Problematica relațiilor tensionate dintre NATO și Federația Rusă durează de mai mult de trei decenii, de când URSS s-a dezmembrat iar Rusia, inima acestei construcții istorice, a moștenit și repornit ideea că este destinată să rămână o mare putere. Parcursul primilor săi 10 ani, după ce s-a autodenumit Federația Rusă, a fost diferit față de celelalte state ex-sovietice.

Dacă pentru aceste state independența a fost percepută ca un nou început, Rusia a experimentat independența ca o stare de fapt dominată de incertitudine, prin slăbirea puterii statului, regres economic, la care s-a adăugat vina istorică pentru pierderea unui imperiu. Rusia pierduse, după 45 de ani, Războiul Rece. Cauzele nu le comentăm, au fost dezbătute în multe studii. Ceea ce este important pentru abordarea de acum este înțelegerea cauzelor pentru care riscul de coliziune Occident-Rusia ar putea avea loc la Marea Neagră. 

În încercarea de a obține o evaluare obiectivă, scoasă de sub emoția momentului și a propagandei de război, firească pentru părțile implicate în conflictul ucrainean, putem spune că NATO nu este oficial în conflict cu Rusia dar input-urile occidentale implicate în efortul de război ucrainean conturează, neoficial, un război prin procură între Statele Unite/NATO și Federația Rusă. De aceea, propunem, în limita spațiului alocat, un exercițiu de analiză geopolitică și istorică având scopul de a stabili premizele acestui potențial conflict care interesează și îngrijorează bazinul Mării Negre, mai mult ca oricare zonă din Europa.

Geneza acestui conflict este în cel de-al Doilea Război Mondial și a înțelegerilor puterilor învingătoare, post-conflict. Există ipoteza, destul de probabilă, că Stalin nu credea că Statele Unite vor rămâne în Europa după încheierea războiului. Din acest motiv nu s-a opus sferelor de influență și a căutat să încheie o înțelegerile cu Churchill la Moscova în octombrie 1944, apoi la conferințele de la Yalta și Postdam, în 1945. Fiind conștient de prezența trupelor americane prin bazele din Occident, el a dorit să evite riscul de invazie a teritoriului sovietic, prin crearea unei vaste zone de securitate din Europa de Est, inclusiv Polonia, prin care Rusia fusese invadată în mod regulat din Occident. Poloniei i s-a propus o porțiune importantă din estul Germaniei și anexarea Königsbergului, din dorința de a o face recunoscătoare și datoare Moscovei, dar polonezii au refuzat. Astfel, deciziile lui Stalin au avut, permanent, ca motivație, teama atavică a rușilor de invazia Vestului. Europa de Est a fost comunizată tocmai pentru a juca rolul de tampon între Vest și Uniunea Sovietică. Moscova s-a temut de puternica poziționare anti-comunistă a Occidentului și de monopolul nuclear al SUA și a dezvoltat, în primă etapă, uriașe forțe militare cu armament convențional.

Organizația militară comună a Alianței Nord-Atlantice, apărută în 1949, ca urmare a înrăutățirii relațiilor sovieto-americane, trebuia să echilibreze superioritatea convențională a Uniunii Sovietice. Ca și în prezent, America era dislocată pe mai multe zone de interes geopolitic și avea nevoie de o construcție militară care să balanseze puterea militară a URSS în Europa Occidentală, terenul său de influență postbelic. S-a discutat, atunci, de crearea unei armate europene care să poată integra și forțele vest-germane, dar s-a ales soluția mai potrivită a creării unei alianțe politico-militare care să grupeze statele democratice occidentale cu care Statele Unite impărtășeau aceleași interese și proiectau același dușman ideologic, Uniunea Sovietică.

De-a lungul perioadei Războiului Rece cele două alianțe rivale au traversat episoade de tensiune care le-au pus în situația de confruntare însă au prevalat calculele tactice și evaluarea riscurilor versus consecințe. Relația NATO cu Tratatul de la Varșovia, omologul din blocul comunist, a mers pe conceptul de control al escaladării, prin care era necesar să se obțină dominația militara atunci când evenimentele escaladau periculos între cele două blocuri politico-militare. Conștientă de puterea armată a URSS, NATO a pus în practică acest concept prin desfășurarea unor impresionante tipuri de arme, inclusiv nucleare, având ca scop descurajarea și inducerea ideii că va fi învins oricine va interfera cu interesele sale.

Spre deosebire de actuala confruntare NATO-Rusia, până la începutul anilor 1970 a existat o paritate militară aproximativă. URSS și SUA au semnat Tratatul de limitare a armelor strategice-1 (SALT-1) și Tratatul anti-rachete balistice (ABM) în 1972 iar Conceptul de Distrugere reciprocă asigurată (MAD) a fost recunoscut ca fundament al stabilității strategice. La sfârșitul anilor 1970, URSS a început să își modernizeze forțele cu rază medie de acțiune iar Statele Unite au decis să desfășoare rachete balistice și de croazieră cu rază intermediară în Europa de Vest și au demarat programul Star Wars. Odată cu regimul Mihail Gorbaciov, între părți au fost semnate Tratatul privind forțele nucleare cu rază intermediară (INF), în 1987 precum și Tratatul privind forțele armate convenționale din Europa (Tratatul CFE), semnat în 1990.

Criza profundă de sistem a comunismului a dus, însă, la prăbușirea URSS și a statelor satelitare din Europa Centrală și de Est. În vara anului 1991, Pactul de la Varșovia a fost dizolvat iar fostele state comuniste au abandonat opțiunea militară propusă de Moscova și s-au îndreptat către învingători.

Chestiunea adminterii in NATO a Rusiei

Ceea ce a rezultat din colapsul experimentului comunist a fost o țară mare, Federația Rusă și o serie de state fost sovietice independente dar legate încă de metropola lor. Ce mai reprezenta Rusia post-sovietică? O țară cu nostalgia gloriei țariste și sovietice sau una care să îmbrățișeze valorile democratice și să fie ce nu a fost niciodată în istoria sa? În alegerile istorice făcute de establishment-ul rus și a refuzului Occidentului de a coopta decizional Rusia, stă actuala confruntare NATO-Rusia.

De cealaltă parte, NATO nu s-a dizolvat, așa cum o făcuse Tratatul de la Varșovia, refuzul de dizolvare în contrapartidă fiind primul pas al reluării tensiunilor. Rușii au fost dezamăgiți de această situație. NATO a început să se extindă prin admiterea ca membri a unor foste state sovietice sau foste state comuniste din centrul și estul Europei. Din cauză că nu mai avea rival, NATO s-a reinventat pentru a promova democrația și stabilitatea în vechile și noile sfere de influență. Viziunea lui Gorbaciov era „o casă europeană comună”, cu foști rivali sub același acoperiș. Dar noua casă europeană a fost construită fără Rusia, pe baza NATO și a UE.

Dorința admiterii Federației Ruse în NATO a preocupat Kremlinul, mai ales după preluarea președinției de către Vladimir Putin, care a sperat ca Rusia să nu fie pusă în situația de a considera că politica de îngrădire a câștigătorilor Războiului Rece îi amenință teritoriul și proiectele geopolitice. America nu a dorit Federația Rusă în alianță, din mai multe considerente, dintre care cel mai important a fost că nu dorea să facă din ea un aliat. Un partener de discuții, da, dar nu un aliat.

Trebuie, însă, amintit, că inclusiv pe sovietici i-a preocupat o improbabilă aderare la NATO. În 1954, Moscova propus ca URSS să fie admisă în alianța Nord-Atlantică, argumentând că, acest gest ar demonstra că NATO nu avea intenții agresive anti-sovietice instituind un sistem de securitate integral european. Ideea era sortită eșecului deoarece NATO avea ca rațiune a existenței ca organizație politico-militară securizarea intereselor americane și vest- europene tocmai în fața URSS. Occidentul a respins rapid această propunere, acuzând Uniunea Sovietică de propagandă și eforturi de a perturba unitatea aliaților. Aderarea Germaniei de Vest la NATO a sporit temerile sovieticilor iar, ca urmare a creării NATO, URSS și aliații comuniști din Europa Centrală și de Est au creat Tratatul de la Varșovia.

Ambele blocuri s-au evitat reciproc timp de aproape 4 decenii, fiind descurajate de arsenalul conventional și de cel nuclear.

Federația Rusă a dorit să beneficieze de politica de „uși deschise” a NATO dar a fost respinsă din propriile considerente ale Statelor Unite. Documentele declasificate de la Casa Albă au arătat că, în 1997, Bill Clinton a refuzat oferta lui Boris Elțin pentru încheierea unui „gentlemen agreement” prin care președintele american se angaja ca nicio fostă republică sovietică să nu intre în NATO. Clinton a argumentat că: „Nu pot să-mi iau angajamente în numele NATO și nu sunt. Eu voi fi în situația de a refuza extinderea NATO cu privire la orice țară, cu atât mai puțin de a vă lăsa pe dumneavoastră sau pe oricine altcineva să faceți acest lucru… NATO operează prin consens”.

Putin a amintit, în 2017, într-o serie de interviuri cu regizorul american de film Oliver Stone, de una dintre ultimele sale întâlniri cu Bill Clinton, care a părăsit mandatul în ianuarie 2001. Putin a afirmat că: „În timpul întâlnirii am spus: „Am lua în considerare o opțiune ca Rusia să adere la NATO. Clinton a răspuns: „Nu am nicio obiecție”. Dar întreaga delegație americană a devenit foarte nervoasă”. Într-un interviu din martie 2000, realizat de reputatul jurnalist David Frost, Vladimir Putin a fost întrebat dacă „este posibil ca Rusia să se alăture NATO” iar Putin a răspuns: „Nu văd de ce nu”.

Astfel, toate aceste dezvăluiri au confirmat că Războiul Rece nu s-a încheiat în 1991, cum spera Rusia, iar NATO menționează foarte clar, în present, pe website-ul organizației, că nu promis Rusiei că nu se va extinde după Războiul Rece iar „ușa NATO a fost deschisă pentru noi membri de când a fost fondată în 1949 – și asta nu s-a schimbat niciodată”. Niciun tratat semnat de Statele Unite, Europa și Rusia nu includea prevederi privind apartenența la NATO.

Restrângând cadrul către actualul teritoriu de confruntare din Ucraina, Vladimir Putin a dorit ca Ucraina să revină la strategia de neutralitate stipulată în constituția ucraineană până la plecarea lui Ianukovici, în 2014. Poziția NATO cu privire la apartenența Ucrainei și temerea Kremlinului că Occidentul nu va respinge aderarea Ucrainei la NATO, pe baza „ușilor deschise”, au fost cauzele deciziei privind anexarea Crimeei de către Rusia în 2014.

Dincolo de semnificația istorică a Crimeii pentru Rusia, calculele rusești au fost pragmatice: Putin s-a temut că portul Sevastopol, care găzduia flota rusă de la Marea Neagră, va aparține în curând NATO/americanilor, și îi va da o lovitură mortală la Marea Neagră.

Occidentul, de cealaltă parte, a considerat că Putin dorește să înceapă la Marea Neagră schimbarea, cu ajutorul dreptului forței și nu a forței dreptului, a granițelor teritoriale în Europa postbelică, la 50 de ani de la încheierea războiului. De altfel, momentul 2014 este anul în care NATO a suspendat orice cooperare practică cu Rusia, ca răspuns la acțiunile sale agresive din Ucraina. Însă, adevărul este că Statele Unite nu a agreat încercările Rusiei de a întoarce calitatea de pierzătoare a Războiului Rece.

Creșterea prezenței NATO la Marea Neagră, locul unde se ciocnesc puternic interesele geopolitice, este afectată de lipsa de cooperare profundă a aliaților NATO de la Marea Neagră – Turcia, România și Bulgaria. Americanii reproșează aliaților de la Marea Neagră că nu acționează pe o singură voce precum statele baltice, în cadrul NATO.

Un posibil factor declanșator al unui conflict între Federația Rusă și NATO îl poate reprezinta și dorita schimbare de regim la Kremlin despre care Occidentul speră că va estompa tendințele agresive față de interesele euro-atlantice și va duce la terminarea conflictului din Ucraina. Ce este de preferat, să rămână Putin sau să vină un succesor pro-occidental, interesat de o coexistență pașnică cu Occidentul? Vladimir Putin este caracterizat de către statele occidentale drept liderul unui stat agresor care a ignorat ordinea internațională și a atacat, în mod nelegitim, un stat independent. Cu toate acestea, Putin s-ar putea dovedi, un partener de discuție mult mai rezonabil decât un alt lider imprevizibil.

Venirea conducerea Rusiei a unor lideri conjuncturali, lipsiți de practica gestionării puterii și preocupați doar de punctarea unor obiective politice și militare care să aducă satisfacție poporului rus, riscă foarte mult posibilitatea unui conflict militar cu Occidentul. Din păcate, nu se cunosc intențiile urmașilor lui Putin (dacă a desemnat neoficial pe cineva) iar speranța unui nou Boris Elțîn binevoitor pentru Occident este extrem de redusă. Rusia lui Putin nu mai este Rusia lui Elțîn și establishment-ul de la Kremlin nu va mai permite repetarea perioadei 1991-1999, ruptura cu Europa și cu Statele Unite fiind, pentru moment, prea profundă.

Indiferent de măsura cu care este apreciat și catalogat de comunitatea internațională, Putin este om de stat cu experiență și un mare jucător global care știe că nu îl avantajează o confruntare cu Occidentul colectiv și care, dacă nu are de pierdut semnificativ, poate negocia încheierea conflictul ucrainean și trasarea liniilor de demarcație post-conflict. Însă, pentru el decisive sunt câteva obiective: rămânerea la putere și controlul asupra propriului destin politic, moștenirea istorică pe care o lasă Rusiei și realizarea proiectelor geopolitice globale împreună cu aliații din BRICS, și mai ales cu China. În cazul unui conflict cu NATO el are nevoie de un sprijin necondiționat al populației și are grijă să mențină elementele și să întrețină argumentele de imagine care l-au menținut la putere de aproape 25 de ani. Însă, credem că nu va ezita să își asume un conflict deschis dacă va fi fără alte opțiuni, prin punerea la zid

Putem considera Că NATO este deja în conflict cu Rusia?

Pentru prima oară pe parcursul relației NATO-URSS și apoi NATO-Federația Rusă, părțile se află mai aproape ca oricând în conflict deschis. Totul a început acum peste 30 de ani de când promisiunea de a nu mai extinde NATO nu a fost respectată de Occident, din rațiuni complexe pe care unele voci occidentale le-au recunoscut ca pe o eroare istorică. Euforia învingătorilor a ignorat capacitatea rușilor de a relua căutarea gloriei pierdute. Adversarul a fost minimalizat și considerat nesemnificativ, fără putere de ripostă, devenit un teren de obținere a profiturilor occidentale. În loc să fie menajate pretențiile Rusiei Occidentul a desăvârșit înfrângerea Rusiei, prin invitarea în 1993, de către administrația Clinton, a țărilor din Pactul de la Varșovia să se alăture Parteneriatului pentru Pace (PfP) sub auspiciile NATO. Dar când Rusia în 1995 și-a retras total trupele din Germania, situația s-a schimbat iar Occidentul a avansat, degajat, spre centura de securitate rusă.

Moscova a cooperat cu NATO în diverse proiecte însă nu a avut un cuvânt decizional, cum ar fi războiul din Iugoslavia. Deși a existat un parteneriat strategic NATO- Rusia și un Consiliu Rusia-NATO, extinderea NATO asupra fostelor state baltice și a altor state din fostul bloc comunist a fost etapa finală de absorbție a centurii de securitate ruse, garanția stabilită de Stalin că Occidentul nu se apropie periculos de propriul teritoriu.

Riscul major al unui conflict cu Rusia îl reprezintă și gradele diferite de raportare la conflict ale părților. În timp ce pentru Rusia tema atacului occidental asupra existenței patriei mamă a fost permanent cultivată de Kremlin, cu rolul de a obișnui populația cu posibilitatea unui război, pentru cetățenii statelor NATO, războiul din Ucraina și miza unui conflict cu Rusia rămân oarecum îndepărtate. Într-o epocă în care Europa nu a mai cunoscut un mare război de peste 70 de ani poate fi dificilă convingerea europenilor de a se sacrifica într-un conflict cu un potențial distructiv, incomparabil mai mare decât cele două războaie mondiale.

Un alt aspect este legat de exercițiul războiului, ca experiență concretă. Dacă Rusia înregistrează, din februarie 2022, zeci de mii de morți și rodarea trupelor sale în teren, statele NATO nu au asemenea experiențe din cauză că nu sunt implicate direct. Apoi, nu trebuie pierdut din vedere faptul că, în ciuda decalajului tehnologic față de armata NATO (în special Statele Unite și țările occidentale cu anvergură economică și militară), Rusia deține armament convențional vechi dar în cantități semnificative, care nu poate fi subestimat în niciun conflict, oricât de mult se pune bază pe armele moderne. Mai mult, alianța cu China oferă industriei de apărare ruse tehnologie modernă care să permită rezistența în fața unui conflict direct cu NATO pentru mult timp.

Ironic, președintele rus declara în iunie 2023: „Nu avem încă suficiente arme moderne, dar industria de apărare și complexul militar-industrial se dezvoltă rapid și, sunt sigur, toate provocările cu care se confruntă industria noastră de apărare vor fi cu siguranță îndeplinite. Consolidăm intens producția de arme moderne”. 

De altfel, spre deosebire de retorica Kremlinului, mesajele venite dinspre NATO afirmă că alianța este pur defensivă iar „apărarea antirachetă balistică NATO nu este îndreptată împotriva Rusiei și nu poate submina capacitățile strategice de descurajare ale Rusiei. Este conceput pentru a proteja aliații europeni împotriva amenințărilor cu rachete din afara zonei euro-atlantice”.

În proiectul de lege Black Sea Security Act of 2022, strâns legat de modul în care NATO va genera Securitate în Europa și pe flancul estic, depus pe masa Senatului Statelor Unite de o serie de senatori americani, se cere Consiliului de Securitate Națională „să se coordoneze cu agențiile federale specificate pentru a furniza Congresului un raport inter-agenții privind eforturile și opțiunile de politică ale SUA față de țările Mării Negre (adică, Turcia, România, Bulgaria, Moldova, Ucraina și Georgia) și temele fierbinți din regiune, cum ar fi angajamentul NATO și agresiunea Rusiei”.

Consiliului de Securitate Națională va „direcționa o strategie interagenții pentru regiune pentru creșterea asistenței militare și coordonarea cu NATO și Uniunea Europeană, aprofundarea legăturilor economice și consolidarea securității și rezilienței democratice a Țările Mării Negre”.

Dintre propunerile proiectului, redăm câteva:

– Federația Rusă a întreprins măsuri hibride persistente pentru a destabiliza și mai mult regiunea.

– De la invadarea Ucrainei din 2022 de către Federația Rusă, unitatea dintre țările Mării Negre s-a consolidat, în special între țările membre NATO, România, Bulgaria și Turcia.

– Federația Rusă își valorifică revendicarea ilegală asupra apelor Mării Negre și a teritoriilor statelor din regiunea Mării Negre pentru a executa exerciții militare pentru a amenința suveranitatea teritorială a Ucrainei și a ucide civili nevinovați.

– Rusia are o istorie lungă de a-și folosi poziția în Marea Neagră și Crimeea pentru a amenința aliații NATO.

– Deși NATO a recunoscut de multă vreme importanța strategică a Mării Negre, Rusia a căutat să valorifice, uneori, prioritățile divergente ale membrilor NATO din regiune pentru a promova revendicările expansioniste.

– La 24 februarie 2022, președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, a instigat un război neprovocat, nejustificat și ilegal, care violează integritatea teritorială a țării suverane Ucrainei și folosește prezența militară a Federației Ruse la Marea Neagră pentru a ucide civili ucraineni nevinovați.

– Războiul neprovocat al Federației Ruse împotriva Ucrainei a subliniat importanța regiunii Mării Negre pentru interesele de securitate națională ale Statelor Unite.

– Este în interesul Statelor Unite să prevină extinderea unui conflict armat în Europa prin recunoașterea regiunii Mării Negre ca o arenă de agresiune rusă.

– Statele Unite și aliații săi ar trebui să contracareze cu fermitate pretențiile teritoriale ilegale ale Rusiei asupra Peninsula Crimeea, de-a lungul apelor teritoriale ale Ucrainei în Marea Neagră și Marea Azov, în apele internaționale ale Mării Negre și în teritoriile pe care le ocupă ilegal în Ucraina.

– Statele Unite ar trebui să continue să lucreze în cadrul NATO și cu aliații NATO pentru a dezvolta o strategie pe termen lung pentru a spori securitatea, a stabili o prezență permanentă și durabilă pe flancul estic.

– Statele Unite ar trebui, de asemenea, să colaboreze cu Uniunea Europeană în coordonarea unei strategii de sprijinire a inițiativelor democratice și a prosperității economice în regiune, care include doi membri ai Uniunii Europene și patru națiuni aspirante.

– Statele Unite ar trebui să exploreze eforturile de a reconstrui încrederea și relațiile bilaterale cu Turcia, un aliat cheie în regiunea Mării Negre și un bastion împotriva Iranului.

Referitor la îngrijorarea Rusiei că extinderea NATO amenință Rusia, NATO reiterează că este o alianță defensivă cu scopul de a proteja statele sale membre: „NATO nu caută confruntare și nu reprezintă nicio amenințare pentru Rusia”. Extinderea NATO nu este îndreptată, conform principiilor fondatoare, împotriva Rusiei. Fiecare națiune suverană are dreptul de a-și alege propriile aranjamente de securitate, inclusiv Ucraina.

Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a declarat în martie 2023 că este o situație dificilă, cum nu mai fost din al Doilea Război Mondial și a subliniat că principalul inamic al securității este Rusia, iar China este de partea ei. Pe lângă creșterea fondurilor pentru apărare s-a discutat de un nou concept strategic şi identificarea Rusiei ca principala ameninţare la adresa securităţii Europei.

Riscul de conflict este legat și de cât de mult vrea Occidentul să împingă falanga militară și mai ales economică în interesele rusești. Recentul episod al rebeliunii lui Prigojin, șeful Wagner, atacul cu dronă de la Kremlin, atacurile cu drone de pe teritoriul rusesc, episodul cu grănicerii ruși atacați de voluntari ruși pro-Kiev, au avut ca efect aducerea războiului pe teritoriul rus și a confirmat retorica Kremlinului referitoare la justețea acțiunilor intreprinse pentru salvarea patriei. Cu cât aceste episoade, aranjate sau nu de Kremlin, obișnuiesc poporul rus cu ideea că patria mamă este împresurată de Statele Unite și de aliații săi, și, mai mult, se arată Occidentului ideea că nu va exista divizare în rândul rușilor care vor lupta până la capăt dacă vor fi atacați direct.

Statele Unite se confruntă în cadrul NATO cu opinii centrifuge și cu o oarecare lipsă de unitate în rândul membrilor, amintită mai sus, la care se adaugă și dosarele internaționale la care americanii trebuie să aloce forțe militare, în special dacă discutăm de zona fierbinte a Taiwanului și a presiunilor chineze. Ori, aceasta este o slăbiciune pe care Rusia nu va ezita să o exploateze.

Narațiunea lui Putin este, în esență, existențială. Lupta sa este împotriva „neocolonialismului” Occidentului, care are drept obiectiv să dezmembreze Rusia. Pentru el războiul cu Ucraina provoacă pretenția Americii la o hegemonie globală care reduce Rusia la o putere regională umilită.

În cazul unui conflict, riscul major este acela de contagiune către aliații Moscovei care vor privi riscul înfrângerii Rusiei ca pe o amenințare existențială a propriilor țări, pe principiul empiric: cade Putin și urmăm noi sau dacă Rusia pierde, noi nu vom avea mari șanse să construim un nou bloc geopolitic semnificativ și vom pierde atuurile din prezent. Astfel, confruntarea de la Marea Neagră va extinde războiul într-o direcție devastatoare, dacă se va ajunge la acest deznodământ. Nu va fi un conflict bilateral ci multilateral și mai ales civilizațional. China, marele aliat al Rusiei, nu poate asista pasiv la consumarea Rusiei în conflict pentru că va suferi mari pierderi în interesele sale internaționale ca mare putere, prin ricoșeu. La fel ca Putin, nici Xi nu poate să stea pasiv la un conflict generalizat.

Cu toate elementele intrate în discuție, cert este că, în acest moment, riscul de conflict direct rămâne moderat însă precipitarea evenimentelor, ca urmare a unor noi evenimente, poate genera o nedorită ciocnire. Tatonarea adversarului și a capacităților sale de luptă pe termen mediu și lung precum și interesul în a-l epuiza pe toate fronturile rămân principalele mecanisme de contracarare reciprocă. Din păcate, victimele din războiul din Ucraina rămân o rană greu de vindecat pentru mult timp.

Statele Unite și aliații din NATO speră că ajutorul financiar și militar dat Ucrainei precum și amplificarea sancțiunilor vor afecta grav Rusia, în timp ce Federația Rusă are ca obiectiv prelungirea conflictului pentru neutralizarea Ucrainei dar mai ales pentru epuizarea economică și militară a Europei. O viitoare pace, în viziunea rusă, trebuie să găsească Ucraina semnificativ afectată încât să nu mai fie un avanpost occidental cu potențial letal. În ciuda solicitărilor președintelui ucrainean de a se realiza rapid aderarea Ucrainei în NATO și de a implica NATO în securizarea Ucrainei, Occidentul nu se grăbește, fiind prudent și conștient de miza acestui gest.