Rușii se mută din Siria în Libia, generând vulnerabilitatea Uniunii Europene

de | ian. 23, 2025 | Analize, FEDERATIA RUSA | 0 comentarii

După cum am analizat într-un articol în Karandeniz Press din ianuarie, Rusia a pierdut războiul energetic din Orientul Mijlociu. Dar și influenta geopolitică în detrimentul Turciei și Israelului. După înlăturarea președintelui Bashar Al-Assad de la putere și plecarea sa în Federația Rusă, Turcia a amenințat că va zdrobi miliția kurdă siriană, despre care spune că […]

După cum am analizat într-un articol în Karandeniz Press din ianuarie, Rusia a pierdut războiul energetic din Orientul Mijlociu. Dar și influenta geopolitică în detrimentul Turciei și Israelului.

După înlăturarea președintelui Bashar Al-Assad de la putere și plecarea sa în Federația Rusă, Turcia a amenințat că va zdrobi miliția kurdă siriană, despre care spune că este o extensie a PKK-ului, adică a Partidului Muncitorilor din Kuridstan.

Ankara a spus că această miliție trebuie desființată și toți membrii PKK de rang înalt să fie alungați din Siria, deoarece altfel va interveni. Astfel s-au determinat negocieri privind viitorul SDF (Syrian Democratic Forces), care este principalul aliat al Statelor Unite în lupta împotriva Statului Islamic din nord-estul Siriei.

Un oficial al Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK) a declarat in ianuarie 2025 că gruparea militară a sa din Siria va fi de acord să părăsească nord-estul Siriei dacă Forțele Democratice Siriene (SDF) aliate cu SUA își mențin un rol important de conducere acolo. Amintim ca PKK este considerat un grup terorist de Turcia, Statele Unite și țările Uniunii Europene. PKK luptat ca o insurgență separatistă împotriva statului turc timp de 40 de ani și peste 40.000 de oameni au fost uciși în conflict.

Washingtonul a cerut o „tranziție gestionată” pentru aliatul său, SFD care a preluat puterea în Siria, iar comandantul SDF a spus că orice membru al PKK ar părăsi Siria dacă Turcia este de acord cu încetarea focului.

Preluarea puterii în Siria de un aliat al SUA face ca forțele armate rusești, care l-au sprijinit pe Bashar Al-Assad, să se retragă.

În ciuda retoricii avute de Ahmed al-Sharaa, noul conducator al Siriei, este sigur că forțele armate ruse se pregătesc să-și evacueze cele două baze principale din țară (Tartus și Hmeimim). Sub protecția armatei turce, armata rusă, prezentă și în alte multe locații, s-a retras inițial în aceste două baze. Acum experții observă un trafic de avioane de transport care se îndreaptă către bazele rusești din Cyrenaika și Fezzan din sud – estul Libiei.

În primul rând, este important să analizăm prezența Rusiei pe țărmurile Golfului Sidra și în zonele adiacente. URSS-ul a construit, încă din vremea colonelului Muammar Gaddafi, baze navale pe țărmul Libiei care au consolidat prezenta URSS, și mai apoi a Federatie Ruse, în sudul Mediteranei. Încă din 1969, Libia a fost un partener strategic semnificativ al URSS. Din 1974, timp de 20 de ani, mii de militari sovietici au trecut prin Libia pentru a pregăti forțele armate siriene. Între timp, o mare parte din datoria Libiei față de Rusia, statul succesor al Uniunii Sovietice, a fost anulată în schimbul unor noi contracte cu armament. Între timp Rusia a pus bazele unei acoperiri geopolitice, diplomatice și militare în spațiul MENA, cu câștiguri reale în Africa Subsahariană.

Astăzi în Libia sunt multe ”miliții” care divid teritoriul depopulat și care controleză diverse zone de diferite mărimi, împarțite după etnie, triburi, loialități și dusmănii teologice și ideologice. Exită însă o ruptură majoră între est și vest (Cyrenaika și Tripolitania) cu potențial de a provoca un al doilea război libian. Situația însă este exploatată de grupurile jihadiste care pretind că fac parte din „Statul Islamic” (ISIS) și care au dominat o vreme 300 km de coastă în regiunea Sidra.

În timp ce ONU sprijină guvernul de la Tripoli a lui Fayez al-Sarraj, care ar trebui să reunească diferitele organizații și partide din Libia și să pună la punct un nou sistem politic, autoritățile ruse îl sprijină în mod deschis pe generalul Khalifa Haftar, care obstrucționeza eforturile internaționale și punerea în aplicare a Acordului de la Skhirat, din Maroc semnat în decembrie 2015.

Haftar (81 de ani), are o pregătire militară serioasă (inclusiv în URSS), a participat la diverse războaie și lovituri de stat, participând inclusiv în Războiul de Yom de Kippur, unde a condus corpul libian. A mai luptat în Zair și Kenya înainte de a ajunge în Statele Unite, unde a stat vreo douăzeci de ani. După căderea lui Gadafi, acesta s-a intors în Libia, preluând controlul în Cyrenaika și virând spre Rusia.

Alianța cu milițiile lui Haftar a făcut din Rusia un jucător cheie în procesul politic libian, făcând parte dintr-un proiect geopolitic afro-mediteranean mult mai mare. Mareșalul Haftar se află în centrul unui triunghi diplomatic Rusia – Egipt – Algeria care deschide perspective Moscovei în Africa de Nord, pe malul sudic al Mediteranei, vizavi de Europa. Succesul Rusiei are consecințe asupra echilibrelor regionale de putere și în domeniul energetic. Ideea rusă a unui „OPEC a gazelor” ar putea fi propusă din nou Algeriei, sau chiar Egiptului, viitor mare producător de gaze. Nu trebuie să uităm și de posibilitatea instrumentalizări fluxurilor migratorii care destabilizază Europa, ăn care Rusia are deja experiența deceniului trecut.

Problema este ca Turcia (și Frația Musulmană) sprijină guvernul de la Tripoli a lui Fayez el-Sarraj, trimițând inclusiv blindate și drone impotriva lui Haftar. Astfel Ankara a zădărnicit ambițiile țărilor membre ale ”Forumului Gazului”, format în ianuarie 2019 și care include Grecia, Cipru și Israel.

Constatăm că există un conflict clar între Rusia și Turcia pe teritoriul libian. La 2 ianuarie 2020, Marea Adunare Națională a Turciei a aprobat trimiterea de trupe turcești în Libia, formate din mercenari recrutați din Armata Națională Siriană. Angajamentul militar al Turciei, a permis guvernului sirian sprijinit de ONU să câștige bătălia de la Tripoli din iunie 2020, după care mareșalul Haftar și mercenarii ruși ai grupului Wagner s-au retras. De atunci, prezența militară turcă în Tripolitania a prins rădăcini, întărind ambițiile diplomatice ale Ankarei în Marea Mediterană, până în Maghreb. Pe scurt, intervenția militară a Turciei în Libia, într-un moment în care spațiul său de acțiune în Siria și estul Mediteranei era mimim, i-a permis să-și reafirme puterea și ambițiile regionale, din Orientul Mijlociu până în Africa de Nord, în opoziție cu Federația Rusă.

Căderea regimului al-Assad a schimbat profund configurațiile geopolitice din Africa de Nord și Orientul Mijlociu. Turcia, capabilă să normalizeze relațiile diplomatice cu regimurile arabe sunite din regiune (Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Egipt), și aliată cu Qatar, este acum învingătoarea în Siria. Dincolo de „chestiunea kurdă” (autonomia de facto a unei mari părți a Kurdistanului sirian), pe care intenționează să o soluționeze în avantajul său, Erdogan se prezintă drept protectorul unei „noi Sirii”, umplând golul strategic lăsat de plecarea ruşilor.

Rusia încercă să compenseze pierderile din estul și sudul Libiei, mutănd militarii și echipamentele din bazele siriene în Libia, întărind Corpul Africii – provenind din armata privată rusă – Wagner și pregătindu-se de de un război hibrid din bazinul Mediteranei și sudul Europei până în Sahel.

Pentru a contracara manevrele rusești, Turcia își întărește pozițile în Libia unde are baze și puncte de sprijin. Rusia având experiențele conflictelor înghețate este posibil să aplice rețetele din Caucaz și Ucraina, putând să complice și să modifice situația geopolitică.

Relaționarea Rusia – Turcia este complexă, cele două țări fiind interdependente din punct de vedere economic, ocolind sancțiunile internaționale făcând comerț cu mărfuri rusești, contrabandă cu petrolul rusesc și furnizand UE gaz prin Turk Stream și Blue Stream. Nu este exclus ca cele două țări să dezvolte o formă eficientă de conflict – cooperare peste Statele Unite și aliații săi europeni, care ar însemna extinderea forțelor destabilizatoare în bazinul sudic al Mediteranei, greu de contracarat.

Situația este complicată deoarece avem un lanț de conflicte în regiunea Marea Neagră – Marea Mediterană – războiul din Ucraina, conflictul Israel – Hamas, conflictul Israel – Hezbolah, situația din Siria, acțiunile Iranului directe sau prin proxi din zona Golfului Persic și Mării Roșii, conflictele înghețate din Georgia și conflictul din Nagorno Karabah. Cu toate că forțele navale americane sunt prezente în Marea Mediterană și în zona Golfului Persic, acestea pot fi mutate oricând în Pacificul de Vest și Marea Chinei de Sud dacă se inflamează tensiunile dintre China și Taiwan, lăsând vulnerabilă Uniunea Europeană. Dacă mai intervin și tensiuni în Oceanul Arctic, atunci toată greutatea apărării Europei va cădea pe țările NATO europene.

0 Comentarii

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Concurs eseuri