Cel mai important eveniment strategic al sfârșitului de an 2024 este fără îndoială căderea regimului lui Bashar al-Assad, eveniment surprinzător mai ales prin faptul că s-a petrecut peste măsură de rapid și pe neașteptate, în ideea că nimeni nu ar fi putut prezice că regimul Bashar al-Assad, după ce s-a menținut la putere din anul 2000, dar mai ales după izbucnirea războiului civil din Siria în urma Primăverii Arabe din 2011 încă 13 ani în care s-a confruntat cu un război devastator. Războiul civil sirian s-a declanșat în 2011, iar din 2015 Rusia a intervenit direct pentru a proteja regimul lui Bashar al-Assad, nu numai cu armament, ci direct cu trupe, vârful de lance fiind mercenarii din Wagner ai lui Evghenii Prigojin. Aceștia au reușit să stabilizeze situația și să-l mențină la putere pe Bashar al-Assad, aliatul Moscovei, deși mare parte din teritoriul Siriei era controlat de rebeli, și aceștia divizați în mai multe facțiuni care se luptau de multe ori una împotriva alteia.

Este cu atât mai ciudat cu cât Alep a căzut inițial în mâinile forțelor guvernamentale siriene după un asediu de patru ani, iar la sfârșitul lui noiembrie 2024 a căzut în mâinile rebelilor în doar două zile. Pare a fi incredibil, dar există unele explicații care implică Rusia și Iranul, rolul lor în căderea bruscă a regimului lui Bashar al-Assad, eveniment cu implicații geopolitice majore și care afectează în primul rând Rusia și Iranul, cu repercusiuni care ar putea fi importante inclusiv în războiul din Ucraina. Dar pentru asta este necesară o scurtă radiografie asupra cauzelor ce au dus la căderea dictatorului sirian, acestea fiind perfect valabile și aplicabile și asupra altor astfel de regimuri, inclusiv cele de la Moscova sau Teheran. Ar fi mai multe, dar am să mă opresc la câteva pe care le consider mai importante.

Câteva din cauzele căderii lui Bashar al-Assad

Degradarea regimului sirian

Siria avea o populație de 23 milioane de locuitori (puțin mai mare decât a României) și o suprafață de 180000 kmp (România are 237000 kmp). Deși majoritatea sunt arabi, există o minoritate de circa 15% kurzi (oficial), dar și alții (5%), dar problema principală este tribalismul, ca și în cazul altor state din Orientul Mijlociu, Africa sau Asia Centrală, unde, de cele mai multe ori, loialitatea individului față de trib este mai importantă decât cea față de națiune, care este văzută de multe ori ca și o construcție artificială. Dar nu voi insista pe acest subiect care ține de un alt tip de studiu.

În anii `60 din secolul trecut au existat mai multe lovituri de stat în Siria, în cursul cărora tânărul Hafez al-Assad (născut în 1930) ajunge ministru al apărării. Ofițer de carieră, cu stagii în Egipt și URSS, era o figură din ce în ce mai proeminentă, astfel că în 1970 organizează propria lovitură de stat care îl înlătură pe generalul Salah Jadid (care va muri în închisoare), astfel că în 1970 Assad ajunge premier și în 1971 președinte, instaurând treptat o dictatură personală. Își va zdrobi cu duritate oponenții, inclusiv prin forță militară, cum a fost cazul în 1982 când a zdrobit cu armata rebeliunea Fraților Musulmani, adversari ai partidului Baath de guvernământ, în orașul Homs. A murit în anul 2000, locul său fiind preluat de fiul său Bashar, născut în 1965.

Fiul său a continuat politica dictatorială și represivă a tatălui, dar provocarea cea mai serioasă a avut-o în 2011, odată cu Primăvara Arabă care a zguduit Orientul Mijlociu și Nordul Africii (regiunea MENA). În fața zecilor de mii de protestatari, Bashar a utilizat forța militară, eveniment soldat cu sute de morți, la fel ca și în decembrie 1989 în România sau în 2013 în Ucraina. Dar în Siria rezultatul a fost declanșarea războiului civil care durează până în prezent și nu sunt încă semne clare că ar înceta, deși regimul Assad a fost răsturnat. Bilanțul aproximativ al războiului civil sirian este de 580000 de morți, dintre care 306000 civili, regimul Bashar al-Assad fiind responsabil pentru 90% din pierderile civile, să nu uităm că a folosit atacuri chimice cu gaze de luptă, cel mai cunoscut fiind cel cu gaz sarin de la Ghouta din 21 august 2013, cu estimări între 280 și 1700 de morți, majoritatea civili, cel mai masiv atac chimic de la războiul dintre Iran și Irak (1980-1988).

Trebuie subliniat faptul că a existat o mare nemulțumire față de regimul Assad, din moment ce protestele din 2011 au atins o asemenea intensitate, iar reprimarea dură a accentuat această nemulțumire ce a dus la război civil. Au apărut mai multe grupări de opoziție, pe criterii etnice, politice sau religioase, la care s-a adăugat și intervenția vecinilor în sprijinirea unora sau altora, și a chiar intervenția hegemonilor din exterior, inclusiv cu trupe și material militar, ceea ce a dus la transformarea războiului civil sirian la unul internaționalizat, prin proxy, asemănător cu Războiul Civil din Spania (1936-1939) sau nenumăratele războaie civile din Africa din timpul Războiului Rece și după acesta.

Dar războiul civil îndelungat a dus la o degradare continuă a suportului populației din zona ocupată de regim (care parte din ea nu era prea mulțumită oricum, din moment ce a ieșit la proteste), dar și din partea forțelor armate considerate loiale guvernului sirian. Dacă în 2012, teoretic, regimul Assad se baza pe circa 200000 de militari, câțiva ani mai târziu rămăseseră circa 60000 pe hârtie. Nu neapărat din cauza pierderilor, ci din cauza dezertărilor și corupției din rândul conducerii militare a guvernului sirian.

Să nu uităm că armata guvernamentală era formată în majoritate prin conscripție, din tinerii luați la oaste din rândul populației, iar degradarea accentuată a vieții civililor a avut o influență ridicată și în cadrul forțelor armate guvernamentale. Oricum, majoritatea soldaților sirieni din armata guvernamentală erau de o loialitate îndoielnică, există rapoarte conform cărora aceștia erau încadrați în timpul luptelor de către unități de elită, loiale și bine plătite, cum ar fi Divizia 4 Blindată condusă chiar de fratele lui Bashar al-Assad.

Populația aflată în regiunea controlată de regim a sărăcit continuu deoarece economia s-a prăbușit și a continuat să se degradeze, la fel ca și nivelul de trai, majoritatea populației ajungând sub pragul sărăciei și practic muritoare de foame. Ca indicator, dacă în 2011 lira siriană era la cursul de 47 lire la un dolar, în 2019 ajunsese la 759 lire la un dolar. În 2020 are loc o încetare a focului, războiul civil sirian fiind aproape înghețat. Cu toate acestea, lira siriană continuă să se degradeze, ba chiar se prăbușește și mai mult. În 2021 ajunge la 5000 la un dolar, iar în 2023 la 10000 la un dolar, pentru ca în 2024 să ajungă la 15000 la un dolar, astfel că din cauza acestei inflații galopante 90% din populație ajunge sub pragul sărăciei, practic muritori de foame. Putem zice că este din cauza războiului civil, fără îndoială și acesta are un rol preponderent, deși din 2020 situația s-a mai stabilizat, războiul fiind practic înghețat. Cu toate acestea, declinul major are loc după 2020, când războiul era, cum spuneam, înghețat.

Dar regimul sirian a găsit o sursă suplimentară de venituri majore transformându-se într-un narco-stat, producând droguri și exportându-le prin contrabandă pe scară largă nu numai în Orientul Mijlociu, ci chiar în Asia și Europa. Astfel, a devenit centrul de producere și distribuție mondială a drogului farmaceutic numit Captagon, o afacere globală de miliarde de dolari, 80% din acesta fiind produs în Siria, care devine epicentrul producției și distribuției. Producători erau chiar armata siriană care producea și superviza această afacere de miliarde. Irakul a raportat o creștere a capturilor de Captagon provenite din Siria de la 1,2 tone în 2023 la 4 tone în 2024. Problema devine atât de serioasă încât aviația iordaniană ajunge să bombardeze ținte din Siria considerate facilități de producție legate de Captagon. Dar, cu toate că încasa miliarde de dolari din acest comerț, regimul sirian nu s-a preocupat de propria populație, lăsând-o muritoare de foame. În schimb, oficialii regimului postau pe rețelele de socializare dovezi ale luxului exorbitant în care trăiau, în timp ce sirienii de rând sărăceau sub limita subzistenței. De aceea, sprijinul popular, atât cât mai era, oricum nu prea ridicat, s-a șubrezit și mai mult.

În regiunile controlate de rebeli, deși viața era grea, fiind vorba de o țară în război civil, liderii trăiau ceva mai modest, împărțind cât de cât ce aveau cu populația, pe ideea de a câștiga hearts and minds.

Asta a fost una din cauzele principale ale degradării regimului sirian, ideea că dictatorii nu pot renunța la luxul în care trăiesc, chiar și în situații de criză extremă, preferând să acumuleze și mai multe avuții în loc să se ocupe și de popor. Iar poporul, la un moment dat, se va întoarce împotriva lor, la fel cum a fost cazul cu Ceaușescu.

Prăbușirea ajutorului extern

Pentru a analiza acest factor, o extrem de scurtă incursiune în războiul civil sirian. Acesta a izbucnit în 2011, în scurtă vreme teritoriul sirian a fost împărțit între grupările aflate în conflict, de multe ori una împotriva alteia, nu neapărat toate împotriva guvernului, ci în funcție de circumstanțe. Pe lângă armata guvernamentală siriană, au apărut kurzii, opoziția siriană în mai multe grupări, cum ar fi opoziția democratică, dar și grupările islamiste radicale. Fiecare avea o susținere din afară, mai mult sau mai puțin evidentă. Din rândul islamiștilor s-a ridicat ISIS, care a ajuns la apogeu să controleze o parte importantă din Siria și din Irak, dar care a fost apoi învinsă de o coaliție a tuturor cu ajutor extern, pentru ca în 2024 să controleze doar niște mici porțiuni din deșertul sirian.

În 2024, înainte de luna noiembrie, pe tabla de șah a Siriei existau următoarele forțe:

SAF (Syrian Armed Forces) cuprinde forțele guvernamentale loiale lui Bashar al-Assad, respectiv armata guvernamentală la care se adăugau voluntari străini, precum și milițiile proguvernamentale Shabiha. Alături de ei sunt trupe din Iran și Rusia, precum și milițiile proiraniene Hezbollah din Liban. Controla în noiembrie 2024 cea mai mare parte a teritoriului sirian, aproximativ două treimi, în zona de sud-vest și centrală.

SDF (Syrian Democratic Forces), majoritate kurzi, sprijiniți de SUA, controlează partea de nord-est a Siriei.

SNA (Syrian National Army), sprijiniți direct de Turcia, ocupă câteva zone tampon la granița turco-siriană.

SFA (Syrian Free Army) sprijiniți de SUA, controlează o mică zonă din Siria la granița cu Irak.

ISIS, câteva insule de rezistență în centru spre est, în zona controlată de guvern, respectiv SAF

HTS (Hayat Tahrir al-Sham), cunoscută și ca SSG (Syrian Salvation Government), condusă de Ahmed al-Sharaa, afiliat Al-Queda până în 2019 când și-a schimbat orientarea, militând pentru un regim democratic, practic s-a lepădat de orientarea fundamentalistă și jihadistă. Sprijinită de Turcia. Controla o mică porțiune în nord-vestul Siriei, în jurul orașului Ildib. De aici a pornit ofensiva care a răsturnat regimul Assad în 11 zile.

Trupe rusești în teren, mai cu seamă baza navală Tartous și baza aeriană At Khmeimim din provincia Latakia, zona de coastă din vestul Siriei. Trupe americane în teren, circa 900 de militari în zona controlată de kurzi, la limita cu cea deținută de forțele guvernamentale din zona centrală spre est.

Turcii au intervenit și i-au susținut pe ai lor, americanii pe kurzi și inițial opoziția democratică până ce a fost eliminată în mare parte de către islamiști și guvernamentali, iar Iranul, și Rusia din 2015, pe Bashar al-Assad sau forțele guvernamentale, din partea rusă inclusiv cu aviație sau rachete lansate de pe nave de război din marea Caspică.

Această structură complicată a dus și la ciocniri directe între actorii externi, cum ar fi între ruși și turci, cel mai cunoscut fiind doborârea la 24 noiembrie 2015 a unui avion rusesc Suhoi-24 de către un F-16 turcesc.

Dar și între americani și ruși, respectiv Wagner, în bătălia de la Khasam, din 7 februarie 2018, unde trupele pro-guvernamentale au inițiat un atac contra kurzilor din SDF, atac la care au participat și wagneriți, și posibil și forțe speciale rusești. SUA, pentru a nu crea un incident diplomatic major, a cerut rușilor să își retragă trupele din zonă fiindcă vor bombarda, aceștia au răspuns că nu au trupe în zonă, astfel că americanii i-au bombardat pe pro-guvernamentali, printre morți fiind și aproximativ 100 de ruși.

Un alt eveniment important în ultima parte a războiului civil este ofensiva Spring Shield a armatei turce și a aliaților lor din SNA și HTS contra forțelor guvernamentale susținute de ruși în provincia Idlib din nord-vestul Siriei. La 27 februarie 2020 avioane rusești (2 Su-34) și siriene (2 Su-22) au atacat baze ale HTS, apoi un convoi mecanizat al armatei turce în zona Balyun, rezultând oficial 34 de militari turci uciși și mulți alții răniți, cea mai mare pierdere a armatei turce peste hotare de la războiul din Cipru din 1974.

Răspunsul a fost declanșarea în aceeași zi a operațiunii Spring Shield de către turci și proxy lor. Aceasta a durat o săptămână, până la 5 martie 2020. De partea siriană au luptat membrii Hezbollah, dar și din Gărzile Revoluționare Iraniene, ajutor direct din partea Iranului. Este foarte posibil să fi fost și ruși implicați (avioanele rusești au fost implicate în raidul inițial), având în vedere că încetarea focului și armistițiul a fost încheiat la Moscova la 5 martie în urma unei întâlniri directe între președintele turc Recep Erdogan și cel rus Vladimir Putin.

Pierderile forțelor pro-guvernamentale au fost consistente, după site-ul Oryx (pierderi identificate) este vorba de 50 de tancuri (T-55, T-62, T-72), 26 piese de artilerie și 12 MLRS, 21 BMP, 7 tunuri antiaeriene Zu-23, 2 Pantsir, 23 de alte vehicule. Multe din acestea în urma atacurilor cu drone, ceea ce prefigura importantul rol al acestora în viitoarele conflicte, cum ar fi cel din Nagorno-Karabah, dar mai cu seamă războiul din Ucraina. Se mai adaugă 2 Su-24 doborâte de F-16 turcești, un avion L-39 și trei elicoptere Mi-8. La pierderi umane, în funcție de sursă, vorbim de cel puțin 400 de morți, dintre care și 55 militari din milițiile iraniene, inclusiv Hezbollah. Turcii au pierdut oficial 4 drone Bayraktar și 41 de morți, 81 de răniți, inclusiv cei din cursul atacului de la Balyun. Numărul victimelor din rândul milițiilor pro-turce nu este precizat. Operațiunea Spring Shield a dus la cucerirea de către turci și HTS a poziției strategice din munții Zawiya și 18 sate, pe când SAF a cucerit orașul strategic Saraqib și 4 sate.

După acest eveniment lucrurile s-au mai liniștit în Siria, până în noiembrie 2024 când HTS și SNA au declanșat ofensiva spre Alep care a dus la căderea regimului Bashar al-Assad în circa 11 zile. Dar de data asta aliații iranieni și ruși nu au mai intervenit cum au făcut-o de fiecare dată când a fost nevoie.

Cauzele prăbușirii ajutorului militar extern

Să nu uităm că Hezbollah a luptat de partea guvernamentală încă din 2012, de fiecare dată când forțele guvernamentale erau în dificultate, milițiile Hezbollah treceau din Liban în Siria în ajutor, la fel și militari iranieni. Să nu mai vorbim de Rusia, o prezență constantă și masivă în Siria din 2015.

Dar în 2024 niciuna nu a mai intervenit în forță, sau au făcut-o foarte anemic, rușii doar cu câteva bombardamente aviatice simbolice asupra trupelor HTS ce avansau dinspre Alep spre sud, către Hama și Homs.

Nu este foarte greu să găsim cauza.

La 7 octombrie 2023, sute de militanți Hamas înarmați se strecoară din Gaza pe teritoriul israelian și ucid peste 1000 de oameni, majoritatea civili, luând și peste 100 de ostatici. Răspunsul Israelului nu poate fi decât unul singur, invadarea Fâșiei Gaza pentru a anihila gruparea teroristă Hamas, și asta face. Confruntat cu posibilitatea anihilării totale a unui aliat împotriva dușmanului comun, Iranul încearcă să acționeze cumva pentru a-l salva.

Ca o paranteză, este puțin probabil ca planurile Hamas să fi fost necunoscute la Teheran, ba chiar există posibilitatea să fie cunoscute inclusiv la Moscova, dar încă nu există dovezi. Oricum, ideea este că Rusia a primit foarte favorabil atacul Hamas, chiar i-a primit pe liderii acestei organizații la Moscova la o săptămână după atac, în ideea că ajutoarele occidentale, inclusiv de natură militară, vor trebui îndreptate și spre Israel, ceea ce ar diminua considerabil ajutorul dat Ucrainei unde Rusia este împotmolită în războiul de uzură.

Cert este că Iranul a încercat să salveze Hamasul, activându-i pe Hezbollah împotriva Israelului. O posibilă dovadă a conexiunii între Hamas și Hezbollah (inclusiv Iran, fiindcă Hezbollah nu face nimic fără ordin de la Teheran) este faptul că Hezbollah a început să bombardeze cu rachete și artilerie Israelul chiar a doua zi după atacul Hamas, respectiv la 8 octombrie 2023. Israelul răspunde atacând cu rachete și aviație ținte Hezbollah de pe teritoriul Libanului și chiar al Siriei, unde se aflau pentru a-l sprijini pe Bashar al-Assad.

Toate acestea au slăbit Hezbollahul, dar mai mult, în 17 septembrie 2024 a urmat decapitarea liderilor de rang mediu prin atacurile asupra dispozitivelor electronice ca și pagere, urmate de cele de a doua zi asupra stațiilor de emisie-recepție (walkie-talkie), care au ucis zeci de membri Hezbollah și rănit câteva mii. Au urmat atacuri țintite asupra liderilor, începând cu 20 septembrie 2024, când o rachetă lovește un apartament în Beirut și ucide mai mulți militanți Hezbollah, inclusiv pe liderii formațiunii. Urmează o serie întreagă de atacuri cu rachete care lovesc puternic infrastructura militară a Hezbollah și liderii marcanți. Astfel că această organizație este puternic afectată și slăbită, nefiind capabilă să intervină militar două luni mai târziu pentru a-l ajuta pe Bashar al-Assad, cum o făcuse până atunci de fiecare dată când a fost nevoie.

Dovada că a fost o lovitură devastatoare asupra Hezbollahului stă în reacția Iranului, care la 1 octombrie 2024 lansează peste 200 de rachete balistice și drone împotriva Israelului, primul astfel de atac direct al Iranului împotriva Israelului. Răspunsul israelian se produce în 26 octombrie împotriva a 20 de ținte din Iran, dar și din Siria și Irak ale proxyurilor iraniene.

Deci, Iranul și Hezbollah au fost incapacitate de a interveni în Siria în sprijinul regimului în urma evenimentelor declanșate în Israel începând cu 7 octombrie 2023. Iată cum toate sunt legate, un eveniment declanșează o reacție în lanț care afectează situația geopolitică și are repercusiuni majore asupra evenimentelor din alte regiuni și asupra capacității unor actori de a acționa. Chiar mă întreb, dacă Teheranul a știut și aprobat acțiunea Hamas, a calculat în perspectivă, și a inclus în acest calcul posibilitatea de a pierde un aliat cheie în regiune ca și Bashar al-Assad? Cred că nu, iar dacă a știut de atacul Hamas, a calculat prost și a pierdut.

Dar să vorbim de Rusia, care a mizat și mai prost. A invadat Ucraina în 24 februarie 2022 pentru a o ocupa în trei zile, dar ucrainenii nu au cedat, iar războiul durează de aproape patru ani. Din tot ce și-a propus, nimic nu s-a realizat, NATO nu s-a retras, dimpotrivă, au aderat la NATO Suedia și Finlanda, iar Rusia a slăbit îngrozitor, militar, economic, diplomatic și în orice domeniu. Dovada este faptul că Rusia nu își mai poate ajuta aliații în niciun fel, s-a văzut cu Armenia pentru care nu a putut mișca un deget când Azerbaidjanul sprijinit de Turcia i-a luat înapoi provincia Nagorno-Karabah în 2023, fapt care a făcut ca Armenia să înceapă un proces de reorientare spre vest, spre UE.

Dar consumul enorm de oameni și materiale, plus cel economic, și-a spus cuvântul și în Siria, unde rușii nu au putut face nimic să oprească ofensiva HTS care a dus la căderea lui Bashar al-Assad în 11 zile. De ce? Fiindcă practic nu a mai avut cu ce. Mercenarii Wagner care au luptat în Siria din 2015 încoace au fost duși aproape toți în Ucraina unde au fost decimați în bătălia de la Bakhmut. În ideea că în Siria din 2020 încoace este oarecum liniște. Tot ce avea Rusia valabil din punct de vedere militar în Siria a fost dus în abatorul din Ucraina, rămânând pe loc doar unități mici, neexperimentate, mai mult destinate să întrețină materialul din bazele ruse decât să fie capabile să lupte. Și rezultatul s-a văzut imediat când nu a mai fost liniște și tot eșafodajul rusesc s-a prăbușit în mai puțin de două săptămâni.

Trebuie menționat faptul că după cucerirea Alepului și apoi a orașului Hama, la sud, după două zile de lupte în împrejurimi, HTS s-a îndreptat spre Homs, 40 km mai la sud, la 5 decembrie. Dar, văzând slaba performanță a trupelor guvernamentale, s-au activat și alte grupări rebele de opoziție, cum ar fi SOR (grupări de opoziție din zona de sud-vest), precum și SFA sprijiniți de americani, care cu toatele au atacat regimul din toate părțile, astfel că Damascul a căzut la 7 decembrie, iar Bashar al-Assad a fugit în Rusia.

Lossers and winners

La atacul HTS, militarii din SAF și proxy au abandonat pur și simplu tancurile și vehiculele blindate dezertând în masă, la fel cum au făcut irakienii la atacul ISIS din iunie 2014, când au fugit lăsând în mâna islamiștilor materialul militar american cu care fuseseră dotați înainte de retragerea SUA din Irak. Dar, spre deosebire de ISIS, cei din HTS, pe lângă camionete cu mitraliere similare celor din ISIS, mai aveau vehicule blindate ușoare, plus un mare număr de drone, iar informații neoficiale spun că au fost instruiți în utilizarea lor tocmai de către ucraineni. Nu întâmplător doi din liderii militari SNA au fost uciși în atacuri cu drone în Homs chiar înainte ca trupele HTS să se apropie de oraș, facilitând prăbușirea apărării. Indiferent, a fost un șoc pentru toată lumea, dar cu consecințe majore pe care unii actori încă încearcă să le digere, iar alții se grăbesc să tragă maxim de foloase. De aceea i-am putea împărți pe acești în două categorii: cei care pierd și cei care câștigă, adică lossers and winners.

Încă ceva, căderea regimului nu înseamnă că războiul civil sirian s-a încheiat. A dispărut dictatorul ce controla o mare parte din teritoriu, dar facțiunile sunt foarte diferite și cu interese contradictorii, și fiecare controlează o bucată importantă din Siria. Nu văd cum s-ar putea armoniza în termen scurt toate aceste contradicții și mă aștept ca și confruntările militare să continue. Deja au apărut primele semne, ciocniri între kurzi facțiunile pro-turce. Dar voi reveni asupra acestui aspect.

Winners

Turcia

Desigur, cel mai important câștigător este Turcia, care are interese directe în Siria, a ocupat zone tampon la graniță, și a susținut și susține grupări care s-au dovedit cele învingătoare, cele care au declanșat ofensiva împotriva regimului sirian la sfârșitul lui noiembrie, respectiv HTS și SNA. La ora actuală Turcia are cele mai importante pârghii în politica siriană și poate negocia de pe poziția celui mai puternic, și așa o va face.

Israel

Fără îndoială, este o mare victorie și pentru Israel, în ciuda animozității dintre acest stat și Turcia. Israelul se grăbește să își consolideze poziția profitând de căderea regimului Assad, unul dintre dușmanii săi. Astfel, de la înălțimile Golan, a ocupat militar o zonă tampon în interiorul Siriei pentru siguranță și pentru a-și asigura o marjă de negociere pe viitor, având în vedere că statutul Siriei pe termen scurt și mediu este neclar. Totodată s-a grăbit să profite de vidul de putere bombardând și distrugând depozite de armament sirian pentru a nu cădea în mâinile unor grupări potențial ostile, cum ar fi Hezbollah sau afiliați ai islamismului radical. Pentru asta distruge și navele militare siriene pe care le poate găsi. Dar vestea cea mai bună pentru Israel este tăierea legăturii terestre dintre Iran și Hezbollah, cu bazele principale în Liban. Hezbollahul, în urma pierderilor și decapitărilor conducerii este mult slăbit, dificil de aprovizionat, și ar putea reprezenta următoarea țintă pentru răzbunarea israeliană pentru masacrele din 7 octombrie 2023.

SUA și Occidentul

Beneficiari direcți, având în vedere că SUA a sprijinit mai multe grupări de opoziție, inclusiv pe kurzi. UE a condamnat în repetate rânduri regimul sirian, iar șansele de stabilizare nu au cum să nu fie privite favorabil de către UE, perspectiva valurilor de refugiați sirieni în Europa are șanse să scadă considerabil. Din punct de vedere al SUA, noua situație aduce pe masă ideea unor negocieri delicate cu Turcia, care este clar împotriva kurzilor și perspectivei ca aceștia să-și constituie un stat autonom sau chiar independent, care ar influența minoritatea kurdă comasată în sudul Turciei, aproape de graniță. Posibilitatea ca aceștia să aspire la un stat comun cu kurzii din Siria și Irak, unde aceștia sunt practic autonomi, îngrijorează Turcia în cel mai înalt grad.

Pentru mai multe despre poziția geopolitică a Turciei, vezi https://karadeniz-press.ro/ambitiile-geopolitice-ale-turciei-in-marea-neagra-si-dincolo-de-ea/

Lossers

Iran

Căderea lui Bashar al-Assad este o veste foarte proastă pentru Teheran. Pe lângă faptul că a pierdut un aliat cheie în Orientul Mijlociu, a pierdut și legătura terestră cu Hezbollah, cum spuneam mai sus, slăbind semnificativ poziția acestuia în fața forței Israelului, care în mod sigur se va grăbi să profite de oportunitate. Totodată, Teheranul a făcut o mișcare greșită prin atacul direct asupra Israelului de la 1 octombrie 2024, fapt care l-a pus oficial în război cu acest stat susținut direct și necondiționat de către SUA. Astfel, poziția Iranului în Orientul Mijlociu se șubrezește tot mai mult, primul proxy al său, Hezbollah, aflându-se într-o poziție dificilă. Al doilea proxy important, rebelii houthi din Yemen, care atacă navele cargo din Suez cu rachete iraniene, vor fi următoarea țintă, și este foarte posibil să vedem acțiuni directe ale Arabiei Saudite contra acestora, acțiuni sprijinite de SUA, desigur. Iar livrările de armament și drone Shahed către Rusia ar putea încetini, ceea este o veste proastă pentru următoarea pe listă.

Rusia

Rusia lui Putin este principalul perdant în această conjunctură internațională. Din 2015 încoace a investit enorm în susținerea lui Bashar al-Assad, în oameni, materiale, armament și tot ce înseamnă asta. Totul a fost pierdut în două săptămâni. Mai mult, după 2022 Rusia și-a redus contribuția în Siria, dar tot au rămas materiale importante și armament, în mare parte distrus sau capturat de rebeli.

Rusia a pierdut singurul său port la Marea Mediterană, portul Tartous, navele militare rusești prezente evacuând portul chiar înainte de căderea Damascului. Nu se pot întoarce în Rusia prin Marea Neagră, din cauza convenției de la Montreaux din 1936, Turcia controlând strâmtorile Bosfor și Dardanele și interzicând accesul în caz de război, cum este cel cu Ucraina. Navele rusești vor trebui să se întoarcă înconjurând Europa, și doar prin Oceanul Înghețat, Marea Baltică devenind lac NATO în urma aderării Suediei și Finlandei la organizație.

Rușii au evacuat tot ce au putut din bazele lor din Siria, cum ar fi baza aeriană At Khmeimim din Latakia, dar mulți oameni și materiale au rămas pe loc, practic ostateci ai rebelilor sirieni. Iar Rusia se vede nevoită să negocieze de pe o poziție inferioară soarta acestora, și rezultatul nu se întrevede foarte favorabil, având în vedere că sunt cei care i-au bombardat și ucis pe rebeli fără a face discriminare între civili și combatanți. Iar sub acest aspect, Turcia va avea un cuvânt greu de spus, așa că ne așteptăm la niște negocieri dure între Putin și Erdogan, la care Putin va trebui să cedeze destul de mult.

Încă un aspect foarte important. Pierderea Siriei reprezintă pentru Rusia pierderea unui punct important în proiectarea puterii și influenței ei în întreaga regiune, inclusiv în Africa, unde mercenarii ruși sunt implicați direct prin intermediul fostului Wagner, devenit Africa Corps după moartea lui Evgheni Prigojin și preluarea de către ministerul apărării rusesc. Astfel, mercenarii ruși desfășoară activități în Libia, Sudan, Republica Centrafricană, Mali, Burkina Faso, Niger și Mozambic. Iar pierderea Siriei înseamnă pierderea unui hub logistic prin care puteau fi aprovizionate toate aceste trupe rusești desfășurate în Africa.

Aspectul e simplu, transporturile cu avioanele Il-76 din Rusia făceau escală în Siria, acum nu o mai pot face. Majoritatea țărilor enunțate sunt în afara razei de acțiune directă a avioanelor rusești de transport, așa că aceasta poate deveni o problemă majoră. S-ar putea încerca înlocuirea Siriei cu Libia, unde Rusia susține o facțiune aflată în conflict, dar este mai dificil și costisitor. Dar, în același timp, după căderea Siriei, ne putem aștepta ca să fie rândul Libiei, unde sunt implicate și interesele țărilor europene de partea adversă a celor susținuți de Rusia. Iar în majoritatea țărilor din Africa unde Rusia este implicată, există o altă putere importantă cu interese directe, și aceasta este Franța, care în mod sigur se va implica.

Semnele sunt clare încă din 2022, de când Rusia a fost prinsă în războiul de uzură din Ucraina în care pierde constant oameni, armament, resurse și tot ce implică asta. Rusia și-a redus participarea cu mercenari în aceste state, pe mulți i-a mutat în abatorul din Ucraina, astfel că mulți dintre beneficiarii africani ai protecției rusești au început să se reorienteze, inclusiv către companii private americane de mercenari. Iar căderea Siriei adaugă o nouă problemă presantă asupra posibilității menținerii acestor mercenari ruși în țările africane. Este probabil să vedem în viitorul apropiat cum Rusia își va pierde militar influența în mai multe din aceste țări africane, fiindcă căderea Siriei poate avea un efect de domino asupra intereselor rusești din străinătate.

Și implicit asupra războiului din Ucraina.