Războiul Rece este considerat un conflict ideologic, politic, economic și militar latent dintre cei doi poli de putere, Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică care a dominat cea de-a doua jumătate a secolului XX, până la destrămarea URSS din 1991. Acest moment este considerat drept finalul războiului rece, totuși realitatea din prezent ne demonstrează că acest conflict latent nu s-a încheiat niciodată, ci trecut printr-o serie de mutații care sunt în prezent o amenințare directă la adresa democrațiilor europene.

Importanța Regiunii Mării Negre la finalul războiului rece

După destrămarea URSS statele din regiunea mării negre care și-au declarat independența au trecut printr-o serie de tensiuni politice interne până la ulterioară stabilizare a tensiunilor politice din regiune. Aceste state erau la începutul traseului lor politic aspirând spre democratizare graduală. De asemenea, existau conflicte privind stabilirea noilor frontiere, iar o posibilă cooperare regională era dificilă. În același timp, aceste state nu erau o prioritate pentru comunitatea euro-atlantică, întrucât era acordată întâietate statelor din europa centrală și a Țărilor baltice, privind integrarea acestora în comunitatea europeană. Astfel, cooperarea regională era mai degrabă o idee inovativă decât un proiect realist sau un obiectiv strategic euroatlantic.

La finalul Războiului Rece s-a început un proces de demilitarizare și democratizare a Rusiei și a comunității statelor europene, proces menit să favorizeze stabilitatea regională, cooperarea internațională și integrarea fostelor state comuniste într-un cadru politic și economic democratic, deschis și pașnic. Statele au început treptat să se democratizeze, să înceapă procesul de aderare la comunitatea euro-atlantică, în vederea stabilirii unor relații diplomatice bazate pe pace, în special după finalizarea Războiului din Iugoslavia, decât bazându-se pe o logică a protecției împotriva expansionismului rus.

Războiul Rusiei cu NATO

Războiul dintre Rusia și NATO, considerat drept continuarea Războiului rece sau Noul Război Rece, își are începutul în urma discuțiilor între Mihail Gorbaciov și James Baker la Moscova din 1990, acel dialog istoric invocat adesea de către Vladimir Putin, privind extinderea NATO și anume a declarației lui Baker că “ we understand the need for assurances to the countries in the East. If we maintain a presence in a Germany that is a part of NATO, there would be no extension of NATO’s jurisdiction for forces of NATO one inch to the east”. Acest moment este invocat constant de către Rusia, carecare susține că extinderea NATO către Est a încălcat această promisiune informală făcută în 1990 de către oficialii occidentali, alimentând astfel narativul Kremlinului potrivit căruia NATO reprezintă o amenințare la adresa securității Rusiei. În același timp, oficialii americani prezintă o altă imagine a situației, declarând că această declarație viza doar Germania de Est, ci nu făcea referire la tot spațiul european. Discursul anti NATO a început să fie folosit încă din anul 1999, însă odată cu extinderea NATO în Europa Centrală și de Est, acest discurs începe să fie exploatat de către Putin și propagandiștii de Kremlin, simțindu-se înconjurați de către aliați și justificandu-și agresivitatea împotriva statelor din regiunea mării negre din cauza expansiunii NATO și dorinței de a distruge Rusia.

Rolul regiunii în noul război rece

Regiunea Mării Negre a avut mereu o importanță geopolitică și economică pentru statele din zonă, dar și pentru marii actori politici internaționali precum Statele Unite, “descrisă ca fiind curtea din spate a Imperiilor Otoman și Rus, ca o extindere a zonei de influență sovietică, ca frontieră Europei și, în cele din urmă, ca o extindere a lumii mediteraneene”. În acest nou război relevanța zonei în domeniul energetic a crescut semnificativ, odată cu invazia Rusiei din Georgia în 2008 și ulterior în Ucraina din 2014. Uniunea Europeană devenise dependentă de către resursele energetice (gaz și petrol) rusești care erau transportate în UE, dar odată cu aceste intervenții militare adevăratele intenții rusești au ieșit la iveală. Rusia, a arătat încă odată că nu este un partener de încredere atât pentru NATO cât și pentru Uniunea Europeană, fiind un stat care nu lăsase deoparte niciodată raționamentul aplicat în Războiul Rece. De facto, pentru ei acest conflict nu s-a încheiat niciodată. Discursul președintelui Vladimir Putin din 1999 a demonstrat acest fapt. Putin îi acuza pe „așa-numiții «învingători» ai Războiului Rece” că încearcă să „remodeleze lumea pentru a-și satisface propriile nevoi și interese” pe tot parcursul mandatului său la Kremlin. Era clar că în perspectiva acestuia, învingători în acest război au fost toți, cu excepția Rusiei, dar la acel moment Rusia se află într-o criză economică profundă, iar pentru a readuce măreția acestui stat, era nevoie în primul rând să rezolve afacerile interne. Dar revenind, la securitatea geopolitică a regiunii, trebuie de remarcat că această zonă a devenit foarte importantă pentru economia mondială întrucât există rezerve mari de petrol care încep să fie exploatate, fiind realizate investiții inclusiv din partea statelor unite pentru a minimiza dependența energetică față de Federația Rusă, care utilizează resursele energetice cu scop de șantaj politic și sabotaj, tot mai intens odată cu începerea războiului din Ucraina din 2022. Pe lângă impactul petrolier al regiunii, această zonă are o importanță majoră în transportul comercial naval datorită poziției sale strategice la intersecția unor rute maritime esențiale pentru comerțul global, facilitând accesul către piețele din Asia Centrală, Orientul Mijlociu și Europa, ceea ce sporește interesul geopolitic al marilor puteri pentru menținerea stabilității și securității în regiune, porturile din zonă fiind importante pentru transportul cerealelor în special pentru Uniunea Europeană.

O altă importanță strategică pe care o are marea neagră este cea militară. Odată cu extinderea NATO în Europa de est, domeniul militar a devenit din ce în ce mai invocat, ca răspuns la politica externă agresiva a Federației Ruse, această zonă este denumită „Poartă geostrategică”, în principal din cauza „Noului Război Rece”, în care o competiție coercitivă între NATO și Rusia văzut drept încercarea de obținerea dominației asupra regiunii Mării Negre. În acest context, o posibilă acțiune militară dintre SUA și Rusia ar putea avea loc în zona mării negre, care în prezent este foarte sensibilă la schimbări dintre raporturile geopolitice ale celor două state și care vor afecta statele din regiune, care sunt deja implicate formal în acest conflict prin sprijinul pe care îl acordă Ucrainei, dar în același timp se află într-un război hibrid, alimentat de banii de la Kremlin, ce se manifestă prin dezinformare, sabotaj, santaj, spionaj, și tentative de a prelua controlul politic intern. Astfel, Rusia încearcă să se poziționeze ca o mare putere cu capacitatea de a-și spori capacitatea militară pe axa Mării Caspice Marea Neagră Mediteraneană ca urmare a doctrinei navale adoptate în 2015, ce prevedea zone și bazine strategice printre care și marea neagră ca priorități în dezvoltarea continuă a industriei navale a Rusiei, dar în realitate această doctrină a avut unicul scop de a-și militariza flotă pentru ca eventual în cazul unui conflict militar pe marea neagră să poată obține rapid controlul atat a regiunii cât și extinderea ulterioară spre Marea Mediteraneană.

Schimbarea viziunii

Marea neagră începe să fie din ce în ce mai vizată în discursurile politice fiind regăsită în Conceptul strategic al NATO din 2022 care vizează necesitatea întăririi poziției defensive avansate a NATO în contextul războiului din Ucraina și a ambițiilor lui Vladimir Putin asupra Europei. Astfel, zona marii negre reprezintă flancul sensibil al NATO, zonă care a beneficiat de puțină atenție de-a lungul anilor, din cauza lipsei consensului politic și a dificultăților de abordare a provocărilor de securitate și de navigație în Marea Neagră. Este necesar de remarcat că situația este complicată de asemenea de faptul că Marea neagră face parte din strategia Rusiei de counter encirclement al cărui obiectiv este de a slabi încercarea sa de către NATO, ceea i-a reușit având un conflict înghețat în Georgia prin recunoașterea Abhaziei și Osetiei de Nord, conflictul înghețat Transnistrean din Moldova, dar și a invaziei în Ucraina care împiedică NATO să se extindă, cel puțin până când aceste conflicte nu vor fi soluționate. ceea ce pare că nu se va întâmpla prea curând. De asemenea pe lângă aspectul geopolitic al acestor state, Rusia încearcă să oprească aderarea acestor state la Uniunea Europeană, prin război hibrid și sabotaj pentru a le păstra în zona sa de influență, ceea ce trebuie de remarcat că îi deocamdată îi reușește de minune. Totuși de la începutul războiului din Ucraina din 2022, tot mai multe state din regiune sunt vocale privind necesitatea de întărire a flancului de sud al NATO, în special România care este provocată constant de către Federația Rusă care implică atât semnale false de ținte aeriene, cât și atacuri reale, un caz elocvent fiind cel din data de 8 septembrie 2024, atunci când o platformă aeriană fără pilot rusă a fost monitorizată deopotrivă de radarele de la sol și de aeronavele F-16 ale Forțelor Aeriene Române, aflate sub comanda NATO, care s-au ridicat de la sol pentru clarificarea situației aeriene. De asemenea, Rusia s-a implicat și în afacerile interne ale României în cadrul alegerilor prezidențiale din 2024 pentru a destabiliza din interior politica internă. Toate aceste acțiuni arată slăbiciunea NATO în regiunea mării negre, dar și pregătirea strategică a rușilor pentru a slăbi statele din regiune. Această strategie indică o reconfigurare a conflictului dincolo de frontul militar din Ucraina, transformând regiunea Mării Negre într-un câmp de confruntare politică, economică și informațională, în care granițele dintre război și pace devin tot mai greu de delimitat.

Un alt factor care trebuie luat în considerare în cadrul acestui conflict geopolitic al NATO cu Rusia este poziția Turciei, care deși este un stat membru al NATO, totuși nu se va abate de la relațiile sale cu Rusia, în special de când Rusia a fost supusă sancțiunilor economice din Occident, același timp încercând să își mențină supremația în Marea Neagră, supremație la care aspiră paralel și Rusia, ceea ce duce la instabilitate politică în regiune.

Poziția geopolitică a Uniunii Europene

Uniunea europeană nu are o poziție geopolitică în cadrul acestui conflict geopolitic, fiind dependentă de către poziția NATO și a leadershipului Statelor Unite ale Americii. acest fapt se datorează în principal, faptului că politica externă a statelor membre UE este un drept individual al statelor, dar și datorită faptului că Uniunea Europeană are o influență normativă și nu poate fi catalogata drept hard power la nivel geopolitic. Cu toate că Uniunea Europeană condamnă acțiunile Rusiei în Ucraina, fiind conștientă de către pericolul acestui stat, totuși aceasta nu are capacitate militară sub forma unei armate europene comune, dreptul de apărare fiind un drep tradițional al statelor. Astfel, EU nu are influență în zona mării negre, fiind mai degrabă aliniată cu obiectivele geopolitice ale NATO în regiunea, decât un actor individual cu obiective proprii și influență.

Influența SUA în regiune

Statele Unite în calitate de cel mai puternic stat din NATO, fiind o putere geopolitică la nivel mondial, are tendințe de dominație în marea neagră, zona care se află pe flancul sudic al NATO și care este sensibil la atacurile din partea Federației Ruse. Un factor esențial în evoluțiile viitoare ale securității în Marea Neagră va fi gradul în care națiunile din sudul Europei pot implica SUA în securitatea regională. Statele unite deja sunt angajate în Inițiativa celor trei mări, iar cu creșterea constantă a pericolului rusesc vor fi angajate și mai mult în politica regională. Cu toate aceste, de la inaugurarea administrației Trump, SUA a oferit semnale ambigue privind securitatea europeană, exprimând dorința potențială de a părăsi NATO, ceea ce ar lăsa statele europene nepregătite față de pericolul rusesc. Deși Trump a dat un mesaj clar Uniunii Europene că trebuie să fie gata să se apere singure, fiind începute discuțiile despre crearea unui fond de apărare comun pentru achiziționarea și deținerea echipamentelor militare, totuși acest proces va dura ani de zile ceea ce oferă spațiu rusiei pentru a dezechilibra politica internă. În același timp, poziția statelor unite este momentan incertă, în special în cadrul negocierilor de pace cu Rusia, dar totuși, este clar că statele unite nu vor renunța la poziția lor în regiune și în cadrul NATO, cel puțin deocamdată.

În loc de concluzii

Având în vedere pericolul rusesc din regiune și continua destabilizare a granițelor estice ale Uniunii Europene, este esențial ca statele membre să își consolideze capacitățile de apărare și cooperarea în cadrul NATO pentru a asigura securitatea colectivă. Uniunea Europeană vrea să devină putere de facto și nu doar normativă, în absența certitudinii din partea Statelor Unite. Este clar că acest conflict geopolitic va continua, datorită faptului că inclusiv în cazul negocierilor Rusia s-a arătat a fi un partener în care nu poți avea încredere, ceea ce ne arată faptul că NATO continua momentan să mențină stabilitatea în regiune. În același timp, statele din regiune încep să conștientizeze necesitatea de a-și întări autonom capacitățile de apărare și reziliența societală, pentru a nu depinde exclusiv de garanțiile externe și pentru a putea răspunde eficient unor posibile amenințări hibride sau convenționale, ceea ce se aplică și Uniunii Europene care nu mai poate avea încredere în intervenția statelor unite în cazul unui conflict european.