Al doilea mandat a lui Donald Trump marchează o schimbare importantă față de primul, din perioada 2016-2020. În mod evident mai triumfalist, încrezător și hotărât să rămână în istorie prin agenda „America First”, regimul său politic urmărește dezasamblarea vechiului model de leadership tradițional, prin corectarea disfuncționalităților profunde, ceea ce duce la o realiniere masivă atât în interiorul SUA, cât și în afacerile lor externe.

Președintele american nu va remodela doar politica SUA, ci va schimba în mod fundamental geopolitica mondială, fiind, de fapt, un revoluționar. Îmbrățișând protecționismul, izolaționismul și naționalismul, el intenționează să redirecționeze resursele americane către prioritățile interne și către redesenarea scenei internaționale unde crede că America are de pierdut. Protecționismul va fi piatra de temelie a strategiei lui Trump, conform direcțiilor anunțate de la început. Cu jocul tarifelor mai mari și cu sancțiuni, războaiele comerciale și politice ale Americii cu lumea sunt inevitabile ca parte a strategiei trumpiste de a o menține pe primul loc în zorii unei noi revoluții industriale.

Europa, aflată sub suzeranitatea americană de 80 de ani, este direct afectată de politica lui Trump iar opțiunile sale sunt două: se adaptează noii arhitecturi internaționale gândite de echipa lui Trump sau se reinventează după un model propriu și își obține independența în cadrul unei noi paradigme fondatoare. Are de înfruntat un mare risc cu Trump care joacă o ruletă rusească cu impunerea tarifelor și cu diminuarea prezenței militare dar și oportunități de netăgăduit dacă va dori o federalizare fondatoare, de exemplu, drept soluția ce va topi statele naționale în noul suprastat.

Politica declarată a administrației Trump de retragere chiar parțială a Americii din ecuația securității europene poate fi o lovitură dureroasă. Întrebarea obligatorie este cum va arăta această nouă realitate europeană, dacă va accelera conlucrarea în materie de securitate a Franței și Germaniei de dragul unui obiectiv mai presus de orgoliile și nostalgiile lor post-imperiale.

America anunță că intră în proces de resetare și reinventare, început încă din timpul mandatului lui Barack Obama. Donald Trump, însă, doar l-a accelerat, nu el l-a inventat.

Pentru Europa veștile nu sunt bune: ordinea americană liberală nu va fi înlocuită de o altă ordine americană conservatoare. Realitatea din prezent nu pare a indica o coeziune prea consistentă și o capacitate reală de a relansa Europa, în afară de planuri și declarații ambițioase. Criza de identitate culturală, criza de identitate geopolitică și criza de identitate juridică sunt realități pe care Europa trebuie să le rezolve. Declinul economic european, accelerat de implicarea în conflictul ucrainean, în care America lui Joe Biden a băgat-o, sunt factori care vor pune mari probleme planurilor ambițioase de reînarmare și redimensionare în materie de securitate, pe care europenii le pun pe masă. Europenii își joacă cartea dar rezultatul este cum nu se poate mai incert. Poate reuși o remodelare miraculoasă sau să cadă în irelevanță economică și politică.

Europa, victima reașezărilor geopolitice sau viitor jucător geopolitic global?

Uniunea Europeană, o creație a tratatului de la Maastricht din 1992, este un proiect politico-economic de colaborare între mai multe state europene. Deși UE se laudă cu o istorie începută acum 70 de ani, în fapt, în formula politică actuală abia a împlinit puțin peste trei decenii, în timp ce majoritatea statelor europene nu face parte din această uniune.

Amintitul Tratat de la Maastricht a fost pasul decisiv spre transformarea unui proiect economic, creionat acum șapte decenii, într-un proiect suprastatal centralizat. Uniunea Europeană din prezent este acuzată de critici că se suprapune în mod organic pe civilizația europeană, crezurile sale ideologice intrând în contradicție, nu de puține ori, cu valorile civilizației europene clasice.

Europa postbelică, în special cea occidentală, a fost pacificată de pax americana, o veritabilă pax romana modernă.

America de peste ocean a câștigat războiul și s-a asigurat că aliații și protejații europenii occidentali vor sta cuminți. Occidentul a prosperat economic iar orgoliile expansioniste și pulsiunile războinice au stat în adormire, cu prețul fidelității față de americani.

Unde s-ar putea deplasa Uniunea Europeană în această reașezare a lumii? Europa va fi prinsă în focul încrucișat între faliile geopolitice. Trump nu este neapărat un izolaționist convins (și nici nu prea mai poate în epoca globalizării) ci un mercantilist prin definiție, iar expansionismul lui imprevizibil este împachetat cu ambiția de a spori puterea economică a SUA, fără să aibă în vedere necesitățile și sensibilitățile europene sau ale altor aliați. Blocul european trebuie să înceapă să se îngrijească de el însuși deoarece America nu mai plătește pentru apărarea sa așa cum a făcut-o înainte. Pragmatismul puternic al lui Trump îl va determina să facă tot ce poate pentru a se asigura că SUA își mărește bogăția vânzând mai mult decât cumpără de la alte națiuni. Mai mult ca oricând, Trump este un președinte americano-centrist în timp ce speranța unora din Europa că totul se va reseta peste patru ani și că America redevine binevoitoare este o auto-iluzionare neproductivă și va costa un timp vital.

Există, cel puțin acum, puține puncte comune între establishment-ul european și administrația care se află la Washington. Trans-atlantiștii primei administrații Trump precum Mike Pompeo, James Mattis și HR McMaster au dispărut de mult iar noua garnitură de la Washington lucrează de zor la proiecte deloc pe placul mainstream-ului european.

Alternativ, totuși, Uniunea Europeană ar putea să se pregătească împotriva uraganului și să devină la fel de rece și hotărât tranzacțională ca Trump. Dar are politicieni capabili cu care să poarte această luptă de reinventare?

Europa are încă o pârghie economică proprie, dacă este suficient de fermă și de unitară în mesaj pentru a o aplica în normativul trumpist privind valoarea de întrebuințare pentru America, care să o facă relevantă. Parada președintelui american cu tarife și presiuni asupra europenilor a primit un duș rece de la realitatea din teren. Țările UE au reprezentat 45% (circa 2,4 trilioane de dolari) din toate investițiile străine directe care au venit în Statele Unite în 2023, potrivit Biroului de Analiză Economică din SUA. Conturile de economii private și întreprinderile europene investesc de trei ori mai mult în Statele Unite decât în alte regiuni. Europa este responsabilă pentru cumpărarea a circa 50% din toate exporturile de gaze naturale lichefiate din SUA și 28% din toate exporturile de gaze naturale din SUA. Din 2019 până în 2023, a primit mai mult de un sfert din exporturile de arme americane – o creștere de la 11% între 2014 și 2018 și cumpără 17% din exporturile americane în total. Exporturile SUA de bunuri și servicii către UE susțin 2,3 milioane de locuri de muncă în SUA, iar investițiile firmelor UE în SUA angajează 3,4 milioane de oameni. Comerțul bilateral total cu mărfuri a atins 851 de miliarde EUR în 2023. UE a exportat 503 miliarde EUR de mărfuri pe piața SUA, importând în același timp 347 miliarde EUR; aceasta a dus la un excedent comercial de mărfuri de 157 miliarde EUR pentru UE.

Comerțul bilateral total cu servicii între UE și SUA a fost în valoare de 746 de miliarde EUR în 2023. UE a exportat 319 miliarde EUR de servicii în SUA, importând în același timp 427 miliarde EUR din SUA; aceasta a dus la un deficit comercial de servicii de 109 miliarde EUR pentru UE. UE și SUA sunt, de asemenea, parteneri importanți de investiții. Firmele din UE și SUA au investiții în valoare de 5,3 trilioane de euro pe piețele celeilalte (date din 2022). Pentru un președinte practic ca Trump, această carte economică poate prezenta interes și aduce beneficii Europei dacă politicienii europeni vor încerca să se adapteze noilor realități și să nu mai aștepte sfârșitul său de mandat.

Mutarea resurselor și luptei dintre Trump și establishment-ul democrat în Europa este evidentă dar nu este sigur că viitorul președinte american va fi din partea Partidului Democrat și actualul pariu nu va fi unul pierzător pentru europeni.

Dacă schimbarea de macaz a Americii lui Trump reprezintă un pas important în încheierea păcii dintre SUA și Rusia în conflictul ucrainean, Europa nu vrea să accepte că Rusia nu a fost învinsă iar establishment-ul european este dispus să aloce în continuare resurse importante ca Ucraina să continuie să lupte. Paradoxul este că odată angrenată în sprijinirea chiar într-un procent mai mic decât Statele Unite, Europa nu vrea să accepte decizia Washington-ului, deși nu are resursele militare și nici financiare să înlocuiască America în rolul de suzeran al Ucrainei. Vede în Rusia un agresor care poate trece mai departe de Ucraina către alte țări europene. Este aceasta o spaimă justificată sau un pretext perfect pentru a se emancipa de sub americani? Va câștiga relevanță și vigoare în noua lume?

Rușii, prin ministrul de externe Serghei Lavrov a lăudat intenția „de bun simț” al președintelui american Donald Trump de a pune capăt războiului din Ucraina, dar a acuzat puterile europene care s-au adunat în jurul Kievului că doresc să prelungească conflictul.

Lavrov a spus că Statele Unite vor să fie în continuare cea mai puternică țară din lume și că Washingtonul și Moscova nu pot cădea de acord asupra tuturor dosarelor, dar că au convenit să fie pragmatici atunci când interesele coincid.

El a criticat aspru Europa, spunând că în ultimii 500 de ani a fost creuzetul „tuturor tragediilor lumii”, inclusiv colonizarea, războaiele, cruciații, războiul Crimeei, Napoleon Bonaparte, Primul Război Mondial și Adolf Hitler.

„Și acum, după mandatul Joe Biden, au venit oameni care vor să se lase ghidați de bunul simț. Ei spun direct că vor să pună capăt tuturor războaielor, vor pace”, a spus Lavrov. „Și cine cere o „continuare a banchetului” sub forma unui război? Europa”.

Ministrul rus a respins, de asemenea, ideile europene de trimitere a unui contingent de forțe de menținere a păcii europene și a spus că Rusia nu are încredere în Ucraina după prăbușirea acordurilor de la Minsk, care au fost concepute pentru a pune capăt unui război separatist al vorbitorilor de limbă rusă din estul Ucrainei.

Europenii, a spus Lavrov, nu au putut explica ce drepturi ar avea vorbitorii de rusă în cadrul planurilor europene de menținere a păcii, adăugând că Rusiei nu îi place ideea ca europenii să-l susțină pe Zelenski.

„Acum vor și să-l sprijine cu baionetele sub formă de unități de menținere a păcii. Aceasta va însemna că cauzele fundamentale nu vor dispărea”, a precizat el.

Senatorul rus Aleksei Pușkov a comentat pe canalul său de pe rețeaua Telegram afirmația președintelui Franței, Emmanuel Macron, potrivit căreia nu Washington și Moscova vor determina viitorul Europei”. În opinia lui Pușkov, SUA și Rusia sunt cele care determină acum soarta UE, care s-a dovedit incapabilă să asigure pacea și a picat într-o „furie antebelică”.

Europa nu dorește să devină nerelevantă

Pacea este un scop declarat al politicii externe a lui Donald Trump. El a spus: „Nu voi începe un război. Voi opri războaiele.” Promisiunea lui (deocamdată nerezolvată) de a stopa războiul din Ucraina, combinată cu intenția de a strânge legăturile cu Rusia, riscă să pună deoparte Europa, forțând-o să se confrunte cu volatilitatea și incertitudinea că nu va deveni monedă de schimb în schimbul ajutorului lui Putin în confruntarea cu China. Europa nu e mulțumită cu încheierea războiului din Ucraina fără să fie parte la masa negocierilor și caută să determine Ucraina să adopte agenda cancelariilor europene. Acestă reticență de a fi pace în condițiile ruso-americane în Ucraina pare că duce Europa în antagonism cu Donald Trump și cu America.

Intenția UE de a prelua greul ajutorului dat Ucrainei în lupta contra Federației Ruse este justificată de propriul interes de a nu deveni irelevantă geopolitic și economic. Dar este și motiv ideal pentru a justifica federalizarea, amintită mai sus. Spaima de inamicul rus, cultivată prin propagandă, duce la coagularea obiectivelor comune și permite ocolirea multor mecanisme și etape altfel stufoase. Departe de a fi doar o afacere bună cu armament pentru statele producătoare mari, Germania, Franța sau Marea Britanie, decizia europenilor de reînarmare și redefinire a securității fără America, deocamdată la nivel de proiect, este o ambiție geopolitică și necesitate de validare a puterii sale. Armata comună europeană, un element esențial al oricărui stat, este un deziderat care nu se poate împlini fără tehnică militară compatibilă și unitară, precum și un cadru legislativ armonizat.

Dacă înainte de al Doilea Război Mondial statele europene s-au luptat secole între ele în diverse forme și formule, după acest eveniment teribil au fost lipsite de glorie și castrate de ambițiile imperiale. Acum pare o bună ocazie să se emancipeze sau să aștepte un nou președinte din sfera Partidului Democrat sau un republican mai favorabil.

Fostul ministru român de externe Adrian Severin scria în 2023 că „dacă UE dispare, așa cum doresc unii, ne întoarcem la războiul dintre națiunile europene. Dacă UE se menține în actuala ei formulă, la care s-a ajuns prin derapaj de la proiectul inițial, așa cum doresc alții, ne angajăm în războiul de necâștigat cu Sudul colectiv și puterile lui emergente (la care se asociază vechea putere hard rusă). În ambele situații națiunile cu putere mică, precum România, au cel mai mult de suferit”. Această construcție a Europei nu poate rezista concurenței globale și nici nu se poate proteja eficient de ce urmează să vină. Viitorul ordinii europene a fost contestat și tulburat de războiul Rusiei împotriva Ucrainei și este emenințat de un președinte american dezinteresat de afacerile europene.

Întorsătura izolaționistă de tip America First a lui Donald Trump a avut un efect de galvanizare dramatic asupra UE, distrugând structurile sale greoaie de luare a deciziilor. Ce li se reproșează liderilor liderilor Europei este că au pierdut timpul și au vorbit de un joc cu miză mare în timp ce făceau puțin pentru a proteja blocul comunitar de furtuna geopolitică în desfășurare. Ei doar au consemnat teoretic scenariul de coșmar al întoarcerii sale, mai degrabă decât să se pregătească pentru asta, iar indecizia lor a agravat eșecul de a extinde forțele militare ale blocului și de a nu mai trata relația transatlantică ca pe ceva subînțeles funcțional.

Principala tactică a UE de răspuns la competiția geopolitică obișnuia să fie negarea slăbiciunilor sale, dar în 2022, în urma invaziei Ucrainei de către Rusia, această abordare a devenit nerealistă și păguboasă iar trezirea era necesară. Pentru europeni lipsa de acțiune și repliere este echivalent cu paralizia și condamnarea la o agonie inevitabilă și dureroasă.

Drept urmare, Europa instituțională a intrat, de voie, de nevoie, în competiție ca actor geopolitic emergent în trei aspecte importante: angajarea într-un conflict care afectează ordinea europeană (pe care încearcă în mod activ să o modeleze), întărirea și utilizarea puterii sale (încă limitate) și extinderea granițelor sale geografice. Deși își urmărește obiectivele preponderent prin mijloace ne-militare, UE a făcut, de asemenea, pași majori pentru a-și consolida capacitățile de putere și a contribuit cu asistență militară către Ucraina. În plus, prin acordarea statutului de țară candidată Ucrainei, aceasta a luat o poziție clară cu privire la viitoarele sale granițe.

Temerea europenilor este că Trump va încerca probabil să-i slăbească, să-i divizeze și să-i manipuleze, deși le mai dă și câte o îmbrățișare caldă prin recenta declaratie a lui JD Vance: „Încă cred cu tărie că Statele Unite și Europa sunt în aceeași echipă”. Multe voci spun că este timpul ca cele 27 de guverne naționale să realizeze că menținerea unei suveranități fictive nu este sustenabilă deoarece le face incapabile să-și asigure propria securitate și le condamnă la declin industrial și economic în noua eră tehnologică dublată de reașezarea lumii. Vor recunoaște statele membre că situația este critică și că o readucere în forță a capacității de proiectare a puterii este esențială pentru a se proteja reciproc și colectiv? Sau va încerca fiecare țară să se salveze singură? Vor continua să găsească scuze pentru a se opune unei integrări politice mai ample, evident necesare în acest context și bine explicate în rapoartele Draghi și Niinistö ale Comisiei Europene?

Ca prim răspuns la discuțiile ruso-americane privind pacea din Ucraina, Europa, prin Comisia Europeană, a propus statelor Uniunii un plan de reînarmare continentală – ReArm Europe, care ar putea mobiliza fonduri în valoare de 800 de miliarde de euro în următorii patru ani. Președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a sugerat că banii ar putea fi necesari pentru a crea un bastion împotriva Rusiei, pe măsură ce SUA se retrag. Însă, lucrurile sunt destul de complicate, în realitate.

Experții notează că lipsa unităților de producție de armament în Europa este, în acest moment, evidentă iar ReArm Europe pare un proiect prea optimist.

Lipsa de consens între statele europene ridică alte probleme în adoptarea unor politici implementate rapid și care să permită răspunsuri credibile. Liderii Uniunii Europene nu reușesc să convină asupra unor pachete de ajutor militar pentru Ucraina, în timp ce continentul se luptă să își afirme influența asupra discuțiilor de pace cu Rusia.

Proiectul s-a clătinat după ce Franța și Italia „au ezitat să se angajeze la contribuții financiare specifice”, a raportat Euro News. Tensiunile au crescut și din cauza eșecului de a prezenta o personalitate de rang înalt care să reprezinte blocul în negocierile conduse de SUA cu Rusia.

A existat un consens mai mare cu privire la impunerea de noi sancțiuni Rusiei, cu excepția Ungariei care a refuzat să participe.

Puține țări s-au angajat să trimită trupe de menținere a păcii în Ucraina. „O preocupare majoră este că trupele coaliției ar putea fi antrenate într-un război cu Rusia fără sprijin substanțial al SUA care să le susțină”.

Europa se luptă pentru a construi planuri regionale de apărare în absența SUA, un semnal puternic al reconfigurării radicale a ordinii de securitate la nivel mondial de când președintele american Donald Trump a inițiat diminuarea prezenței americane. Producătorii americani de apărare sunt excluși din noile planuri de cheltuieli ale UE pentru apărare și se discută despre reducerea implicării americane în NATO. Dar toate par mai curând planuri pe hârtie ale unei Europe slăbite și excesiv de ambițioase iar armele se pare că tot din America trebuie cumpărate, în absența unei industrii proprii suficient de ramificate.

Vrea cu adevărat America o Europă independentă politic, puternică economic și înarmată și care nu se mai supune deciziilor de la Washington? Răspunsul este unul simplu: Nu. Pentru că America și Europa au prea multă nevoie una de cealaltă iar viitorul va arăta că cele două maluri ale Atlanticului vor regăsi numitor comun, pe măsură ce inițiativele de constrângere reciprocă vor eșua. Europa a avut nevoie de SUA pentru a scăpa din două războaie mondiale iar SUA a construit pe baza europeană fundația unipolarismului. A sabota relația e o greșealã strategică de partea ambelor părți, mai ales că le unesc prea multe valori comune. Dar Europa se poate întări din aceste reașezări geopolitice pentru a rezista presiunii rusești și oricăror turbulențe de peste ocean. Într-o lume din ce în ce mai volatilă, nu prea mai are de ales. Timpurile bune se pare ca s-au încheiat.