Chestiunea lumii multipolare aflate în plin proces de constituire este o temă fierbinte în geopolitica mondială. Hans Morgenthau considera că sistemele multipolare sunt mai puțin predispuse la război, fiind mai flexibile în vederea descurajării războiului și în limitarea potențialelor state periculoase. Pentru adepții acestei configurări, flexibilitatea alinierii acestora era o virtute. Kenneth Waltz sau John Mearsheimer credeau, dimpotrivă, că sistemele bipolare (Statele Unite vs. URSS) sunt de preferat întrucât sunt mai stabile, deoarece cele două puteri principale știu că există o contrapondere ce se opune natural oricărei încercări de a modifica status quo-ul.

Așa cum prezentam în prima parte a materialului dedicat acestei atât de actuale teme, mobilul constituirii lumii multipolare îl constituie dorința de coagulare a unei părți lumii într-un pol geopolitic și economic concurent al ordinii unipolare americane. Motivele deciziei acestor entități statele pentru constituirea unui pol de putere suficient de capabil să contrabalanseze dominația Americii și a aliaților săi sunt complexe și țin de evoluțiile istorice ale lumii după al Doilea Război Mondial.

Dacă timp de 45 de ani, învingătorii principali ai Germaniei și Japoniei, SUA și URSS, au condus afacerile mondiale, evoluțiile istorice ulterioare au confirmat ridicarea altor state care sunt din ce în ce mai puțin dispuse să accepte dominarea scenei internaționale de un singur dirijor. Debutul acestei alternative multipolare este un proces organic, desfășurat în ani de zile, însă este însoțit și de fazele sale violente în care hegemonul mondial caută să păstreze influența și să destrame concurența ce amenință ordinea instiuită de el.

În articolul „Decline Is a Choice”, publicat în 2009, editorialistul american Charles Krauthammer scria: „Pentru America de astăzi, declinul nu este o condiție. Declinul este o alegere. La două decenii de la nașterea lumii unipolare care a apărut odată cu căderea Uniunii Sovietice, America este în poziția de a decide dacă să abdice sau să-și păstreze dominația. Declinul – sau ascensiunea continuă – este în mâinile noastre ”.

Articolul, o veritabilă cruciadă împotriva începutului de mandat a lui Obama, preconiza modificările pe care noul președinte urma să le facă în timpul mandatului său și mai ales critica lipsa de apetit unipolar pe care o manifesta noua administrație. În articolul amintit, America era numită hegemonul accidental, având în vedere istoria de izolaționism și ceea ce Krauthammer cataloga drept lipsa de ambiție imperială instinctivă și se deplângea situația de „hegemon reticent” în care a ajuns. De asemenea, el susținea că America salvase Europa de două ori pentru a apăra și salva civilizația occidentală căreia îi aparținea și nu pentru că se proiecta drept hegemon.

Debutul lumii multipolare are mai multe borne iar China și Rusia sunt coloana vertebrală a acestei construcții. Odată venirea la putere a lui Vladimir Putin în Rusia și debutul recalibrării noului său statut post-imperial, se produce și creșterea economică puternică a Chinei care își păstrează rolul de manufacturier principal al lumii dar pune bazele statutului său de mare putere mondială, dezvoltând remarcabile capacități militare și de proiectare a influenței sale geopolitice pe glob. Nu trebuie uitat faptul că, în ciuda perioadelor de acalmie și colaborare, China cu URSS, apoi China cu Federația Rusă, au fost inamici ideologici și militari ai Statelor Unite și ai polului euro-atlantic. Ambele state au împărtășit experiența comunismului, China încă fiind una din puținele state din lume ce păstrează Partidul Comunist drept partid unic iar comunismul ca singura ideologie oficială a statului.

Însă, polul alternativ nu se putea coagula fără slăbiciunea Americii. Barack Obama este considerat președintele american care a decis că Statele Unite nu ar trebui să fie „polițistul lumii” iar începând cu al doilea său mandat americanii s-au retras treptat din rolul de conducere globală sau nu au mai fost atât de pregnanți în susținerea intereselor lor în lume. Nu a fost vorba de o strategie a izolaționismului, în sensul său strict, ci o strategie a retragerii, fapt ce a determinat SUA să fie catalogat drept un „hegemon prudent”. Publicul american a devenit mai reticent în a cheltui resursele umane și militare americane în regiuni îndepărtate care nu erau atât de justificabile ca efort și rezultate palpabile. Mulți membri ai politicii externe și a securității naționale din SUA au crezut că SUA ar trebui să pună capăt „războaielor nesfârșite” și să exercite o strategie de reținere și implicare redusă. Astfel de factori politici interni i-au determinat pe președinții americani să regândească costul menținerii strategiei primatului SUA.

Noua abordare a creat viduri de putere în regiunile în care America a decis să reducă implicarea geopolitică și angajamentele de securitate. Marile puteri Rusia și China au încercat să umple golurile, în mod natural, având un apetit în acest sens și au adoptat poziții de politică externă ofensive, încurajate de noua stare de fapt.

SUA le-au cerut, de asemenea, aliaților săi, să-și asume mai multă responsabilitate și resurse aferente pentru rezolvarea problemelor lor de securitate. O responsabilitate mai mare vine cu o povară economică și politică mai mare iar majoritatea aliaților SUA nu era pregătită să își asume aceste cheltuieli. Statele Uniunii Europene au trebuit să-și revizuiască poziția de securitate națională, stârnind dezbateri centrate pe autonomia strategice și pe existența unei armate europene.

Începând, însă, cu mandatul lui Joe Biden, America a reevalut noile realități și a revenit rapid, cel puțin în Europa, la formula de la crearea NATO, adaptată realităților de acum: Rusia out, SUA in Europe; Germany down.

Încă de la începutul mandatului, Biden a spus: „SUA trebuie să-și recâștige credibilitatea și autoritatea morală pentru care erau cunoscute în lume. Este nevoie de timp pentru a repara pagubele dezastruoase provocate de administrația anterioară, dar este exact lucrul de care ne vom ocupa”.

Tot el a reafirmat, într-un discurs rostit online, cu ocazia Conferinţei de Securitate de la Munchen, importanţa parteneriatului transatlantic, promiţând că SUA vor face faţă împreună cu aliaţii europeni provocărilor comune, inclusiv celei reprezentate de China. De asemenea, a stopat planul lui Trump de a retrage din Republica Federală 12.000 de soldați americani.

Multipolaritatea și expresiile acesteia

Multipolaritatea înseamnă, în fapt, apariția altor puteri și blocuri regionale, cum ar fi India, Rusia, Uniunea Europeană, Japonia, Brazilia și Africa de Sud, care au propriile interese, valori și agende și care cooperează sau concurează între ele pe diverse domenii pentru un scop comun.

Fostul Ministru francez de externe Hubert Védrine, între 1997-2002, declara acum un deceniu: „La douăzeci de ani de la sfârșitul URSS, nu se formează o ordine globală, ci concurență în cadrul economiei globale dereglementate și încă nereglementate suficient, un spațiu liber pentru toți, între state, întreprinderi, actori financiari și diverse grupuri de interese, atât legale, cât și ilegale. Alianțele sunt ad-hoc între centrele de putere în creștere sau în declin”.(…) Statele Unite se confruntă cu provocarea de a recunoaște că conducerea ei asupra lumii nu este acum decât relativă și că puterea ei trebuie exercitată diferit. Jumătate din America refuză să facă asta.

Motivațiile unor state precum China, Rusia și altele din ceea ce este numit generic „Sudul Global” de a ieși de sub dominația unipolarismului american sunt complexe însă ideologia ce le unește postuleză o serie de argumente ce țin, în accepțiunea lor, de un proces istoric ce nu mai poate fi ignorat.

O lume multipolară este diferită de o lume unipolară, în care un stat domină sistemul internațional, diferită de o lume bipolară, în care două state sau blocuri de state concurează pentru putere și influență și diferită de o lume tripolară, în care trei state sau blocuri de state domină sistemul internațional.

Impactul globalizării și al inovației tehnologice a sporit interdependența și conectivitatea dintre state și actorii nestatali, cum ar fi întreprinderile, societatea civilă și organizațiile internaționale.

Teoria lumii multipolare spune că provocările și oportunitățile guvernanței globale, comerțului, securității, schimbărilor climatice, drepturilor omului și dezvoltării necesită mai mult dialog, negociere și compromis între polii de putere și alți actori pentru a rezolva conflictele și a atinge obiective comune.

Asfel, au fost identificați 7 piloni cheie ai lumii multipolare:

1. Distribuția energiei – Primul pilon al lumii multipolare se învârte în jurul distribuției de energie.

2. Interdependența economică, deoarece relațiile economice nu sunt limitate la câțiva jucători dominanți, ci cuprind o gamă largă de națiuni și regiuni. Apar mai multe puteri economice, care stimulează comerțul și legăturile de investiții pe tot globul și creează o rețea complexă de relații economice care contribuie la prosperitatea și stabilitatea globală.

3. Pluralismul cultural

Pluralismul cultural implică puterea dispersată între diverși actori, o multitudine de

culturi, limbi și ideologii vin în prim-plan. Acest mozaic cultural promovează un mediu de incluziune și respect pentru diversitate. Pe măsură ce societățile interacționează și fac schimb de idei, apare o tapiserie globală mai bogată, contestând noțiunile tradiționale de omogenitate și promovând dialogul cultural.

4. Diplomație și multilateralism

În lumea multipolară, diplomația și multilateralismul joacă un rol crucial în gestionarea relațiilor internaționale complexe.

5. Progrese tehnologice

Progresele tehnologice sunt esențiale în modelarea lumii multipolare. Inovația rapidă și difuzarea tehnologiei au dat putere unei game mai largi de actori să participe la afacerile globale.

6. Securitate și cooperare

Securitatea și cooperarea formează un alt pilon vital al lumii multipolare. Cu puterea distribuită între mai mulți actori, echilibrul de putere devine dinamic și necesită o reevaluare constantă. Națiunile caută să construiască alianțe, parteneriate și coaliții bazate pe interese comune și preocupări reciproce de securitate. Colaborarea pe probleme precum contraterorismul, schimbările climatice și neproliferarea nucleară devine imperativă pentru a menține stabilitatea globală.

7. Adaptabilitate și flexibilitate

În cele din urmă, adaptabilitatea și flexibilitatea sunt piloni cheie în lumea multipolară.

Națiunile trebuie să fie deschise să își ajusteze strategiile, politicile și alianțele pentru a naviga cu succes în peisajul complex al lumii multipolare.

BRICS

BRICS este un acronim pentru Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud. Economistul lui Goldman Sachs, Jim O’Neill a inventat termenul BRIC (fără Africa de Sud) în 2001, susținând că până în 2050 cele patru economii BRIC vor ajunge să domine economia globală. Africa de Sud a fost adăugată celor 4 țări în 2010. O’Neill a considerat că aceste state au potențialul de a forma nu o alianță politică ci un bloc economic puternic deoarece s-au clasat de ani de zile printre economiile de piață emergente cu cea mai rapidă creștere din lume. Treptat, puterea economică a acestor state a dus, inevitabil, la putere politică iar liderii din țările BRICS au participat în mod regulat la summit-uri și au armonizat acțiunile în vederea coagulării unui bloc politic și economic de anvergură mondială.

Declarațiile comune BRICS au articulat principiile generale care stau la baza cooperării lor. Acestea subliniază respectul pentru suveranitate, independență, integritate teritorială, unitatea națională și neamestecul în treburile interne ale membrilor lor. Statele BRICS s-au angajat să promoveze pacea, îmbunătățirea sistemului de guvernanță economică globală, asigurarea unei ordini internaționale mai echitabile și promovarea dezvoltării durabile și a creșterii favorabile incluziunii. Fiecare stat membru are propriile motive pentru a susține acest proiect, la început economic, apoi dătător de putere politică mondială.

Africa de Sud vede în apartenența la BRICS un vehicul important pentru politica sa externă și este o platformă suplimentară pentru a crește în afacerile internaționale.

Brazilia a văzut BRICS tot ca o platformă pentru a promova influența Braziliei în străinătate și pentru a construi parteneriate multilaterale cu alte puteri globale, nu doar cu cele din organizație.

India consideră mecanismul BRICS drept o trambulină la provocările de dezvoltare din Sudul global, dar, mai ales, permite angajamentul cu China, o țară vecină cu care are multe diferendumuri, într-un cadru extins pe probleme de interes comun.

Pentru China, BRICS este o platformă pentru a-și crește influența ca putere globală pe scena multilaterală, în paradigma multipolarității. La fel și Rusia, care este angajată în propriile proiecte geopolitice menite să o repună pe orbita marilor puteri BRICS, în afară de principiile fondatoare, se consideră un avocat al reformei ordinii globale, care a fost dominată de Occident și își propune să facă ordinea internațională mai echitabilă, evocând ipocrizia și standardele duble ale Occidentului.

Ce unește însă, aceste state care sunt eterogene din punct de vedere al regimurilor politice, de la dictatură, regim comunist, regim democratic, autoritar sau monarhic? Între ele nu există unitate geografică, ideologii unificatoare, valori politice, culturale sau religioase comune, însă îi unesc două motivații ideologice: antiamericanismul și anticcidentalismul.

Promotorii statali ai multipolarității doresc includerea spectrului multipolar ca bază a sistemului international actual și viitor, consolidarea BRICS ca „influencer global” și încearcă dedolarizarea unei părți a economiei mondiale, dolarul fiind văzut drept un instrument principal de dominație mondială a Americii.

Conflictul din Ucraina și accelerarea modelării lumii multipolare

Relațiile Americii cu Rusia au fost definite ca un „moment unipolar” unic în istoria deceniului de după încheierea Războiului Rece. Evaluările ulterioare au acuzat America de aroganță și narcisism vizavi de gestionarea relației cu învinsul din confruntarea lumii bipolare. Elita guvernantă a Americii a eșuat în a respecta interesele unei Rusii slăbite și nu a înțeles potențialul de revanșă al Moscovei. Reprezentanții administrației Clinton au susținut că extinderea NATO nu a fost o inițiativă anti-Rusia și nu are de ce să se teamă dar clasa politică rusă a perceput exact opusul.

În memoriile sale, Madeleine Albright a confirmat că decizia pro-expansiunii a fost luată în iunie 1993, cu mult înainte ca Rusia să facă orice mișcare agresivă împotriva vecinilor săi. „Am crezut că NATO trebuie să rămână în centrul sistemului de securitate european”, a mărturisit ea. Mai mult, „era corect ca NATO să-și deschidă porțile noilor democrații, cu condiția ca acestea să îndeplinească aceleași standarde politice și militare ca și ceilalți membri”.

Astfel, extinderea celei mai puternice alianțe militare rămase în funcțiune după 1991, până la granița unei Rusii apărute din ruinele URSS, a fost interpretată ca un act ostil.

Extinderea NATO, în ceea ce Moscova definea drept cordonul de securitate rus, și intervențiile militare conduse de SUA în Balcani, au diminuat profund entuziasmul rusesc pentru valorile americane și au indus percepția că Rusia va fi din ce în ce mai îngrădită și încolțită. Fostul ambasador al SUA în Uniunea Sovietică Jack F. Matlock Jr. spunea, referitor la acest aspect: „Efectul asupra încrederii rușilor în Statele Unite a fost devastator”. De aceea, atacarea Ucrainei de către Rusia este, în viziunea Moscovei, o consecință a neîncrederii în America și Occident, văzute drept dușmani care nu au încetat să pună cărămizi la distrugerea națiunii și a statului rus.

Odată cu atacarea teritoriului ucrainean de către trupele ruse în așa numita operațiune specială, semnificația deciziei Kremlinului depășește strict motivațiile sale și se extinde către un conflict între unipolarismul american și alternativa multipolară, Rusia contând pe aliații săi. Reacțiile unei părți semnificative a statelor lumii referitor la conflictul declanșat de Rusia a mers nu spre o altădată condamnare majoritară ci spre o neutralitate favorabilă Kremlinului.

La Adunarea Generală a Națiunilor Unite, aproximativ 40 de țări (circa 60% din populația lumii) au refuzat să ia parte la condamnarea Rusiei. Referitor la țările BRICS, la primul vot pentru a cere încetarea ofensivei Rusiei împotriva Ucrainei, din 2 martie 2022, Brazilia a votat pentru a condamna Rusia, în timp ce ceilalți membri s-au abținut. La votul din

24 martie 2022, China și Brazilia au votat în favoarea rezoluției de a permite accesul umanitar în regiune, în timp ce India și Africa de Sud s-au abținut.

La votul din 7 aprilie 2022 pentru a expulza Rusia din Consiliul ONU pentru Drepturile Omului, China a votat împotriva expulzării Rusiei, în timp ce alți membri ai BRICS s-au abținut, criticând „acuzațiile oarbe” împotriva Rusiei.

Aceasta este revenirea unei forme de „nealiniere” a unor țări care nu sunt neapărat de acord cu Moscova, dar care nu vor să fie nevoite să susțină automat Occidentul condus de America.

Actualul conflict ruso-ucrainean nu a rămas doar un conflict local, între două state ex- sovietice vecine, ci s-a extins către un impact internațional prin acțiunea Axei Washington- Bruxelles. Implicarea Uniunii Europene în conflict, prin sprijinirea cu arme, logistică și bani a Ucrainei, a avut un impact direct asupra Europei, care suportă cea mai mare parte a consecințelor, iar SUA beneficiază economic de sancțiunile rusești. Fără sprijinul NATO Ucraina ar fi fost învinsă rapid însă scopul Moscovei pare a fi, în afară de înfrângerea Ucrainei, uzarea Europei și creșterea nemulțumirii europenilor față de prelungirea conflictului.

Dacă războiul din Ucraina se încheie într-un impas militar, fără un acord de pace sau chiar o încetare formală a focului (cum pare din ce în ce mai probabil), UE și SUA își vor menține sancțiunile împotriva Rusiei ani de zile dacă este necesar. Practic, lumea va avea un „mini război rece” între, pe de o parte, țările UE și NATO și partenerii lor cei mai apropiați (cum ar fi Australia, Japonia, Noua Zeelandă și Coreea de Sud) și pe de altă parte, Rusia.

Dar Occidentul va menține relațiile cu China (oricât de dificil ar fi acest compromis) chiar dacă Beijingul își continuă, nebătut, parteneriatul cu Rusia.

La întrebarea dacă ordinea multipolară începe la Marea Neagră este de așteptat ca această ciocnire dintre NATO și Rusia să aducă, prin ricoșeu, o reordonare permanentă a dinamicii puterii forțelor geopolitice în secolul XXI. Acest conflict este hârtia de turnesol a încleștării geopolitice actuale, pivotarea istorică a Rusiei către Asia și părăsirea orientării sale către Europa fiind marele câștig al proiectului multipolar.

Deși America încearcă, prin mandatul lui Joe Biden, să mențină continuitatea așa- numitului „secol american”, datele arată că acest război simbolizează, de fapt, o etapă militară a creării lumii multipolare. Acest conflict și mai ales urmările lui favorizează ascensiunea unor puteri emegente noi și întărirea marilor puteri din ecuația multipolară. În plus, China, al cărei rol global câștigă proeminență, prin nealinierea la sancționarea Rusiei și colaborarea cu aceasta, indică faptul că acțiunea sa este ghidată pe proiecte pe termen lung, având același obiectiv ca Moscova în slăbirea puterii Americii și a aliaților săi.

Deși China nu este implicată fățiș în conflictul ucrainean de partea cuiva, prin folosirea instrumentelor sale economice și a ajutorului militar discret acționează pentru „pedepsirea” inamicilor săi occidentali sau altor aliați ai Statelor Unite.

Cât de viabilă este lumea multipolară și cât de puternic mai este unipolarismul american?

Bekir Ilhan, analist de relații internaționale, în articolul „ANALYSIS – The illusion of the multipolar world” este sceptic referitor la șansele de creare a unei multipolarități reale. El spune că Rusia și China nu sunt concurenți egali față de Statele Unite deoarece puterea economică și militară a Rusiei și Chinei nu poate atinge anvergura și amprenta Americii în lume. În Ucraina, spune el, armata rusă, prezentată drept a doua putere militară ca mărime, ajutată și de un arsenal nuclear considerabil, a întâmpinat serioase probleme. China, pe de altă parte, chiar dacă PIB-ul său depășește PIB-ul SUA, încă mai are multe de făcut pentru a ajunge America iar creșterea sa economică nu se va traduce efectiv în putere militară echivalentă. De asemenea, el vede capacitatea de proiecție a puterii Chinei ca fiind, deocamdată, limitată pentru o potențială putere militară globală. În același timp, armata chineză nu a dezvoltat încă o doctrină militară care protejează interesele globale ale Chinei.

Argumentul de putere nucleară a Chinei și Rusiei rămâne, însă, esențial, ceea ce va duce, mai curând, către „o multipolaritate nucleară”, în mod cert un argument puternic în încleștarea geopolitică globală. America vede acest fapt drept cea mai gravă amenințare cu care se va confrunta până în anii 2030. Doar în această situație SUA vor trebui să descurajeze două mari puteri nucleare în același timp, Rusia și China. Acesta va fi un echilibru strategic fără precedent care depășește chiar și Războiul Rece.

Pentru proiectul multipolar revenirea Americii reprezintă un mare obstacol deoarece administrația Biden a părăsit strategia retragerii din timpul lui Obama și Trump și a devenit din ce în ce mai implicată în afacerile mondiale. Discursul lui Biden „America s-a întors” a semnalat o întorsătură în politica de securitate națională americană iar ajutorul militar al SUA fără precedent acordat Ucrainei împotriva Rusiei susține cel mai pregnant această turnură.

Principala problemă a lui Biden a fost, în esență, China, nu Federația Rusă. Deși lupta politică internă dintre el și predecesorul său a fost acerbă, Joe Biden nu a deviat foarte mult de la abordarea lui Trump față de Beijing. Poziția lui Biden împotriva Chinei nu a fost la fel de bombastică ca cea a lui Trump dar a amplificat lupta geopolitică și economică cu Beijingul. El și-a propus să revigoreze cauza democrației în întreaga lume și urgența climatică, însă este posibil ca dorința sa și a Americii să nu găsească adepții doriți în multe zone ale lumii.

În strategia sa de reîntoarcere a Americii în rolul de lider mondial Joe Biden a dorit strângerea aliaților SUA pentru a arăta un front unit împotriva Chinei puternice și influente pe scena mondială și care care este hotărâtă să fie un stabilitor de reguli și nu un executant al acestora. Ori, America este ea stabilitorul de reguli și asta nu poate duce decât la conflict, mai devreme sau mai târziu.

Președintele american a numit Rusia și China drept două din „cele mai mari” în politica externă a SUA. Despre Rusia a spus: „S-a terminat cu prietenia faţă de Rusia”.

Aceasta a fost definită drept „o țară care vrea să distrugă democrația noastră”. Iar China este o amenințare pentru SUA din cauza „marilor ei ambiții economice”. Joe Biden concluziona: „Trebuie să acționăm ferm, dar cu mijloace diplomatice”.

Criticii lui Biden contestă politica sa de revenire hegemonică drept o eroare de apreciere a realităților geopolitice. Robert Gates, fost Secretar al Apărării sub George W. Bush și Barack Obama, a susținut, într-o evaluare dură, că Biden „s-a înșelat în aproape toate problemele majore de politică externă și de securitate națională în ultimele patru decenii”. Biden a susținut, scria Gates, multe politici de apărare eșuate și le-a respins pe altele care s-au dovedit mai de succes. El a votat în favoarea războiului din Irak în 2003 dar împotriva războiului din Golf din 1991. Ultima decizie, controversată, a dus la retragerea SUA din Afganistan, probabil marea sa vulnerabilitate pe partea de politică externă în care era văzut drept unul dintre cei mai experimentati politicieni americani, cu peste 40 de ani de experiență.

​Revenind la articolul lui Bekir Ilhan, el încheie spunând că iluzia multipolarității derivă din alegerile strategice americane, nu din sistemul american în sine. Sistemul internațional va rămâne unipolar iar unipolaritatea nu înseamnă că Statele Unite conduc, în fapt, lumea.

Unipolaritatea înseamnă că nicio altă putere majoră nu se potrivește cu SUA în ceea ce privește capacitățile materiale. Statele Unite ale Americii s-au retras de bunăvoie din interpretarea polițistului mondial în ultimii ani, dând naștere iluziei multipolarității, fapt ce poate constitui o capcană pentru entuziasmul multipolar.