigarea relațiilor internaționale într-un context deja tulbure. În ultimii ani, China și Rusia au format o axă principală împotriva ordinii internaționale liberale condusă de actori vestici și având Statele Unite în frunte, încercând să obțină susținere din acest punct de vedere din partea statele aflate în curs de dezvoltare. În cadrul numeroaselor vizite oficiale între reprezentanții Chinei și Rusiei, acest ideal a fost constant reiterat, împreună cu angajamentul reciproc al acestora pentru un parteneriat adesea descris drept o prietenie strânsă între cele două state. În acest demers, alături de angrenarea deloc sporadică a unor practici nedemocratice atât în propriul teritoriu, cât și în alte state, China a devenit ținta acuzațiilor și politicilor precaute ale numeroase state vestice. În încercarea de a submina influența americană și de a recâștiga încrederea altor țări, în special din spațiul european, este considerat că statul chinez a optat pentru o retorică precaută în privința războiului din Ucraina. Totuși, faptul că Xi Jinping și Vladimir Putin au avut o întrevedere oficială cu puțin timp înainte ca Rusia să invadeze Ucraina nu a ajutat la construirea credibilității poziției chineze, întrucât au fost ridicate suspiciuni în privința faptului că, în realitate, China ar fi cunoscut planurile aliatului său. În ciuda acestui context, strategia Chinei a fost de a menține faptul că este neutră cu privire la conflict și, astfel, a lansat o declarație enunțând patru principii care ar trebui atinse pentru o eventuală soluționare pașnică: primul, de a respecta suveranitatea și integritatea teritorială a statelor implicate; al doilea, de a consulta și respecta prevederile Cartei Organizației Națiunilor Unite în eforturile de mediere; cel de-al treilea principiu enunțat se referă la luarea în considerare și în serios a îngrijorărilor de securitate exprimate de actorii implicați; ultimul punct exprimă nevoia de sprijin a tuturor eforturilor dedicate soluționării conflictului pe cale pașnică. Mai mult, China a lansat și o propunere în șase puncte pentru ușurarea crizei umanitare din Ucraina, oferindu-i acesteia inclusiv sprijin limitat în acest sens. Problemele conturate odată cu lansarea acestor declarații constau, însă, în numeroase contradicții atât cu acțiuni, cât și cu poziții adoptate ulterior. De exemplu, din perspectiva principiilor referitoare la respectarea suveranității și integrității teritoriale, dar și la considerarea temerilor de securitate, oficialii chinezi s-au poziționat public adesea în favoarea Rusiei și în mod direct împotriva Ucrainei. În plus, privitor la adresa respectării Cartei Organizației Națiunilor Unite, ipocrizia și duplicitatea afișate de China nu puteau rămâne nedenunțate, având în vedere încălcările sale repetate ale dreptului internațional și drepturilor omului. Nu numai credința în principiile enumerate este pusă sub semnul întrebării, ci și însăși neutralitatea declarată a Chinei față de conflict și lipsa de partizanat față de Rusia. La momentul de față, în accepțiunea generală, China a ajutat în mod indirect Rusia să minimizeze consecințele sancțiunilor economice vestice, în primul rând prin importuri masive de energie. Acestui lucru i se adaugă faptul că, diverse companii chinezești au continuat să aprovizioneze armata rusă cu echipamente militare, care pot fi folosite în agresiunea împotriva Ucrainei, deși este un aspect aflat sub incidența sancțiunilor; de asemenea, rapoarte ale intelligence-ului american afirmă că statul chinez este conștient și complice la furnizarea de tehnologie cu întrebuințare duală către Rusia, în ciuda negării constante de către reprezentanții chinezi ai acestui lucru. În contextul progreselor privind negocierile dintre Arabia Saudită și Iran, și a campaniei de consolidare a imaginii sale drept o mare putere responsabilă față de stabilizarea zonelor de conflict, China a lansat un plan de pace în doisprezece puncte pentru soluționarea pașnică a războiului dintre Rusia și Ucraina, chiar în ziua aniversării unui an de la invazie, 24 februarie 2023. Majoritatea acestor puncte reprezintă, însă, o oglindire semnificativă sau reformulare a discursului propagat de Rusia, făcând apel, de exemplu, la încetarea mentalității de război rece care învăluie acoperirea politică și mediatică a conflictului, implicit acuzând Statele Unite de acest lucru și de folosirea conflictului ca instrument de uzurpare nu numai a Rusiei, ci și a statului chinez. Un alt aspect adesea scos în evidență de diverși analiști politici este că, la fel ca oricare alt plan de pace propus de China, și acesta este formulat într-un mod vag, fără a oferi soluții concrete, ci mai degrabă doar direcții ambigue de acțiune. Astfel, propunerile Chinei nu sunt văzute drept o intenție reală de a contribui la soluționarea conflictului, ci doar o încercare adițională de a își crește credibilitatea pe scena internațională, în special în fața partenerilor din Sudul Global, profitând de relevanța publică a conflictului din Ucraina și încadrând totul într-o retorică propagandistă îndreptată împotriva Vestului și, în mod special, a Statelor Unite ale Americii. Mai mult, înspre popularizarea inițiativei sale și în spațiul european, Xi Jinping a desemnat o reprezentanță specială care să prezinte ideile pentru pace în teritoriu, din care nu fac parte, însă, diplomați foarte cunoscuți din aparatul său. În ciuda acestor aspecte, Ucraina s-a arătat deschisă planului propus de China, președintele Zelensky acceptând vizita delegației chineze, și participând la prima sa convorbire cu omologul chinez de la începerea războiului, în aprilie 2023. În aceste contexte, China s-a arătat dispusă inclusiv să sprijine statul ucrainean în eforturile de reconstrucție după conflict, posibilitate pe care acesta din urmă nu o refuză. Unii consideră că această deschidere arătată de oficialii ucraineni se datorează ideii că rezultatul conflictului în favoarea Ucrainei ar beneficia mai mult de prezența Chinei la dialogurile de pace, decât de îndepărtarea sa și potențiala sprijinire directă a Rusiei în acest context. Pentru consolidarea acestei poziții, reprezentanți chinezi au participat, în august, la o conferință internațională organizată de Arabia Saudită pe tema soluționării conflictului din Ucraina, unde oficiali ai acesteia au fost de asemenea prezenți, însă la care Rusia afirmă că nu ar fi fost invitată. Acest lucru a rezultat în opinii conform cărora ar exista posibilitatea ca, în cele din urmă, China să nu acționeze atât de strict sub influența parteneriatului său cu Rusia. Totuși, există alte aspecte care pun la îndoială o astfel de ipoteză: în primul rând, o prioritate după summit a liderului diplomației chineze, Wang Yi, a fost să își sune omologul rus și să îl asigure de imparțialitatea statului său în conflict, dar și de prietenia și parteneriatul de încredere pe care îl menține cu Rusia; de asemenea, un semnal este dat și de reticența Chinei de a pune presiune asupra Rusiei pentru a reveni în acordul cerealelor la Marea Neagră, în ciuda faptului că a fost afectată de retragerea aliatului său, fiind cel mai mare importator singular al grânelor ucrainene la nivel mondial. Al doilea aspect, în mod special, evidențiază faptul că, în continuare, China nu dorește să își lezeze relațiile cu Rusia în numele păcii din Ucraina, ci preferă să îi acorde sprijin tacit. Toate cele menționate, inclusiv apropierea percepută de Ucraina, indică, însă, că statul chinez urmărește multiple obiective ce transcend conflictul în sine, după cum urmează a fi dezbătut în secțiunea următoare.
Importanța strategică a Mării Negre pentru China
Regiunea Mării Negre deține o importanță strategică ridicată pentru securitatea și stabilitatea continentului European. Deși acest lucru a fost general acceptat inclusiv în timpul războiului rece, politicile europene au omis adeseori încadrarea corespunzătoare a zonei, iar acțiunile NATO s-au concentrat, până de curând, mai degrabă asupra Mării Baltice. Acest lucru a contribuit, într-o anumită măsură, la o oarecare lipsă de stabilitate în statele riverane, fie ea economică sau politică. Acest lucru nu numai că a lăsat regiunea extinsă a Mării Negre vulnerabilă în fața amenințărilor asimetrice provenite în special din partea Rusiei, însă, mai nou, și în fața influenței crescânde a Chinei. Datorită poziționării sale strategice, atât din perspectivă economică, cât și politică și culturală, China conștientizează importanța Mării Negre și plănuiește, chiar și indirect, să își mărească influența în regiune prin diferite metode. Din punct de vedere economic, spre exemplu, statul chinez reprezintă un important partener comercial pentru fiecare țară din zonă – pentru Ucraina în 2021, de exemplu, China era cel mai mare partener comercial. Mai mult decât atât, acestea au reprezentat, încă de la început, o „piață de desfacere” adecvată pentru proiectele incluse sub noul Drum al Mătăsii, care au fost, totuși, primite în moduri variate: România, de exemplu, deși a acceptat investițiile Chinei în anumite proiecte strategice, a adoptat în cele din urmă o poziție clar mai precaută în această relație, urmând modelul dat de Statele Unite și Uniunea Europeană; Bulgaria, în schimb, continuă să se arate mult mai deschisă cooperării cu China pe proiecte de infrastructură, lăudând public implicarea acesteia. Un stat cheie pentru China este reprezentat de Turcia – aceasta are, însă, o atitudine volatilă asupra cooperării cu China, inclusiv în privința proiectelor din cadrul Belt and Road. Totuși, cel mai mare succes de la momentul de față pentru diplomația chineză este dat de Georgia, care nu numai acceptă colaborarea pe proiecte de infrastructură, ci a și încheiat, în iulie 2023, un acord de parteneriat strategic cu statul chinez. Acesta ar urma să includă și o mai strânsă cooperare sub Belt and Road Initiative și Global Security Initiatives. În general, acest lucru poate fi privit ca o încercare de a atrage atenția partenerilor vestici asupra faptului că statele din regiune au opțiunea de a își concentra politica externă și în alte direcții, în lipsa unor acțiuni favorabile din vest – în cazul Georgiei, acestea fiind reprezentate de acceptarea statutului său de stat candidat pentru aderarea la Uniunea Europeană. Așadar, Marea Neagră prezintă oportunități economice extinse pentru China și un teren fertil pentru promovarea mai intensă a inițiativelor sale. În același timp, succesul în această direcție conferă acesteia șansa propagării influenței politice la un nivel mai extins, un interes principal fiind reprezentat de penetrarea pieței politice est europene. Totuși, actuala stare conflictuală împiedică astfel de ambiții. Importanța economică și comercială a Mării Negre a fost semnificativ degradată de război: spre exemplu, doar până la sfârșitul lui mai 2022, prețurile la transport cargo maritim au crescut cu 64%, în timp ce exporturile au scăzut, la fel ca interesul investitorilor străini în regiune.
Foto: wikipedia/nasa.gov
Interesele Chinei de a se promova drept un mediator în regiune
În acest context, interesul Chinei de a se prezenta drept un mediator în cadrul conflictului dintre Rusia și Ucraina conturează mai multe dimensiuni. În primul rând, dat fiind potențialul economic al regiunii Mării Negre, la fel ca în alte zone în care China s-a implicat, are sens ca aceasta să își dorească un anumit nivel de stabilitate – fără așa ceva, nu poate promova mai multe proiecte de infrastructură și relații comerciale cu statele din regiune. La rândul lor, aceste aspecte afectează în mod direct posibilitatea Chinei de a exercita influență politică asupra regiunii, fiind, de fapt, doi factori interdependenți. Așadar, consolidându-și credibilitatea în Marea Neagră drept un partener de încredere, dornic să contribuie la stabilitatea regională, poate să clădească și mai ușor relații de această natură cu statele riverane. Mai mult, acest lucru ar reprezenta o oportunitate mai largă și în privința altor state europene, dorindu-și să recâștige încrederea membrilor Uniunii Europene, în detrimentul Statelor Unite ale Americii. Scopul de a își mări influența în regiune se leagă și de felul în care China percepe, în prezent, Rusia: deși aceasta continuă să fie cel mai important partener în lupta împotriva Statelor Unite și a ordinii internaționale liberale, China dorește să se asigure că rămâne liderul în această sferă. Astfel, China nu va permite ca Rusia să iasă complet slăbită sau să fie percepută ca o pierzătoare totală la finalul conflictului cu Ucraina, întrucât va avea în continuare nevoie de sprijinul său, însă nu va risca nici să își diminueze și mai tare credibilitatea pe arena internațională prin a îi acorda sprijin direct. Mai degrabă, China intenționează să mențină Rusia pe linia minimă de plutire și să câștige influența acolo unde Rusia o va pierde. În mare, însă, unul dintre motivele principale pentru care China încearcă să se afirme drept un mediator în conflict rămâne faptul că acest lucru poate fi prezentat drept o trăsătură a seriozității și responsabilității diplomatice, pe care o va folosi în fața statelor în curs de dezvoltare pe care intenționează să le atragă de partea sa atât din punct de vedere economic, cât și politic, în confruntarea cu ordinea internațională liberală. Având în vedere acest scop, o preocupare mai mărită, cel puțin la nivel declarativ, față de conflictul din Ucraina, este o alegere logică datorită mediatizării puternice a problemei la nivel global.
Implicații și concluzii
În cele din urmă, strategia adoptată de China de a se contura drept un mediator emergent și de încredere, are potențialul de a avea succes în fața statelor din Sudul Global care deja sunt, sau tind să se alinieze cu viziunile anti-vestice proclamate de China. Creșterea credibilității la nivel global este, în mod indiscutabil, unul dintre obiectivele principale ale Chinei prin asocierea cu tematica de față. În schimb, China nu pare să țintească în mod real soluționarea conflictului dintre Rusia și Ucraina, întrucât medierea propriu-zisă este momentan îngreunată de faptul că niciunul dintre state nu este pregătit să facă concesiuni, iar o angrenare adevărată din partea Chinei în acest sens ar rezulta într-un probabil eșec și în pierderi de o parte sau de alta a relațiilor sale. Așadar, China probabil va continua să se prezinte drept un potențial mediator doar la nivel declarativ, în timp ce va încerca să echilibreze relațiile cu Rusia, cu Ucraina și statele vestice, astfel încât să își maximizeze câștigurile politice finale. La nivel regional și din perspectiva conflictului cu Ucraina, atitudinea și acțiunile Chinei dezavantajează în mod indirect Rusia, deoarece China urmărește să câștige influența pe care aceasta a avut-o înainte de război. Din acest punct de vedere, indiferent de deznodământul conflictului, Rusia va ieși pierzătoare în favoarea partenerului său. În ciuda potențialului efect de slăbire a Rusiei, statele vestice trebuie să rămână vigilente în privința Chinei, să nu accepte tentative de mediere ce nu merg mai departe de o simplă retorică din partea acesteia și să refuteze încercările de subminare a eforturilor și, implicit, a imaginii Statelor Unite. Altfel, există riscul ca statul chinez să primească credit nemeritat prin profitarea de pe urma conflictului, fapt care ar ataca în mod direct fundațiile liberale ale actualului sistem internațional. Mai mult, statele vestice trebuie să continue să aibă o abordare precaută în politicile cu privire la China și, la momentul potrivit, să garanteze sprijin proporționat pentru reconstrucția Ucrainei – având în vedere că aceasta nu este protejată de legislațiile europene care în trecut au împiedicat punerea vicioasă în aplicare a contractelor de proiecte de investiții chinezești în anumite state membre, implicarea directă a Chinei în reconstrucția Ucrainei poate prezenta riscuri nu numai politice, ci și financiare și de securitate. În plus, adoptarea unor politici mult prea prietenoase față de China ar contribui și mai mult la creșterea credibilității acesteia, fapt ce ar fi, în cele din urmă, în detrimentul Vestului.
