Reportaj: Fofocika din Țepilova

de | apr. 19, 2019 | Analize, Federatia Rusa, R. Moldova, România | 0 comentarii

”VAGONUL NOSTRU A FOST FERICIT” Gulagului sovietic a fost supranumită „Soljenițîn al Basarabiei”. Azi, despre Eufrosinia Kersnovskaia nu își mai aduce aminte aproape nimeni în satele din Basarabia unde și-a petrecut o parte a tinereții, înainte de a fi deportată în Siberia. Țepilova este un cătun așezat în coasta de apus a Sorocii, în care drumurile de moloz […]
”VAGONUL NOSTRU A FOST FERICIT”

Gulagului sovietic a fost supranumită „Soljenițîn al Basarabiei”. Azi, despre Eufrosinia Kersnovskaia nu își mai aduce aminte aproape nimeni în satele din Basarabia unde și-a petrecut o parte a tinereții, înainte de a fi deportată în Siberia. Țepilova este un cătun așezat în coasta de apus a Sorocii, în care drumurile de moloz contrastează cu cenușiul delăsării. Preț de zece minute umblăm prin sat fără să vedem țipenie de om.

Pășind pe una dintre ulițe, prin părăgini și parcă printre case abandonate, observăm o bătrână înfofolită în haine groase, cu o basma neagră strânsă pe cap, ce iese anevoios dintr-o ogradă, de parcă ar fi apăsată de povara acestei lumi. A ieșit să cumpere cartofi de la doi băieți care au strigat-o în liniștea de mormânt a cătunului.

„Mătușă, matale știi ceva despre Kersnovskaia?”, intervenim noi. „Nu știu, măi băieți. Eu nici carte nu știu, sunt bezgramotnaia”, se arată într-un reportaj publicat de portalul sinopsis.info.ro

OCOLINA, CENTRU DE COMUNĂ SITUAT PESTE DEAL DE ȚEPILOVA

Părăsind cătunul, o apucăm spre Ocolina, centru de comună situat la vreo doi–trei kilometri, peste deal de Țepilova. Ocolina este la fel de pustie, dar cu case țărănești pitorești, parcă ar fi rupte din caietele desenate ale Eufrosiniei Kersnovskaia.

Intrăm încet în sat pe ulița centrală și abia după vreun kilometru dăm de primul om – o bătrână îngrijită care smulge buruienile din poartă. Încercăm să aflăm ceva de la ea, măcar pe unde s-ar afla primăria. Ne dăm seama că nu aude și nu poate să spună o vorbă deslușită, dar are bunăvoința omului de la țară.

Aceste două așezări, cunoscute aproape în toată lumea, au fost moșia Eufrosiniei Antonovna Kersnovskaia (1907–1994), autoare a celor mai cutremurătoare memorii, „fotografiate”, despre crimele regimului sovietic. Evocările sale despre Gulagul stalinist sunt însoțite de niște desene menite să prezinte ororile comuniste așa cum au fost ele, „pentru a nu fi falsificate”, după cum subliniază chiar ea, știind foarte bine ce spune.

Născută la Odesa, în Imperiul Rus, într-o familie de nobili, Eufrosinia Antonovna, alături de familia sa, a reușit să se refugieze în 1920, în perioada Războiului civil din Rusia, în Basarabia aflată în componența Regatului României. Familia Kersnovski a fugit din Odesa după ce a reușit să scape cu zile de crimele bolșevicilor.

„Ei, ce nobili mai erau și ei?!”

Amintirile despre Eufrosinia Kersnovskaia sunt tot mai estompate astăzi în regiunea din Basarabia unde și-a petrecut o bună parte din viață.

FAMILIA KERSNOVSKI: FRATELE ANTON, EUFROSINIA, MAMA ALEXANDRA ȘI TATĂL ANTON

„Fofa, așa i se spunea la noi în sat, avea aici jumătate de Țepilova, în partea din deal a satului Ocolina. Foarte mulți oameni din Țepilova au primit pământ aici, de aceea partea asta din deal era numită pol-Țepilova, jumătate de Țepilova”, ne explică Olga Moraru, fostă profesoară de istorie la școala din Ocolina și bună prietenă de-a mătușii Frăsâna, Eufrosinia Pușcaș, vecina și prietena de copilărie a Eufrosiniei Kersnovskaia.

„«Ei, ce nobili mai erau și ei?!», se întreba mătușa Frăsâna. «Eu nu înțeleg ce casă aveau ei. Nu aveau covoare nici pe jos și nici pe perete, aveau numai niște tablouri», judeca bătrâna bogăția după mintea ei.

Pe urmă, am auzit că un tablou era la o persoană care l-a dăruit sau, mai curând, l-a vândut cuiva de la Chișinău și i s-a pierdut urma”, afirmă profesoara cu o îndoială nimerită.

Își mai amintește despre cum îi povestea mătușa Frăsâna de Kersnovskaia venind la gard și strigând: „Ai borș umplut, Frăsână?!”.

Cu toate aceste amintiri frumoase, moșia de la pol-Țepilova urma să îi fie Eufrosiniei unul dintre capetele de acuzare în momentul deportării sale în Siberia, la 13 iunie 1941: „Formula de acuzare aplicată în cazul Kersnovskaia a fost următoarea: «provine din familie de moșieri» și «a trăit între 1920 și 1941 în Basarabia, în orașul Soroca, unde avea împreună cu părinții săi o moșie de peste 40 de hectare»”, arată istoricul Valeriu Pasat în prefața volumului „Preţul unei vieţi”, care cuprinde cele 12 caiete-jurnale ale celebrei memorialiste.

Născută la Odesa, rusoaică sufletește, Eufrosinia considera că autoritățile române au vrut să românizeze forțat Basarabia, comportându-se aici „prostește și fără tact” / глупо и нетактично, ceea ce a dus la o aversiune din partea localnicilor și la alimentarea mișcării subversive. „Iată de ce trupele sovietice au fost întâmpinate de preoți, în dangătele clopotelor, cu pâine și sare”, își dădea ea cu părerea.

După cum recunoaște în memoriile sale, ea însăși a participat, împreună cu alți trei adolescenți, la o „aventură”. Mai exact, în 1925, la inaugurarea Statuii Lupoaicei la Chișinău, a scris inscripții antiromânești prin oraș și a vandalizat monumentul cu pricina.

„Oare sufletul meu nu se rupea în întâmpinarea lor?”

Dar toate aceste crezuri ale sale aveau să ia o altă întorsătură. Peste ani, în 1940, după venirea sovieticilor, avea să își dea seama: „Oare sufletul meu nu se rupea în întâmpinarea lor [sovieticilor]? Dar de ce să subliniez că greșelile sunt proprii tuturor oamenilor? De ce să repetăm de atâtea ori că este mai ușor să îl minți pe cel care vrea să fie mințit?”.

E. KERSNOVSKAIA. ”AVEA O ALURĂ ANDROGINĂ ȘI APUCĂTURI MAI DEGRABĂ HAIDUCEȘTI”

Tatăl ei nu avea nicio pasiune pentru agricultură, era ca „monarhul britanic, care domnește, dar nu guvernează”, astfel încât tânăra Eufrosinia s-a apucat să lucreze cele 40 de hectare de pâmânt.

Avea o alură androgină și apucături mai degrabă haiducești. „În momentul în care a fost arestat tatăl ei la Odesa, Eufrosinia și mama ei s-au ascuns într-un subsol. În iarna ceea a fost un frig cumplit și, din cauza gerului pe care l-a tras, i-au înghețat maxilarele și i-au căzut dinții.

A purtat proteze și vorbea cam fonfănit. Mama ei o dezmierda «fofocika». Cu toate acestea, a avut cavaleri, dar i-a refuzat poate din cauza acestei probleme fizice”, bănuiește Olga Moraru.

Lucrând cele 40 de hectare, Kersnovskaia se considera mai mult fermier decât nobil: „Boieri, așa cum am fost numiți, nu erau în Basarabia. În 1918, majoritatea proprietarilor funciari au primit 100 de hectare la 3–4, chiar 7 sau mai multe familii. Majoritatea lor covârșitoare și-au vândut pământul”, precizează memorialista.

„Lucra împeună cu oamenii pe care îi năimea. Umbla la cosit fân și grâu. Dacă un țăran avea o problemă din domeniul zootehnic, mergea numaidecât la ea. A botezat mulți copii din sat, chiar am vorbit cu fini de botez de-ai ei, cu Anton și Vasile Rotari. Era o femeie care trăia cu problemele satului”, spune Olga Moraru.

Numai că cei care o simpatizau, subliniază profesoara, erau în minoritate: „Cea mai mare parte dintre localnici o considerau prea dură. Se temeau de ea, de aceea i-au zugrăvit un chip negativ. Umbla cu arma și, dacă dădea de cineva în pădure că taie copaci sau dacă intra în porumb, nu îl neteza pe cap. Așa își proteja ea proprietățile”.

În 1939, i-a decedat tatăl despre care spune că îl diviniza, dar nu îi era să plângă: „Trebuia să o salvez pe mama, care era să moară de tristețe. Trebuia să îi salvez nu numai viața, dar și discernământul, pe care era să îl piardă. Așa de mare era necazul…”

„Contactul cu sovieticii eliberatori”

Eufrosinia i-a întâmpinat pe sovietici, „cu optimism”, asta până la primele dezamăgiri, respectiv interogatoriile cu ofițerul enkavedist, în actuala școală din Ocolina. După asta, a fost fugărită împreună cu maică-sa din casă „desculță și cu capul gol”.

„Când i-a fost luată casa, [sătenii] i-au devastat conacul. Imediat. Veneau ăștia târâie-oghială [terchea-berchea] și se uitau cu ce au să se pricopsească. Eufrosinia, mergând prin sat, a întâlnit pe una de pe acolo care apare și în desene și a întrebat-o: „Bună ziua, Ileană. Ți-a prins bine oala mea de noapte?”, spune Nicolae Bulat, director al Muzeului de Istorie și Etnografie din Soroca.

IERI ȘI AZI

Astfel de amintiri se regăseasc acum și în alte multe cazuri.

„Consătenii i-au luat totul bunicului meu, după ce a fost deportat. Dar când a trecut Armata română Prutul, în iunie 1941, vecinii i-au spus mamei mele: «Du-te, Mașă, pe malul Răutului, căci acolo este mașina ta de cusut, covoarele… Tot ce ți-au luat». Ăștia care au furat cărau totul înapoi”, își amintește Olga Moraru.

Făcându-și griji pentru mamă-sa, Eufrosinia a decis să o trimită în România, în august 1940, la doar o lună de la instaurarea administrației sovietice, în timp ce ea s-a încăpățânat să rămână, ceea ce a costat-o 11 ani din viață: „Eram convinsă că nu voi avea nevoie de multă vreme pentru a obține buna reputație, apoi respectul și, în cele din urmă, recunoașterea deplină. Eram convinsă că voi fi cetățeanul cu drepturi depline, cetățeanul util țării mele”.

„Vagonul nostru a fost fericit!”

Dar fidelitatea față de noul regim nu a salvat-o. La 13 iunie 1941, a fost deportată în Siberia pentru că făcea parte din clasa „moșierească”. În noaptea din 12–13 iunie 1941, au fost deportați din RSS Moldovenească 26.173 de oameni și alți 6.250 au fost arestați.

Kersnosvskaia a fost transportată la Gara Florești împreună cu niște fete luate în mașină chiar în rochiile de prințese purtate la balul de absolvire a unui liceu din Soroca.

„Vagonul nostru a fost fericit! Aveam doar șase copii, iar cel mai mic avea deja șase ani. Și nu aveam bolnavi, cu excepția a două bătrâne. În vagonul vecin însă era un coșmar. Acolo erau 18 copii! În acest colț al iadului s-a născut o fată. Cel de-al treisprezecelea copil al unei femei înspăimântate! Soțul ei, un jandarm, a fugit în România, iar familiile unor astfel de dezertori au fost supuse expulzării”, descrie Kersnovskaia condițiile în care au fost deportați basarabenii.

OLGA MORARU

Acel moment e rememorat acum și de către Olga Moraru.

„Bunicul meu, Ion Cobâlaș, a fost deportat în același tren cu Kersnovskaia. Au fost transportați la Gara Florești și acolo urcați în tren. Bunicul Vanea a fost membru al Partidului Național Țărănesc și primar al comunei Prajila, Florești. După ce s-a întors din Siberia, tot satul îi spunea nășelul Vanea. Așa era primit atunci”, spune fosta profesoară de istorie.

În momentul deportării, primarul de Prajila a luat cu el în buzunar o medalie de la încoronarea regelui Ferdinand, din 15 octombrie 1922. „A luat-o cu el, nu știu cum a ascuns-o. Știu doar că, atunci când îi dezbrăcau, o vâra în gură. Așa a adus-o înapoi acasă, iat-o”, ne întinde profesoara medalia cu regele Ferdinand și împăratul Traian.

„Să cer dreptate, nu pot, să cerșesc îndurare, nu vreau”

Deportații din RSS Moldovenească, arată Valeriu Pasat, au fost transportați în Kazahstan, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Komi, regiunile Krasnoiarsk, Novosibirsk și Omsk. Kersnosvskaia a fost deportată în regiunea Novosibirsk. Aici au fost deportați cei din republicile de vest ale URSS – 19.000 de oameni, majoritatea dintre ei femei și copii.

În primăvara lui 1942, a fugit din surghiun, ca să nu moară în față călăului său. „M-am gândit să fug chiar în prima seară de sclavie, în Gara Florești… Apoi am renunțat la acest idee… După aceea, același gând mi-a venit când trenul trecea prin Urali. Noaptea. În pădure… Dar, din nou, am renunțat, deoarece pentru evadarea unuia aveau toți ceilalți probleme.”

„A treia oară mi-a venit ideea să fug în regiunea muntoasă Shoria [sudul regiunii Kemerovo]… dar și de acolo ne-au ridicat şi ne-au dus. În cele din urmă, când ne aflam deja în Nord, am luat în piept taigaua. Ca să merg mai cu spor, m-am îndreptat spre Vest, de-a lungul albiilor îngheţate ale râurilor. Dar să nu credeţi că era ușor…”

Jumătate de an a rătăcit prin taiga.

A fost arestată în august 1942, în regiunea Altai, și condamnată „la cel mai înalt grad de protecție socială – împușcare”. „O zi mai târziu, mi-au adus în cameră o foaie și un creion. «Termenul de apel este 72 de ore, mâine expiră!». Am ridicat din umeri. Și am scris pe foaie: «Să cer dreptate, nu pot, să cerșesc îndurare, nu vreau». Și am semnat.”

A fost condamnată la zece ani de lagăr.

„Știam că nu mă voi mai întoarce aici”

Și-a executat pedeapsa în unul dintre lagărele Admnistrației lagărelor de muncă și colonii din Novosibirsk. „În asemeanea lagăre ca punctul nr. 4, stația Mejaninovka, erau încarcerați cei care nu mai puteau să lucreze și încă nu reușiseră să moară”, notează Kersnovskaia despre acest loc de detenție. Ea a supraviețuit, a ieșit în libertate în 1952.

A revenit la Soroca în 1957, s-a întâlnit cu oamenii din Țepilova, cu finii săi de botez, cu Vasile Rotari, dar a fost apăsată de povara peisajului pe care l-a văzut: „Doamne, cât de trist este să vezi în ce s-a transformat acea bucată de paradis…”.

„M-AM SCULAT, AM LUAT O MÂNĂ DE PĂMÂNT DE PE MORMÂNTUL TATĂLUI MEU, AM RUPT O MÂNĂ DE CIMBRU AROMAT, AM ÎNFĂȘURAT TOTUL ÎNTR-O BATISTĂ, AM SĂRUTAT CRUCEA ȘI, SPUNÂND LA REVEDERE, AM PLECAT… ȘTIAM CĂ NU MĂ VOI MAI ÎNTOARCE AICI…”

„Și ce am văzut?… Mai bine să spun ce nu am văzut. Mai întâi de toate – stejarii. Acești doi stejari uriași… care se vedeau ca un far de pretutindeni… Grădina – două hectare… Nimic nu poate să amintească de pomii din cele mai bune soiuri…”

„În locul casei, o grămadă de lampaci în care crește lobodă și urzici… După ce am văzut totul, m-am întors la mormântul tatălui meu. De ce a supraviețuit această cruce? Nu pot să îmi explic. Cât timp am stat la cruce, strângându-mi capul cu mâinile, nu știu…”

„M-am sculat, am luat o mână de pământ de pe mormântul tatălui meu, am rupt o mână de cimbru aromat, am înfășurat totul într-o batistă, am sărutat crucea și, spunând la revedere, am plecat… Știam că nu mă voi mai întoarce aici…”

La Soroca a aflat că mama sa trăiește în România și a început să îi trimită scrisori ca să obțină o invitație pentru ea și să stabilească împreună în sudul URSS, la Esentuki.

„După ce s-a stabilit acolo, finii săi de botez, Anton și Vasile Rotari, mergeau la ea. Au ținut mult timp relații”, spune Olga Moraru.

Unii localnici din Ocolina continuă și acum să facă bani cu lucrurile furate din casa familiei Kersnovski.

„Recent, unul de la Ocolina ne-a adus lustra, lustra din casa Eufrosiniei Kersnovskaia. A spus că vrea să ne-o vândă. Iaca-șa lustra este acum la muzeu, face cât jumătate din colecția noastră. A fost greu să justificăm cumpărarea ei. Nimeni nu știa valoarea ei reală”, a spus apăsat Nicolae Bulat.

La Esentuki, stațiune din Caucazul de care începuse să se îndrăgostească, la sugestia mamei sale, Eufrosina Kersnovskaia și-a scris și a ilustrat amintirile, între 1964 și 1968, în cele 12 caiete-jurnale conținând aproape 700 de desene.
Se spune că nimeni nu a descris realitățile ocupației sovietice din 1940–1941 cum a făcut-o Kersnovskaia. De teama că ar putea fi confiscate, le-a copiat în cinci exemplare și le-a păstrat pe la prieteni, unul dintre aceștia fiind cunoscutul actor Zinovi Gerdt.
Știa că așa ceva nu avea cum să fie publicat în timpul regimului sovietic, dar a ținut cu tot dinadinsul să mărturisească despre ce a văzut și ce a trăit. Visul ei s-a împlinit în 1990, când revistele „Ogonyok” și „Znamea” i-au publicat primele fragmente din memorii.

Un reportaj de Mădălin Necșuțu și Ilie Gulca

Share our work

0 Comentarii

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *