Competitivitatea Uniunii Europene a fost abordată pentru prima dată în Strategia de la Lisabona din anul 2000. Inițial axată pe economie, tema s-a extins ulterior în domenii precum tehnologia și industriile strategice, devenind un concept particularizat în diverse sectoare.

După cel de-al Doilea Război Mondial, statele din Europa de Vest au redus cheltuielile de apărare. Două motive au susținut această tendință: pe de o parte, Comunitatea Economică Europeană a demonstrat că relațiile economice strânse reduc riscul conflictelor; pe de altă parte, NATO și SUA au oferit o umbrelă de securitate. După prăbușirea Uniunii Sovietice, bugetele pentru apărare au scăzut și mai mult. În 2014, statele UE alocau doar 1,25% din PIB pentru apărare, comparativ cu 2,5% în 1990.

În luna septembrie al acestui an, economistul italian Mario Draghi, fost președinte al Băncii Centrale Europene și ex-prim-ministru al Italiei, a publicat un raport privind starea actuală a competitivității europene. În raportul său intitulat „The future of European competitiveness”, o secvență este dedicată industriei de apărare.

Industria de apărare a Uniunii Europene rămâne un jucător puternic pe scena globală, cu produse capabile să concureze cu cele americane și sud-coreene. În 2022, sectorul a generat o cifră de afaceri de aproximativ 135 miliarde de euro și a susținut peste 500.000 de locuri de muncă. Cu toate acestea, competitivitatea europeană riscă să se erodeze din cauza lipsei fondurilor adecvate. În timp ce Statele Unite au cheltuit anul trecut 916 miliarde de dolari pentru apărare, statele UE au investit doar o treime din această sumă. În plus, între 1991 și 2021, China și Rusia au direcționat către apărare cu 400 de miliarde de euro mai mult decât UE. Pentru a recupera acest decalaj, Uniunea Europeană trebuie să aloce 500 de miliarde de euro în următorii zece ani, conform declarațiilor din vara acestui an ale președintei Comisiei Europene Ursula von der Leyen.

Pe lângă lipsa de fonduri și investiții din partea sectorului privat, industria de apărare europeană se confruntă și cu un caracter fragmentat. În general, actorii din acest sector operează pe piețele naționale, ceea ce conduce la un volum redus de producție. În ciuda mai multor inițiative, statele membre nu au putut sau nu au dorit, până acum, să realizeze consolidarea și integrarea generală a bazei industriale de apărare a UE. Acest lucru s-a datorat, în mare parte, preocupărilor legate de suveranitatea și autonomia națională, precum și refuzul statelor membre de a renunța la capacitățile naționale în anumite segmente și de a implementa raționalizarea industrială transfrontalieră. IMM-urile, care reprezintă pilonul economiei Uniunii și un motor important de inovare și dezvoltare, au un acces limitat pe piața europeană de apărare. Această restricție se manifestă prin lanțuri de aprovizionare restrânse și prin protecționismul statelor membre. În plus, spre deosebire de alte țări, produsele cu dublă utilizare sunt în continuare strict delimitate. Războiul din Ucraina și metodele de evitare a sancțiunilor de către Federația Rusă au subliniat importanța colaborării între sectorul civil și cel militar, întrucât cheia competitivității constă în dezvoltarea și inovarea tehnologică.

Deși cererea pentru echipamente militare și soluții de apărare din partea statelor membre a crescut, acest lucru nu este suficient pentru a dezvolta un sistem de apărare comun. Ba mai mult, există riscul adâncirii unui decalaj semnificativ în arhitectura de securitate a Uniunii Europene. Lipsa de coordonare la nivelul UE și absența standardizării produselor slăbesc baza industrială de apărare europeană. Absența achizițiilor comune, a standardelor de armonizare, a partajării resurselor și numărul mic de proiecte de cercetare în comun, vin cu un cost financiar uriaș la nivelul UE, dar și cu probleme de altă natură. Doar 18% din bugetele de apărare ale Europei sunt cheltuite în mod cooperant. Pe lângă pierderile financiare de miliarde, lipsa standardelor comune s-a transpus în mod operațional în Ucraina. De exemplu, statele membre au furnizat aproximativ 10 tipuri diferite de obuziere de calibrul 155 mm. Unele chiar în mai multe variante, creând astfel probleme logistice complicate pentru forțele armate ucrainene. În Europa sunt fabricate 5 tipuri de obuziere, în timp ce în SUA doar 1. De asemenea, SUA are un singur tip de tanc de luptă, în timp ce țările membre ale UE au 12.

Multe state europene optează pentru soluții de apărare din afara Uniunii Europene. Tendința de a achiziționa echipamente din SUA s-a accentuat în ultimii ani. Dintr-un total de 75 de miliarde de euro investiți în apărare între iunie 2022 și iunie 2023, 78% din cheltuielile pentru achiziții au fost direcționate către furnizori din afara UE, pe primul loc aflându-se cei din SUA, cu 63%. Pe piața europeană se face tot mai simțită prezența echipamentelor din Israel și Coreea de Sud. Un alt aspect important, evidențiat de Mario Draghi, îl reprezintă investițiile modeste în cercetare, dezvoltare și inovare. În 2022, statele membre și Uniunea Europeană au investit 10,7 miliarde de euro în cercetarea și dezvoltarea în domeniul apărării, o sumă foarte modestă, comparativ cu investițiile americane, care în 2023 au atins 140 de miliarde de dolari. Dezvoltarea și cercetarea în domeniul apărării în Europa sunt îngreunate și de o colaborare limitată între universități și ministerele de apărare.

Contextul geopolitic actual și revenirea lui Trump la Casa Albă vor obliga Uniunea Europeană nu doar să își revizuiască politica de apărare și gestionarea fondurilor, ci și să implementeze într-un ritm mult mai accelerat noile strategii din industria de apărare. Creșterea cheltuielilor militare la nivel global, lipsa unei industrii de apărare bazată pe standarde comune, investițiile modeste și barierele economice pentru actorii din sector, ar putea crea discrepanțe și mai mari între competitivitatea europeană și cea a marilor jucători internaționali precum SUA, Coreea de Sud sau Federația Rusă.