Pătrunderea de la Kursk este, fără îndoială, evenimentul anului pe frontul ucrainean. La ora actuală, ucrainenii presează în continuare și avansează în adâncime, chiar dacă ritmul a mai scăzut, ceea ce este normal. Rușii încearcă să stăvilească ofensiva, ceea ce este foarte dificil pentru ei, din moment ce au fost total surprinși și inițiativa este clar pe partea ucraineană, chiar dacă aduc rezerve din alte regiuni (vorbim de trupe nou constituite din recruți sau unități combatante din estul Ucrainei), acestea pot fi angajate în luptă doar secvențial, unitate cu unitate, pe măsură ce sosesc, iar asta înseamnă că sunt sortite distrugerii. În ideea că la ora actuală, ucrainenii deținând supremația operațională pe un teritoriu suficient de vast, unitățile ruse sosite una câte una și introduse în luptă nu au cum să facă față atacului ucrainean. Asta fiindcă ucrainenii dețin inițiativa aici, și pot manevra după cum vor ei.

Ca să înțelegem acest aspect din strategia militară, într-un astfel de caz ca și invazia din Kursk care a prins pe nepregătite trupele ruse într-o zonă în care au fost insuficiente și ucrainenilor li s-a deschis un teritoriu vast slab apărat de inamic, aceștia din urmă pot face orice atât timp cât le permite logistica și rezervele pe care le au, respectiv numărul de trupe angajate pentru acest obiectiv din Kursk. Și în funcție de aceste condiții se poate estima până unde vor putea merge ucrainenii în adâncimea teritoriului rusesc pe această direcție. Dar noi nu cunoaștem numărul de trupe și tehnică militară alocate de ucraineni pentru ofensiva lor din Kursk, de acea este dificil spre imposibil să facem astfel de estimări.

Dar putem analiza situația actuală, plus modul de reacție al rușilor și cum încearcă ei să combată această invazie ucraineană. Plus ce fac și ce ar trebui să facă, și altele, în această analiză.

Ideea pe care insist este că rușii, angajând trupe succesiv, una câte una (piecemeal, după cum spun americanii), pe măsură ce sosesc pe câmpul de luptă, nu fac altceva decât să-și sporească pierderile și cel mai bun lucru care îl pot obține este să întârzie acțiunile ucrainenilor, nici măcar să le oprească. Dar asta cu prețul sacrificării acestor trupe.

De ce? Fiindcă ucrainenii au inițiativa în ofensivă pe un spațiu vast, care se extinde tot mai mult în toate direcțiile, iar rușii nu pot decât să încerce să stăvilească această ofensivă încercând să blocheze cu trupele ce le aduc, insuficiente și angajate una câte una, pe măsură ce sosesc, ceea ce este insuficient, mai mult, o pierdere a resurselor în fața unui adversar ce are inițiativa și capacitatea de manevră.

Ca exemplu, ucrainenii avansează pe o anumită direcție, rușii trimit un batalion să îi oprească. Este suficient ca ucrainenii să fixeze pe front acel batalion și să îl învăluie cu alte trupe ce vin din urmă sau cu cele din avans, din moment ce rușii nu au suficiente trupe să acopere flancurile, deoarece ei trimit în luptă unitățile una câte una, pe măsură ce ajung.

Asta înseamnă războiul de manevră, combinația dintre foc și manevră, nu cel static, de tranșee, ca și în estul Ucrainei, în Donbass sau Zaporoje. Ucrainenii pot învălui, înconjura, izola punctele întărite de către ruși, deoarece nu există un front continuu ca și în estul Ucrainei. Atât timp cât au inițiativa, ucrainenii se pot juca cu apărarea rusă prinsă pe picior greșit. După cum s-a văzut, au ocolit pozițiile întărite rusești, le-au manevrat și înconjurat, silindu-se să se predea. Vedem numărul foarte mare de prizonieri ruși luați de către ucraineni.

De ce nu au reușit rușii să facă asta în 2022, la începutul invaziei lor? Au atacat spre Kiev, spre Summy, spre Cernigov, spre Harkov, dar au fost nevoiți să se retragă în urma pierderilor enorme. Fiindcă au atacat la 24 februarie, în plină rasputița, înmuierea terenului ucrainean în urma ploilor și dezghețului. La fel ca și în al doilea război mondial, ofensivele aveau loc iarna, când terenul era înghețat, și vara, când era uscat. Au învățat germanii și românii în 1941-1942, dar și sovieticii în 1943-1944. Rușii au atacat în februarie 2022 și nu au putut manevra, fiind nevoiți să se deplaseze doar pe șosele asfaltate sau pietruite, devenind vulnerabili la atacurile din flanc.

Dar ucrainenii au atacat în Kursk vara, când terenul este uscat, astfel că au largi posibilități de deplasare, beneficiind din plin de posibilitatea combinației dintre foc și manevră care se poate menține atât timp cât poate logistica și rezervele sunt disponibile. Iar acest aspect noi nu îl cunoaștem.

Invazia din Kursk și Bătălia în Adâncime

Am tot vorbit de teoria Bătăliei în Adâncime, atât aici, pe Karadeniz Press, cât și în postările mele anterioare pe Facebook despre războiul din Ucraina. De aceea nu am să insist, doar să amintesc niște caracteristici esențiale. Teoria, dezvoltată în anii 30 ai secolului trecut de către teoreticienii sovietici (Isserson, Trandafiloff, Varfolomeev, sub oblăduirea lui Tuhacevski) prevedea modul spargerii frontului static caracteristic primului război mondial și dezvoltarea ofensivei în adâncime, după spargerea frontului. Prevedea avansarea trupelor mobile aruncate în spărtură după deschiderea breșei, acestea trebuind să avanseze cât mai mult în adâncimea frontului inamic, fără să se preocupe de alte chestiuni, acestea revenind în sarcina trupelor de susținere. Umerii spărturii trebuiau ținuți de către unitățile ce au realizat străpungerea, pe când unitățile din eșalonul doi ce intrau prin spărtură aveau sarcina principală de a avansa cât mai mult în adâncime.

Ori, o astfel de străpungere ducea în mod inevitabil la colapsarea întregului front, din moment ce inamicul trebuia să ia unități de pe front ca să combată străpungerea, iar cu cât aceasta devenea mai adâncă, cu atât mai multe trupe trebuiau trimise să o combată, să realizeze un alt front în adâncime, mult mai întins pe măsura străpungerii. Iar unitățile trimise de inamic nu puteau decât să sosească pe rând, fapt care favoriza manevra celui care a realizat străpungerea. Singurul mod în care inamicul poate reacționa cu succes este retragerea întregului front în spate, pe linia la care forța expediționară de străpungere a ajuns în adâncime, așa cum s-a întâmplat în cursul ofensivelor sovietice din al doilea război mondial.

A fost de fapt nașterea artei operaționale și a Blitzkriegului german (care este de inspirație sovietică, germanii și sovieticii antrenându-se împreună în perioada 1939-1941), și să nu uităm, primul Blitzkrieg din istorie a fost al sovieticilor în bătălia de la Halhin Gol contra japonezilor la 20 august 1939.

Acum, în războiul ruso-ucrainean, acest deziderat, de mutare a războiului static spre o bătălie în adâncime decisivă a fost încercat de ambele părți. Rușii au încercat și încearcă și acum să străpungă frontul din estul Ucrainei pentru a duce războiul spre o bătălie în adâncime, dar fără succes, până acum. Au încercat la Sieverodonetsk, la Lysyceansk, la Popasna, la Bakhmut și la Avdiivka, dar de fiecare dată ucrainenii s-au retras și au reconstituit frontul mai în spate. Nu au reușit străpungeri și încercuiri, ci doar avansuri costisitoare pe front. La fel ucrainenii în ofensiva lor din 2023.

Dar acum ucrainenii au reușit să ducă Bătălia în Adâncime și nu oricum, ci chiar pe teritoriul Rusiei. Practic au străpuns frontul unde nimeni nu se aștepta, nici măcar rușii. Și au reușit să ducă Bătălia în Adâncime la care visau toți marii teoreticieni militari, mai cu seamă cei sovietici.

Cum a fost posibil?

Majoritatea experților militari spuneau că într-o lume dominată de tehnologie, cu sateliți, drone de recunoaștere, senzori de toate felurile, surprinderea strategică nu mai este posibilă. Dar nici surprinderea tactică. Și totuși.

La 1 august 1990 SUA anunțau public că invazia Kuweitului de către Irak este inevitabilă pe baza imaginilor din satelit. Așa a fost, la 2 august Irakul lui Saddam Hussein invada Kuweitul, ducând la Războiul din Golf. În februarie 2022 SUA anunța public că Rusia este pe cale să invadeze Ucraina, tot pe baza imaginilor din satelit și a altor informații. Culmea e că aliații vest-europeni nu au crezut. Dar s-a petrecut.

În acest context, am putea considera că nici un fel de surprindere strategică sau operațională nu mai estre posibilă. Adică nu ai cum să concentrezi suficiente trupe pentru o invazie fără ca acestea să nu fie văzute și detectate din timp de către mijloacele tehnologice avansate, cum ar fi sateliți, drone sau altele.

Dar iată că s-a întâmplat, și nu o dată. La 30 august 2022 începe mult așteptata ofensivă ucraineană în Kherson, toți ochii erau pe acea zonă. Rușii transferă trupe din alte sectoare pentru a face față. Dar, o săptămână mai târziu, la 6 septembrie 2022, începe pe neașteptate ofensiva ucraineană de la sud de Harkov care face prăpăd în rândurile rușilor, eliberând peste 5000 de kmp și ducând frontul dincolo de râul Oskil până în nordul oblastului Luhansk. Întrebarea e cum de rușii nu au văzut concentrarea a cinci brigăzi ucrainene la sud de Harkov, plus cele din eșalonul doi, din rezervă? Din moment ce au sateliți proprii și capacități tehnologice superioare de supraveghere. Nu știm.

După acest eveniment am fi putut crede că rușii au învățat lecția și nu se vor lăsa surprinși a doua oară. Dar iată că ne-am înșelat. Cum a fost posibil? Simplu, și datorită rușilor. După începerea ofensivei lor la nord de Harkov în 4 mai 2024, ucrainenii, în timp ce combăteau trupele ruse în Vovceansk și în alte zone, au declarat că se tem ca rușii să nu încerce și alte atacuri peste frontiera de nord, cum ar fi în regiunea Summy, unde au mai atacat în 2022. Așa că rușii au considerat normal ca ucrainenii să trimită trupe de întărire în regiunea Summy, chiar s-au bucurat, fiindcă acestea nu luptau cu ei la nord de Harkov.

Problema e că aceste trupe s-au întărit tot mai mult, ajungând ca număr și dotare mai mult decât trupe de apărare, ba chiar dimpotrivă. Dar consolidarea acestor trupe ucrainene în regiunea Summy, plus sporirea lor neîncetată până peste pragul unui dispozitiv defensiv potențial pentru oprirea unei ofensive rusești în zonă care să ajute pe cea de la nord de Harkov spre unul ofensiv cu potențial devastator nu ar fi trebuit să rămână necunoscută rușilor, care ar fi trebuit să monitorizeze cu atenție această consolidare, mai ales când ea se cumulează și se întărește continuu. Mai ales având în vedere lecția dură oferită de ucraineni la 6 septembrie 2022 prin ofensiva lor la sud-est de Harkov.

Desigur, și ucrainenii au luat măsuri de camuflare, de ascundere în teren a noilor trupe aduse în regiune, dar acest lucru este posibil până într-un anumit grad. Ofițerii superiori au aflat despre planul de atac abia cu trei zile înainte, iar trupa abia în ziua premergătoare, totul pentru a păstra secretul cât mai mult. Dar concentrarea de trupe? Cu cât aduci mai multe trupe, și vorbim de destul de multe (cel puțin trei brigăzi în prima fază, plus încă pe atâtea de sprijin în eșalonul doi), posibilitatea de detectare de către inamic crește exponențial.

La această lacună a rușilor nu pot găsi decât două posibile explicații. Prima este că nu au observat și nu s-au îngrijorat, sau a fost observată de eșaloanele inferioare, dar rapoartele lor nu au fost luate în considerare de eșaloanele medii care nu au raportat mai sus pe motiv că ar fi alarmiste și imposibile. Sau nu a fost observată, pur și simplu, acesta fiind un caz flagrant de incompetență. Și consider că este posibil, din moment ce armata rusă a dat multiple dovezi de incompetență în cursul acestui război, și nu numai.

A doua este că a fost observată, dar eșaloanele superioare nu au luat-o în considerare considerând posibilitatea invaziei imposibilă. Există în cadrul armatelor mari tendința de a subestima adversarul, adică ce ar putea face el, iar ideea unei invazii de durată pe teritoriul rusesc poate intra în categoria ideii că ucrainenii nu ar îndrăzni așa ceva. Subestimarea adversarului este una din cele mai mari greșeli din istoria militară.

Este suficient să ne amintim că rușii erau siguri că ucrainenii îi vor întâmpina cu flori odată ce au intrat pe teritoriul lor în 24 februarie 2022. Este un caz tipic de incompetență, de autosuficiență, de subestimare a adversarului, creat de un sistem totalitar care lua în considerare doar informațiile care se pliau pe propriile dorințe și așteptări, desconsiderând total informațiile care arătau contrariul.

Având în vedere că au transpirat informații că eșalonul superior, respectiv conducerea militară, știa de concentrarea ucrainenilor în Summy (aspect dovedit de demiterea lui Gherasimov de către Putin de la conducerea operațiunilor de contracarare a invaziei ucrainene), aș merge pe a doua variantă, sau poate fi combinație între cele două.

Oricum, rezultatul s-a dovedit o manevră strălucită a ucrainenilor și o orbire a rușilor. Dar în război trebuie să ai și noroc, dar de data asta norocul ucrainenilor, sau poate au mizat pe asta, a fost incompetența rușilor dusă până la rangul de idioțenie.

Oricum, ca în orice dictatură, comandanții militari superiori ruși sunt numiți nu pentru calitățile lor în domeniu, ci în funcție de loialitatea lor față de comandantul suprem, Vladimir Putin, iar ce semeni, aia culegi.

Să ne mai amintim și de raidul lui Prigojin, care cu patru mii de mercenari Wagner a trecut ca prin brânză prin Rusia începând cu 24 iunie 2023. În trei zile a cucerit Rostov pe Don și a înaintat spre Moscova, fiind oprit doar prin presiuni politice și nu prin mijloace militare. Ulterior a avut soarta care a avut-o, dar a dovedit vulnerabilitatea teritoriului rus, iar ucrainenii au învățat această lecție, iar rușii nu.

Obiective și rezultate

Analiștii militari au căutat să evidențieze obiectivele posibile ale ucrainenilor în această ofensivă din Kursk. Fără îndoială că a fost și este o manevră strălucită în care ucrainenii au dovedit calități militare ridicate din punct de vedere operațional, o bună conducere de arme combinate, plus viteză, surpriză și violență în acțiune. Acest aspect, fără îndoială, a turnat un enorm plus de moral armatei ucrainene, în defensivă grea pe frontul din Donbass de mai bine de opt luni, dar și populației greu încercate de război. A dovedit și aliaților occidentali că investiția lor în apărarea Ucrainei este una fezabilă, ucrainenii fiind capabili să treacă la acțiuni ofensive și armamentul trimis de către ei poate face diferența. Din acest punct de vedere rezultatul s-a văzut imediat, occidentalii anunțând sporirea ajutorului militar, și tot mai mulți dintre ei își dau acceptul pentru folosirea armamentului lor pe teritoriul rusesc, o interdicție care era absurdă de la începutul războiului.

Dar principalul obiectiv evident (nu știm altele, din moment ce ucrainenii au impus tăcerea operațională) este obligarea rușilor să mute rezerve de pe frontul din Donbass greu încercat în ofensivele din ultimele luni, și unde situația poate deveni critică, chiar după estimările oficialilor ucraineni.

Respectiv Chasiv Yar și Pokrovsk au devenit punctele cele mai sensibile, prin posibila lor cucerire rușilor li s-ar deschide noi posibilități de manevră în Donbass, spre orașele mari ca și Sloviansk, Kramatorsk sau Kostiantynivka, împlinind obsesia lui Putin, cucerirea întregului Donbass.

Dar să vedem două cazuri din istorie în care astfel de manevre ca și cea a ucrainenilor din Kursk au influențat sau nu desfășurarea viitoare a războiului.

Războiul de Yom Kippur (1973)

Egiptul și Siria atacă prin surprindere Israelul la 6 octombrie 1973 în ziua de Yom Kippur, sărbătoare națională în Israel. Egiptenii reușesc să treacă canalul Suez în partea de nord, să depășească liniile defensive israeliene și să edifice un cap de pod adânc de circa 20 km, dar își opresc avansul de teama avioanelor israeliene, rămânând sub protecția sistemelor antiaeriene sovietice. În nord, sirienii reușesc să depășească apărarea israeliană de pe înălțimile Golan și pătrund în adâncime, fiind contracarate de unitățile de rezerviști israelieni care îi împing înapoi. Începe presiunea internațională a ONU pentru încetarea conflictului, dar israelienii decid la o măsură riscantă pentru a avea un avantaj la schimb la viitoarele negocieri de pace. Unii analiști militari consideră că și actuala invazie a ucrainenilor în Rusia ar avea aceeași motivație, respectiv schimb de teritorii, schimb de prizonieri etc.

Astfel, brigada blindată a generalului Ariel Sharon (viitor premier) trece canalul Suez pe la sud și după lupte grele la poziția numită Ferma Chinezească reușește să debușeze în adâncimea teritoriului egiptean întâlnind prea puțină rezistență. Practic a spart frontul și s-a aruncat în interior, exact conform doctrinei Bătăliei în Adâncime.

Rezultatul a fost acceptarea negocierilor de pace, egiptenii retrăgându-se din teritoriul cucerit în Sinai în schimbul retragerii lui Sharon de pe teritoriul egiptean. Au fost premizele încheierii acordului de pace între Egipt și Israel în 1979, Israelul cedând Egiptului peninsula Sinai cucerită în Războiul de 6 Zile din 1967. De atunci nu au mai fost conflicte militare între Egipt și Israel, cele două țări menținând acordul semnat în 1979.

Manevra de la Flămânda (1916)

Când a intrat în primul război mondial, România a fost nevoită să lupte pe un front de 1200 km pe crestele Carpaților și pe linia Dunării, front mai lung decât Frontul de Vest (800 km) și cel de Est (1000 km). Ofensiva din Ardeal a început bine, dar au urmat înfrângerile de la sud, de la Turtucaia și Bazargic. Pe frontul de sud, după căderea Turtucaiei și Bazargicului, bulgaro-germanii atacau prin Dobrogea spre nord, către Constanța, au urmat luptele grele de la Amzacea și Topraisar. Pentru a scădea presiunea din Dobrogea și a învălui trupele germano-bulgare ce atacau spre Constanța, comandamentul român a decis o manevră la Flămânda, respectiv trecerea trupelor române (patru divizii sub conducerea generalului Averescu) pe un pod de pontoane peste Dunăre în dreptul acestei localități pentru a lua din spate trupele germano-bulgare ce atacau în Dobrogea spre nord.

Trecerea a reușit și au fost ocupate mai multe localități, capul de pod dezvoltându-se în adâncime. Generalul Toșev, comandantul armatei bulgare, a insistat să se ia din diviziile ce atacau în Dobrogea pentru a face față incursiunii românești ce devenea tot mai amenințătoare. Dar generalul german von Mackensen s-a opus categoric, presând tot mai mult spre Constanța, fără a lua în considerare posibilitatea de a fi învăluit dinspre sud. Fluviul umflat de ploile din toamnă, plus atacurile repetate ale monitoarelor austro-ungare au deteriorat podul de pontoane în repetate rânduri, făcând dificilă aprovizionarea și susținerea trupelor din capul de pod. Plus atacurile trupelor austro-ungare și germane din Transilvania a făcut ca și comandamentul român să renunțe la această incursiune și să retragă trupele angajate.

Este un caz în care o manevră strălucită ca și concepție poate eșua în fața condițiilor din teren. Plus decizia lui Mackensen de a nu lua trupe din ofensiva din Dobrogea pentru a combate această incursiune. Oricum, a fost o decizie cu dublu tăiș, dacă podul ar fi rezistat și românii ar fi perseverat, von Mackensen s-ar fi găsit într-o situație extrem de dificilă între două forțe care l-ar fi putut prinde în clește. Dar el s-a bazat și pe generalul Falkenhayn care a câștigat Bătălia de la Sibiu și a presat de la nord, făcând comandamentul român să ia trupele de la Flămânda ca să le ducă pe Carpați. Dacă nu ar fi existat această situație, poate istoria ar fi fost alta.

Concluzii de moment

Am dat aceste exemple din istoria militară (dintre multe altele) pentru a evidenția cum o astfel de manevră poate sau nu să își îndeplinească obiectivul primordial, de a atrage rezervele inamicului spre a scădea presiunea asupra unui alt front, cum este cazul ucrainenilor. În primul caz prezentat a fost o reușită, în al doilea nu.

Dar, referindu-ne la ofensiva ucraineană din Kursk, vedem că situația încă este încă neclară. Rușii au împins spre contracararea ofensivei ucrainene trupe de recruți ce se antrenau în regiunea Moscovei și în alte părți din Rusia, nepregătite pentru o astfel de bătălie. Au adus și trupe din Ucraina, dar preponderent din Zaporoje și mai puțin din Donbass, totuși, au luat și de acolo.

Dar le-au păstrat pe cele ce atacă la Chasiv Yar și spre Prokorsk, semn că Putin nu renunță la ideea obsesivă de a cuceri aceste localități. Are nevoie de o victorie după opt luni de atacuri cu pierderi imense, iar pentru asta este gata să sacrifice teritoriu rusesc în Kursk, indiferent cât de mult.

Fiindcă altfel nu se pot explica deciziile comandamentului rusesc. În mod normal, într-o astfel de situație, în care teritoriul sfânt al Rusiei (după cum spunea chiar el) este invadat, toate forțele rusești ar trebui să combată această agresiune. Iar el trimite recruți neexperimentați în fața unor veterani din brigăzile ucrainene, plus ceva trupe luate din Zaporoje și cu țârâita din Donbass. Un aspect este clar, Putin presează în continuare spre Chasiv Yar și Pokrovsk, chiar dacă în Kursk pierde teritoriul sfânt rusesc.

Poate părea ciudat, dar din punctul de vedere al lui Putin nu este așa. El are nevoie de o victorie pe plan intern, trebuie să ocupe Chasiv Yar sau Pokrovsk, să le dovedească rușilor că a câștigat ceva, aspect care va fi umflat de televiziunile rusești și de propagandiștii regimului. Iar acestea pot minimiza situația din Kursk, chiar dacă ucrainenii avansează și ocupă mai mult teritoriu decât au reușit rușii în ultimul an. Dar lui Putin îi trebuie o victorie neapărat, altfel are mari probleme. Cum ar fi să fie nevoit să renunțe la ofensiva din Donbass ca să se apere în Kursk după doi ani și jumătate de război în care spunea că totul merge conform planului?

De aceea Putin nu cedează spre Chasiv Yar și Pokrovsk și preferă să piardă în Kursk, dar și asta e cu două tăișuri. Dacă nu obține victoria acolo și pierde teritoriu în Kursk, va avea o mare problemă. Mai ales față de proprii susținători.

Acum se pune problema până unde vor merge ucrainenii în Kursk. Au cucerit un teritoriu imens față de așteptări prin manevre îndrăznețe, au izolat la vest un alt teritoriu prin distrugerea podurilor peste râul Seim și continuă avansurile cu trupe speciale care izolează avansurile trupelor rusești și le pregătesc pentru distrugere cu artileria și HIMARS, plus atacuri cu drone, după care ocupă teritoriul cu infanteria și trupele mecanizate. Dar ritmul ofensivei ucrainene a încetinit, ceea ce este normal după ce au avansat atât de mult în adâncime.

Mulți se întreabă până unde vor avansa ucrainenii. Răspunsul depinde de mai multe variabile, care nu pot fi pe de-a întregul cuantificate, dar sunt două principale.

Prima este rezistența rușilor. Dar având în vedere că aceștia continuă să trimită în întâmpinarea ucrainenilor trupe în mare parte de recruți, plus faptul că ucrainenii sunt în ofensivă și au inițiativa și posibilitatea de a învălui orice trupe pe care rușii le trimit pe rând, piecemeal, ucrainenii au încă posibilitatea să avanseze în continuare, până ce rușii se vor trezi la realitate și să cedeze un teritoriu pentru a edifica o linie defensivă pe care să apuce să o consolideze, de preferință o linie defensivă în fața unui obstacol natural sau pe lângă o linie de comunicație importantă care să îi ajute să aprovizioneze constant frontul defensiv.

A doua depinde exclusiv de ucraineni. Câte resurse au alocat și care a fost obiectivul lor în această ofensivă din Kursk. Iar asta nu știm, deoarece comandamentul ucrainean a intrat într-o tăcere operațională logică pentru secretul operațiunii. Nu știm până unde vor ei să ajungă și ce resurse au alocat pentru asta. Se poate să fie chiar și ei surprinși de succesul inițial al operațiunii, de vastitatea teritoriului ocupat atât de ușor, încât să decidă să meargă mai departe și să extindă zona cucerită.

Dar asta aduce după sine probleme logistice suplimentare, respectiv lungirea liniilor de comunicații, suplimentarea rezervelor necesare, mai multe trupe pentru controlul teritoriului mult mai mare cucerit, plus unități suplimentare în eșalonul doi care să susțină avansul. Este un coșmar logistic pe măsură ce trupele avansează în adâncime, iar dacă nu ai prevăzut din timp, înainte de ofensivă, până unde vrei să mergi, și mergi mai departe, logistica și susținerea trupelor de pe front pot deveni foarte dificile.

Așa a fost și în ofensiva de la sud de Harkov din 6 septembrie 2022, ucrainenii cu cinci brigăzi au avansat până dincolo de râul Oskil în Luhansk, dar s-au oprit fiindcă logistica nu mai făcea față, era mai mult decât s-au putut aștepta.

Iar acum problema se pune astfel: ucrainenii avansează în Kursk, dar rușii nu cedează în Donbass, continuând să atace. Ucrainenii, chiar dacă au câștigat inițiativa, au o problemă majoră. Să dea trupe să apere Chasiv Yar și Pokrovsk sau să le angajeze pentru dezvoltarea și mai adâncă a intrândului de la Kursk. Rămâne să vedem.