Republica Moldova își alege duminică, 20 octombrie 2024, președintele. În aceeași zi este organizat un referendum în care cetățenii trebuie să decidă dacă vor ca țara lor să adere la Uniunea Europeană.
Miza acestor alegeri este fundamentală, se stabilește președinția următorilor patru ani și integrarea europeană. Ce stabilesc cetățenii moldoveni în ziua de duminică reprezintă un punct de cotitură care va influența nu doar viitorul politic al acestei țări, ci și stabilitatea regiunii.
Moldova a depus o cerere de aderare la UE la scurt timp după ce Moscova a invadat Ucraina în 2022, iar în iunie 2024 UE a demarat deja negocierile de aderare.
Aflată în Imperiul Otoman timp de secole, Moldova a trecut apoi sub stăpânire rusă (țaristă) înainte de a deveni parte a României, pentru puțin peste două decenii. Din 1940, a reintrat forțat în componența Uniunii Sovietice, sub denumnirea de Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, înainte de a-şi câştiga independenţa sub denumirea de Republica Moldova, în 1991. Ţara este prinsă între două sfere de influenţă – Moscova şi Bruxelles/Statele Unite – o reflectare a istoriei sale complexe şi a societăţii sale polarizate și lipsite de o amprentă identitară ca proiect național.
Moldova modernă a fost înființată atunci când Uniunea Sovietică s-a destrămat și își datorează forma actuală atât acelui eveniment istoric spectaculos, cât și conflictului secesionist transnistrean care a izbucnit în urma dobândirii independenței.
Moldova de astăzi este statul succesor al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, o republică a Uniunii Sovietice. Ca multe alte republici componente ale URSS, Moldova a fost un produs al experimentelor etno-politico și administrative sovietice. Acest experiment a presupus atât redesenarea granițelor, cât și mutarea maselor de populație pentru a se realiza destrămarea coeziunii identităților naționale. Mulți moldoveni și români au fost exilați în urma ocupației sovietice iar mai mulți ruși și ucraineni s-au mutat în noua republică sovietică după cel de-al Doilea Război Mondial. Stalin a înțeles că diluarea identității va fi cea mai puternică armă prin a păstra noile republici în componența statului sovietic și a realiza un nou tip de cetățean sovietic. Disoluția URSS a lipsit Federația Rusă de puterea de a mai menține coeziunea statelor ex-sovietice în jurul său dar a primit un ajutor imbatabil, în timp, de la viziunea lui Stalin asupra creării unei noi identități sovietice. Răul făcut era deja mare și își arăta efectul.
Teritoriul și populația Moldovei de peste Prut, a fost prin forța istoriei, rupte din spațiul său etno-cultural și politic românesc și a fost sub ocupația imperiului țarist și a celui sovietic timp de aproape două secole. Perioada interbelică în care a revenit la trunchiul țării mamă a fost prea redusă pentru a reversa deznaționalizarea și rusificarea la care a fost supusă populația băștinașă atâta amar de vreme. Sovietizarea a adâncit aces proces. Cu toate aceste secole de dezrădăcinare programată, moldovenii au dovedit o rezistență extraordinară în păstrarea etnicității lor. S-au considerat mereu români, în comunitățile lor, dar când a fost vorba de acceptarea acestei stări de fapt la nivel de stat, realitatea a stat cu totul altfel.
Incertitudinea identității post-sovietice
Moscova a urmărit constant, după anul 1991, propria sa strategie de păstrare a copiilor sovietici la sânul său, cu sau fără voia lor. Are un interes vital în a nu lăsa Occidentul să preia din ce crede că este în sfera sa de influență. Dacă nu se poate, în totalitate, să determine Ucraina, Moldova sau țările din Caucazul de Sud să renunțe la viratul către Occident, Rusia este în stare și să le distrugă militar, astfel încât să fie nerelevante pentru Occident. UE, curtată asiduu de Ucraina și Moldova, caută modalități de a-și susține angajamentul cu aceste state dar nu face niciun pas decisiv de teama repetării unei noi Ucraine. Atragerea acestor țări spre Rusia sau Occidentul instituțional presupune mai mult decât simpla apropiere geografică. Europa nu are, în ochii moldovenilor, spre deosebire de Rusia, atuul istoriei comune, culturii, religiei, legăturilor economice și circumstanțelor politice interne unice pentru fiecare țară.
Revenind, niciun stat din Europa de Est nu combină toți acești factori într-un buchet de provocări, așa cum o face Moldova. O moștenire complicată, care nu a reușit nici până acum să se limpezească, a făcut-o să ezite o alegere decisivă.
Glasnost-ul lui Gorbaciov a dus la relaxarea climatului ideologic și politic în URSS și a condus la apariția sentimentelor naționaliste din partea populației moldo-române majoritare din Moldova, ca în multe alte republici componente ale URSS. Naționalismul moldovenesc renăscut în perioada de sfârșit a sovietismului nu a mai însemnat revenirea la rădăcina românească istorică deoarece aceasta a fost suprimată și înlocuită cu o nouă identitate, cea sovieto-moldovenească, cu o limbă moldovenească scrisă în alfabet chirilic, o găselniță intenționată față de alfabetul latin al limbii române din care provine.
O puternică mișcare naționalistă moldovenească a apărut, după obținerea independenței, ca o forță politică majoră în Republica Moldova. Patriotismul moldo-român a căutat să reînvie tema corectării nedreptății istorice cauzate de ocupația sovietică și redesenarea granițelor, care a divizat același popor român, iar oamenii de pe ambele maluri ale Prutului să fie reuniți, în cele din urmă. Această agendă a declanșat, în rândurile rusofonilor, o reacție de teamă de încorporare într-o Românie mare în care își pierdeau identitatea și statutul. Mișcările secesioniste transnistrene și găgăuze au fost reacții la noul naționalism moldo-român însă nu s-a putut vorbi de tensiuni interetnice similare cu cele din Ucraina. Limba rusă a rămas vorbită în toată Moldova, coexistând cu limba română (moldovenească).
Paradoxal, legăturile Moldovei atât cu Rusia, cât și cu România, precum și absența tensiunilor de fond între etnicii moldo-români și etnicii ruși nu a permis un sentiment mai puternic al identității naționale. Ucrainenii se întăresc identitar tocmai prin conflictul cu rușii dar moldovenii și rușii nu împărtășesc o moștenire a tensiunilor etnice similară. Guvernele de la Chișinău au compromis formarea identității din cauza scandalurilor în care au fost implicate.
Apropierea de UE prin România a fost un factor major în dezvoltarea economică și politică a Moldovei de atunci și este probabil să rămână așa și în viitor. În același timp, istoria asocierii cu Rusia, influența politică și prezența militară a Moscovei în Transnistria, precum și legăturile economice ale Moldovei controlate de Chișinău dar și ale Transnistriei cu Rusia înseamnă că Moscova va rămâne de o importanță critică pentru dezvoltarea viitoare a Moldovei, oricât de curtată se află acum de Statele Unite și de Europa.
Capacitatea Moldovei de a echilibra acești poli de atracție și de a obține cele mai bune dividende politice, economice și de securitate va fi un factor decisiv care îi conturează viitorul.
Imperiile rus, otoman și chiar austro-ungar și-au lăsat amprenta asupra Moldovei de astăzi. Cele mai importante trăsături ale peisajului politic, social și cultural actual al Moldovei sunt relativ recente, în pofida influențelor istorice puternice. În ziua de 27 august 1991, după ce Moldova şi-a declarat independenţa faţă de Uniunea Sovietică, 280 de deputaţi au semnat Declaraţia de Independenţă, iar 100.000 de cetăţeni au salutat în Piaţa Marii Adunării Naţionale acest eveniment istoric.
De ce a fost atât de lungă calea de la o fostă republică a URSS la o ţară liberă şi prosperă? Ce a lipsit Moldovei să își găsească rapid propriul drum și identitate ca stat independent în acești ani? Și de ce abia acum Occidentul pare că dorește să preia Republica Moldova sub aripa sa? În cei 33 de ani de independenţă moldovenii au cunoscut mai puţin evoluţia și dezvoltarea şi mai mult stagnarea pe toate planurile. Ei au sperat că vor ajunge timpurile în care să trăiască într-un stat liber, democratic şi prosper. Politicienii de la Chişinău nu au depus eforturi semnificative pentru a recâştiga încrederea oamenilor, iar dezamăgirea cetățenilor a ajuns la cote maxime. Dincolo de toate acestea, Rusia a fost mereu o prezență perceptibilă în dinamica economiei și vieții politice moldovenești.
Obiectivele Kremlinului au fost, timp de aproape trei decenii, limitate la: Menținerea controlului ferm asupra Transnistriei, perpetuarea neutralității Moldovei între Rusia și Occident și excluderea oricărei cooperări serioase între Moldova și NATO.
Rusia a încercat să controleze Moldova, prin patru mecanisme mari:
- Cu ajutorul armatei, serviciilor sale de informații și oligarhii aliați care au controlat Transnistria.
- Ca furnizor de energie al Moldovei și cumpărător de produse agricole, reducând, în fapt, veniturile moldovenilor și provocând inflație.
- A finanțat partide în afara legii și facilitat corupția de către agenți politici pro-ruși.
- Al patrulea mecanism a constat în răspândirea de informații în interesul Rusiei, prin mass-media controlată de stat și prin canalele de televiziune deținute de aliații săi.
Vedem cum Moscova nu a procedat diferit în Moldova față de alte state ex-sovietice pe care a căutat să le rețină în siajul său, ci a aplicat o rețetă clasică. Kremlinul a exercitat presiune calculată, prin ponderarea și anihilarea dezvoltării economice si crearea polurilor de sentimente pro-ruse, în special în minoritatea etnică găgăuză din sudul Moldovei. Rusia a speculat abil orice punct de sprijin moștenit din sovietism iar împiedicarea coagulării unei identități clare a fost abil speculată.
Republica Moldova, la originea sa ca stat independent, a trecut printr-un război fondator similar celui ucrainean din prezent, este vorba de cel din Transnistria, însă la un nivel mult mai redus și cu alt rezultat deoarece efectele consolidării identității naționale la moldoveni au fost diferite de cele ale ucrainenilor. De ce, ne întrebăm. Este mult decât evidentă lipsa unor trăsături distincte a culturii populare a pretinsei „națiuni moldovenești” de ceea ce reprezintă tiparul culturii românești, în ansamblu.
Două cauze sunt fundamentale pentru a explica criza de identitate în Republica Moldova: prima privește politicile țariste și sovietice deznaționalizatoare dure și de durată în acest spațiu, a două fiind legată de ineficiența politicilor de construcție identitară a statului moldovenesc după obținerea independenței.
În cei 200 de ani de ocupație țaristă și sovietică se spune că s-a ajuns prea adânc la codul genetic al conştiinţei și memoriei naţionale a românilor moldoveni. Mulți moldoveni nu au găsit puterea să reziste presiunilor ca să se ridice contra încercărilor de diluare a miezului lor identitar.
Ei nu au reușit să răspundă la întrebarea: Suntem români sau moldoveni și căutăm să mergem în direcția asumată de această alegere identitară, virăm spre Europa sau alegem să nu supărăm Rusia prea tare? Societatea moldovenească e dispersată pe criteriul lingvistic și pe orientarea geopolitică, unii se uită către Europa și România iar rusofonii și găgăuzii către Rusia. Politicienii, în majoritate, au exploatat la maximum cele două mari direcții. Lipsa unității și a unei voci unitare de la vârful politicii a afectat țara și ajutat vectorul eurasiatic (Rusia) să își continuie politica de temporizare în avantajul său. Din acest motiv nu a prevalat în mod decisiv o direcție constructivă care să pună țara pe drumul dezvoltării susținute.
Moldova a fost o țintă convenabilă și facilă pentru Rusia, parțial pentru că mulți cetățeni moldoveni folosesc limba rusă ca limbă de circulație și au privit viața lor sub spectrul unei viziuni pan-rusești. Atitudinile publice ale guvernelor față de mass-media rusă au fost destul de fluide. Liderii de vârf ai Moldovei, unii dintre ei aliniați Kremlinului, au tolerat propaganda rusă timp de 30 de ani, preferând să-și conserve privilegiile, de fapt.
Politica de coagulare a identității naționale a pornit optimist de la textul Declarației de Independență care stipula „istoria milenară” și „statalitatea neîntreruptă” a românilor de la Est de Prut în spațiul istoric și etnic al etnogenezei acestora și confirma denumirea oficială a limbii populației majoritare – limba română.
Declarația de Independență consacra existența a două state românești – România și Republica Moldova. Președinția lui Mircea Snegur, el însuși un produs al URSS, a promovat, în opoziție față de ce se dorea în 1991, respectiv doctrina „Un popor, două state”, în noua Constituție din 1994, o negare a caracterului etnic românesc al populației băștinașe și al limbii sale, fiind inserată denumirea „moldovenească”, diferită de cea românească. Sintagma de popor moldovenesc, diferit de românism, avea misiunea de a explica și justifica acapararea prin forță a Basarabiei de către Imperiul rus, iar mai târziu de către Uniunea Sovietică. Constituția a intrat, prin modificările aduse, în contradicție flagrantă cu textul și spiritul Declarației de Independență, provocând disfuncționalități evidente, ulterioare, în promovarea politicilor de stat pe acest domeniu și a servit, în mod convenabil, intereselor Moscovei. Poporul moldovean a dorit ceva dar politicienii cu apucături sovietice și pro-ruse nu au marșat la dorința de reunire cu factorul românesc, preferând teza sovietică despre poporul moldovean diferit de românitate.
Însă, în timp, încercarea de a promova „identitatea națională moldovenească” nu a reușit, paradoxal, din lipsa unei culturi naționale în jurul căreia ar fi posibil să se coaguleze. Diverse partide politice au încercat promovarea identității naționale moldovenești, oferind temei pentru existența statului Republica Moldova, în defavoarea uniunii cu România.
Comentatorul politic Anatol Țăranu, ex-ambasador al R. Moldova la Moscova, spunea că moldovenismul „contribuie obiectiv la conservarea statutului neocolonial pentru Republica Moldova, favorizând menținerea ei în spațiul de influență geopolitică a vechii metropole și îngreunând pe acest motiv procesele de integrare europeană”.
Moldovenismul, curent antiromânesc, este însoțit de conceptul multi-etnicismului din Moldova, încercând să justifice distincția moldovenilor de români si de a conserva dominația limbii ruse și a culturii ruse în viața a societății moldovenești. Deloc întâmplător, astăzi una din componentele principale a geopoliticii Kremlinului în spațiul post-sovietic este axată pe ideea așa numitei apărări a limbii ruse în fostele colonii, în așa fel păstrându-se influența propagandei ruse în această zonă. Rusa este încă lingua franca în fostul spațiu sovietic, inclusiv în Moldova.
Pe parcurs de treizeci de ani guvernările nu au avut un program bine definit de educare și implementare a identității naționale autentice a etniei majoritare, admițând politici ambigue pe acest domeniu de importanță vitală pentru stat. În Republica Moldova spre deosebire, de exemplu, de republicile baltice, politicile de creionare identitară ale statului au eșuat fiindcă au fost construite pe fundația falsă a moldovenismului antiromânesc și separației între moldoveni ne-români, în stânga Prutului, și moldoveni români, în dreapta Prutului.
În Europa statelor naționale, identitatea națională s-a consolidat datorită politicilor de stat direcționate pe acest deziderat. Eșecul politicilor identitare ale statului Republica Moldova intubă societatea moldovenească cu nostalgii pro-ruse și păstrează dependența unei părți a societății moldovenești de ambițiile post-imperiale ale Moscovei. Carențele identitare reprezintă un obstacol permanent în calea integrării europene a statului moldovean.

Pivotarea către Occident, o nouă șansă
Anexarea Crimeii de către Rusia din martie 2014 și începutul războiului în Estul Ucrainei, în 2022, a dus la o nouă divizare a Europei, asemănătoare Războiului Rece. Pe o parte a noii Cortine de Fier se află structurile de securitate, politice și economice ale NATO și ale UE, cu capitala la Bruxelles dar coordonate de Statele Unite. De cealaltă parte este Rusia, având în spate China și alte state care susțin blocul geopolitic, economic și, probabil militar în viitor, BRICS. Între ele au rămas țări din Europa de Est cu statut incert: Ucraina și Moldova. Ele erau obligate să facă o alegere, ceea ce s-a întâmplat, dar nu s-a ajuns la o rezolvare pașnică, bazată exclusiv pe voința națională. Rusia nu acceptă schimbarea de orientare a fostelor sale colonii, din propriile rațiuni. Divorțul părților se complică și riscă să nu se termine bine pentru cele două vecine ale României. Acum, Ucraina și Moldova sunt prinse într-o luptă geopolitică între Rusia și Europa, trăind o nouă contracție a istoriei lor. Ucraina este în curs de ciuntire teritorială, în ciuda speranței și luptei disperate că îi va alunga pe ruși de pe teritoriul său.
Ambele state sunt foste părți ale Uniunii Sovietice și s-au luptat cu provocările tranziției post-sovietice însă Moldova nu a avut, totuși, dezvoltarea și importanța Ucrainei. Teritoriul redus și lipsa de relevanță economică au ținut-o într-o anemie toxică. Dacă legăturile Moldovei cu Moscova au reprezentat o constrângere majoră pentru dezvoltarea țării, Uniunea Europeană și România pot reprezenta un element esențial de salvare.
De mai bine de doi ani, Moldova a mers pe o linie fină, tipică pentru specificul său de neutralitate asumată prin Constituție. Pe de o parte, guvernul moldovean a susținut Ucraina și a urmărit mișcarea Kievului către UE ca un tren de care să se conecteze. De cealaltă parte, Moldova nu a provocat Rusia, cu care este legată istoric printr-o influență enormă și pe care nu a vrut să o irite. Noua strategie de securitate națională a Moldovei desemnează, în mod curajos, Rusia, drept amenințare existențială la adresa țării și a orientării sale europene.
Moldova are avantajul că nu împarte granița cu Rusia, dar Transnistria rămâne avanpostul Rusiei și căminul unei prezențe militare rusești reziduale pe care niciun guvern de la Chișinău nu își poate permite să o ignore și care viciază drumul spre Occident. Relațiile cu Rusia au fost și rămân, paradoxal, un element esențial al ecuației economice, politice și de securitate a Moldovei. Moldova nu și-a permis relații proaste cu Rusia și a trebuit să le gestioneze cu grijă. UE, alături de Statele Unite, caută să intervină și să înlocuiască Rusia în această ecuație însă rămâne de văzut cât se vor lupta pentru Moldova dacă ecuația militară rămâne în favoarea Rusiei. O echilibrare atentă între Rusia și Occident poate fi cheia viitorului Moldovei, chiar dacă se dorește o aderare accelerată la UE.
Prioritatea Kremlinului este deturnarea candidaturii Moldovei la aderarea la UE, prin impunerea unui președinte și guvern pro-rus, și descurajarea creșterii prezenței trupelor și unor eventuale baze militare americane. Distrugerea Ucrainei și reducerea Moldovei de pe drumul către UE ar destabiliza vecinătatea estică a Uniunii Europene și a NATO și ar crește capacitatea Rusiei de a amenința statele membre.
Chiar dacă la alegerile ce urmează se confirmă, în mod previzibil, menținerea cursului pro-occidental, meciul UE-Rusia pentru Moldova nu este jucat. Rezultatul planurilor Rusiei pentru Moldova depinde în mare măsură de rezistența țării și de cum se termină războiul din Ucraina.
A eșuat Rusia să facă din Moldova o țară prosperă? Nu a eșuat, din punct de vedere tehnic, pentru că nu și-a propus să dezvolte Moldova, asemeni UE, politica sa fiind de menținere a acestui spațiu într-o stare de involuție, vulnerabilitate și identitate neclară. O costa prea mult să bage bani serioși în economie (pe care nu-i avea) și a preferat să o țină în stagnare.
Moldova vrea să se elibereze de pe orbita Rusiei – un proces care trebuie să fie realizat înainte ca Rusia să capete noi pârghii de a-l stopa. Actuala conducere a Republicii Moldova este prima care se angajează pe deplin în orientarea occidentală, controlează Președinția, Parlamentul și guvernul și este imună la facțiuni. Un pas important pentru tăierea legăturilor s-a produs prin reorientare comerțului exterior către piețele UE. Din 2023, Moldova nu mai achiziționează gaz natural rusesc pentru a furniza teritoriul controlat de guvern, privând Rusia de o pârghie majoră de influență. De asemenea, a blocat accesul canalelor de propagandă rusești în Republica Moldova și a mai multor instituții media locale favorabile Moscovei.
Blocarea relațiilor strânse dintre Moldova și România este alt scop al Moscovei. Un alt aspect important în redobândirea unei identități naționale apropiate de legătura organică cu România este faptul că Bucureștiul a recâștigat influența economică, politică, culturală și ecleziastică în Moldova. În demersurile de aderare la Uniunea Europeană, România, în calitatea sa de membru UE, este pentru Moldova un aliat extrem de important pentru a scăpa de moștenirea sovietică.
Cum va arăta Moldova dacă Rusia eșuează să influențeze viitoarele alegeri prezidențiale și parlamentare din octombrie 2024 și, respectiv, iulie 2025? Va găsi o cale proprie, europeană, departe de trecutul său sovietic? Chișinăul pare, în acest moment, mai mulțumit de găsirea unei căi proprii, în ideea identității moldo-române dar ca membră a UE. Chiar dacă nu se va realiza Unirea, Moldova va merge în Uniunea Europeană, într-o nouă paradigmă identitară europeană. România, care a cucerit teren în fața Rusiei, ultimii ani, în lupta pentru Moldova, pare mai curând o oportunitate geopolitică pentru Chișinău, decât un factor pentru reunificarea istorică.
0 Comentarii