Dacă am face o sinteză asupra obiectivelor declarate ale rușilor în acest război și rezultatele obținute am observa o prăpastie adâncă între cele două, respectiv faptul că rezultatele sunt diametral opuse față de obiectivele impuse, practic exact opusul acestora, fapt care degradează continuu poziția internațională a Rusiei și nu numai. Este dovada elocventă a incapacității comandamentului politic și militar al Rusiei, o lipsă acută a celei mai elementare percepții asupra realității, iar continuarea acestor politici denotă faptul că liderii ruși trăiesc în altă lume.

Ofensiva din Harkov, obiective și rezultate

Ultimul exemplu îl reprezintă ofensiva rusă spre Harkov, declanșată la 10 mai 2024. Unii specialiști au presupus că obiectivul ar fi cucerirea sau încercuirea Harkovului, alții că scopul ar fi slăbirea frontului estic și sudic prin forțarea ucrainenilor să deplaseze rezerve spre Harkov pentru a evita posibilitatea ajungerii Harkovului (al doilea oraș ca mărime al Ucrainei) în bătaia artileriei rusești, părere cu care am fost de acord. Dar obiectivul pe care l-au declarat rușii a fost crearea unei zone tampon la granița de nord a Ucrainei pentru a evita ca teritoriul rusesc să poată fi atacat.

Înainte de această ofensivă rusă, ucrainenii loveau periodic instalațiile militare rusești din regiunea Belgorod cu drone proprii sau cu rachete de proveniență sovietică, dar nu cu armament vestic din cauza absurdei interdicții a aliaților occidentali de a nu utiliza acest armament împotriva teritoriului rusesc pentru a nu ”escalada”. Dar ofensiva din Harkov i-a făcut pe occidentali să ridice această interdicție, așa că ucrainenii pot lovi acum regiunea Belgorod cu ATACMS sau Storm Shadow, unul dintre motivele pentru care aceasta a eșuat, rușii ajungând până la Vovceansk și acum dau înapoi în urma rezistenței și contraatacurilor punctuale ucrainene.

Astfel, după ce au consumat resurse umane și materiale considerabile într-o ofensivă de mai bine de două luni, fără succes, rușii au obținut exact contrariul la ce și-au propus. Pe lângă faptul că sunt împinși înapoi spre graniță, o contraofensivă ucraineană fiind posibilă în curând, mai grav, în loc de o zonă tampon care să le protejeze teritoriul, obiectivul declarat pentru care au pornit ofensiva, rușii au obținut exact contrariul, respectiv ridicarea restricțiilor occidentale asupra loviturilor cu muniție occidentală, ceea ce îi vulnerabilizează și mai mult.

În sensul că îți impui un obiectiv, cheltui resurse enorme ca să-l îndeplinești, iar rezultatul obținut este exact contrariul a ceea ce ți-ai propus. Cam acesta este managementul rusesc al războiului: escaladează pe un domeniu pentru a obține un avantaj major contra ucrainenilor, iar după consum masiv de resurse, rezultatul este total opus.

Să mai dau un exemplu actual. Rușii au pornit din nou, de curând, o campanie de lovituri cu rachete în adâncime pentru a incapacita sistemul energetic ucrainean. Scopul este clar, supunerea populației la privațiuni înainte de venirea iernii pentru a o face să cedeze, plus avarierea și paralizia economiei ucrainene. Trebuie menționat că au mai încercat asta și în iarna 2022-2023, dar ucrainenii au rezistat. Poate că acum ar avea șanse mai mari, având în vedere că sistemul energetic încă nu a fost refăcut total în urma acelui atac. Pe de altă parte, obiectivul secundar este să îi oblige pe ucraineni să mute din sistemele de apărare antiaeriană de pe front în interior, pentru apărarea orașelor (și acestea țintite de către ruși) și a infrastructurii critice. Acestea sunt obiectivele.

Rezultatul? Aliații occidentali s-au grăbit să suplimenteze apărarea antiaeriană ucraineană cu o serie de sisteme a.a. performante, chiar și România a cedat un sistem Patriot. În curând apărarea antiaeriană ucraineană va avea în dotare 8-9 sisteme Patriot (de la 2-3) plus altele ca și Iris-T sau Taurus. Iar numărul sistemelor Patriot ar putea ajunge la 15 anul viitor. Dacă cu 2-3 Patriot ucrainenii au doborât mai multe avioane rusești folosindu-le în tactici de ambuscadă (le deplasau pe linia frontului, le porneau, angajau ținta și le retrăgeau imediat în interior), cu 10-15 astfel de sisteme, plus celelalte, ar putea închide cerul ucrainean și spațiul aerian rusesc adiacent. La care se va adăuga și sosirea avioanelor F-16.

Iar ucrainenii, în contrapartidă la atacul rusesc asupra infrastructurii lor critice, au răspuns cu atacuri în adâncime asupra infrastructurii petroliere, baza economiei rusești. Aceste lovituri de drone asupra rafinăriilor rusești în adâncimea teritoriului chiar au afectat producția rușilor, asta pe lângă faptul că în urma embargoului vestic sunt nevoiți să vândă cu discounturi uriașe și costuri mari de transport spre piețele asiatice care nu pot înghiți decât cantități limitate comparativ cu piața vestică.

Deci, obiectivul rușilor de a escalada prin distrugerea infrastructurii critice energetice ucrainene a avut drept rezultat întărirea capacității de apărare antiaeriană a Ucrainei, plus contralovituri împotriva infrastructurii petroliere rusești asupra cărora rușii încă nu au găsit soluții.

Obiective strategice versus rezultate

Dacă credeți că aceste dovezi de incompetență sunt caracteristice doar pe partea operațională sau militară, vă înșelați. Această incompetență își are rădăcina mult mai sus, la nivel strategic, la comanda supremă, Vladimir Putin. Cele de la nivel operațional sau tactic sunt o consecință a celei de la nivel strategic, rezultatul selecției liderilor la nivelele inferioare nu după calități și competențe, ci după gradul de loialitate față de șeful suprem, o caracteristică definitorie a dictaturilor. Explicația este simplă, se mai numește boala dictatorilor, după vorbele lordului Acton: ”Puterea corupe, puterea absolută corupe în mod absolut”. Dar nu numai despre corupție. Pentru cineva care stă mult la putere, mai ales unde are putere absolută, ca în cazul autocrațiilor sau dictaturilor, tentația de a se crede atotcunoscător este foarte mare și nu numai pentru caracterele mai slabe. Adică există tendința de a se înconjura de yes-meni, lachei și lingușitori, iar pe cei care văd clar și nu sunt de acord cu părerile dictatorului îi îndepărtează rămânând doar cu lingușitorii și executanții fără crâcnire ai ordinelor. Astfel, în timp, dictatorii pierd contactul cu realitatea și ajung să confunde propriile dorințe și imagini cu realitatea. Gândiți-vă la Ceaușescu, cum era în 1968 și cum era în 1989?

La fel, Putin este la vârful puterii absolute de mai bine de douăzeci de ani. Fără îndoială că percepția lui asupra lumii și realității au suferit dereglări majore, în ideea că permanent i s-a spus de către acoliți că e un geniu al Rusiei și întruchiparea lui Petru cel Mare la Moscova. Astfel nu se explică deciziile acestuia, din moment ce sunt din ce în ce mai incompetente.

Aici, între obiective și rezultate este o prăpastie imensă. Pentru a argumenta sunt îndeajuns câteva exemple.

Înainte de război, Putin considera că NATO se apropie amenințător de granițele Rusiei și constituie un pericol. Deși Rusia nu avea frontieră comună cu NATO decât la Țările Baltice și în Polonia (enclava Kalinigrad). Cu toate acestea, înainte de război, Rusia dă un ultimatum NATO să se retragă la frontierele din 1997, dinainte de prima lărgire a alianței post Război Rece. Asta ar fi însemnat ca întreaga Europă de Est să fie lăsată la mâna Rusiei, o cedare mult mai mare decât după al doilea război mondial, deoarece pe atunci aceste țări erau ocupate de Armata Roșie și cele occidentale erau epuizate după un război istovitor. Bineînțeles că nimeni nu a dat curs acestui ultimatum și nici Putin nu a crezut că se va întâmpla, ci a fost mai mult un pretext, dar chiar faptul că s-a putut gândi la așa ceva arată că nu prea mai înțelege realitățile lumii contemporane.

Cum spuneam, Putin considera că NATO se apropie amenințător de granițele Rusiei, deși frontiera comună (Țările Baltice și Polonia cu Kalinigrad) era cam de o mie de kilometri din 2004 încoace. Ei bine, prin acțiunile lui Putin, frontiera Rusiei cu NATO s-a mărit cu mai mult decât dublu, Putin a adus NATO mai aproape de granițele Rusiei și lipită de granițele Rusiei. Fiindcă prin invazia sa în Ucraina, a făcut ca Suedia și Finlanda să ceară intrarea în NATO, ceea ce s-a și întâmplat. Astfel, intrarea Finlandei în NATO sporește granița comună cu încă 1300 de kilometri, ajungând la circa 2600 km. Deci obiectivul lui Putin este ca NATO să se retragă de la granițele Rusiei cât mai departe, dar acțiunile lui o aduc și mai aproape, adăugând încă doua state puternice, dintre care un vecin direct, în brațele alianței.

Culmea miopiei diplomatice și strategice, după ce timp de 78 de ani, de la 1944 la 2022, Finlanda a păstrat o neutralitate binevoitoare față de Rusia (numită în epocă finlandizare) pentru a nu-și atrage dușmănia sau pofta de ocupație, acțiunile lui Putin aruncă în câteva luni Finlanda în rândul țărilor NATO. La fel poate fi considerată situația și cu Suedia, care a rămas neutră și în războaiele mondiale (în timpul războiului de iarnă sovieto-finlandez 1939-1940 evitând să ajute Finlanda direct pentru a nu-și atrage mânia sovieticilor) până în prezent, când tot Putin, prin acțiunile lui nesăbuite, o aruncă în tabăra NATO ca membru cu drepturi și obligații. Iar consecința directă este transformarea Mării Baltice într-un lac NATO în care orice mișcare a flotei ruse a Balticii să poată fi paralizată instant, deoarece Rusia nu mai are la această mare decât fundul Golfului Finlandei spre Sankt Petersburg și litoralul enclavei Kalinigrad, în rest toate malurile sunt NATO. Imensă eroare strategică.

O alta de aceeași magnitudine. De la Stalin încoace, respectiv din 1945, de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial și începerea Războiului Rece, cele două obiective strategice ale sovieticilor/rușilor au rămas constante timp de decenii: scoaterea americanilor din Europa și provocarea de disensiuni între țările europene. S-au investit resurse enorme de către sovietici/ruși pentru îndeplinirea acestor obiective, până când Putin le-a măturat pe toate cu un singur gest în 24 februarie 2022. Acest gest a întărit enorm poziția americanilor în Europa, nimeni nu îi mai vrea afară, ci dimpotrivă, li se cere suplimentarea efectivelor militare pe teritoriul european, iar țările europene sunt mai unite ca niciodată împotriva agresiunii Rusiei.

Obiective urmărite cu răbdare și perseverență timp de decenii, iar gestul din 2022 având drept rezultat exact contrariul și în consecință prăbușirea întregului edificiu strategic realizat cu migală timp de mai bine de șaptezeci de ani. Și toate acestea vor avea consecințe negative pe termen lung pentru Rusia. De aceea putem spune că Vladimir Putin se poate califica la titlul de cel mai mare antistrateg din istorie.

Mai departe, în luările sale de poziție și discursurile cu puțin timp înaintea invaziei pe scară largă, Vladimir Putin a susținut sub forma unor pseudo-lecții de istorie ideea că rușii și ucrainenii sunt același popor și ar trebui să trăiască împreună ca frații. Sau că ucrainenii sunt o ramură a rușilor care trebuie să revină urgent la copacul-mamă. Și multe de același gen. Mariupol avea 40% din populație etnici ruși, Harkovul 30%, în zona de est a Ucrainei exista o mare populație de etnici ruși care, înainte de 2022, era parțial favorabilă Rusiei și lui Putin. Dar obuzele și rachetele rusești, când sunt trase asupra orașelor, nu fac diferența între casele ucrainenilor sau etnicilor ruși, la fel și gloanțele rusești nu ocolesc pe etnicii ruși din Ucraina. Rezultatul este că Rusia lui Putin a ajuns să fie urâtă din toată ființa lor și de către etnicii ruși din Ucraina, ca dovadă că majoritatea dintre aceștia luptă din toate puterile în cadrul armatei ucrainene. Iar despre frăția ruso-ucraineană s-a ales praful, între aceste două popoare va exista de acum înainte o ură atroce cel puțin pentru trei generații. Obiectivul lui Putin a fost să-i unească pe ucraineni cu rușii, rezultatul este o dușmănie de moarte pe cel puțin trei generații.

Obiective operaționale versus realizări

Ar trebui să urmărim și discrepanța dintre obiective și rezultate după ce a izbucnit războiul la 24 februarie 2022. Aici obiectivele Rusiei, expuse de Putin însuși, au fost denazificarea și demilitarizarea Ucrainei. Chestiunea cu denazificarea poate părea absurdă pentru cineva din afara Rusiei, dar pentru consumul intern este o marotă intens folosită timp de decenii de propaganda sovietică/rusă care își numea toți adversarii drept naziști pentru a răscoli pe plan intern amintirea celui de-al doilea război mondial și eroismului sovietic glorificat permanent, dar și antagonizarea rușilor față de toți cei denumiți drept naziști de către propria propagandă, oricât de absurd ar suna asta. În cazul Ucrainei, condusă de Volodomir Zelenski, la origine evreu, să-l acuzi de nazism este chiar ridicol. Partea cu demilitarizarea este ceva mai rațională, obiectivul este dezarmarea Ucrainei nu pentru a nu mai fi un pericol pentru Rusia (nu a fost niciodată), ci pentru a putea fi ocupată și integrată în Rusia, obiectivul final al lui Putin fiind refacerea URSS despre a cărei dezintegrare spunea că a fost ”cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”.

Rezultatul demilitarizării Ucrainei a fost total opus, la ora actuală Ucraina este cel mai bine înarmată în istoria sa, inclusiv cu armament occidental de înaltă tehnologie, la care nici nu ar fi îndrăznit să viseze în urmă cu trei ani, iar rușii se confruntă pe front cu aceleași arme performante care le provoacă pierderi enorme, deși propaganda le spunea că ei sunt mai grozavi decât NATO și au cele mai bune arme din lume.

Referitor la obiectivul denazificării, singurul mod de a-l duce la îndeplinire este înlocuirea conducerii ”naziste” a Ucrainei. În loc să încerce prin alegeri libere, cum a fost în 2010, când Ianukovici l-a învins pe Iushcenko în alegeri, Putin a ales varianta violentă. După anexarea Crimeii și războiul din Donbass era clar că prin alegeri nu mai are șanse, deoarece și-a antagonizat populația ucraineană, așa că a decis să o facă pe cale militară.

Invazia din 22 februarie 2022 avea tocmai acest obiectiv, denazificarea, respectiv schimbarea conducerii Ucrainei cu una obedientă Moscovei, un regim marionetă. De aceea atacul s-a dat pe linii exterioare, spre Kiev, Cernigov, Summy, Harkov și la est, în Donbass, plus de la sud în Kherson, cu scopul de a trece Niprul și Bugul pe cursul inferior al acestuia pentru a ocupa Odessa și gurile Dunării, făcând joncțiunea cu Transnistria. Planul ar fi reușit doar dacă ucrainenii i-ar fi primit pe ruși cu flori, cum considera Putin și conducerea de la Moscova, pe principiul mai sus menționat de deformare a realității în concepția dictatorului. Fiindcă toate rapoartele care menționau contrariul erau cosmetizate la nivel inferior pentru a-i face pe plac lui Putin și a-i întreține iluzia care și-o formase. Fiind înconjurat doar de lachei și lingăi, nimeni nu a îndrăznit să susțină o opinie contrară cu cea din mintea lui Putin. Și mai este un aspect, refuzul lui Zelenski de a fugi din Kiev și atitudinea lui curajoasă a dat speranțe apărării și moralului ucrainenilor.

Obiectivul inițial dovedindu-se irealizabil în urma rezistenței ucrainene și înfrângerii de la Kiev, rezultatul a fost că rușii au fost nevoiți să-l schimbe din mers. Schimbarea s-a produs prin retragerea generală din nord și anunțarea unui alt obiectiv, respectiv securizarea Donbassului, adică cucerirea întregului Donbass. Nici acesta nu s-a realizat în mai bine de doi ani și jumătate de război, nici până acum rușii nu au reușit cucerirea integrală a Donbassului, respectiv oblasturile Donetsk și Luhansk.

Ulterior, pentru a mai repara pe plan intern din imaginea șifonată a armatei ruse, Putin plusează în materie de obiective, anexând public la Federația Rusă oblasturile Luhansk, Donetsk, Zaporoje și Kherson. Dar nu controlează integral nici măcar unul dintre acestea, ba dimpotrivă, rușii au fost alungați dintr-o parte din oblastul Kherson, partea de la nord de Nipru, și din capitala oblastului, orașul cu același nume. Poate pentru prima dată în istorie cineva anexează declarativ un teritoriu fără să îl controleze.

Deci, și aici diferența între obiective și rezultate este de la cer la pământ.

Obiectivele propunerilor de pace rusești

Am văzut diferența enormă între obiective rusești și rezultatele obținute, atât în plan strategic, cât și tactic și operațional. Analiza poate merge mai departe, în plan diplomatic, Rusia avea drept obiectiv consolidarea statutului de mare putere al Rusiei, rezultatul este că a devenit o țară paria, evitată de toată lumea civilizată, doar o mână de autocrați și dictatori, plus câteva țări din lumea a treia mențin relații cordiale cu aceasta. Alte țări mențin relații de fațadă pentru avantaje economice, cum ar fi Turcia și India, și care storc cât de mult pot prețuri și avantaje comerciale unei Rusii disperate de a-și vinde produsele. Ca statut, Rusia este în cădere liberă, e suficient să amintim că la Jocurile Olimpice de la Paris ce se desfășoară chiar acum are interdicție, la fel ca și Belarusul.

Dar să vorbim despre propunerile rusești de pace despre care simpatizanții rușilor insistă că sunt deosebit de acceptabile și că Occidentul nu le vrea și îi obligă pe ucraineni să le respingă. Nimic mai fals și mai absurd. Tot ce este absurd este, de fapt, ceea ce propun rușii sub numele de pace. Desigur, pot fi și acestea incluse în categoria obiectivelor rusești.

Propunerile Rusiei sună cam așa: Ucraina să cedeze cele patru oblasturi pentru a începe negocierile de pace. Adică, în traducere, să se retragă de pe linia frontului spre est, dincolo de orașele Sloviansk, Kramatorsk, Konstiantynivka, care trebuie cedate (pentru a-și deschide drumul spre ele rușii luptă cu pierderi enorme de câteva luni la Chasiv Yar). Mai departe, ucrainenii să-și părăsească tranșeele și pozițiile fortificate de pe front, acolo unde îi fac pe ruși să sângereze și să aibă pierderi enorme zi de zi. Adică să renunțe la aceste poziții avantajoase și apărate cu prețul vieții de către camarazii lor.

Și în schimbul la ce? Un tratat de pace? Nu, nici vorbă. Propunerile rușilor nici nu pomenesc așa ceva. Ci spun începerea negocierilor de pace. Adică să-i pună pe ucraineni pe poziții dezavantajoase pe front ca abia apoi să înceapă negocierile de pace. Cine i-ar opri pe ruși să pornească atunci la atac pe un câmp plat, fără tranșee și poziții de apărare fortificate? Cuvântul lui Putin? Același cuvânt al lui Putin care cu două zile înainte de a ataca Ucraina în 24 februarie 2022 se jura către toți liderii lumii că nu va ataca Ucraina? Cât valorează cuvântul unui astfel de individ? Și pentru asta ucrainenii să cedeze linia frontului, să cedeze cele patru oblasturi? Ca să poată începe negocierile de pace? Nu să se încheie tratatul de pace, ci să înceapă negocierile? În plus, cine garantează că rușii vor respecta orice tratat de pace? Nu au respectat Memorandumul de la Budapesta, semnat chiar de ei. Și să te încrezi în ofertele lor de pace? Nu-i absurd?

Dacă Putin tot vrea pace, de ce nu acceptă condițiile ucrainenilor? Sunt simple, părăsirea Ucrainei de către trupele rusești. Și gata, e pace. De ce nu acceptă Putin această pace?