Geopolitica este nu numai o știință, ci și o artă, la fel ca și surorile ei, geoeconomia sau geostrategia. Trebuie să le înțelegi, să le cunoști și să le aplici pentru a-ți maximiza poziția pe plan internațional, în funcție de potențialul pe care îl ai și ambițiile proprii. Dar, cel mai important, trebuie să știi cum să aplici aceste cunoștințe pentru a-ți atinge țelul propus. Fiindcă geopolitica și geostrategia nu sunt neapărat un dat, un cadou, respectiv poziția și puterea dată de geopolitică la un moment dat nu înseamnă permanentizarea acestei poziții, ci doar o secvență la un anumit timp istoric. Iar dacă nu înțelegi timpul istoric și mecanismele sale ești condamnat să pierzi poziția geopolitică pe care o aveai cu puțin timp în urmă. Fiindcă geopolitica înseamnă competiție, rivalitate, hegemoni și challengeri, puteri regionale și puteri care încearcă să devină regionale, puteri și hegemoni mondiali, challengeri la hegemonia mondială sau care încearcă să devină hegemoni mondiali sau regionali, sau puteri care până ieri erau hegemoni mondiali și decad la rangul de hegemoni regionali sau mai rău, în timp ce alții încearcă să le ia locul.

Fiindcă lumea este o competiție pentru hegemonie, ne place sau nu, dar asta este. Iar istoria ne demonstrează că hegemonii se schimbă, liderii mondiali sau regionali se schimbă, nimic nu este permanent, totul este în schimbare în decursul timpului, al istoriei. Este grav când o putere regională sau mondială nu realizează că pierde puterea, își pierde statutul, și elemente din conducere sau chiar populația se opun acestui trend inevitabil. În acest caz este ca un animal de pradă rănit, care este imprevizibil și acționează imprevizibil, inclusiv agresiv (ca și Rusia acum), declanșând războaie pentru întoarcerea cursului istoriei, războaie care pot deveni regionale sau chiar mondiale, după cum am mai văzut.

Fiindcă geopolitica este o artă, dar trebuie să știi să o interpretezi, ca să nu te pui împotriva cursului istoriei. Și pentru a fi un jucător geopolitic important, trebuie să realizezi care este diferența între ambițiile tale de astfel de jucător potențialul și cel real. Fiindcă există potențialul și realul, adică adevărata valoare aplicată a puterii. Iar arta în geopolitică este să nu îți dovedești realul decât atunci când ești sigur că această demonstrație corespunde cu ceea ce vrei să dovedești, ba mai mult, să îți întărească și depășească potențialul pentru o mai bună poziționare pe scara puterii pentru rolul geopolitic ce îl dorești.

Fiindcă potențialul este una și realul este alta. Potențialul este ceea ce este dat pe hârtie, adică puterea militară, economică, politică, diplomatică etc., ceea ce pare că ești, respectiv o mare putere sau una regională. Potențialul este dat de statistici, de analize, de modul în care îți folosești acest potențial în relațiile internaționale, de ceea ce obții pe baza acestui potențial. Este vorba de prestigiu, respectiv un amestec de teamă și respect. Adică puterea potențială și modul de aplicare a acesteia pentru a obține poziția geopolitică dorită. Există și termenul de soft power introdus de Joseph S. Nye, tocmai pentru a evidenția acest aspect.

Dar există realul, diferit de potențial, care apare atunci când încerci prin forță sau persuasiune să îți dovedești acel potențial al puterii. Dacă îl dovedești prin această încercare, îți întărești potențialul și poziționarea geopolitică are de câștigat, respectiv devii mai respectat și greutatea geopolitică crește, în sensul că toți, aliați sau adversari, te iau mai în serios ținând cont de această demonstrație care îți îmbunătățește poziția. Dar dacă eșuezi, această poziție scade, cu cât eșuezi mai mult, cu atât căderea va fi mai dură. Odată ce ai dovedit că realul nu este pe măsura potențialului, aliații te vor părăsi căutând alți protectori mai potenți, iar adversarii vor încerca să profite de slăbiciunea dovedită pentru a-ți lua locul. Și chiar aliații vor încerca să profite pentru a-și îmbunătăți poziția lor proprie.

De cele mai multe ori, un calcul greșit sau o acțiune necugetată sunt suficiente pentru a dezvălui că realul este mult diferit de potențialul afișat și menținut zeci de ani, iar efortul de zeci de ani se poate prăbuși într-o clipă.

Nu este numai cazul Rusiei în prezent, istoria ne oferă sute de exemple, dar liderii politici actuali nu învață din asta.

Exemple din istorie

Exemplele sunt extrem de numeroase, s-ar putea scrie mii de pagini fără a epuiza subiectul. Voi da, totuși, câteva. Imperiul Otoman a fost la apogeu în secolul XVI, în timpul lui Soliman Magnificul (1520-1566), după care a urmat un declin lent, dar inevitabil, ajungând ca să dispară după primul război mondial. În secolul XIX și începutul secolului XX, cel mai mare imperiu era cel britanic, se spunea că pe teritoriul său soarele nu apune niciodată. După al doilea război mondial, în decurs de trei decenii, rămânea doar o amintire a gloriei de odinioară. Putem spune că este o excepție, în sensul că după al doilea război mondial, confruntat cu pierderile din colonii și înțelegând cursul istoriei, britanicii au renunțat pașnic la imperiu, recunoscând independența fostelor colonii și preferând o formă asociativă de state independente sub forma Commonwealth-ului. Cum spuneam, este o excepție, alte imperii coloniale, cum ar fi cel francez sau olandez, au luptat pentru a-și menține statutul imperial, vezi războaiele din Alger (1956-1962) sau Indochina (1948-1954).

În 1913, Germania era în ascensiune, un challenger la hegemonia mondială, cinci ani mai târziu era o ruină. Tot în 1913 Austro-Ungaria era un imperiu multinațional ce cuprindea mare parte din Europa Centrală, șase ani mai târziu doar o amintire. Cauza căderii atât de bruște? Războiul. Respectiv faptul că au declanșat primul război mondial pentru a-și îmbunătăți potențialul printr-o confruntare directă cu hegemonii, având o impresie supradimensionată despre potențialul propriu și fără să înțeleagă pe deplin realul, respectiv ce pot face. În sensul că nu au avut răbdare (Germania) pentru a crește treptat și au considerat că o lovitură bruscată printr-un război le-ar aduce rolul ce îl doreau, dominația mondială.

În cazul Austro-Ungariei, confruntată cu grave probleme interne sub forma ridicării naționalităților asuprite, au încercat rezolvarea acestora printr-o manevră de forță sub forma războiului, încercând să amâne trendul ce ducea inevitabil spre disoluție. Chiar moștenitorul tronului, Franz Ferdinand, asasinat la Sarajevo la 28 iunie 1914, era adeptul trecerii la o federație, conștient că forma actuală a imperiului nu mai poate să dureze fără convulsii care ar fi distrus construcția dualistă. Chiar românul Aurel Popovici a propus în 1906 crearea unei federații sub numele Statele Unite ale Austriei Mari, iar Franz Ferdinand era adeptul acestei idei. Dar conducerea maghiară cu premierul Istvan Tisza a refuzat și a mers pe calea războiului, cu rezultatul care se cunoaște.

Cert este că primul război mondial a dus la căderea a patru imperii, cel german, austro-ungar, otoman și rus. Putem spune că acest eveniment a fost un cutremur geopolitic major, care a dus la schimbări nemaivăzute până atunci pe harta Europei și a lumii, evidențiind ce se poate întâmpla când unele puteri regionale nu realizează care le este adevăratul potențial față de provocarea cu realitatea, când consideră că potențialul lor este atât de mare încât îl pot transforma în real, și realitatea îi contrazice cu extremă duritate, care poate duce la o cădere majoră și accelerată de pe lista puterilor regionale cu pretenții la cea mondială. O slabă înțelegere a geopoliticii și a geostrategiei, dar și a geoeconomiei, care nu poate rămâne fără rezultate dezastruoase.

Cazul rusesc

O mențiune aparte merită cazul Rusiei și a continuării acesteia, Uniunea Sovietică, dar și Rusia după 1991. Rusia este un imperiu prin excelență, în ideea că nu a renunțat niciodată la mentalitatea imperială. Timp de trei sute de ani de dominație mongolă, după bătălia de la Kalka (1223), ambițiile imperiale ale statului rus au fost ținute în frâu tocmai de această dominație a hegemonului. După ce s-a scuturat de jugul mongol, pe timpul lui Ivan cel Groaznic (1547-1584) care cucerește Kazanul și Astrahanul și începe expansiunea spre Siberia, apetitul de cuceriri al rușilor nu poate fi domolit în nici un fel. Dar punctul în care apetența rușilor spre expansiune imperială se accentuează este domnia lui Petru cel Mare (1682-1725). De atunci Imperiul Rus se extinde în toate direcțiile în principal prin război. Paul Dobrescu, în Geopolitica, spune că, practic, în fiecare an din secolele XVIII-XIX Rusia a anexat un teritoriu de mărimea Olandei, iar din cei 170 de ani dintre 1700 și 1870 Rusia a petrecut 106 ani în război, în 38 de campanii dintre care numai două au fost defensive.

Și Imperiul Rus a sucombat în urma primului război mondial, au urmat cinci ani de război civil în urma cărora ies învingători bolșevicii, al căror scop este refacerea și extinderea vechiului imperiu rus, dar sub o mantie ideologică, cea comunistă, scopul declarat și asumat fiind dominația comunistă mondială, noua ideologie.

Să fim bine înțeleși, chiar diferendele între liderii comuniști, cum ar fi Stalin și Troțki, nu sunt dacă imperiul trebuie refăcut sau nu sau dacă dominația mondială trebuie realizată sau nu, ci numai asupra modului în care trebuie acesta realizată. Troțki, ca și Lenin, era adeptul ”revoluției permanente”, adică permanent și continuu comuniștii (conduși de Rusia bolșevică) trebuiau să atace statele capitaliste decadente pentru a le impune regimul comunist. În acest context trebuie privite anexările Georgiei sau Armeniei, atacurile constante de peste Nistru împotriva României și chiar războiul sovieto-polon din 1920. După moartea lui Lenin (1924) încep luptele de culise între cele două curente, cel troțkist, și cel al lui Stalin, care spunea că mai întâi trebuie consolidat comunismul într-o singură țară pentru a fi apoi exportat întregii lumi. Stalin este învingător, Troțki fuge și este asasinat în Mexic în 1940.

Dar Stalin, rămas lider necontestat, trece la consolidarea comunismului în URSS pentru a putea fi exportat în toată lumea. Cum o face? Prin industrializarea forțată a economiei pentru a produce armament pentru exportul revoluției. Și cum s-a făcut această industrializare? Transformându-i pe cetățenii sovietici în sclavi care să lucreze gratis peste puteri pentru a produce armamentul necesar. Milioane de cetățeni sovietici sunt trimiși în Gulag pentru vini imaginare pentru a lucra ca sclavi la industrializarea URSS, pentru a produce armament în primul rând. Au murit milioane de oameni în mine, în taiga, în uzine, totul pentru a face URSS o putere industrială care să producă armament pentru a impune comunismul cu forța în întreaga lume. Spre exemplu, în 1940, URSS avea 20000 de tancuri, mai multe decât toate țările lumii luate la un loc. Spre comparație, Germania a atacat URSS cu 3555 de tancuri la 22 iunie 1941. Iar URSS avea 20000. Dar asta e o altă poveste la care vom reveni.

După al doilea război mondial s-au creat cele două blocuri, URSS (Rusia) fiind la paritate hegemonică cu SUA în decursul Războiului Rece. Trebuie menționat că Rusia/URSS ajunge la maximul puterii care a avut-o vreodată, dominând, cum s-ar zice, jumătate din lume, dar cu ambiții spre stăpânirea întregii lumi sub acoperirea ideologiei comuniste care trebuia răspândită pe întregul mapamond. Țelurile imperialismului sovietic/rusesc au fost expuse încă din zorii Războiului Rece de către unii vizionari, cum a fost Winston Churcill în discursul său de la Fulton în care a introdus termenul de Cortina de Fier.

Dar și la noi au fost unii care au făcut legătura directă între imperialismul rusesc anterior și cel sovietic, cum ar fi istoricul Alexandru Boldur în cartea sa Imperialismul sovietic și România (rămasă în sertar până după 1990, Boldur fiind un cunoscător al fenomenului, fiind martor la revoluția bolșevică din 1917). Dar o mențiune aparte merită Ion Rațiu, desconsiderat pe nedrept, el fiind unul dintre cei mai importanți geopoliticieni români din a doua jumătate a secolului XX. Cărțile sale, Moscova sfidează lumea (1954), Politică pentru Occident (1977), Basarabia, pământ românesc, și multe altele, au apărut în exil în engleză și s-au bucurat de o largă apreciere. Ion Rațiu a fost un vizionar și un mare geopolitician, pe nedrept uitat de către ai săi, e suficient să spunem că în cartea sa Moscova sfidează lumea (1954) prevede implicarea americanilor în Vietnam și inclusiv a sovieticilor în Afghanistan în 1979, cu 25 de ani înainte de a se întâmpla. Cărțile sale au fost traduse în română (nu toate) abia după 1990. Ion Rațiu ar fi putut avea o carieră politică de succes în Marea Britanie, unde trăia din anii 40, chiar i s-a oferit șansa asta, fiind propus să candideze pentru o funcție publică. Condiția era să renunțe la cetățenia română, fiindcă niciun englez nu ar fi votat pe cineva având cetățenia unui stat aflat de partea cealaltă a Cortinei de Fier, respectiv un stat inamic pentru britanici. A refuzat din patriotism românesc, și s-a dedicat afacerilor, având succes, dar continuând să-și scrie ideile geopolitice și de susținere a drepturilor românilor, după cum arată și titlul cărții sale Basarabia, pământ românesc. Dacă ar fi renunțat la cetățenia română și s-ar fi implicat în politica britanică, ar fi avut șansa să ajungă undeva sus, poate ar fi fost un al doilea Zbigniew Brzezinski. Dar așa, pentru români a rămas doar omul cu papionul din parlamentul României de la începutul anilor 90.

Dar legile economiei își spun cuvântul în timp, astfel că lagărul socialist dă faliment, urmând revoluțiile din 1989 și disoluția URSS în 1991 în 15 sate independente. Balticii profită de momentul istoric și reușesc să acceadă în structurile vestice, inclusiv în NATO, primind garanții de securitate imbatabile. În schimb, restul statelor rămân în orbita Rusiei care nu renunță la ideea imperială, adică la a redeveni un imperiu.

La fel cum au căzut în 1918 și s-au ridicat sub mantra sovietică, la fel rușii speră în revenirea lor ca imperiu. Ideea este că nicio clipă rușii nu au renunțat la imperiu, la ideea imperială. După cum spunea Alexandru Boldur, rusul de rând are doar două dorințe, să i se asigure sticla de votcă și să știe că Rusia este un mare imperiu, o putere de care se tem toți vecinii. Iar Ion Rațiu vorbește de firul roșu din toată literatura și cultura rusă, care nu este altul decât ideea imperială și măreția care Rusia o va impune lumii. Și pentru asta și-ar vărsa sângele și ar accepta statutul de sclav în propria țară. Iar de această mentalitate s-au folosit toți conducătorii Rusiei, de la țari ca și Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare, la lideri comuniști ca Lenin și Stalin, dar și în prezent de președintele Putin. Pe ce motiv credeți că astăzi rușii merg la război în Ucraina și pier cu sutele de mii fără să se revolte? Aceleași ca și cele expuse de Alexandru Boldur și Ion Rațiu.

Astfel, deși în corzile economice din anii 90, Rusia nu renunță la vechiul imperiu numit URSS, și creează conflictele din Osetia de Sud, Abhazia (Georgia) și Transnistria (Moldova), doar cu scopul clar de a menține aceste state în orbita rusească și de a le împiedica parcursul spre Occident (sau spre unirea cu România în cazul R. Moldova), cum s-a întâmplat cu Țările Baltice. Când Ucraina a dat semne că vrea să se depărteze de Rusia (Euromaidanul), am văzut ce s-a întâmplat cu Crimeea și Donbass în 2014.

Totul până la 24 februarie 2022.

”Acum, când slăbiciunea militară a URSS este de domeniul trecutului…”

Am citat din ultimatumul sovietic transmis României în 26 iunie 1940, ora 22.00. Această propoziție conține chintesența mentalității sovietice/rusești, ea consideră că toate aspirațiile popoarelor subjugate la un moment dat de Rusia /URSS, sau ce doresc acestea, nu contează, este doar rezultatul slăbiciunii de moment a imperiului, fie rus, fie sovietic, iar atunci când imperiul rus/sovietic își revine din slăbiciunea de moment, este dreptul acestui imperiu să reclame teritoriile sau popoarele ce s-au desprins de acest imperiu, indiferent de voința acestor popoare. Și pentru a-și impune voința, este gata să recurgă la forță, la război, indiferent de ce cred alții, indiferent de ce vor acele popoare.

Iar această propoziție spune totul, chiar și în prezent, fiindcă este aplicată ad literam și în 2022 de către Vladimir Putin. Chiar el însuși spunea în 2022 că Rusia nu mai este slabă și cerea NATO să se retragă la limitele din 1997, înainte de integrarea primelor state estice în NATO, respectiv Polonia, Cehia și Ungaria.

Chiar această cerere absurdă denotă o disfuncționalitate cognitivă a conducerii Rusiei față de realitățile geopolitice ale momentului, o desprindere totală față de realitate, parcă liderii Rusiei actuale trăiesc într-o altă lume. Ei consideră potențialul Rusiei suficient de mare pentru a-l putea transforma în real pe calea cea mai dură și mai riscantă, cea a războiului. Uitând că Germania anului 1913, mult mai bine poziționată economic și militar, a jucat aceeași carte și a pierdut iremediabil. Dar Rusia lui Putin a mers mai departe, spre momentul 24 februarie 2022.

Credeți că Wilhelm al II-lea, Kaizerul, dacă ar fi știut ce va fi după patru ani ar mai fi mers la război în 1914? Dar Putin, dacă i s-ar fi spus că după doi ani și jumătate ar mai lupta în Ucraina, ar mai fi ordonat invazia? Dar amândoi au fost orbiți de o supradimensionare proprie a potențialului.

Geopolitica disperării

La 24 februarie 2022 Rusia a invadat Ucraina declanșând un război la scară largă, mult mai amplu față de toate intervențiile rusești de la al doilea război mondial. Iar asta i-a arătat slăbiciunile, faptul că potențialul este mult, foarte mult diferit de real. Nu vreau să insist asupra acestui aspect, am făcut-o în analizele anterioare și poate o voi mai face pe viitor. Important este faptul că Vladimir Putin s-a dovedit cel mai mare antistrateg din istorie, am mai spus-o, dar unele aspecte poate ar trebui reamintite.

Spunea că NATO se apropie prea mult de Rusia, de aceea cerea să revină la limitele din 1997. Acum, după invazia din Ucraina, Suedia și Finlanda, țări neutre până atunci, au aderat la NATO, transformând Marea Baltică într-un lac NATO, doar enclava Kalinigrad și o mică porțiune la Sankt Petersburg oferind Rusiei ieșire la această mare. Practic, flota rusă de la Marea Baltică este ostatica NATO. Mai mult, prin aderarea Finlandei, Rusia s-a trezit cu încă 1300 de kilometri frontieră cu NATO, de mai multe ori mai mult decât avea până atunci. Economic vorbind, a pierdut cea mai importantă piață, acum nu are unde să-și vândă produsele petroliere și o face la prețuri de nimic oriunde există cerere. Plecarea firmelor occidentale din Rusia este o altă mare lovitură economică, să nu mai vorbim de înghețarea activelor rusești din băncile occidentale. O catastrofă pentru Rusia, dar aceasta încă încearcă să pară puternică, deși geopolitic s-a autoretrogradat extrem de mult.

Din 1945 încoace, strategia URSS/Rusiei a fost centrată pe două planuri: scoaterea SUA din Europa și provocarea de disensiuni și neînțelegeri între statele europene pentru a le slăbi și a le face o pradă ușoară pentru Rusia. Iar Putin, printr-o singură mișcare, a aruncat la gunoi 77 de ani de strategie rusă/sovietică. Fiindcă americanii sunt tot mai doriți în Europa pentru o garanție împotriva Rusiei, iar statele europene sunt mai unite ca oricând împotriva Rusiei. Desigur, mai există câteva excepții, ca și Orban în Ungaria, care încă mai are vise umede despre refacerea Ungariei Mari, sau alții, dar aceștia sunt excepții, nu regula.

Politic, Rusia a ajuns un stat paria, singurii aliați, discutabili și aceștia, rămânând dictaturile cu care nimeni din lumea asta nu dorește să aibă relații, dar încă pozează ca o mare putere. Concomitent, pierde enorm de mult în acest război, oameni, material, bani, totul se topește pe frontul din Ucraina. Iar întreaga lume vede asta și acționează în consecință. Exporturile de armament s-au prăbușit, nimeni nu vrea armament rusesc ce se dovedește incompetent pe front, în condiții reale de luptă. La fel cele de hidrocarburi, când ți-ai pierdut piața principală, este foarte greu să o înlocuiești, iar toți știu asta și trag de tine pentru prețuri cât mai mici, așa că profitul se prăbușește.

Vladimir Putin a crezut că este momentul să transforme potențialul în real, așa că a marșat pe cartea războiului. Dacă cucerea Ucraina în trei zile, sau o lună, era OK, ar fi realizat asta. Dar după ce s-a înfundat în acest război de uzură contra unui adversar care nu cedează, ba dimpotrivă, provoacă pierderi enorme Rusiei și mai contraatacă cu succes, ba chiar invadează teritoriul rusesc, potențialul se dovedește un fâs în fața provocări realului, a realității.

Potențialul geopolitic al Rusiei este dat peste cap în confruntarea cu realitatea. Aliații, adversarii, neutrii, liderii regionali sau challengeri, toți văd cu ochiul liber că împăratul este gol. Iar această goliciune a fost dezvăluită chiar de către marele Vladimir Vladimirovici Putin, cel mai mare antistrateg din istorie.

Rămasă într-o postură geopolitică foarte dificilă, după ce și-a pierdut clienții, aliații potențiali, chiar și cei vechi, cum ar fi Armenia, și-a atras adversitatea întregii lumi democratice și civilizate, Rusia face niște mișcări geopolitice foarte riscante pentru ea însăși. De aceea eu o numesc geopolitica disperării.

Relația cu China

După ce s-a împotmolit în Ucraina și a avut mari probleme, Rusia a mizat pe ajutorul Chinei pentru a ieși din această situație dificilă. Dar China are propria ei agendă pentru a deveni hegemon mondial și judecă pe termen lung. Nu dorește să își riște economia, care nu se simte nici ea prea bine la ora actuală fiind în prag de criză, iar dacă gigantul imobiliar Evergrande își va declara falimentul, după cum se preconizează, economia Chinei o va lua serios în jos. Iar partenerii comerciali principali ai Chinei sunt SUA, UE și statele democratice din Asia de Sud-Est, ca și Coreea de Sud, Japonia și altele. Comerțul Chinei cu Rusia reprezintă doar 2% din comerțul Chinei, astfel că aceasta nu dorește să riște sancțiuni economice dacă ajută Rusia cu armament sau alte componente militare. Totuși, China a ajutat Rusia cu exportul componentelor electronice cu utilizare duală, atât civilă, cât și militară, încercând să se țină departe de sancțiunile economice potențiale. A ajutat Rusia cu ce s-a putut din punct de vedere economic, dar cu grijă să nu intre în sfera sancțiunilor economice din partea Occidentului.

Totuși, această relație conjuncturală, plus poziția precară a Rusiei în orice negocieri în urma degradării influenței sale în urma eșecului din războiul din Ucraina, îi face pe analiști să considere că Rusia devine un partener minor în relația cu China, pe termen scurt sau mediu putând deveni un subordonat al Chinei.

În acest context, am putea asista la ceea ce chinezii planifică de mută vreme, respectiv preluarea unor bucăți din Siberia rusească din vecinătatea Chinei, regiuni bogate în resurse de care China are mare nevoie. Nu este un secret faptul că tot mai mulți chinezi s-au infiltrat în aceste regiuni de graniță și sunt pe cale să schimbe, dacă nu au făcut-o deja, caracterul etnic al unor regiuni slab populate din Siberia rusească. Să nu uităm, iar chinezii nu uită, în 1969 a fost un război între China comunistă și URSS pe valea râului Ussuri pe granița dintre cele două state.

Deci, subordonarea Rusiei față de China pentru ajutorul economic sau de altă natură poate avea și o altă componentă, respectiv China poate profita pentru a lua o bucată din Rusia în Siberia în cazul în care slăbiciunea Rusiei devine prea evidentă în contextul războiului din Ucraina.

Fără îndoială, dacă Rusia ar fi cucerit Ucraina în trei zile, cum era preconizat, China ar fi încercat un atac contra Taiwanului. Dar cum Rusia a eșuat în această încercare, China și-a acordat prioritățile și interesele, privind cu jind spre resursele Siberiei rusești. Așa că nu va trebui să ne mirăm dacă China va face o astfel de mișcare dacă Rusia se va prăbuși.

Deci, interesul Chinei este să susțină Rusia, cât se poate, dar fără să-și pericliteze relațiile comerciale cu Occidentul. Iar dacă Rusia cade, va mușca prima și va apuca cât de mult va putea. Iar Rusia, prin parteneriatul cu China, așa cum este el, nu are cum să iasă în avantaj, tocmai prin faptul că este disperată în urma situației de pe front, iar China știe asta. Dacă Rusia câștigă războiul din Ucraina, va fi un partener minor în relația cu China, fiindcă porțile Occidentului îi vor fi în continuare închise. Va fi practic un vasal al acesteia, deși în ultimii zeci de ani încerca să negocieze cu ea pe poziții egale, dar slăbirea ei este prea evidentă ca să mai spere la un statut de egalitate. Dacă pierde războiul, s-ar putea să piardă și teritorii în favoarea Chinei, fiindcă acesta nu va rata ocazia să-și întărească poziția geopolitică în defavoarea Rusiei.

Oricum, în relația cu China, Rusia va ieși în dezavantaj major în urma războiului din Ucraina, fie geopolitic, fie teritorial, sau chiar amândouă.

Relația cu Iranul și Coreea de Nord

Două state paria, cu care nimeni din lumea civilizată nu are de-a face, au ajuns să fie principalii parteneri ai Rusiei, și principalii ei furnizori de armament. Asta denotă degradarea geopolitică accentuată a Rusiei, dar și nevoie ei disperată de armament și muniție în urma războiului. A doua armată a lumii, după se poziționa înainte de 2022, conform tuturor analiștilor (potențialul), a ajuns să depindă de furnizarea de armament și muniții de la două state paria, cu care nimeni nu are relații, cu excepția dictaturilor și autocrațiilor de aceeași speță.

Iranul a furnizat Rusiei drone Shahed-3 folosite pentru bombardarea orașelor ucrainene, plus rachete balistice în același scop. Coreea de Nord a furnizat Rusiei milioane de obuze și este pe cale să trimită militari în luptă directă cu ucrainenii. Conform ultimelor informații, sunt deja peste o mie de nord-coreeni în Rusia în centrele de pregătire și alte mii sunt pe cale să sosească. Carne de tun în Ucraina, dar cui îi pasă? Având în vedere pierderile rușilor pe front, câteva mii de noi recruți sunt bine veniți. Coreea de Sud a declarat că, dacă aceste informații se vor verifica, vor crește pe măsură ajutorul pentru Ucraina, inclusiv cu personal militar, ceea ce va duce la un război proxy între Coreea de Nord și Coreea de Sud pe teritoriul Ucrainei.

Aceste lucruri dezvăluie încă o dată slăbiciunea Rusiei, respectiv faptul că potențialul a fost mult exagerat față de real, din moment ce a ajuns să apeleze la Iran și la Coreea de Nord pentru a putea continua războiul contra Ucrainei. De asemenea, poziția geopolitică a Rusiei este la un nivel foarte scăzut, din moment ce a ajuns să depindă de astfel de aliați.

Dar se pune o problemă foarte serioasă, care privește întreaga lume. Ce dă Rusia, respectiv Vladimir Putin, în schimbul susținerii atât de generoase din partea Iranului și Coreii de Nord? Ajutor economic? Credeți că lui Kim Jong Un, dictatorul din Coreea de Nord, îi pasă de ajutor economic sau ceva de genul ăsta? Sau liderilor din Iran? Credeți că le pasă că poporul lor suferă de foame? Nici vorbă.

Singurul lucru care îl poate oferi Rusia în schimbul ajutorului militar este tehnologie nucleară, nu civilă, ci militară, respectiv tehnologie pentru producerea armamentului nuclear. Nu numai bombele nucleare, ci și rachetele purtătoare la distanță, cu care pot lovi țintele ce le doresc ei, respectiv Israelul și Coreea de Sud. Dar mai mult, tehnologia de fabricație și utilajele, astfel ca aceste state să-și poată spori arsenalul nuclear cât vor dori.

Iar Rusia, în disperarea ei, este capabilă să le ofere. Totul în schimbul susținerii pentru războiul ei absurd din Ucraina, pentru a nu pierde acest război pe care l-a declanșat în 2022 și nu știe cum să iasă din el fără ca Vladimir Putin să-și piardă prestigiul. Pare absurd, dar așa este.

Fiindcă, din disperarea în care se află Putin acum, ar da orice ca să iasă cu fața curată, adică să pară învingător în fața rușilor. Fiindcă altfel ar putea fi măturat de o revoltă internă, respectiv o lovitură de stat. Putin a pierdut enorm prin faptul că a marșat pe ideea că și-ar putea transforma potențialul în real, dar realitatea i-a demonstrat că puterea Rusiei era doar pe hârtie, nu reală. Chiar dacă consilierii săi spuneau că e pe bune. Iar acum a pierdut enorm ca și poziție geopolitică, și a ajuns să joace o geopolitică a disperării, apelând la Iran și Coreea de Nord pentru muniții și armament, dar în schimb dând prea mult, respectiv transformându-i în puteri regionale care ar putea amenința în viitor inclusiv Rusia.

Fiindcă Iranul, dacă își va crește puterea, va amenința inclusiv Rusia, nu numai prin ingerințe în Asia Centrală, ci chiar și în Caucaz. La fel și Coreea de Nord ar putea deveni o amenințare pentru posesiunile Rusiei din Extremul Orient, ca să nu mai vorbim de China.

Mai departe, Rusia s-a bucurat când Israelul a fost atacat la 7 octombrie 2023, ba chiar s-a poziționat de partea agresorilor atunci când Israelul a reacționat cu atacul din Gaza. Speranța Rusiei era ca izbucnirea unui război în Orientul Mijlociu să distragă atenția Occidentului de la conflictul său din Ucraina, ba chiar să distragă ajutoarele destinate Ucraineni către Israel. Dar Rusia uită că declanșarea unui conflict deschis între Israel și Iran va duce la reducerea, poate chiar anularea, livrărilor de drone Shahed către Rusia, din moment ce Iranul va avea nevoie de orice armă pentru a lupta cu Israelul sau pentru a-și înarma proprii proxy din Siria (Hezbollah) sau Yemen (rebelii Houthi).

În disperarea ei, pentru a salva situația jenantă pentru o mare putere, Rusia comite gafe geopolitice în cascadă. Ceea ce face acum cu Iranul seamănă cu greșeala Germaniei care îl trimite pe Lenin în Rusia în 1917 spre a desființa Frontul de Est, dar creând un adversar formidabil peste două decenii, respectiv Uniunea Sovietică și flagelul comunist care va însângera omenirea până la sfârșitul secolului. Și este posibil ca Rusia să facă acest lucru cu Iranul, transformându-l într-un stat terorist înarmat cu arma nucleară, mai bine zis cu multe arme nucleare.