Pe 27 noiembrie 2024, o coaliție de luptători ai opoziției a lansat o ofensivă majoră împotriva forțelor pro-guvernamentale siriene. Avansul a continuat în ritm alert iar rebelii sirieni au capturat capitala Damasc fără a întâmpina rezistență, la începutul lunii decembrie 2024. Preluarea capitalei a culminat cu plecarea președintelui Bashar al-Assad în Rusia după un război civil de 13 ani și șase decenii de conducere autocratică a familiei sale.

Într-unul dintre marile momente de cotitură pentru Orientul Mijlociu, căderea guvernului lui al-Assad a distrus un bastion geopolitic prin care Iranul și Rusia au exercitat influență în lumea arabă. Moscova a oferit azil pe criterii umanitare lui al-Assad și familiei sale, din dispoziția lui Vladimir Putin.

Numită Operațiunea de descurajare a agresiunii, această ofensivă a fost dusă de mai multe grupuri armate de opoziție siriene conduse de Hayat Tahrir al-Sham (HTS) și susținute de facțiunile aliate susținute de Turcia.

Grupul HTS – condus de Abu Mohammed al-Julani – este cel mai mare și cel mai organizat, care a condus guvernoratul Idlib cu ani de zile înainte de această ofensivă.

Alte grupuri care au luat parte la operațiune au fost Frontul Național de Eliberare, Ahrar al-Sham, Jaish al-Izza și Mișcarea Nour al-Din al-Zenki, precum și facțiunile susținute de Turcia.

Rapiditatea cu care Bashar al-Assad a plecat a înmulțit întrebările asupra evenimentelor din Siria. Căderea regimului a fost mult prea rapidă și decisivă, fapt greu de explicat având în vedere prezența militară a Rusiei în Siria în cele două baze: de la Tartous și Khmeimim, din provincia Latakia.

Rebelii care au luat Siria ar fi trebuit să fie o țintă militară ușoară pentru Rusia, care a intervenit anterior de multe ori pentru a împiedica prăbușirea regimului. Siria a fost lăsată în mâna rebelilor fără luptă atât din partea armatei siriene cât și a Rusiei. Parcă toată țara fost abandonată Israelului, SUA și Turciei, Rusia și Iranul făcând un pas în spate.

Militanții sirieni Hayat Tahrir al-Sham (HTS) au câștigat controlul deplin asupra provinciei Latakia unde sunt staționate bazele rusești dar nu au pătruns, însă, în interiorul lor, continuând să funcționeze normal. Nici Ambasada Rusiei de la Damasc nu a fost vizată de rebeli.

Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov a spus că se va discuta cu autoritățile despre menținerea bazelor rusești, fiind previzibilă negocierea unui nou acord cu noile autorități.

Peskov a spus că Rusia ia toate măsurile de precauție necesare pentru a asigura securitatea bazelor sale din Siria. Rusia nu își poate permite să piardă aceste baze și facilități militare pentru că sunt mult prea importante pentru prezența sa în Orientul Mijlociu și Africa, plus în Mediterana. Menținerea lor a fost, în mod cert, o condiție de no-combat a lui Vladimir Putin.

Bashar al-Assad a fost forțat să plece fără luptă

Lumea arabă s-a împărțit în două tabere – una a țărilor aliate SUA, conduse de sunniți, cum ar fi Arabia Saudită și Egipt, cealaltă din Siria și Iranul condus de șiiți, cu legăturile lor cu Hezbollah și militanții palestinieni. Rusia a fost statul care nu este învecinată cu Siria direct dar a jucat rolul de susținătoare vitală a regimului al-Assad, mai ales a lui Bashar, după declanșarea Primăverii Arabe și a războiului civil care a afectat stabilitatea țării, începând cu 2011.

Bătălia, mai curând diplomatică, pentru schimbarea de regim în Siria a durat doar o săptămână. Președintele sirian a fugit din țară, paralel cu intrarea rebelilor în Damasc, punând capăt dramatic luptei sale de aproape 14 ani de a păstra controlul, în timp ce țara s-a fragmentat într-un război civil brutal care a devenit un câmp de luptă proxy pentru puterile învecinate, plus Statele Unite. Oamenii lui al-Assad nu s-au luptat și și-au abandonat posturile, un gest greu de înțeles dar explicabil pe măsură ce au înțeles că este o cauză pierdută.

Ieșirea din scenă a lui Bashar, în vârstă de 59 de ani, a fost în contrast puternic cu primele sale luni ca președinte al Siriei, în anul 2000, când mulți sperau că va fi un tânăr reformator după trei decenii de regim forte al tatălui său.

Foarte adevărat este că, din punct de vedere militar, regimul al-Assad a fost slab de ani de zile, bazându-se pe sprijinul militar rus și iranian pentru a se susține.

Când s-a confruntat cu protestele împotriva guvernării sale, izbucnite în martie 2011, al-Assad a aplicat represiunea severă pentru a zdrobi opoziția. Revolta din 2011 s-a transformat într-un război civil, iar președintele sirian a acționat militar împotriva orașelor controlate de opoziție, cu sprijinul Iranului și a Rusiei. Războiul a ucis aproape jumătate de milion de oameni și a strămutat jumătate din populația antebelică a țării, de circa 23 de milioane. Bashar Al-Assad a devenit extrem de nepopular deoarece sirienilor le era din ce în ce mai greu să supraviețuiască, inclusiv pentru soldații săi, dintre care majoritatea nu mai voiau să lupte pentru el. În ultimii ani, guvernul lui al-Assad a recâștigat controlul asupra majorității teritoriului Siriei, nord-vestul a rămas sub controlul grupurilor de opoziție, iar nord-estul sub control kurd. În pofida acuzelor de restrângere a drepturilor omului și folosirea unui sistem de centre de detenție în care mulți sirieni acuzați de opoziție față de regim au pierit, conflictul intern părea să fie înghețat până când ceva a precipitat evenimentele.

Astfel, deși nimic nu anunța căderea regimului, totuși în câteva zil, ce părea de neclintit s-a prăbușit în relativă liniște iar geopolitica zonei Orientului Mijlociu a suferit un veritabil cutremur. Cu doar 12 ore înainte de căderea Damascului, Rusia, Iran și Turcia s-au întâlnit pe marginea Forumului de la Doha. În fruntea agendei s-a aflat prăbușirea iminentă a regimului sirian. Au încercat, în cadrul negocierilor, să se stabilească, cel puțin oficial, dacă regimul lui Bashar al-Assad poate fi salvat și au știut cel mai probabil că totul s-a terminat când Rusia a decis că nu va interveni. Cele trei țări au emis o declarație fermă cerând păstrarea integrității teritoriale a Siriei și negocieri între grupul rebel Hayʼat Tahrir al-Sham (HTS) și Bashar al-Assad. Ulterior, s-a aflat că discuțiile între statele implicate în treburile Siriei erau derulate de mai mult timp.

Rusia a dat Siria la schimb Turciei în schimbul integrării și mai profunde în BRICS?

Putin este criticat că este slab în reacții când vine vorba de Occident dar își dorește pacea și are mari speranțe cu venirea lui Donald Trump. Întrebarea este dacă a consimțit să abandoneze Orientul Mijlociu în fața Turciei, SUA și Israelului dacă gestul său ar aduce, la schimb, pacea la granițele Rusiei cu Ucraina? „Noi renunțăm la Orientul Mijlociu și voi renunțați la Ucraina” poate fi o ipoteză de negociere dar rămâne o speculație. Varianta că Moscova a răspuns, în special, dorințelor Turciei vis a vis de Siria pare să câștige teren.

Cine sunt câștigătorii și pierzătorii plecării lui Bashar al-Assad? Colapsul lui al-Assad din Siria este o lovitură pentru „Axa de rezistență” a Iranului, rămas un satelit slab al Moscovei. Construite de-a lungul anilor sau deceniilor de sprijin iranian, grupurile acestui construct militaro-religios se descriu drept „Axa Rezistenței” față de Israel și influența SUA în Orientul Mijlociu.

Axa include nu numai Hamas, gruparea palestiniană care a declanșat războiul atacând Israelul pe 7 octombrie, ci și mișcarea Hezbollah din Liban, mișcarea Houthi din Yemen, diverse grupuri armate șiite din Irak și Siria.

Teritoriul sirian preluat de islamiști este deosebit de important pentru Turcia, Iran, Israel, Statele Unite și Rusia și toți acești jucători vor câte ceva din el. Turcia este cea mai interesată de problema kurzilor iar Israel să elimine un pericol de atac asupra teritoriilor sale dinspre Siria. S-au înmulțit și teoriile că Turcia și Israel vor să ocupe părți mari din Siria în vederea extinderii teritoriului național iar al-Assad și rușii erau singurul obstacol.

Bashar al-Assad nu a plecat convins de imposibilitatea de a mai menține regimul, mai ales că nimic nu indica o ofensivă de succes a rebelilor iar Siria reluase legăturile cu unele state arabe. Ba chiar declarația lui Erdoğan, care a spus ca l-a chemat pe Bashar al-Assad la negocieri si că acesta a refuzat, arată că fostul președinte nu se temea în mod real. El a fost invitat la negocieri de către americani, negocieri pe care le-a refuzat spunând că „atunci când am avut eu disponibilitatea, mi-ați întors spatele”.

În prima declarație din exilul moscovit, Bashar al-Assad a spus: „Niciun moment în timpul acestor evenimente nu m-am gândit să demisionez sau să caut refugiu, nici o astfel de propunere nu a fost făcută de vreo persoană sau partid”. „Singurul curs de acțiune a fost să continuăm lupta împotriva atacului terorist”, a ținut el să infirme o posibilă intenție de a renunța.

Modul atipic și rapid în care s-au desfășurat evenimentele prin prăbușirea aproape fără confruntări a țării, plecarea intempestivă a lui al-Assad, în timp ce aparatul de stat a rămas pe pozitii, ridică întrebări dar oferă și posibile indicii. Plecarea lui Bashar al-Assad a fost o negociere între Iran, Rusia, Turcia si jihadiști, cauzată de faptul că regimul lui al-Assad nu mai putea tine piept kurzilor care amenintau cu o cucerire a Alepului și croirea unui culoar de ieșire la Mediterana, fapt care nu convine nimănui.

Concentrarea Moscovei pe războiul său din Ucraina și loviturile aduse aliaților Iranului în urma războiului din Gaza – în special decimarea Hezbollah-ului de către Israel în ultimele două luni – l-au lăsat pe liderul sirian cu un sprijin redus. Putin ar fi putut rezolva avansul rebelilor printr-un răspuns militar consistent, dar nu a făcut-o. Aruncarea mai multor resurse rusești în Siria nu avea să schimbe lucrurile pentru Bashar al-Assad dar ar fi îngreunat căderea regimului și acest fapt nu convenea vecinilor Siriei.

Rusia a evitat să mai fie prinsă într-un conflict care ar fi durat decenii, cum a pățit Uniunea Sovietică și Statele Unite în Afganistan. Riscul real de a consuma resurse pe un teritoriu din ce în ce mai greu de menținut sub autoritatea regimului lui Bashar a dus la decizia cunoscută însă Moscova nu a oferit gratis no-combat-ul bazelor sale militare.

Putin știe șah geopolitic și a făcut o mutare în favoarea Turciei ca să capteze bunăvoința lui Erdoğan care vrea nu doar să-i anihileze pe kurzii din nordul Siriei dar jinduiește, în ciuda declarațiilor pacifiste, alături de Israel, să ocupe, în viitor, părți din teritoriile Siriei. Cum Erdoğan aspiră la gloria otomanilor, Vladimir Putin se pare că a cântărit câștigul ulterior pe care Turcia va trebui să-l întoarcă Rusiei. Putin a mutat strategic active militare cheie de la posturile lor din Siria la începutul operațiunii militare a rebelilor.

Rusia a încercat să mențină discuțiile privind normalizarea relațiilor dintre Turcia și Siria, dar al-Assad a refuzat, refuzând orice compromis. Președintele Erdoğan a reamintit că l-a invitat de mai multe ori în 2024 pe Bashar al-Assad pentru discuții pentru a „determina viitorul Siriei împreună”, dar liderul sirian nu a răspuns pozitiv la o astfel de întâlnire. Viitorul sirian însemna, de fapt, împărțirea sa în sfere de influență cu care Bashar să fie de acord.

Intransigența lui al-Assad a ajutat la declanșarea ofensivei opoziției susținute de Turcia în noiembrie. Armata siriană subfinanțată și demoralizată s-a prăbușit rapid, permițând rebelilor să măture țara și să captureze Damascul.

Moscova și Teheranul, la rândul lor, au decis să-și reducă pierderile. Astfel, Vladimir Putin a încheiat o înțelegere cu inamicul protejatului său, însă nu gratis.

Turcia confirmă negocierile cu Rusia

De când a început războiul civil sirian în 2011, Ankara a fost un susținător principal al grupurilor de opoziție siriene, inclusiv al unor facțiuni care s-au alăturat ofensivei conduse de gruparea islamistă Hayat Tahrir al-Sham. Cu toate acestea, Turcia clasifică HTS drept organizație teroristă și a susținut ofensivă rebelă în Siria. Ministrul turc de externe Hakan Fidan a declarat că țara sa a reușit să convingă atât Rusia, cât și Iranul să se abțină de la interferența militară în Siria în timpul ofensivei forțelor de opoziție.

Într-un interviu acordat canalului turc NTV, Fidan a declarat: „Cea mai importantă problemă a fost dialogul cu rușii și iranienii pentru a confirma că nu vor interveni militar în ecuație. Am discutat cu ei și au înțeles”.

„Pentru a reduce pierderile, am lucrat pentru a atinge obiectivul fără a vărsa sânge prin negocieri direcționate cu două părți importante capabile să folosească forța”, a adăugat Fidan. Turcia nu a intervenit direct în ofensiva rebelilor dar a dat undă verde operațiunii limitate în zona rurală din Alep.

Fidan a confirmat că dacă al-Assad ar fi obținut sprijin rus și iranian, „succesul opoziției ar fi durat mult mai mult și ar fi fost mai sângeros”. El a dat de înțeles că Turcia a reușit să convingă Moscova și Teheranul: „Rușii și iranienii au înțeles că acest lucru nu mai are sens. Omul în care au investit nu mai merita investiția.”

Oficialul turc a subliniat, de asemenea, că atât Rusia, cât și Iranul și-au dat seama că situația și condițiile din regiune și din lume nu mai sunt aceleași cu un deceniu înainte.

Fidan a subliniat prioritățile Ankarei ca facilitarea unei tranziții pașnice, păstrarea integrității teritoriale a Siriei și reducerea influenței grupurilor kurde siriene, pe care Ankara le consideră o amenințare de vârf pentru securitatea națională.

Anterior acestor evenimente Turciei i s-a oferit statutul de „țară parteneră” de către BRICS, declara ministrul turc al comerțului, Omer Bolat, la mijlocul lunii noiembrie, după ce Ankara și-a prezentat, în septembrie, cererea de aderare la blocul economic alternativ al Occidentului, ca membru cu drepturi depline.

Ministrul turc a spus că statutul face parte dintr-un „proces de tranziție” de aderare la blocul BRICS. Bolat nu a clarificat atunci dacă Turcia a acceptat propunerea. Președintele Erdoğan a declarat, misterios, după evenimentele din Siria: „Acum, există doar doi lideri experimentați în lume. Aceștia sunt eu și Vladimir Putin. Nu spun asta pentru că unul dintre ei sunt eu. Dar am fost în funcție timp de 22 de ani, aproape la fel de mult ca domnul Putin. Ceilalți au plecat. Și vrem ca dialogul nostru să continue. Este important să continuăm politica”.

O relație politică divergentă dar o relație economică fructuoasă

Căderea regimului sirian a fost văzută, în majoritatea analizelor, drept o lovitură dată rușilor. Pe cât de mult este o victorie pentru președintele Recep Tayyip Erdoğan, care își vede influența regională întărită, pe hârtie pare a fi un regres major pentru Vladimir Putin, amenințat cu diminuarea influenței sale diplomatice în regiune și a incertitudinii funcționării bazelor sale militare în Siria, care, momentan, par în siguranță. Cronologia relațiilor turco-ruse arată o alternanță de colaborare și rivalitate în care Rusia pare că a tot cedat politic în favoarea Ankarei pentru a câștiga economic.

Rusia și Turcia au susținut părțile opuse în războiul civil din Siria care a început în 2011. Tensiunile au culminat când un avion de luptă turc a doborât un avion de război rusesc lângă granița dintre Turcia și Siria în noiembrie 2015, la scurt timp după ce Moscova și-a lansat campania aeriană pentru a-l sprijini pe al-Assad.

Kremlinul a răspuns cu sancțiuni economice drastice care au provocat pagube economice masive Turciei. Erdoğan și-a cerut scuze, ulterior, pentru a îmbuna Kremlinul. Putin l-a salvat pe președinte turc atunci când s-a confruntat cu o tentativă de lovitură de stat militară în iulie 2016, iar relațiile au fost ameliorate.

În Siria, Moscova și Ankara au negociat, în 2018, un acord de încetare a focului și de dezescaladare pentru provincia Idlib, din nord-vestul Siriei, la granița cu Turcia.

În 2018, cele două țări au concurat și pentru influența în Libia, unde Rusia a sprijinit forțele loiale comandantului militar Khalifa Hifter, în timp ce Turcia a susținut inamicii acestuia din Tripoli.

De asemenea, Turcia a încercat în mod agresiv să-și sporească influența în fostele națiuni sovietice din Asia Centrală de limbă turcă care concurează cu Rusia și China.

În 2020, Moscova nu a intervenit când aliatul Turciei, Azerbaidjan, a înfrânt forțele etnice armene în regiunea separatistă Nagorno-Karabah. Kremlinul a preferat să dezamăgească Erevan-ul și nu ajute partea armeană pentru a nu antagoniza Azerbaidjanul și Turcia, cu toate că are o bază militară în Armenia.

Rusia a cultivat permanent legăturile economice cu Turcia, chiar dacă interesele lor politice nu au coincis. Rusia a sporit exporturile de gaze naturale către Turcia printr-o conductă de la Marea Neagră, a construit prima centrală nucleară din Turcia și a furnizat sisteme avansate de apărare aeriană. Legăturile cu Turcia au devenit și mai importante pentru Putin după ce a invadat Ucraina în 2022. Occidentul a răspuns cu sancțiuni economice dure, i-au restricționat Rusiei accesul la sistemul financiar internațional și la piețele occidentale, au închis rutele de transport și au oprit exporturile de tehnologii cheie. Turcia a furnizat Kievului cu arme dar a acuzat SUA și NATO că au alimentat conflictul. De asemenea, în loc să sporească retorica victoriei Ucrainei asupra Rusiei, în martie 2022, Turcia a găzduit la Istanbul discuții de pace între Rusia și Ucraina, soldate, însă, cu un eșec.

Ankara, alături de Națiunile Unite, a negociat în 2023 un acord care a permis exporturile de cereale ucrainene din porturile sale de la Marea Neagră, un acord care a contribuit la scăderea prețurilor la alimente la nivel mondial. Refuzul lui Erdoğan de a asculta doar de interesele occidentale l-a poziționat într-un aliat valoros pentru Rusia care i-a făcut concesii pentru a menține relațiile economice profitabile. Turcia, la rându-i, este dependentă de vasta piață rusă, de aprovizionarea cu gaze naturale și de un flux de turiști din Rusia care aduc bani buni industriei sale turistice.

Concentrarea Rusiei asupra Ucrainei i-a erodat influența în regiunile în care Turcia și alți jucători au încercat să profite. Siria era pe listă și putem specula că a fost ținută ca monedă de schimb pentru momentul oportun. Decât să riște să fie alungată din Siria ocupată de rebeli, Rusia a mutat la timp.

Bashar al-Assad a devenit, practic, un activ consumabil în calea promovării noii agende BRICS pe care o caută Rusia, Iran și China. Pentru BRICS, Turcia este un obiectiv important iar al-Assad a trebuit să plece în momentul în care nu a acceptat voluntar împărțirea țării sale.

Moscova a tranzacționat un nedorit Afganistan sirian pentru miza mult mai mare pe care Federația Rusă o proiectează în lumea multipolară la care s-a angajat alături de China și alte state. O posibilă ezitare sau amânare a angajamentului Turciei în ecuația BRICS va fi greu de justificat de Ankara având în vedere ajutorul dat de Rusia în Siria. De asemenea, Rusia are relații strategice și cu statele din Golf pe care nu a vrut să le altereze pentru un regim politic și militar pe moarte.

A preferat să sacrifice un regim epuizat și să fie răsplătită de cei care au de câștigat din degringolada siriană: Turcia, Israel și Statele Unite.

Moscova vrea să-și păstreze bazele militare din Siria care au rolul lor vital în derularea afacerilor cu Africa și Orientul Mijlociu și să mențină Turcia în siajul intereselor sale economice și ancorată puternic în BRICS. Toți cei implicați în dosarul sirian câștigă ceva, se pare. Singura care pierde este Siria.