Pregătirea operațională a rușilor pentru ofensiva de vară

de | mai 28, 2024 | Analize, UCRAINA | 0 comentarii

Am asistat luna aceasta, la 10 mai, la deschiderea unui nou front de către ruși, în nord, pe direcția Harkov, prin declanșarea unui atac al acestora dinspre regiunea Belgorod. Au trecut două săptămâni și ofensiva lor s-a împotmolit, rușii luptând din greu pentru Vovceansk, la est de râul Doneț, și pentru Hlyboke, la vest de […]

Am asistat luna aceasta, la 10 mai, la deschiderea unui nou front de către ruși, în nord, pe direcția Harkov, prin declanșarea unui atac al acestora dinspre regiunea Belgorod. Au trecut două săptămâni și ofensiva lor s-a împotmolit, rușii luptând din greu pentru Vovceansk, la est de râul Doneț, și pentru Hlyboke, la vest de acest râu. Cum am spus, această pătrundere nu amenință direct Harkovul, fiind oarecum pe o direcție divergentă față de direcția principală de atac în cazul în care obiectivul ar fi Harkov, al doilea oraș ca mărime al Ucrainei, aflat la 50 km de graniță. Harkovul a fost țintă primordială a rușilor la declanșarea invaziei din 24 februarie 2022, dar au eșuat, fiind nevoiți să-și retragă trupele, ca și cele de pe direcția Kiev, Cernigov sau Summy, axele de atac dinspre nord și nord-est. Cu atât mai puțin ar putea la ora actuală să amenințe Harkovul cu cucerirea, dacă în atacul surpriză din 2022 nu au reușit.

Dar majoritatea analiștilor au pierdut din vedere imaginea de ansamblu, nu au văzut pădurea din cauza copacilor, când vine vorba de scopul acestei pătrunderi, respectiv al deschiderii unui nou front la nord. Scopul nu este cucerirea Harkovului sau învăluirea lui, ci unul mult mai simplu, dar mai subtil.

Am expus în analiza precedentă care ar putea fi obiectivele rușilor în noua lor ofensivă spre Harkov (vezi https://karadeniz-press.ro/obiectivele-rusilor-in-ofensiva-spre-harkov/). Aici am analizat punctual posibilul obiectiv al rușilor în deschiderea noului front la nord de Harkov. Am spus că pentru ruși este imposibil să cucerească sau să învăluie Harkovul prin acest atac, lucru dovedit prin faptul că s-au împotmolit în lupte de uzură pentru Vovceansk, oraș pe care ucrainenii ar trebui să îl părăsească în cazul unui atac mai serios, din moment ce se află cu spatele la un râu, obstacol natural important. Faptul că nu o fac încă, demonstrează că atacul rușilor nu este unul decisiv, ucrainenii preferă să reziste aici pentru a provoca pierderi cât mai mari rușilor, dacă rușii ar fi presat serios, ucrainenii ar fi fost nevoiți să se retragă în spatele râului pentru a constitui poziții mai bune de rezistență.

Încă un aspect, pe frontul de nord, spre Harkov, rușii atacă mai mult cu infanteria, sunt prea puține blindate implicate, cele 30 de blindate atacatoare în prima fază au fost distruse aproape în totalitate. În schimb, pe frontul de est, rușii atacă în mai multe puncte, implicând un număr mare de blindate, mai ales la Chasiv Yar, atacuri respinse până acum cu pierderi importante pentru ruși. Ceea ce dovedește faptul că pentru ei, frontul deschis la Harkov este unul secundar, de disimulare.

Am analizat în articolul precedent, la punctele 3 și 4, care ar putea fi obiectivele rușilor prin acest atac spre Harkov, după ce am eliminat punctele 1 și 2, respectiv cucerirea Harkovului sau învăluirea lui. Respectiv am spus că este un atac de disimulare și distragere a rezervelor ucrainene spre un nou front deschis de către ruși, cu scopul de a slăbi frontul de est, unde rușii depun mari eforturi pentru cucerirea Chasiv Yar, care le-ar oferi posibilități de dezvoltare a ofensivei spre trei direcții majore, respectiv Kostiantynivka, Kramatorsk, Sloviansk, orașe puternic fortificate, dar a căror cucerire i-ar oferi lui Putin posibilitatea să se laude cu cucerirea întregului Donbass.

Disimularea și atragerea trupelor ucrainene este un aspect, al doilea este de natură tactică, respectiv faptul că apropierea frontului către Harkov ar putea aduce acest oraș în raza de acțiune a artileriei ruse. Până acum, după atacul din 2022, Harkovul a putut fi bombardat doar de către rachete de croazieră de tipul Kalibr sau drone iraniene Shahed, în număr mult mai redus față de potențialul artileriei de pe front. Ori, dacă rușii ajung cu frontul de nord la 20 de kilometri de Harkov, acest mare oraș ar ajunge în bătaia artileriei rusești care ar putea face prăpăd și să distrugă orașul împreună cu mii de victime civile. La fel cum au făcut cu orașele aflate lângă linia frontului. Au distrus Mariupol, Sieverodonetsk., Lysyceansk, Popansna, Bakhmut, Avdivka, Marinka și multe altele.

Dacă rușii ajung să cucerească Lyptsi, spre exemplu, ar ajunge la 20 km de Harkov și ar putea bombarda orașul în voie cu artileria clasică, obligându-i pe ucraineni să mute trupe și artilerie de contrabaterie pentru a face față acestei noi amenințări. Iar aceste trupe și sisteme de artilerie vor lipsi tocmai acolo unde este nevoie, pe frontul de est, unde rușii presează continuu cu lovituri pe mai multe direcții pentru a sparge frontul ucrainean.

Rușii știu că sunt în criză de timp, până sosește ajutorul occidental în număr suficient, așa că presează în continuare. Chiar deschid un nou front, pentru a-i face pe ucraineni să se extindă mai mult pe front, devenind vulnerabili. Scopul lor este să îi facă să se supraextindă, să își angajeze rezervele ca să nu mai aibă nimic la dispoziție când va veni atacul principal.

Dar rușii nu au inventat acum nimic, totul este scris de către sovietici încă din anii 20-30 ai secolului trecut.

Bătălia în Adâncime

Am amintit în analizele anterioare despre analiștii militari sovietici care în perioada interbelică au dezvoltat conceptul Bătăliei în Adâncime, de fapt nașterea artei operaționale, nivelul intermediar între tactică și strategie, care a fost aprofundat de către experții occidentali abia câteva decenii mai târziu. Începând cu anii 20 ai secolului trecut, o serie de gânditori militari sovietici din jurul lui Mihail Tuhacevski au început să gândească și să teoretizeze acest concept pentru războiul viitorului. Printre cei mai importanți îi amintim pe Vladimir Trandafillov, Alexander Svecin, N. Varfolomeev sau Georgii Isserson. Au fost dezbateri și discuții contradictorii între acești analiști, în jurul articolelor și cărților publicate, dar acestea erau doar cu circuit intern, doar în cadrul liderilor din forțele armate, nu destinate publicului. Oricum, marea masă a rușilor, chiar dacă ar fi avut acces la acestea, nu putea pricepe mare lucru.

Interesant este faptul că Stalin, care din a doua jumătate a anilor 20 își consolida puterea, a lăsat liberă această dezbatere, poate cu un scop ascuns. Cert este faptul că acești analiști și-au putut publica și susține teoriile în aceste articole și cărți destinate doar unor elite militare și politice, ele devenind cunoscute publicului larg abia decenii mai târziu. În a doua jumătate a anilor 30, respectiv în 1937, Stalin începe epurarea aparatului militar, după ce în anii precedenți trimisese în Gulag și omorâse milioane de civili ruși pentru vini imaginare. Dar a venit și rândul militarilor.

Din 1937 peste 35000 de comandanți militari au fost arestați, 4 din 5 comandanți ai armatelor, chiar și mareșalul Mihail Tuhacevski a fost arestat și apoi executat. Alexander Svecin este executat și el în 1938, Varfolomeev moare în închisoare, Trandafillov murise într-un accident aviatic în 1931. Singurul care are noroc, dacă putem spune asta, este Georgii Isserson care este arestat în 1941 și petrece 14 ani într-un lagăr de muncă, ulterior este eliberat și moare în 1976.

Am făcut această mică paranteză pentru a vedea ce s-a întâmplat cu cei mai importanți teoreticieni militari sovietici care practic au revoluționat arta militară. Dar importante sunt lucrările lor, care sunt apreciate și aplicate nu numai de către sovietici în al doilea război mondial, ci și de către ruși la ora actuală în războiul din Ucraina.

Fiindcă trebuie să îi citești pe acești teoreticieni sovietici, care au fost răsplătiți cu moartea sau detenția îndelungată de către șefii lor, pentru a înțelege strategia actuală a Rusiei în conflictul cu Ucraina. Singurul care a supraviețuit războiului și lui Stalin, care a apucat să-și vadă aplicate lucrările în al doilea război mondial, a fost Georgii Isserson. Lucrările lui de bază, pe lângă alte articole în revistele de profil, au fost secretizate și distribuite doar la nivelurile superioare ale conducerii militare și de stat sovietice. Lucrări principale: Evoluția Artei Operaționale (1932), Fundamentele Operațiunii în Adâncime (1933), Fundamentele Operațiunii Defensive (1938), Fundamentele Conducerii Operațiunilor (1939), Noile Forme ale Bătăliei (1940). Prima dintre ele, obținută cumva de americani, a fost publicată numai în folosul armatei SUA în timpul Războiului Rece, abia după anii 90 a putut fi cunoscută publicului larg, după desecretizarea unor documente ale armatei. La nivelul rus, parte din lucrările lui Isserson sunt încă la capitolul secret, chiar dacă majoritatea au fost publicate peste ocean.

Câteva idei ale lui Isserson și aplicarea lor

Voi expune pe scurt câteva din ideile lui Georgii Isserson și voi discuta aplicabilitatea lor actuală la războiul rușilor în Ucraina, respectiv la actuală fază a ofensivei rușilor pe frontul ucrainean. Trebuie spus că în prima fază a războiului, în 2022, rușii au fost atât de încrezători că nu au aplicat nimic din principiile elaborate de către Isserson sau ceilalți gânditori sovietici care au pus bazele teoretice ale Bătăliei în Adâncime, respectiv ale artei operaționale.

Apariția artei operaționale, ca nivel intermediar între tactică și strategie, a fost o necesitate încă de la primul război mondial, dar a apărut ulterior, în perioada interbelică, doar la sovietici, foarte preocupați de război ca și mod de a impune comunismul în întreaga lume. Chiar Stalin spunea că în cazul în care clasa muncitoare dintr-o țară nu este capabilă singură să impună dictatura proletariatului, Uniunea Sovietică prin Armata Roșie are datoria de a ajuta acea clasă muncitoare din țara respectivă, cum a făcut-o în timpul războiului sovieto-polonez din 1920. Practic, prin această declarație, Stalin punea bazele teoretice ale agresiunii sovietice împotriva întregii lumi, aspect scăpat din vedere de către liderii interbelici. Dacă Hitler și-a expus public ideile expansioniste în cartea sa Mein Kampf, Stalin a făcut la fel prin această declarație și multe la fel, dar care nu au atras atenția lumii asupra acestui pericol.

Isserson spune foarte clar chiar de la început, alături de alții, că singura opțiune pentru Uniunea Sovietică este ofensiva, ea trebuie să atace prima pentru a multiplica șansele de câștigare a războiului.

După ce trece în revistă și face o sinteză asupra conflictelor din trecut, de la epoca napoloneană până la războiul mondial (primul, fiindcă al doilea încă nu venise), face o analiză comparativă despre modul de ducere a acestor războaie, scoțând în evidență diferențele dintre atunci și prezent. Diferența principală constă în numărul de forțe implicate și durata campaniilor și operațiunilor. Dacă în trecut era vorba de câteva zeci de mii de combatanți și acțiunile militare, cu campania întreagă, dura de la câteva săptămâni la câteva luni pentru a se ajunge la o bătălie finală ce dura o zi, maxim două-trei zile, în războiul mondial s-a ajuns la milioane de combatanți pe tot globul și un război de patru ani, iar bătăliile au ajuns să dureze și câteva luni. Pentru a putea coordona un așa număr de combatanți și trupe care duceau mai multe bătălii pe o arie foarte extinsă, tactica nu mai era suficientă, iar strategia s-a extins prea mult, așa că era nevoie de arta operațională, nivelul intermediar, conducerea acțiunilor militare pe un anumit teatru de operațiuni care putea fi independent de altele, acțiuni militare ce se desfășurau concomitent și în paralel cu altele de aceeași amploare și intensitate. Un front sau mai multe adiționale necesitau conduceri și strategii diferite, de aici necesitatea unor state majore distincte care să acționeze la unison conform unei strategii generale de nivel superior, strategie generală al cărei obiectiv era câștigarea războiului, chiar dacă pe un front operațional lucrurile nu mergeau bine.

Mai departe, apare diferența scoasă în evidență de către Isserson, în operațiunile militare din trecut până la războiul mondial, esența era lovitura concomitentă la momentul ales pe punctul ales, cum proceda Napoleon, care coordona acțiunile armatelor sale în așa fel încât să ajungă în ziua bătăliei exact în locul ales pentru a da bătălia. Ori, ulterior, cum ar fi campania din războiul franco-prusac din 1870-1871 și războiul mondial, acest lucru nu mai era cheia victoriei, în urma apariției unor importante contingente ca rezerve. Așa că el prevede necesitatea loviturilor succesive pe mai multe puncte pentru destabilizarea inamicului, cum s-a încercat uneori în războiul mondial.

Merge mai departe, foarte important, cu ideea dispunerii în adâncime și ideea falimentului ideii de strategie liniară. O apărarea dispusă în adâncime, chiar în lipsa unor lucrări de fortificații (care ar accentua ideea), este mult mai greu de dislocat, fiindcă atacatorul își pierde din intensitatea loviturii pe măsură ce trece de prima linie și ajunge la a doua etc. Ori, intensitatea luptei crește pe măsură ce atacatorul se apropie de ultima linie de apărare, fiindcă apărătorul acolo își concentrează ultima speranță de a rezista, și intensitatea luptei și efortului de apărare crește pe măsură ce atacatorul se apropie de această ultimă rezistență, în loc să scadă. Dar efortul și potențialul atacatorului scade cu fiecare linie de rezistență depășită, de aceea Isserson consideră că strategia liniară este desuetă în condițiile războiului modern.

Pe de altă parte, o abordare liniară este de primă necesitate pentru a acoperi întregul front și pentru a executa loviturile succesive, în puncte diferite ale frontului, pentru a găsi punctul slab pentru a forța acolo străpungerea. O astfel de abordare nu permite apărătorului să își concentreze trupele unde va fi străpungerea fiindcă nu știe, loviturile succesive obligându-l să se mențină pe întregul front.

Ca o paranteză, războiul României din 1916, când în toamna acelui an ne-am retras pe linia Carpaților în urma atacurilor austro-ungarilor întăriți de germani, având de a face și cu presiunea bulgarilor, turcilor și germanilor pe linia Dunării și în Dobrogea, Falkenhayn a lovit succesiv în mai multe puncte în trecătorile Carpaților încercând să găsească punctul slab ca să pătrundă în Moldova sau Muntenia. A încercat la Sibiu, a câștigat bătălia, dar nu a putut trece, apoi într-o nouă încercare fost înfrânt în prima bătălie de la Oituz din 1916, a încercat la Brașov, a reușit să pătrundă parțial, dar a fost oprit, la Jiu a străpuns linia dar contraatacul românilor i-a administrat o altă înfrângere. Din păcate, comandamentul român a considerat că nu va mai încerca la Jiu în urma înfrângerii, așa că a mutat trupe de acolo pentru a întări alte sectoare, dar Falkenhayn a atacat tot acolo, reușind străpungerea care a dus la pierderea Munteniei. Dar dacă românii ar fi avut rezerve disponibile, lucrurile poate ar fi stat altfel. Dar nu au avut aceste rezerve, ei trebuind să facă față și atacurilor de la sud, din Dobrogea și de peste Dunăre. Cam asta înseamnă loviturile succesive pe front.

Isserson continuă subliniind faptul că în cazul strategiei liniare, cum o numește el, respectiv atacul pe întregul front cu lovituri succesive, chiar dacă se reușește ruperea frontului într-un punct în urma unei asemenea lovituri, rezultatul nu este pe măsură, deoarece primul val nu are posibilitatea să exploateze spărtura. După cum spune chiar el, este ca și cum ai sparge o ușă, dar nu are cine să pătrundă prin ea. Cam așa s-au petrecut lucrurile și în primul război mondial, o rupere de front, în cele mai multe cazuri, ducea doar la căderea primei linii de tranșee, cu ceva noroc, a doua sau a treia. Dar rezervele apărătorului erau trimise imediat și astupau spărtura, în timp ce atacatorul nu mai avea resurse să continue, să exploateze această spărtură realizată. Desigur, sunt și excepții, dar foarte puține, în care spargerea liniei frontului în ww1 a dus la consecințe majore. Pe frontul nostru putem vorbi de ofensiva de la Mărăști, care chiar a fost o spargere importantă, și putea avea consecințe majore, dacă rușii contaminați de revoluție nu ar fi refuzat să susțină flancurile atacului nostru, dând timp inamicului să revină.

Tocmai pentru a evita o astfel de situație, Isserson vine cu ideea eșalonării atacului. El împarte atacul în eșaloane strategice, pe care le împarte apoi în eșaloane operaționale. Primul eșalon strategic este constituit din trei eșaloane operaționale, primul pe linia frontului și care dă atacul principal cu loviturile succesive. În spatele lui, la o distanță de aproximativ 100 km (în afara loviturilor de artilerie și cât de cât protejat de incursiunile aviației la acea vreme), se află constituit al doilea eșalon operațional, risipit pe o adâncime de 75 km, apoi al treilea eșalon operațional, la circa 25 km în spate. În urma acestui eșalon strategic compus din trei eșaloane operaționale, se constituie al doilea eșalon strategic, la o distanță de circa 250 km, cu o componentă similară, apoi și mai în spate al treilea etc. Ultimele abia se mobilizează, dar o fac din start ca și eșaloane strategice. De fapt, vedem aici cum s-a organizat Armata Roșie în al doilea război mondial, chiar dacă armata germană ajutată de români, finlandezi, unguri, italieni etc. a distrus primul eșalon strategic (câteva milioane de morți, răniți și prizonieri), sovieticii au împins în față al doilea eșalon strategic, urmat de al treilea, cu care au câștigat războiul.

Când primul eșalon operațional reușește o spărtură, el nu merge mai departe, menține spărtura, în timp ce al doilea eșalon operațional se grăbește spre spărtură, dar nu liniar, ci concentrat ca un cui ce intră în spărtură cu tot ce are la dispoziție, practic al doilea eșalon operațional se concentrează în cea mai mare parte spre spărtură invadând-o cu tot ce are la dispoziție. Nu se oprește în fața unor poziții fortificate, fie că sunt orașe sau altceva, ci le ocolește. Scopul este pătrunderea în adâncime cu o cât mai mare forță, cât mai în adâncime și să mențină culoarul prin care pătrund tot mai multe forțe din eșalonul doi operațional. În urma lui vine eșalonul trei pentru completarea trupelor unde este nevoie.

O astfel de străpungere ce intră adânc în dispozitivul advers este un dezastru pentru apărător. Dacă nu astupă spărtura în primele momente cu ajutorul rezervelor disponibile, întregul dispozitiv defensiv este compromis și dat peste cap. Dacă eșalonul doi reușește să intre și să avanseze în adâncime, rezervele apărătorului nu au cum să facă față. Parte din ele trebuie să încerce să astupe spărtura inițială, care se va lărgi inevitabil pe măsură ce eșalonul doi pătrunde, altă parte vor trebui să urmărească pătrunderea ce se dezvoltă tot mai mult, să o prindă și să o controleze, lucru foarte dificil din moment ce aceasta înaintează tot mai mult și nu se oprește în fața unor poziții fortificate.

Adică este foarte greu să controlezi o pătrundere în adâncime care se deplasează rapid. Ai nevoie să îi controlezi flancurile care se lungesc tot mai mult, dar în primul rând să o oprești, și este aproape imposibil din moment ce se deplasează cu viteză maximă. Singura soluție ar fi să tai această pătrundere, să ataci ambele flancuri și să o gâtui pur și simplu. Dar tot lași în spate o forță inamică considerabilă care poate face ce vrea și poate manevra în toate direcțiile. Plus că este foarte dificil să o tai, eșalonul doi care pătrunde va securiza flancurile. Astfel că apărătorul va avea nevoie de trupe suplimentare pe care trebuie să le retragă de pe front, creând vulnerabilități și în alte puncte, iar eșalonul trei avansează. Războiul de poziții se transformă în unul de manevră, dar cu inițiativa deplină de partea atacatorului.

Singura soluție viabilă pentru apărător este retragerea în adâncime cu tot frontul până la punctul maxim la care a ajuns străpungerea. Așa au procedat sovieticii în a doua fază a celui de-al doilea război mondial, când diviziile lor de tancuri reușeau să exploateze o străpungere, avansau în adâncime până li se termina benzina. Era suficient pentru a destabiliza frontul german care trebuia să facă rectificări și mutări de trupe pentru a face față acestei situații care inevitabil împingea linia frontului mult în spate.

Situația actuală pe front

Rușii merg pe ideea ofensivei, dar este ceva normal, știu că doar ofensiva le poate aduce o victorie, chiar limitată, respectiv o situație favorabilă care să poată fi prezentată de Putin în așa fel încât să apară pe plan intern ca și o victorie importantă.

Pentru asta atacă continuu de câteva luni, având avantajul numeric și în armament, chiar dacă acesta din urmă începe să se diminueze treptat, pe măsură ce armamentul occidental începe să sosească în număr tot mai mare. Dar tot mai au două avantaje majore, în artileria clasică și în personalul militar, respectiv soldați pe câmpul de luptă.

Chiar și în artileria clasică încep să apară probleme. În vara lui 2022, la asediul Sieverodonstsk și Lysyceansk, trăgeau 20000 de obuze pe zi pe întreg frontul, la Bakhmut în 2023 trăgeau 6000 pe întreg frontul, ajungând ca astăzi să tragă cam 3000 pe zi pe întreg frontul. Ce s-a întâmplat?

În primul rând, au cam epuizat stocurile de obuze, astfel că au apelat la nord-coreeni care le-a furnizat în prima fază un milion de obuze, apoi încă două milioane. Problema este că 30% din obuzele nord-coreene sunt de calitate slabă, așa că acuratețea loviturilor au de suferit, plus că au fost cazuri în care nu au explodat. În al doilea rând, ucrainenii, conștienți de acest avantaj al rușilor, de la începutul ofensivei lor eșuate din vara lui 2023, au făcut o prioritate din vânarea bateriilor rusești de artilerie, fie cu tiruri de contrabaterie, fie cu drone. Astra a dus la pierderi importante în rândul tunurilor și tunarilor ruși. Dar mai există un aspect. Fiecare piesă de artilerie are o durată de viață, adică un număr de lovituri care le poate trage. La tunurile de 100 mm, 122 sau 152, aceasta este de 100 de lovituri, după care țeava interioară trebuie schimbată, astfel pot apărea probleme, de la pierderea preciziei și direcției până la explozia tunului. Ori, la ruși, această schimbare nu prea s-a făcut, în febra războiului și problemelor de logistică și aprovizionare. De aici multe probleme cu artileria rusă, dar care încă rămâne superioară pe câmpul de luptă.

De partea cealaltă, ucrainenii nu prea pot echilibra deficitul de artilerie fiindcă în vest doar ei, România și Bulgaria fabrică calibrele sovietice de 122 și 152, calibrele NATO fiind 120 și 155. Dar Ucraina nu are decât prea puține piese de artilerie occidentale, bazându-se pe cele clasice pentru a face față pe front, la tiruri de artilerie ca și covor de bombe. Cele occidentale sunt foarte precise, dar foarte puține și foarte scumpe, dea ceea sunt folosite doar pentru lovirea la punct precis, asupra unor obiective importante ca și puncte de comandă, instalații radar, poduri sau treceri obligatorii, concentrări de trupe. Nu vor fi folosite spre exemplu ca tir de baraj împotriva unui atac cu blindate și infanterie pe un spațiu larg, aici e nevoie de artileria clasică, cu tunuri din epoca sovietică, care să tragă mult și dens, perdea de obuze. De aceea cehii au venit cu inițiativa de a procura un milion de obuze pentru ucraineni din alte surse, dar au reușit abia jumătate. Iar avantajul rușilor în această chestiune se menține încă.

Problema de personal militar este mult mai gravă. Rușii reușesc să aducă pe front mult mai mulți soldați asigurându-și o superioritate absolută în acest domeniu. Chiar dacă nu au declarat mobilizarea generală, prin promisiuni bănești reușesc să recruteze un număr mare de militari. Dar aceștia sunt trimiși rapid în prima linie așa că nu apucă să fie recompensați cu sumele promise (5000 de dolari pe lună pentru serviciul în Ucraina) fiindcă pur și simplu dispar în mai puțin de o lună. Sunt trecuți la dispăruți, rușii nu recuperează și identifică morții proprii, tocmai pentru a nu-i trece la morți și să creeze nemulțumiri pe plan intern, familiile primesc o știre că e dispărut, dar 99% din dispăruți sunt morți. Dar familiile mai au speranța să fie doar dispărut, cum ar fi prizonier. Slabe speranțe. Siteurile independente estimează numărul pierderilor rusești (morți, răniți și dispăruți) la peste 500000.

Pe de altă parte, ucrainenii au un deficit major de personal militar pe front, deoarece legea mobilizării abia de curând a trecut de parlament. Își va produce efectele abia în vară, iar primele contingente de noi recruți pregătiți vor ajunge pe front abia în toamnă, deoarece ucrainenii, spre deosebire de ruși, îi pregătesc pe noii recruți pentru luptă. Se și vede diferența, de fiecare dată când infanteria ucraineană întâlnește în luptă infanteria rusă, fără implicarea artileriei sau altor mijloace, ucrainenii ies câștigători.

Dar problema esențială rămâne, la ora actuală, pe front, ucrainenii au un deficit major de personal față de ruși. Spre exemplu, la Avdiivka, rușii erau într-o superioritate numerică de 7-10 la unu față de ucraineni, și totuși aceștia au luptat și au rezistat câteva luni.

Aplicarea lui Isserson în războiul ruso-ucrainean

Dar revenim la Isserson și la cum sunt aplicate principiile sale în acest război. Cum am spus, în prima fază a războiului, în 2022, rușii au fost atât de încrezători că ucrainenii vor ceda în câteva zile, încât au atacat aiurea, pe mai multe direcții fără să se susțină reciproc, cu pătrunderi în adâncime fără securizarea flancurilor, tocmai în ideea că nu vor întâmpina rezistență. Au comis greșeli și mai mari, când au fost surprinși de ofensivele ucrainene din Kherson și Harkov.

Lucrurile s-au schimbat, rușii au învățat din aceste greșeli, și s-au adaptat la toate nivelurile, atât tactic, cât și operațional. Au învățat să lupte și să combată unele amenințări, dar continuă să aibă aceeași indiferență față de pierderile proprii în oameni, moștenire din perioada sovietică. Dar vedem că încearcă să aplice învățăturile lui Isserson, cel puțin parțial, sau poate comandamentul rus nu le cunoaște și le aplică instinctiv.

Un atac pe o singură linie, cu lovituri succesive în puncte diferite ale frontului. Se atacă la Vuhledar, la vest de Avdiivka, lșa Chasiv Yar, în nord la Kremina și în alte locuri. Mai mult, se deschide un nou front la nord de Harkov, la Vovceansk, la est de râul Doneț, și la Hlyboke, la vest de râu. S-a dovedit că aceste forțe nu au cum să amenințe serios Harkovul, ci doar să se apropie suficient ca să îl țină sub tirul artileriei. Mai mult, atacul de la nord de Harkov este preponderent de infanterie, fără blindate, în schimb se atacă cu blindate spre Chasiv Yar, dovadă că rușii încep să ducă lipsă de blindate, dar și că atacul de la nord de Harkov este doar unul de disimulare (vezi https://karadeniz-press.ro/obiectivele-rusilor-in-ofensiva-spre-harkov/ ).

Care ar fi scopul acestei strategii a Rusiei? Simplu, angajarea de către ucraineni a rezervelor pe un front cât mai larg, în așa fel încât să nu mai aibă rezerve disponibile, având în vedere deficitul de personal care va mai dura până la sfârșitul verii. Astfel, ucrainenii trebuie să trimită trupe la nord de Harkov să facă față amenințării de acolo, chiar dacă nu este una serioasă, dar trebuie luată în calcul. Mai trebuie să mențină trupe la nord de Kiev, spre Belarus, spre o potențială amenințare de acolo. Plus, spre Transnistria, unde nu se știe ce și cum. Să nu mai vorbim de întregul front activ, de la delta Niprului până la nord, în Luhansk, plus noul intrând de la nord de Harkov. Vorbim de 1200 de kilometri de front, cam cât avea România în 1916, comparativ cu Frontul de Vest, de 800 km, sau cu cel de est fără România, de vreo 1000 de km.

Scopul acestor ofensive și atacuri succesive pe întreg frontul, plus deschiderea unui nou front depărtat este angajarea totală a rezervelor ucrainene (în pană de personal), astfel încât să nu existe vreo rezervă care să poată interveni dacă se va produce o spărtură pe front. Și când s-ar putea produce o astfel de spărtură? Dacă nu acum, poate în presupusa ofensiva rusă de vară despre care se tot vorbește.

Dar cum ar trebui aceasta să reușească? Vedem că premisele sunt deja acolo, lovituri succesive pe mai multe puncte de front, în speranța că undeva frontul va ceda. Și acolo va trebui să intervină eșalonul doi operațional care să exploateze spărtura, după cum spunea Isserson.

O spărtură s-a produs deja, prin pătrunderea de la Ocheretyne, la 14 aprilie 2024, o greșeală majoră a ucrainenilor (vezi https://karadeniz-press.ro/patrunderea-de-la-ocheretyne-cauze-si-perspective/ ). Rușii au aruncat în acea spărtură tot ce aveau, ba chiar au adus trupe suplimentare de pe frontul din Kherson, dar nu au reușit să pătrundă mai mult de 15 km în adâncime. Fiindcă, conform lui Isserson, nu au avut eșalonul doi la dispoziție, au fost și ei surprinși de această greșeală a ucrainenilor, au exploatat-o, dar nu deplin, au pătruns cât au putut cu ce trupe au avut în primul eșalon. Aici este dovada faptului că rușii nu erau pregătiți să exploateze un astfel de succes, nu aveau eșalonul doi în spate gata să pătrundă și să exploateze orice fisură din front.

Dar asta nu înseamnă că rușii nu se pregătesc și că nu vor rata următoarea ocazie. Fiindcă, conform lui Isserson, asistăm doar la faza pregătitoare a unei străpungeri în adâncime, dar care să poată fi exploatată de către eșalonul doi operațional care se află mai în spate. Conform scrierilor sale, acesta ar trebui să fie la 100 km în spatele primului eșalon angajat în luptele de pe front. Dar Isserson a scris aceste lucruri cu aproape o sută de ani în urmă, de atunci multe s-au schimbat în materie de armament și de mod de ducere a războiului, dar ideea lui primordială rămâne.

Eșalonul doi nu mai trebuie să fie la 100 km în spate, aviația are o rază mai mare de acțiune, la fel și artileria, dar apar și loviturile cu rachete de croazieră, sateliții, dronele și multe altele. Dar asta nu înseamnă că principiile sale s-au schimbat, ci doar trebuie adaptate la situația actuală.

Rușii atacă pe întreg frontul, deschid un nou front la nord de Harkov pentru a-i obliga pe ucraineni să își angajeze rezervele și să-și extindă și mai mult dispozitivul defensiv, devenit astfel mult mai vulnerabil. Rușii atacă și presează pe tot frontul căutând punctul sensibil în care frontul se va rupe. Fiindcă după ce se va rupe, indiferent unde, ucrainenii nu vor avea rezerve pe care să le angajeze pentru a astupa această rupere a frontului.

Dar pentru ca rușii să poată exploata această rupere a frontului, conform lui Isserson, vor avea nevoie de eșalonul doi operațional, despre care nimeni nu vorbește, dar nimeni nu știe dacă există sau nu. La Ocheretyne s-a văzut că nu există, fiind o surpriză și pentru ruși, dar asta nu înseamnă că nu va exista în viitor.

Iar despre asta e vorba, despre preconizata ofensivă rusă de vară. Rușii au început războiul în 2022 cu 200000 de militari, plus 40000 de amărâți mobilizați forțat din Donetsk și Luhansk. Au avut pierderi mari, în toamnă au mai mobilizat parțial încă 300000, oficial, cifra este mult mai mare, plus că au continuat să o facă în următorii ani. Fără a lua în calcul mobilizarea Wagner din închisori (50000 pentru Wagner, 100000 pentru Ministerul Apărării).

Specialiștii spun că la ora actuală sunt peste 450000 de soldați ruși în Ucraina. Dar nu au cum să fie atâția. Peste 100000 sunt în așteptare, în rezervă, în Crimeea sau Belgorod, aceștia sunt eșalonul doi, care așteaptă ofensiva de vară, așteaptă să vadă unde se va rupe frontul pentru a fi aruncați în spărtură, conform lui Isserson.

Share our work

0 Comentarii

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *