În ultimii ani s-a conturat din ce în ce mai mult în terminologia relațiilor internaționale sintagma ,,lumea multipolară” care contestă actuala ordine unipolară, condusă de America. Lumea multipolară este adesea văzută ca fiind mai diversă, dinamică și complexă decât o lume unipolară (cum este în prezent) sau bipolară (cum a fost între 1945 și 1991). În prezent, pe glob, poli actuali sau emergenți de putere sunt Statele Unite ale Americii, China, India, Rusia, Uniunea Europeană, Japonia, Brazilia și Africa de Sud. O lume multipolară se referă la un sistem global în care puterea este distribuită între mai multe state sau blocuri de state, mai degrabă decât să fie concentrată în una (unipolară) sau două (bipolare) puteri dominante. Deși istoria a cunoscut mari imperii, doar o țară a căpătat statutul de hiperputere, Statele Unite ale Americii.

Trebuie precizat că, structural, unipolaritatea este legată de sfârșitul Războiului Rece, fiind rezultatul dizolvării Uniunii Sovietice și a regimurilor comuniste din statele satelit ale Moscovei. Popoarele din partea comunistă a Cortinei de Fier doreau eliberarea de un sistem politic și economic utopic și falimentar care își arătase limitele istorice. Această eliberare a scenei internaționale de către marele adversar ideologic al Statelor Unite a lăsat drumul liber învingătorului să își ia premiul, adică să devină dirijorul principal al întregii lumi. Se năștea, așadar, lumea unipolară americană, liberă de constrângerile și regulile Războiului Rece. Din punct de vedere cronologic, istoricii iau act de starea de hiperputere a Americii la scurt timp după destrămarea URSS, la aproximativ nouă luni după ce a fost stabilită încetarea focului în Irak. Practic, Statele Unite s-au bucurat de o dominație totală pe care nu o mai putea contesta defuncta Uniune Sovietică, cu atât mai puțin Federația Rusă, aflată la începutul paradigmei de post-imperiu.

Trebuie precizat că puterea militară americană, în 1991, era cu mult peste al celorlalte state, inclusiv peste cea al Federației Ruse, moștenitoarea de facto a Uniunii Sovietice. Ceea ce dezvoltase bine și prisosea Americii era proiectarea rapidă a puterii militare pe glob, în timp scurt, iar Războiul din Irak din 1991 a fost o demonstrație ideală de forță care a arătat că oricine amenință interesele americane va suferi rapid consecințele. Învingătorul își lua parte leului pentru că nu i se mai putea opune nimeni!

Statele Unite aveau opt portavioane operaționale din clasa Nimitz, peste 700 de baze militare de peste mări și o capacitate de transport aerian strategic dominant. America a cheltuit circa 4% din PIB-ul său pentru armată însă dintr-un buget de circa 12 trilioane de dolari, ceea ce era de neatins sau sperat de oricare altă țară.

Puterea sa militară excepțională nu putea fi susținută fără o economie proprie performantă, deja angrenată mai mult ca oricare alta, în economia mondială pe care a influențat-o fundamental.

În termeni economici, America a reprezentat, după 1991, peste 40% din producția mondială și a ocupat o pondere de circa 50% în cercetare și dezvoltare, înțelegând mai mult ca oricare altă țară, că cele două direcții sunt piloni fundamentali ai supremației mondiale americane. Inovarea în toate domeniile a fost la un nivel deosebit deoarece, în 2004, Statele Unite s-au clasat pe primul loc în competitivitatea globală. Nu mai puțin de 29 dintre cele mai mari 50 de companii din lume erau americane iar 100 de mărci internaționale, de origine americană, au reprezentat aproximativ 33% din produsul intern brut global.

Altă caracteristică a statutului său dominant de putere a fost modelul societal deschis și atractiv, modul american de viață atât de râvnit de miliarde de oameni, puternic promovat, prin care s-a realizat seducerea lumii de către America. Hollywood-ul și-a adus puternic contribuția la prezentarea Americii drept o civilizație-model, indispensabilă și mai ales necesară lumii. Pe lângă industria filmului, America s- a prezentat lumii cu ajutorul muzicii, filmelor și programelor de televiziune, făcând din industria de divertisment o veritabilă armă geo-economică. Vânătoarea de creiere din toată lumea, cu ajutorul sistemului de învățământ superior și al firmelor americane, a fost iarăși unul din mecanismele de afirmare a dominației americane. America devenise „națiunea indispensabilă” iar euforia acestui crez dusese la conceptul lui Fukuyama de „sfârșit al istoriei” cu democrația liberală occidentală învingătoare asupra tuturor celorlalte variante de sisteme politice, mai ales asupra comunismului.

În 1991, administrația George H.W. Bush a pregătit un document îndrumător pentru domeniul apărării care solicita eforturi active pentru a preveni apariția concurenților egali, oriunde în lume.

Diferitele documente ale Strategiei Naționale de Securitate emise de republicani și democrați în anii următori au elogiat, toate, nevoia de a menține primatul SUA, în ciuda competiției marilor puteri. Acesta a fost primul pas care a arătat că America nu dorea să piardă șansa de a dirija destinele mapamondului, fapt pentru care a alocat numeroase resurse, vizibile sau mai puțin vizibile, în acest scop.

Statele Unite au experimentat, alternativ, în funcție de diversele administrații de la Washington, mai multe variante de abordare a relațiilor internaționale, alternând izolaționismul și internaționalismul, unilateralismul și multilateralismul, influențând puternic mersul planetei. Aceste politici au fost experimentate cel mai pregnant în mandatele lui Bill Clinton (1993-2001) și George W. Bush (2001-2008) dar și în cazul celorlalți președinți, până în prezent, la Joe Biden. Revenind la primii doi președinți, administrația Bill Clinton a căutat un angajament democratic în restul lumii, în timp ce administrația George W. Bush a căutat o confruntare, mai curând, pe ideea fundamentală că nu poți sta cu mâinile în sân în timp ce se pot ridica tiranii care să amenințe lumea democratică și bunăstarea Americii.

În timpul celor două administrații au avut loc intervențiile americane în Kosovo și Irak împotriva tipului de lider tiranic care amenința mai curând principiile democratice americane dar nu reprezenta o amenințare imediată pentru Statele Unite, însă existența acestor conflicte în care America s-a implicat erau excelente ocazii pentru întărirea statutului său de hiperputere. În discursul de începere a mandatului său, președintele Bill Clinton a trasat liniile politicii americane în lume, spunând: „Speranțele noastre, inimile noastre, mâinile noastre sunt alături de cei de pe fiecare continent care construiesc democrația și libertatea. Cauza lor este cauza Americii… când interesele noastre vitale sunt contestate sau voința și conștiința comunității internaționale sunt sfidate, vom acționa cu diplomație pașnică ori de câte ori este posibil, cu forță atunci când este necesar”.

În 1996, jurnalistul Sidney Blumenthal și istoricul de politică externă James Chace, au inventat celebra expresie „naţiune indispensabilă” pentru a descrie rolul hegemonic al Americii în lume, după Războiul Rece. La 19 februarie 1998, în timp ce apăra politica de diplomație coercitivă împotriva Irakului, din cauza cooperării sale limitate cu inspectorii ONU, Secretarul de stat Madeleine K. Albright, într-un interviu acordat lui Matt Lauer la „The Today Show” de la NBC-TV, a rostit celebra frază : „Dar dacă trebuie să folosim forța, este pentru că suntem America; suntem națiunea indispensabilă. Suntem înalți și vedem mai departe decât alte țări în viitor”.

Clinton a păstrat liberalismul wilsonian, cu America în rol de polițist mondial. Acest lucru a dat impresia că era gata să adopte o doctrină viguroasă a intervenționismului american dar a avut o politică oscilantă. Marea strategie de extindere democratică a lui Clinton a îmbinat expansiunea democrației cu mecanismele economiei de piață și a avut drept scop să facă America mai sigură în toate aspectele.

Administrația Clinton a accelerat globalizarea iar aceasta a fost cheia pentru a ajuta la construirea economiei americane într-o nouă eră în care lumea se mișca într-un ritm rapid, ajutată de noile cuceriri tehnico-științifice. El a fost un vizionar deoarece era conștient de implicațiile globalizării când, în 1995, a emis un ajutor economic Mexicului fără aprobarea Congresului, întrucât știa că acest lucru va afecta locurile de muncă americane. Unul dintre obiectivele centrale ale politicii externe a SUA în timpul administrației Clinton a fost neproliferarea armelor nucleare. Prin implicare, China a aderat la Convenția privind armele chimice (la care se conformează), la Convenția privind armele biologice și la Tratatul de neproliferare nucleară (TNP).

În privința menținerii primatului și hegemoniei Americii, președintele Clinton nu a făcut nicio concesie, dimpotrivă, a continuat acest fir roșu început cu mandatul lui Bush Sr., însă a fost mai atent la nuanțele regulilor internaționale. El a spus că America „trebuie să fie pregătită și dispusă să folosească toate instrumentele adecvate ale puterii naționale pentru a influența acțiunile altor state și actori nestatali, pentru a oferi conducere globală și pentru a rămâne un partener de securitate de încredere pentru comunitatea națiunilor care împărtășesc interesele noastre”. Politica lui Clinton în China, spre exemplu, a fost eficientă printr-o combinație de angajament și descurajare, deși a avut un început dificil când a încercat să constrângă Beijingul să-și îmbunătățească situația în domeniul drepturilor omului prin eliminarea statutului de națiune cea mai favorizată, dar și-a dat seama curând că insistarea în acest subiect sensibil ar amenința grav relația dintre SUA și China. Clinton a favorizat intrarea Chinei în Organizația Mondială a Comerțului iar politica sa de angajament și implicare a contribuit la promovarea păcii în Irlanda de Nord și Orientul Mijlociu.

Clinton a angajat America cu diverse țări ale lumii, pe diverse fronturi și dosare apărute ca urmare a dispariției URSS. El a lucrat pentru o Europă pașnică și nedivizată, unde a revitalizat și extins NATO de la vechiul său model de Război Rece, astfel încât să poată face față cerințelor noii ere și a noilor realități europene, rezultatul fiind aderarea Ungariei, Poloniei și Republicii Cehe. Administrația sa a implicat NATO în Bosnia, fapt ce a dus la Acordul de pace de la Dayton. Apoi, s-a implicat în conflictul din Kosovo pentru a pune capăt epurării etnice și instabilității regionale. Bill Clinton nu avea experiență în afaceri externe, dar ori de câte ori au existat crize de politică externă, a făcut față provocării și s-a dovedit receptiv. Criticii mandatului său au susținut că intervențiile americane din Bosnia, Somalia și Haiti nu au contribuit cu nimic la promovarea interesului american, deoarece nu afectau viețile cetățenilor americani în mod direct. Intervențiile nu erau necesare deoarece acele țări nu erau o amenințare pentru America dar au avut, la fel ca celelalte intervenții ulterioare din timpul lui George W. Bush, o mare importanță simbolică privind capacitatea de implicare a Americii.

Președintele George W. Bush a fost al doilea președinte american post Război Rece. În primul său discurs de inaugurare, el a reiterat primatul Americii și a promovat ideea democrației în lume iar America trebuia să „conducă cauza libertății” și „să se confrunte cu armele de distrugere în masă, astfel încât un nou secol să fie ferit de noi orori”, ceea ce a fost o mărturie a credinței lui Bush Jr. în primatul Americii.

În Strategia de Securitate Națională, din septembrie 2002, evoca „apărarea SUA, a poporului american și a intereselor noastre în țară și în străinătate prin identificarea și distrugerea amenințării înainte ca aceasta să ajungă la granițele noastre”. De asemenea, în document se menționa că „nu vom ezita să acționăm singuri, dacă este necesar, pentru a ne exercita dreptul la autoapărare, acționând preventiv împotriva unor astfel de teroriști, pentru a-i împiedica să facă rău poporului și țării noastre”.

Unilateralismul, împreună cu strategiile preventive, au fost caracteristicile definitorii ale administrației George W. Bush. După 11 septembrie 2001, noua sa politică a subliniat prevenirea atacurilor, în loc să investigheze dovezile și urmărirea penală. Bush credea că nu datorează nimănui nicio explicație pentru că era președintele Statelor Unite și a exprimat clar intențiile de a se elibera de constrângerile tratatelor multilaterale.

Din aceste documente strategice rezultă și faptul că America a făcut apel la puterea militară și în scop demonstrativ în cazul Irakului, în 2003, pentru a arăta Orientului Mijlociu și comunității internaționale că este capabilă să domine fără drept de apel exercitarea conceptului de hiperputere.

Invazia Irakului de către administrația Bush în 2003, destul de criticată în prezent și contestată sub raportul motivațiilor prezentate comunității internaționale, a fost o demonstrație de preempțiune și unilateralism. Bush a susținut că strategia de izolare din trecut nu mai era practică pentru a fi folosită în realitatea de atunci în care existau dictatori care puteau distribui arme de distrugere în masă teroriștilor, cum era cazul lui Saddam Hussein. De aceea, pentru apărarea teritoriului american și al aliaților săi era necesară intervenția militară a Statelor Unite în dosarele în care considerau că întrunesc aceste riscuri.

El a mai spus că americanii nu se pot apăra pe ei înșiși și pe aliații lor fără să facă nimic și doar să aștepte. Bush a mizat pe intervenția preventivă care „trebuia să ducă lupta în fața inamicului, să-i perturbe planurile și să se confrunte cu cele mai mari amenințări înainte ca acestea să apară”.

Doctrina sa a angajat SUA, în mod explicit, să mențină o lume unipolară. America avea o misiune mesianică în care trebuia să mențină puterea militară dincolo de provocările apărute, făcând astfel inutile cursele înarmărilor destabilizatoare din epocile anterioare și limitând rivalitățile la comerț și alte domenii benigne.

Între administrațiile lui Bill Clinton și George W. Bush au existat diferențe notabile de abordare. Administrația Clinton a căutat să angajeze oamenii în proiectul american, în timp ce administrația Bush a preferat o modalitate agresivă de a-și atinge agenda de menținere a dominației și promovare a intereselor americane.

Clinton, fără a fi un bun cunoscător de politică externă, a preferat strategia multilateralismului tratatelor internaționale și promovării stabilității prin angajament. Spre deosebire de George W Bush, Donald Trump sau Joe Biden, în mandatul său, relațiile dintre Europa și SUA au fost pașnice, cu o fază de firesc al prezenței altor lideri străini la Casa Albă. Administrația sa a căutat, totuși, să pondereze puterea americană, legând America de restul lumii printr-o multitudine de tratate, acorduri și convenții internaționale. George W. Bush, în schimb, a fost mult mai înclinat spre conflict, spre unilateralism, și spre tendința de promovare cu orice preț a primatului SUA, fără restrângerea puterii, auto-impusă, a lui Bill Clinton.

Președintele Barack Obama a fost relativ ambiguu în chestiunea hegemoniei americane. Declarativ, a menținut ideea indispensabilității Americii, iar una dintre ocaziile celebre în care a exprimat- o a fost într-un discurs către cadeții de la Academia Militară West Point: „Când un taifun lovește Filipine sau fetițele de la școală sunt răpite în Nigeria sau bărbați mascați ocupă o clădire în Ucraina, America este cea la care lumea caută ajutor. Deci, Statele Unite sunt și rămân singura națiune indispensabilă. Acest lucru a fost adevărat pentru secolul trecut și va fi adevărat pentru secolul care va urma”. Cu toate acestea, criticii mandatului său spun că el a inagurat, de fapt, începutul renunțării la unilateralism și a inaugurat contracția voluntară a Americii din statutul hegemonic. Obama, întrebat despre excepționalismul american, a răspuns: „Cred în excepționalismul american, la fel cum bănuiesc că britanicii cred în excepționalismul britanic, iar grecii cred în excepționalismul grec”. În discursul său la Adunarea Generală a ONU a rostit celebra propoziție „Nicio națiune nu poate sau ar trebui să încerce să domine o altă națiune”, criticată intens de adepții menținerii hegemoniei americane.

Donald Trump a fost un președinte controversat în multe aspecte. În campania electorală din 2016, acesta a anunțat unilateralismul profund al politicii sale externe prin cuvintele: „America first”. Asemeni personalității sale, în timpul mandatului său America a nesocotit consensul internațional și a făcut o serie de acțiuni internaționale ieșite din tiparul cunoscut.

Criticii mandatului său spun că Trump a subminat cooperarea internațională printr-o serie de demersuri fără precedent: a scos Statele Unite din Parteneriatul Trans-Pacific, din acordurile comerciale cu națiunile asiatice și din numeroase alte acorduri și organisme internaționale, cum ar fi Consiliul pentru Drepturile Omului al ONU și acordul climatic de la Paris din 2015. Administrația sa a produs o ruptură semnificativă inclusiv în relația UE-SUA și a pus la îndoială în mod repetat valoarea alianțelor strategice precum NATO, reproșând europenilor povara financiară a apărării lor de către americani și a anunțat

retragerea trupelor americane din Germania. Mai mult, a adoptat tarife comerciale împotriva UE și a amenințat cu sancțiuni asupra gazoductului rusesc Nord Stream 2.

Una din trăsăturile unipolarismului american este abordarea eminamente maniheistă a raporturilor dintre America și ceilalți actori internaționali, în sensul catalogării unora dintre aceștia ca fiind de partea bună a istoriei versus alții care își promoveaza propriile agende fără să țină cont de valorile promovate de hiperputerea americană.

Infailibilitatea căii americane era clară și cel mai bine a exprimat-o George W. Bush: „Inamicii libertății și țara noastră nu ar trebui să greșească: America rămâne angajată în lume prin istorie și prin alegere, modelând un echilibru de putere care favorizează libertatea. Ne vom apăra aliații și interesele noastre. Vom arăta un scop fără aroganță. Vom întâlni agresivitatea și rea-credința cu hotărâre și putere. Și tuturor națiunilor, vom vorbi pentru valorile care au dat naștere națiunii noastre”.

Capacitățile militare și economice globale au oferit guvernelor americane o largă paletă opțiuni politice. Întrebarea a fost dacă folosirea forței Americii în dosarele dosarele internaționale s-a făcut pentru misiuni benigne și relativ judicioase, cum ar fi răspunsul la calamități naturale, de exemplu, sau pentru misiuni destabilizatoare, cum ar fi invadarea unei țări îndepărtate pentru a-i răsturna liderul cu sprijin minim din partea altor țări și o strategie de tranziție democratică slab gestionată, cum a fost cazul Libiei sau Irakului, dovedite, în final, eșuate.

În loc de concluzie, pentru prima parte a analizei acestei teme de actualitate, după evenimentele de la 11 septembrie 2001, America a promovat un mesianism civilizational accelerat, într-un efort de a răspândi democrația în lume, dar războaiele din Afganistan și Irak s-au dovedit o încercare zadarnică de a instala guverne democratice în regiuni în care tradițiile democratice nu au prins rădăcini. America s-a trezit, cumva, singură în acest demers deoarece nici statele occidentale aliate nu au fost extrem de entuziaste în a sprijini aceste eforturi și viziuni. Gerald Feierstein, adjunct principal al secretarului de stat adjunct pentru afacerile din Orientul Apropiat, declara cu amărăciune: „Când Statele Unite se ridică și demonstrează hotărâre și demonstrează o direcție, comunitatea internațională susține, în general, și rămâne în urmă”.

La sfârșitul mandatului lui Trump, momentul unipolar al Americii a început să se apropie de un final, deoarece ascensiunea economică și militară a Chinei, deși a dus la câștiguri economice pentru America, a prins-o, pe aceasta din urmă, vulnerabilă. Însă, ridicarea Chinei s-a dovedit a fi doar o parte a problemei: apropierea chino-rusă, zădărnicită de SUA prin orice mijloace, s-a transformat într-o aliniere strategică chino-rusă împotriva ordinii mondiale conduse de SUA. Iar coșmarul pare abia la început întrucât binomul Rusia-China este doar vârful aisbergului noii lumi multipolare care se conturează.