Reportaj: Fofocika din Țepilova

Reportaj: Fofocika din Țepilova

”VAGONUL NOSTRU A FOST FERICIT”

Gulagului sovietic a fost supranumită „Soljenițîn al Basarabiei”. Azi, despre Eufrosinia Kersnovskaia nu își mai aduce aminte aproape nimeni în satele din Basarabia unde și-a petrecut o parte a tinereții, înainte de a fi deportată în Siberia. Țepilova este un cătun așezat în coasta de apus a Sorocii, în care drumurile de moloz contrastează cu cenușiul delăsării. Preț de zece minute umblăm prin sat fără să vedem țipenie de om.

Pășind pe una dintre ulițe, prin părăgini și parcă printre case abandonate, observăm o bătrână înfofolită în haine groase, cu o basma neagră strânsă pe cap, ce iese anevoios dintr-o ogradă, de parcă ar fi apăsată de povara acestei lumi. A ieșit să cumpere cartofi de la doi băieți care au strigat-o în liniștea de mormânt a cătunului.

„Mătușă, matale știi ceva despre Kersnovskaia?”, intervenim noi. „Nu știu, măi băieți. Eu nici carte nu știu, sunt bezgramotnaia”, se arată într-un reportaj publicat de portalul sinopsis.info.ro

OCOLINA, CENTRU DE COMUNĂ SITUAT PESTE DEAL DE ȚEPILOVA

Părăsind cătunul, o apucăm spre Ocolina, centru de comună situat la vreo doi–trei kilometri, peste deal de Țepilova. Ocolina este la fel de pustie, dar cu case țărănești pitorești, parcă ar fi rupte din caietele desenate ale Eufrosiniei Kersnovskaia.

Intrăm încet în sat pe ulița centrală și abia după vreun kilometru dăm de primul om – o bătrână îngrijită care smulge buruienile din poartă. Încercăm să aflăm ceva de la ea, măcar pe unde s-ar afla primăria. Ne dăm seama că nu aude și nu poate să spună o vorbă deslușită, dar are bunăvoința omului de la țară.

Aceste două așezări, cunoscute aproape în toată lumea, au fost moșia Eufrosiniei Antonovna Kersnovskaia (1907–1994), autoare a celor mai cutremurătoare memorii, „fotografiate”, despre crimele regimului sovietic. Evocările sale despre Gulagul stalinist sunt însoțite de niște desene menite să prezinte ororile comuniste așa cum au fost ele, „pentru a nu fi falsificate”, după cum subliniază chiar ea, știind foarte bine ce spune.

Născută la Odesa, în Imperiul Rus, într-o familie de nobili, Eufrosinia Antonovna, alături de familia sa, a reușit să se refugieze în 1920, în perioada Războiului civil din Rusia, în Basarabia aflată în componența Regatului României. Familia Kersnovski a fugit din Odesa după ce a reușit să scape cu zile de crimele bolșevicilor.

„Ei, ce nobili mai erau și ei?!”

Amintirile despre Eufrosinia Kersnovskaia sunt tot mai estompate astăzi în regiunea din Basarabia unde și-a petrecut o bună parte din viață.

FAMILIA KERSNOVSKI: FRATELE ANTON, EUFROSINIA, MAMA ALEXANDRA ȘI TATĂL ANTON

„Fofa, așa i se spunea la noi în sat, avea aici jumătate de Țepilova, în partea din deal a satului Ocolina. Foarte mulți oameni din Țepilova au primit pământ aici, de aceea partea asta din deal era numită pol-Țepilova, jumătate de Țepilova”, ne explică Olga Moraru, fostă profesoară de istorie la școala din Ocolina și bună prietenă de-a mătușii Frăsâna, Eufrosinia Pușcaș, vecina și prietena de copilărie a Eufrosiniei Kersnovskaia.

„«Ei, ce nobili mai erau și ei?!», se întreba mătușa Frăsâna. «Eu nu înțeleg ce casă aveau ei. Nu aveau covoare nici pe jos și nici pe perete, aveau numai niște tablouri», judeca bătrâna bogăția după mintea ei.

Pe urmă, am auzit că un tablou era la o persoană care l-a dăruit sau, mai curând, l-a vândut cuiva de la Chișinău și i s-a pierdut urma”, afirmă profesoara cu o îndoială nimerită.

Își mai amintește despre cum îi povestea mătușa Frăsâna de Kersnovskaia venind la gard și strigând: „Ai borș umplut, Frăsână?!”.

Cu toate aceste amintiri frumoase, moșia de la pol-Țepilova urma să îi fie Eufrosiniei unul dintre capetele de acuzare în momentul deportării sale în Siberia, la 13 iunie 1941: „Formula de acuzare aplicată în cazul Kersnovskaia a fost următoarea: «provine din familie de moșieri» și «a trăit între 1920 și 1941 în Basarabia, în orașul Soroca, unde avea împreună cu părinții săi o moșie de peste 40 de hectare»”, arată istoricul Valeriu Pasat în prefața volumului „Preţul unei vieţi”, care cuprinde cele 12 caiete-jurnale ale celebrei memorialiste.

Născută la Odesa, rusoaică sufletește, Eufrosinia considera că autoritățile române au vrut să românizeze forțat Basarabia, comportându-se aici „prostește și fără tact” / глупо и нетактично, ceea ce a dus la o aversiune din partea localnicilor și la alimentarea mișcării subversive. „Iată de ce trupele sovietice au fost întâmpinate de preoți, în dangătele clopotelor, cu pâine și sare”, își dădea ea cu părerea.

După cum recunoaște în memoriile sale, ea însăși a participat, împreună cu alți trei adolescenți, la o „aventură”. Mai exact, în 1925, la inaugurarea Statuii Lupoaicei la Chișinău, a scris inscripții antiromânești prin oraș și a vandalizat monumentul cu pricina.

„Oare sufletul meu nu se rupea în întâmpinarea lor?”

Dar toate aceste crezuri ale sale aveau să ia o altă întorsătură. Peste ani, în 1940, după venirea sovieticilor, avea să își dea seama: „Oare sufletul meu nu se rupea în întâmpinarea lor [sovieticilor]? Dar de ce să subliniez că greșelile sunt proprii tuturor oamenilor? De ce să repetăm de atâtea ori că este mai ușor să îl minți pe cel care vrea să fie mințit?”.

E. KERSNOVSKAIA. ”AVEA O ALURĂ ANDROGINĂ ȘI APUCĂTURI MAI DEGRABĂ HAIDUCEȘTI”

Tatăl ei nu avea nicio pasiune pentru agricultură, era ca „monarhul britanic, care domnește, dar nu guvernează”, astfel încât tânăra Eufrosinia s-a apucat să lucreze cele 40 de hectare de pâmânt.

Avea o alură androgină și apucături mai degrabă haiducești. „În momentul în care a fost arestat tatăl ei la Odesa, Eufrosinia și mama ei s-au ascuns într-un subsol. În iarna ceea a fost un frig cumplit și, din cauza gerului pe care l-a tras, i-au înghețat maxilarele și i-au căzut dinții.

A purtat proteze și vorbea cam fonfănit. Mama ei o dezmierda «fofocika». Cu toate acestea, a avut cavaleri, dar i-a refuzat poate din cauza acestei probleme fizice”, bănuiește Olga Moraru.

Lucrând cele 40 de hectare, Kersnovskaia se considera mai mult fermier decât nobil: „Boieri, așa cum am fost numiți, nu erau în Basarabia. În 1918, majoritatea proprietarilor funciari au primit 100 de hectare la 3–4, chiar 7 sau mai multe familii. Majoritatea lor covârșitoare și-au vândut pământul”, precizează memorialista.

„Lucra împeună cu oamenii pe care îi năimea. Umbla la cosit fân și grâu. Dacă un țăran avea o problemă din domeniul zootehnic, mergea numaidecât la ea. A botezat mulți copii din sat, chiar am vorbit cu fini de botez de-ai ei, cu Anton și Vasile Rotari. Era o femeie care trăia cu problemele satului”, spune Olga Moraru.

Numai că cei care o simpatizau, subliniază profesoara, erau în minoritate: „Cea mai mare parte dintre localnici o considerau prea dură. Se temeau de ea, de aceea i-au zugrăvit un chip negativ. Umbla cu arma și, dacă dădea de cineva în pădure că taie copaci sau dacă intra în porumb, nu îl neteza pe cap. Așa își proteja ea proprietățile”.

În 1939, i-a decedat tatăl despre care spune că îl diviniza, dar nu îi era să plângă: „Trebuia să o salvez pe mama, care era să moară de tristețe. Trebuia să îi salvez nu numai viața, dar și discernământul, pe care era să îl piardă. Așa de mare era necazul…”

„Contactul cu sovieticii eliberatori”

Eufrosinia i-a întâmpinat pe sovietici, „cu optimism”, asta până la primele dezamăgiri, respectiv interogatoriile cu ofițerul enkavedist, în actuala școală din Ocolina. După asta, a fost fugărită împreună cu maică-sa din casă „desculță și cu capul gol”.

„Când i-a fost luată casa, [sătenii] i-au devastat conacul. Imediat. Veneau ăștia târâie-oghială [terchea-berchea] și se uitau cu ce au să se pricopsească. Eufrosinia, mergând prin sat, a întâlnit pe una de pe acolo care apare și în desene și a întrebat-o: „Bună ziua, Ileană. Ți-a prins bine oala mea de noapte?”, spune Nicolae Bulat, director al Muzeului de Istorie și Etnografie din Soroca.

IERI ȘI AZI

Astfel de amintiri se regăseasc acum și în alte multe cazuri.

„Consătenii i-au luat totul bunicului meu, după ce a fost deportat. Dar când a trecut Armata română Prutul, în iunie 1941, vecinii i-au spus mamei mele: «Du-te, Mașă, pe malul Răutului, căci acolo este mașina ta de cusut, covoarele… Tot ce ți-au luat». Ăștia care au furat cărau totul înapoi”, își amintește Olga Moraru.

Făcându-și griji pentru mamă-sa, Eufrosinia a decis să o trimită în România, în august 1940, la doar o lună de la instaurarea administrației sovietice, în timp ce ea s-a încăpățânat să rămână, ceea ce a costat-o 11 ani din viață: „Eram convinsă că nu voi avea nevoie de multă vreme pentru a obține buna reputație, apoi respectul și, în cele din urmă, recunoașterea deplină. Eram convinsă că voi fi cetățeanul cu drepturi depline, cetățeanul util țării mele”.

„Vagonul nostru a fost fericit!”

Dar fidelitatea față de noul regim nu a salvat-o. La 13 iunie 1941, a fost deportată în Siberia pentru că făcea parte din clasa „moșierească”. În noaptea din 12–13 iunie 1941, au fost deportați din RSS Moldovenească 26.173 de oameni și alți 6.250 au fost arestați.

Kersnosvskaia a fost transportată la Gara Florești împreună cu niște fete luate în mașină chiar în rochiile de prințese purtate la balul de absolvire a unui liceu din Soroca.

„Vagonul nostru a fost fericit! Aveam doar șase copii, iar cel mai mic avea deja șase ani. Și nu aveam bolnavi, cu excepția a două bătrâne. În vagonul vecin însă era un coșmar. Acolo erau 18 copii! În acest colț al iadului s-a născut o fată. Cel de-al treisprezecelea copil al unei femei înspăimântate! Soțul ei, un jandarm, a fugit în România, iar familiile unor astfel de dezertori au fost supuse expulzării”, descrie Kersnovskaia condițiile în care au fost deportați basarabenii.

OLGA MORARU

Acel moment e rememorat acum și de către Olga Moraru.

„Bunicul meu, Ion Cobâlaș, a fost deportat în același tren cu Kersnovskaia. Au fost transportați la Gara Florești și acolo urcați în tren. Bunicul Vanea a fost membru al Partidului Național Țărănesc și primar al comunei Prajila, Florești. După ce s-a întors din Siberia, tot satul îi spunea nășelul Vanea. Așa era primit atunci”, spune fosta profesoară de istorie.

În momentul deportării, primarul de Prajila a luat cu el în buzunar o medalie de la încoronarea regelui Ferdinand, din 15 octombrie 1922. „A luat-o cu el, nu știu cum a ascuns-o. Știu doar că, atunci când îi dezbrăcau, o vâra în gură. Așa a adus-o înapoi acasă, iat-o”, ne întinde profesoara medalia cu regele Ferdinand și împăratul Traian.

„Să cer dreptate, nu pot, să cerșesc îndurare, nu vreau”

Deportații din RSS Moldovenească, arată Valeriu Pasat, au fost transportați în Kazahstan, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Komi, regiunile Krasnoiarsk, Novosibirsk și Omsk. Kersnosvskaia a fost deportată în regiunea Novosibirsk. Aici au fost deportați cei din republicile de vest ale URSS – 19.000 de oameni, majoritatea dintre ei femei și copii.

În primăvara lui 1942, a fugit din surghiun, ca să nu moară în față călăului său. „M-am gândit să fug chiar în prima seară de sclavie, în Gara Florești… Apoi am renunțat la acest idee… După aceea, același gând mi-a venit când trenul trecea prin Urali. Noaptea. În pădure… Dar, din nou, am renunțat, deoarece pentru evadarea unuia aveau toți ceilalți probleme.”

„A treia oară mi-a venit ideea să fug în regiunea muntoasă Shoria [sudul regiunii Kemerovo]… dar și de acolo ne-au ridicat şi ne-au dus. În cele din urmă, când ne aflam deja în Nord, am luat în piept taigaua. Ca să merg mai cu spor, m-am îndreptat spre Vest, de-a lungul albiilor îngheţate ale râurilor. Dar să nu credeţi că era ușor…”

Jumătate de an a rătăcit prin taiga.

A fost arestată în august 1942, în regiunea Altai, și condamnată „la cel mai înalt grad de protecție socială – împușcare”. „O zi mai târziu, mi-au adus în cameră o foaie și un creion. «Termenul de apel este 72 de ore, mâine expiră!». Am ridicat din umeri. Și am scris pe foaie: «Să cer dreptate, nu pot, să cerșesc îndurare, nu vreau». Și am semnat.”

A fost condamnată la zece ani de lagăr.

„Știam că nu mă voi mai întoarce aici”

Și-a executat pedeapsa în unul dintre lagărele Admnistrației lagărelor de muncă și colonii din Novosibirsk. „În asemeanea lagăre ca punctul nr. 4, stația Mejaninovka, erau încarcerați cei care nu mai puteau să lucreze și încă nu reușiseră să moară”, notează Kersnovskaia despre acest loc de detenție. Ea a supraviețuit, a ieșit în libertate în 1952.

A revenit la Soroca în 1957, s-a întâlnit cu oamenii din Țepilova, cu finii săi de botez, cu Vasile Rotari, dar a fost apăsată de povara peisajului pe care l-a văzut: „Doamne, cât de trist este să vezi în ce s-a transformat acea bucată de paradis…”.

„M-AM SCULAT, AM LUAT O MÂNĂ DE PĂMÂNT DE PE MORMÂNTUL TATĂLUI MEU, AM RUPT O MÂNĂ DE CIMBRU AROMAT, AM ÎNFĂȘURAT TOTUL ÎNTR-O BATISTĂ, AM SĂRUTAT CRUCEA ȘI, SPUNÂND LA REVEDERE, AM PLECAT… ȘTIAM CĂ NU MĂ VOI MAI ÎNTOARCE AICI…”

„Și ce am văzut?… Mai bine să spun ce nu am văzut. Mai întâi de toate – stejarii. Acești doi stejari uriași… care se vedeau ca un far de pretutindeni… Grădina – două hectare… Nimic nu poate să amintească de pomii din cele mai bune soiuri…”

„În locul casei, o grămadă de lampaci în care crește lobodă și urzici… După ce am văzut totul, m-am întors la mormântul tatălui meu. De ce a supraviețuit această cruce? Nu pot să îmi explic. Cât timp am stat la cruce, strângându-mi capul cu mâinile, nu știu…”

„M-am sculat, am luat o mână de pământ de pe mormântul tatălui meu, am rupt o mână de cimbru aromat, am înfășurat totul într-o batistă, am sărutat crucea și, spunând la revedere, am plecat… Știam că nu mă voi mai întoarce aici…”

La Soroca a aflat că mama sa trăiește în România și a început să îi trimită scrisori ca să obțină o invitație pentru ea și să stabilească împreună în sudul URSS, la Esentuki.

„După ce s-a stabilit acolo, finii săi de botez, Anton și Vasile Rotari, mergeau la ea. Au ținut mult timp relații”, spune Olga Moraru.

Unii localnici din Ocolina continuă și acum să facă bani cu lucrurile furate din casa familiei Kersnovski.

„Recent, unul de la Ocolina ne-a adus lustra, lustra din casa Eufrosiniei Kersnovskaia. A spus că vrea să ne-o vândă. Iaca-șa lustra este acum la muzeu, face cât jumătate din colecția noastră. A fost greu să justificăm cumpărarea ei. Nimeni nu știa valoarea ei reală”, a spus apăsat Nicolae Bulat.

La Esentuki, stațiune din Caucazul de care începuse să se îndrăgostească, la sugestia mamei sale, Eufrosina Kersnovskaia și-a scris și a ilustrat amintirile, între 1964 și 1968, în cele 12 caiete-jurnale conținând aproape 700 de desene.
Se spune că nimeni nu a descris realitățile ocupației sovietice din 1940–1941 cum a făcut-o Kersnovskaia. De teama că ar putea fi confiscate, le-a copiat în cinci exemplare și le-a păstrat pe la prieteni, unul dintre aceștia fiind cunoscutul actor Zinovi Gerdt.
Știa că așa ceva nu avea cum să fie publicat în timpul regimului sovietic, dar a ținut cu tot dinadinsul să mărturisească despre ce a văzut și ce a trăit. Visul ei s-a împlinit în 1990, când revistele „Ogonyok” și „Znamea” i-au publicat primele fragmente din memorii.

Un reportaj de Mădălin Necșuțu și Ilie Gulca

Share our work
Reportaj: Muzeul din Trasnsnistria care ține în viață miturile propagandei sovietice

Reportaj: Muzeul din Trasnsnistria care ține în viață miturile propagandei sovietice

„Suntem împotriva de a deveni români. Orașul Bender!”

Un muzeu din regiunea separatistă transnistreană transnistreană, dedicat Războiului de pe Nistru 1992, arată că propaganda în stil sovietic încă mai menține Transnistria în sfera sa.

Orașul Tighina, denumit Bender de către transnistreni, a fost unul dintre câmpurile de luptă principale din vara fierbinte din 1992, când, între 19 și 22 iunie, armata moldovenească a luptat împotriva unei armate comune de separatiști transnistreni, cazaci, mercenari și armata rusă, care era desfășurată în regiune din rămășiele fostei armate sovietice a 14-a, se arată într-un reportaj al portalului de limbă engleză Balkan Insight, preluat de EvZ Moldova.

La scurt timp începedrea ostilităților, datorită superiorității militare a Rusiei, moldovenii au fost învinși rapid.

În stilul propagandei sovietice, transnistrienii au construit un muzeu în Tighina, denumit Muzeul Memorial al Tragediei din Bender, care ilustrează și reamintește lupta pentru independență a Transnistriei.

„Suntem împotriva a deveni români. Orașul Bender! „, stă scris la intrare, pe măsură ce înaintezi în sala principală a muzeului.

Sloganul face trimitere la propaganda acelor zile, atunci când separaiștii declarau că vor lupta împotriva așa-numitelor tentative ale României de a se reuni cu Moldova.

Pe 2 septembrie, regiunea separatistă sărbătorește 26 de ani de așa-zisa independență și sfârșitul războiului din Nistru în 1992.

Războiul a durat aproximativ patru luni. A început pe 2 martie 1992, când președintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, a autorizat un atac militar asupra structurilor separatiste de pe malul stâng al Nistrului, care atacaseră anterior posturile de poliție din Moldova.

Ostilitățile s-au încheiat la 21 iulie 1992, când Moldova și Rusia au semnat o convenție privind principiile soluționării pașnice a conflictului armat în regiunea transnistreană și în Moldova.

Acum, micul muzeu, organizat într-un subsol mic al unei clădiri vechi, de aproximativ 100 de metri pătrați, în vechea parte a Tighinei, adopostește așa-numita memorie colectivă care constituie fundamentele „statului”.

Muzeul a fost deschis pe 1 septembrie 1997, iar expoziția sa este prezentată ca fiind „punct de vedere istoric precis”. Muzeului a fost apreciat ca fiin de clasa întâi încă de la deschidere, conform standardelor transnistrene.

Muzeul are două camere. Una este plină de imagini, ziare, slogane, documente, arme, uniforme și accesorii, toate puse împreună în cutii de sticlă de-a lungul pereților. Toate spun versiunea transnistreană a Războiului de pe Nistru din 1992.

A doua cameră este rezervată memoriei luptătorilor căzuți, cu sute de fotografii ale victimelor și, alături de ele, un bust al generalului rus Aleksandr Lebed, comandantul-șef al Armatei a 14-a.

A fost numit în iunie 1992 pentru a conduce armata rusă în Transnistria, după ce zbrobise cu puțin timp înainte mai multe mișcări naționale din Caucaz, mai ales în Georgia.

„Am luptat împotriva unei eventuale anexări românești”, spune ghidul nostru de 60 de ani, doamna Galina.

De astfel, România a fost prima țară care a recunoscut independența Moldovei după 27 august 1991.

Cu toate acestea, în realitate, președintele României, Ion Iliescu, a respins planurile de reunificare cu Moldova, pentru a nu deranja Moscova. Cu toate că nici evenimentele Revoluției din România din 1989 nu au fost încă elucidate, există dar multe dovezi că Iliescu ar fi fost sprijinit să ajungă la putere personaje și cercuri din România aproapiate Kremlinului.

Mituri și legende

Deși statisticile militare dovedesc o supremație covârșitoare a părții pro-ruse în conflict, în ceea ce privește tancurile, vehiculele blindate, munițiile și bărbații, muzeul menține în viață mitul soldaților slab echipați, care luptau în cea mai mare parte doar cu curaj și abilități extraordinare de supraviețuire.

Resusticând mitul renumitului lunetist rus și erou al Uniunii Sovietice, Vasile Grigorievici Zaițev, care ar fi ucis aproximativ 32 de soldați germani doar cu o pușcă simplă, iar la bătălia de la Stalingrad, încă 225 cu pușcă cu lunetă, Transnistria are și ea proprii eroi.

Zaițev a devinit cunoscut pe plan mondial după ce povestea lui a fost transpusă în film hollywoodian „Enemy at the Gates”, personajul fiind interpretat de către Jude Law.

„Au fost sute de morți pe partea noastră. Nu am avut prea multe arme, dar am luptat curajos în acele zile „, ne explică ghidul.

Pentru a-și susține afirmațiile, ne prezintă poze ale unei arme lucrate manual, despre care spune că a fost folosită în război, împreună cu o imagine a unui tânăr în vârsta de 20 de ani și a unor soldați în fața unui vehicul blindat rusesc.

„Cetățenii români au fost, de asemenea, de partea noastră și s-au luptat în acest război”, adaugă Galina, prezentând o copie a unei cărți de identitate românești, de la un bărbat născut în Cluj, în Transilvania.

„Și mulți moldoveni au făcut, de asemenea”, continuă ea.

În recensământul din 1989, 40% dintre cei care locuiau în Transnistria erau moldoveni, 28,3% erau ucraineni, 25,4% ruși și 1,9% bulgari.

Dar aproape o jumătate de secol, în perioada sovietică, între anii 1944-1991, rușii etnici din Moldova – ca în majoritatea republicilor sovietice – aveau o poziție privilegiată.

Cea mai mare parte a industriei moldovenești a fost concentrată în Transnistria. Aproape toate fabricile mari erau localizate pe malul stâng al râului Nistru.

Suntem transnistreni!”

Intrând în a doua cameră a muzeului, denumită „Sala Memoriei și Durerii”, o statuie de bronz a generalului Lebed tronează încăperea cu poze au sute de bărbați morți în război.

Un alt mesaj patriotic și propagandistic îi întâmpină pe vizitatori.

„Suntem transnistreni! Nu putem fi lipsiți de istoria, numele, limba maternă, cultura națională. Republica Moldovenească Transnistreană este garant!”, se menționează în sloganul mare de pe perete, prezentat împreună cu simbolurile sovietice al secerei și ciocanului, ce se regăsesc de altfel și stema steagului transnistrean.

Lângă statuia lui Lebed atârnă un decret prezidențial din 30 august 1995, semnat de primul președinte separatist al regiunii separatiste, Igor Smirnov.

Decretul laudă curajul și eroismul soldaților transnistreni în războiul purtat în Tighina, iar lângă document stă expusă o medalie de tip sovietic.

Văzută ca pe o bază operațională avansată a intereselor ruse în pentru Moldova și Ucraina, regiunea separatistă a avut mereu o istorie turbulentă de la crearea sa din timpurile sovietice în 1924.

La înființarea sa, în 1924, conducătorii bolșevici ruși au imaginat-o ca un cap de pod pentru extinderea revoluției rusești în Balcani.

După cel de-al doilea război mondial, Moldova – până atunci o parte a României – și Transnistria au fost integrate în RepublicaSovietică Socialistă Moldovenească.

Dar cea mai agitată perioadă a urmat căderii URSS, începând cu 1989 și a mișcării de independență din Moldova, până la războiul de separare din 1992.

Astăzi, Transnistria rămâne un clasic „conflict înghețat”, soldații ruși fiind încă prezenți pe teritoriul Moldovei – un avanpost al influenței Rusiei asupra Moldovei și regiunii Odessa din Ucraina.

Reportaj realizat de Mădălin Necșuțu pentru Balkan Insight

Share our work
Istoricii ucraineni vor ca perioada sovietică a Ucrainei să fie trecută la capitolul „ocupație”

Istoricii ucraineni vor ca perioada sovietică a Ucrainei să fie trecută la capitolul „ocupație”

Autoritățile ucrainene ar trebui să recunoască perioada Ucrainei în URSS, între 1922 și 1991, drept „ocupație”, a declarat șeful Institutului Ucrainean al Memoriei Naționale, Vladimir Viatrovici. „Anul viitor vom avea o serie e evenimente importante legate de Revoluția Ucraineană. Acest lucru va modela opinia societății legată de conexiunea dintre statul modern ucrainean și Republica Populară Ucraineană și va defini eșența perioadei sovietice”, a declarat istoricul pentru postul de televiziune Canal 5.

„În final, acele teze care au fost perpetuate pe marginea istoriei sunt tot mai des auzite în zona politicului. Acest lucru privește ocupația sovietică și construirea perioadei bolșevice și mai târziu a regimului comunist de ocupație”, a declarat el.

Viatrovici a mai spus că autoritățile de la Kiev ar trebui să treacă prin Parlament aceste legi ce privesc succesiunea legală a tradițiilor Republicii Populare Ucrainene la Ucraina modernă ale cărei baze au fost pune în iunie 1917, după care a urmat Revoluția Rusă.

În mai 2015, Ucraina a introdus legea decomunizării, care scoate în afara legii simbolurile Sovietice. În particular, aceasta se referă și la redenumirea localităților și a străzile după personalități ale epocii sovietice. În termeni practici, legea decomunizării în Ucraina a rezultat din ștergerea a tot ce amintește oamenilor de perioada sovietică și de legăturile recente cu Rusia.

Share our work
Igor Dodon, acuzat că ar folosi tehnici de război hibrid ale Rusiei împotriva R. Moldova

Igor Dodon, acuzat că ar folosi tehnici de război hibrid ale Rusiei împotriva R. Moldova

Președintele R. Moldova, Igor Dodon, a fost acuzat, joi, că este un intrument al războiului hibrid pe care Rusia îl duce în Republica Moldova, dovadă fiind ultimul film propagandistic scos de Președinția R. Moldova, care încearcă din nou teze istorice ideologizate de negare a istoriei și culturii comune cu România a moldovenilor.  Igor Dodon și-a consacrat primul an pentru un proiect cinematografic, foarte suspect și dubios, din punctul nostru de vedere, transformând astfel instituția pentru care a candidat anul trecut într-o anexă a Kremlinului, care reflectă mai degrabă interesele Federației Ruse decât ale cetățenilor Republicii Moldova, inclusiv și ale celor care au votat pentru Igor Dodon”, a declarat liderul PLDM, Viorel Cibotaru.

Reprezentanții PLDM au cerut public Serviciului de Securitate (SIS) al R. Moldova să întreprindă acțiuni pentru a afla sursele de finanțare acele acestui film. De asemenea, PLDM a invitat Institutul de Istorie al Academiei de Știință a R. Moldova să ofere o expertiză științifică pe cele susținute în pelicula sponsorizată de Dodon, care reia reintepretări istorice și manipulări din timpurile sovietice.

Poporul vrea să cunoască, domnule președinte, sursa (de bani -n.r.) a documentarului ce distorsionează istoria acestui neam. Se simte de departe izul de propagandă, domnule președinte. Vă sugerez, domnule președinte, să vă abțineți și să nu ne mai intoxicați, că deja o faceți prea evident. Noi, PLDM, vom cere ca aceste fărădelegi și intoxicări ale populației R. Moldova să fie curmate”, a declarat liderul PLDM.

PLDM mai cere ca acest material pe care îl consideră „toxic” să nu ajungă în sistemul educațional, astfel că a sesizat deja Ministerul Educației în acest sens. „Fracțiunea PLDM insistă ca președintele Parlamentului, Adrian Candu, care a vorbit în nenumărate rânduri despre pericolul manipulării externe, să protejeze populația Republicii Moldova, în special copiii, pentru care este prevăzută o versiune separată a filmului, de propagarea unui mesaj propagandistic și umilitor. PLDM cere Ministerului Educației și Culturii să întreprindă măsurile cuvenite pentru ca acest produs mediatic toxic să nu ajungă în școli ca și material didactic alternativ”, se arată într-o declarație a PLDM. 

De asemenea, purtătorul de cuvânt al PLDM, Ion Terguță, a declarat că autorul acestui film propagandistic este un fost consilier al fostului lider separatist de la Tiraspol, Evgheni Șevciuk, iar ca regizor, aceeași persoană care a semnat filmul propagandistic „Atac asupra Moldovei”, despre care nu se știe de cine a fost finanțat „ (Filmul -n.r._ încearcă să inoculeze ideea unei lipse de identitate a populației majoritare și a oricărui drept de continuitate istorică pe acest teritoriu”.

Share our work
ACTIUNEA 2012 cere: Istoria Romanilor, inapoi in R. Moldova. Sleahtitchi o da la intors

ACTIUNEA 2012 cere: Istoria Romanilor, inapoi in R. Moldova. Sleahtitchi o da la intors

Istoria RomanilorPlatforma Civică ACŢIUNEA 2012 condamnă în termenii cei mai duri decizia Guvernului Republicii Moldova, în frunte cu premierul Vlad Filat şi ministrul Educaţiei Mihai Şleahtiţchi, de a elimina disciplina de studiu ,,Istoria românilor” din programa şcolară a instituţiilor de învăţământ preuniversitar. De asemeena, ministrul Şleahtiţchi a susţinut joi un briefing la care a făcut unele precizări referitor la predarea istoriei în şcoli. Organizaţiile componente ale Platformei Civice ACŢIUNEA 2012 consideră că excluderea materiei ,,Istoria românilor” din curricula şcolară şi înlocuirea acesteia cu disciplina ,,Istorie”, care comasează elemente de istorie universală, istorie naţională şi istorie regională, reprezintă un atentat la conştiinţa naţională a românilor basarabeni pe care numai regimul comunist al lui Vladimir Voronin a mai îndrăznit să îl pună în practică. Platforma Civică ACŢIUNEA 2012 solicită respectuos Guvernului şi Ministerului Educaţiei din Republica Moldova să revină asupra hotărârii de a înlocui materia ,,Istoria Românilor” cu disciplina ,,Istorie”. Lansăm un apel către societatea civilă şi către politicienii din Republica Moldova şi România de a întreprinde acţiuni de informare şi contestare a acestei măsuri a Guvernului R. Moldova, care ignoră adevărul ştiinţific şi care este profund antiromânească şi reprezintă, în esenţă, o revenire la intenţiile de a se promova la nivel de stat ideologia pseudo-naţională moldovenistă. Reamintim Guvernului Filat că aceia dintre noi care am ieşit în stradă pentru dărâmarea regimului comunist al lui Vladimir Voronin în 7 aprilie am făcut-o nu pentru a aduce la putere un nou regim antiromânesc dar pentru a sprijini un guvern democratic, fidel pricipiilor europene, care încurajează afirmarea identităţii şi a dialogului, inclusiv referitor la aspectele trecutului comun al românilor de pe cele două maluri ale Prutului. Nu am uitat pentru ce am luptat în 7 aprilie şi nici pe cei care au murit pentru acele idealuri. Deşi sperăm să nu fie nevoie, o putem lua oricând de la capăt.

Precizarile lui Sleahtitchi

Ministrul Educaţiei, Mihail Şleahtiţchi, a susţinut astăzi un briefing la care a făcut unele precizări referitor la predarea istoriei în şcoli. Ministrul a menţionat că a decis să aducă unele precizări la subiectul respectiv deoarece acesta a luat o conotaţie absolut nedorită în presă. „Nu trebuie uitat că discuţia pe această temă a pornit de la anunţul făcut de un partid extraparlamentar privind acţionarea Ministerului Educaţiei în judecată pe tema predării istoriei românilor. De aceea, am considerat că e important să fac unele precizări, să scoatem acest subiect din zona politică şi să-l aşezăm acolo unde îi este locul, în zona educaţiei”, a specificat ministrul. Mihail Şleahtiţchi a declarat că nu s-a schimbat nimic în ceea ce priveşte predarea istoriei în şcoli în raport cu anul trecut. „Formulări de genul „fără istoria românilor în şcoli” sînt greşite şi chiar neadevărate. Afirm clar, ca să nu mai fie loc de interpretări, istoria românilor se va preda în continuare în şcolile din Republica Moldova”, a spus oficialul. Potrivit ministrului, în istoria naţională se regăseşte, ca şi pînă acum, Istoria Românilor şi Istoria Statului Republica Moldova. Astfel, obiectul istoria va include 50% spaţiul universal, 45% spaţiul românesc şi 5% spaţiul local. „Vreau să reamintesc că procesul de modernizare a curicumului şcolar a început în noiembrie 2009, inclusiv la disciplina istorie. Ministerul Educaţiei a consultat atunci opinia profesorilor şi istoricilor. Aşadar, Istoria pe care o avem şi astăzi în şcoli este rezultatul unei munci comune”, a spus Mihail Şleahtiţchi. Referitor la acuzaţia adusă de un partid extraparlamentar, că Ministerul Educaţiei ar edita sau a editat suplimentar manuale de istoria românilor cu încălcarea normelor în vigoare, Mihail Şleahtiţchi a opinat că este o acuzaţie falsă, menţionînd că manualele respective reprezintă donaţie şi vor putea fi utilizate ca suport didactic, dar nici un ban public nu a fost cheltuit în acest sens.

Share our work