Viteza prăbușirii lui Bashar Al-Assad rămâne greu de înțeles după ce a rezistat cu succes împotriva mai multor inamici timp de 13 ani cu sprijinul rus și iranian într-un război civil brutal. Regimul său s-a prăbușit brusc în doar 11 zile, fără aproape nicio vărsare de sânge și a părăsit Siria după o solicitare intempestivă a Moscovei.
Dictatorii sunt adesea răsturnați de evenimente neprevăzute care se desfășoară rapid, cum ar fi lovituri de stat și revolte în masă. Ei trebuie să-și părăsească în grabă țările pentru a evita să fie capturați sau uciși de rivali.
Când rebelii sirieni au avansat spre Damasc în decembrie 2012, era de așteptat ca liderul sirian să fugă în străinătate. Assad însuși părea deschis la această posibilitate pentru o cale de ieșire. A existat o luptă diplomatică în culise pentru a găsi o destinație de exil pentru el, dar o opțiune convenabilă în Occident pentru soarta lui nu s-a materializat niciodată. Țările occidentale sperau să găsească o destinație pentru Al-Assad, dar nu a existat nicio cale prin care să fie acceptat. Secretarul de stat Hillary Clinton l-a etichetat pe Bashar Al-Assad drept criminal de război și i-a descurajat, în acest fel, pe liderii occidentali de a-i oferi refugiu. Rusia, statul cel mai bine poziționat, încă de atunci, pentru a oferi o protecție sigură pe termen lung lui Al-Assad, nu a oferit azil. Fără o opțiune de ieșire sigură, Bashar Al-Assad a decis să rămână pentru a continua lupta.
Dictatorii înlăturați nu solicită azil in țările democratice, este regula de bază în aceste scenarii. Democrațiile consolidate au un angajament mai profund față de drepturile omului și statul de drept și vor fi puse în situația de a-l preda atunci când statul de origine al unui fost dictator sau o instanță internațională solicită acest lucru. În astfel de cazuri, democrațiile pot refuza să găzduiască un autocrat care fugă sau pot decide ulterior să-l extrădeze. În plus, democrațiile ar trebui să se confrunte cu costuri mai mari de imagine dacă găzduiesc astfel de foști lideri autocrați.
Pe lângă facilitarea conflictului, încetarea sau schimbarea regimului, există câteva alte motive pentru care un stat ar putea găzdui un dictator exilat. Acest lucru poate fi o modalitate eficientă de a semnala altor lideri prieteni că aceștia vor fi protejați dacă este necesar, dezamorsează escaladarea tensiunilor politice într-un stat aliat sau partener comercial și gestionează instabilitatea regională.
Rusia, în ciuda faptului că era într-o alianță cu Siria, care datează din epoca sovietică, are baze militare (singura lor bază navală mediteraneană din Tartus) și a investit fonduri importante în protejarea lui Bashar Al-Assad, nu a intervenit și și-a lăsat aliatul să cadă dar i-a oferit un exil liniștit. Există o tradiție în Rusia de a primi foști lideri alungați din țările lor.
Erich Honecker a fost o perioadă oaspete în exil la Moscova. Askar Akayev, primul președinte al Kârgâzstanului, a condus țara din 1990 până la înlăturarea sa în timpul Revoluției Lalelelor din martie 2005, fiind în prezent în Rusia.
Viktor Ianukovici, al patrulea președinte al Ucrainei din 2010 până la revocarea sa din funcție în 2014, s-a refugiat în Rusia după ce evenimentele s-au precipitat în țara sa și a trebuit să fie evacuat.
Bashar Al-Assad este ultimul președinte străin exilat la Moscova și poate cel mai celebru. El poate fi și singurul care ar reveni în țara sa dacă schimbarea de regim ar fi atât de dezastruoasă pentru Siria încât revenirea sa ar părea o salvare a țării sale. Este un scenariu ce nu pare plauzibil acum însă plecarea sa intempestivă lasă loc de interpretări care mai de care mai pline de ipoteze.
Un exil forțat
Președinții care fug au mai multe șanse să meargă în țări cu regimuri politice stabile care au găzduit anterior un alt dictator. Statele care au adăpostit conducătorii exilați înainte sunt mai atractive unui lider care decide unde să fugă, deoarece acest lucru indică faptul că statul-gazdă este dispus și capabil să asigure protecție. Foștii conducători evită să se stabilească în țările care se confruntă cu conflicte violente, care le pot pune în pericol securitatea sau poate duce la răsturnarea conducerii statului care a oferit inițial protecție.
Este posibil ca angajamentul de protecție să nu fie onorat de următorul lider care vine la putere, instabilitatea politică subminând siguranța oaspetelui pe termen lung. Rusia este gazda ideală pentru fostul președinte sirian deoarece are un regim politic centralizat în jurul lui Putin și nu prezintă semne de instabilitate internă. Moscova nu îl va preda pe fostul său aliat conducerii Siriei, nu are în practică această politică. Rusia mai are, însă, o calitate: este un jucător suficient de important pe scena Orientului Mijlociu pentru a realiza răsturnări geopolitice invers celei care a dus la plecarea lui Bashar. Nu este doar un stat-gazdă și îl poate păstra pe fostul lider sirian ca rezervă politică pentru viitoare evoluții geopolitice și momente mai prielnice. Cu alte cuvinte, dacă va fi util pentru o readucere la putere, iar conjunctura va fi favorabilă, Rusia nu va ezita să procedeze întocmai. Cum a plecat de surprizător, la fel poate fi impus poporului sirian. Se pare că trăim vremea în care regulile se schimbă cu o viteză amețitoare.
„Plecarea mea din Siria nu a fost nici planificată și nici nu a avut loc în ultimele ore ale bătăliilor”, a spus Bashar Al-Assad într-o declarație care i-a fost atribuită și postată pe canalul oficial Telegram al președinției.
„În cei mai întunecați ani ai războiului”, Bashar a spus că este un lider care „nu a plecat, ci a rămas cu familia sa alături de poporul său, confruntându-se cu terorismul sub bombardament și cu amenințările recurente ale incursiunilor teroriste în capitală de-a lungul a paisprezece ani de război.”
„Nu am căutat niciodată posturi pentru câștig personal, dar m-am considerat întotdeauna un custode al unui proiect național, susținut de credința poporului sirian, care a crezut în viziunea sa”, a adăugat el. „Am purtat o convingere neclintită în voința și capacitatea lor de a proteja statul, de a-i apăra instituțiile și de a-și susține alegerile până în ultimul moment.”
Abu Mohammad al-Jolani, noul lider sirian, a promis că guvernul de tranziție va cere socoteală celor implicați în abuzurile împotriva drepturilor omului ale lui Al-Assad: „Nu vom ezita să tragem la răspundere criminalii, ucigașii, ofițerii de securitate și de armată implicați în torturarea sirienilor.”
Chiar dacă Curtea Penală Internațională cere o anchetă, este greu de imaginat ca Bashar Al-Assad să fie predat forțelor de opoziție din Siria. Dacă nu va fi refolosit de Rusia din punct de vedere politic, cel mai probabil se va bucura de o viață liniștită și confortabilă în Rusia și se va bucura de bătrânețe (apropie 60 de ani). Şederea lui în Rusia nu îl va obliga să se adapteze, cu excepţia faptului că trebuie să uite orice idee de răzbunare sau eforturi pentru a începe un guvern în exil. Cel puțin acesta este posibil să fie unul dintre termenii înțelegerii inițiale, este la mâna Kremlinului.

Un mozaic de interese
Se crede că Rusia și-a pierdut orice speranță de a mai fi un jucător important în Siria, că plecarea lui Al-Assad o scoate din Orient și că nu mai are relevanță geopolitică în zonă. Totuși, Rusia nu s-a retras din Siria iar timpul pare să confirme că nici nu are de gând să plece. Noile autorități de la Damasc vor semna contractul pentru cele două baze rusești, fără îndoială. Nimeni nu vrea ca rușii să își păstreze bazele dar nu pot să îi face să plece.
Răsturnarea bruscă a lui Al-Assad de către grupurile jihadiste a lăsat Siria într-o stare precară. Luptele care au existat înainte de începerea conflictului sirian au fost exacerbate pe măsură ce națiuni străine puternice s-au alăturat conflictului, sprijinind actorii din părțile opuse ale războiului civil. Rusia, Iran, Hezbollah și militanții șiiți irakieni s-au alăturat regimului Assad, în timp ce Arabia Saudită s-a alăturat Iordaniei, Qatarului și Emiratelor Arabe Unite pentru a sprijini rebelii majoritari suniți. Grupurile islamiste sunite precum ISIS și fostul afiliat al Al-Qaida, Jabhat al-Nusra, s-au implicat din ce în ce mai mult în conflict, cultivând și mai mult tensiunile și complicând orice soluție pașnică a conflictului sirian. Nu s-a putut vorbi de o opoziție unită ci de un mozaic de grupuri etnice și religioase sectare care sunt susținute de state puternice.
Israelul se teme de un regim islamist din Siria, în special de unul care simpatizează cu Tayyp Recep Erdoğan. Ostilitatea Turciei față de Israel ridică și mai multe îngrijorări. Având în vedere sprijinul din trecut al Turciei pentru gruparea Hayat Tahrir al Sham (HTS), aflată acum la conducerea Siriei, nu există nimic care să asigure Israelului că Abu Mohammad al-Jolani nu se va alinia la agenda lui Erdoğan.
După căderea lui Bashar, Israelul a invadat teritoriul sirian și a atacat Siria de peste 400 de ori și, în ciuda protestelor ONU, a lansat o incursiune militară în zona tampon de-a lungul Înălțimilor Golan care a separat cele două țări din 1974. Au fost atacate instalații militare, inclusiv depozite de arme, depozite de muniții, aeroporturi, baze navale și centre de cercetare. Israelul și-a justificat atacurile asupra Siriei susținând că elimină ținte militare iraniene și că se concentrează pe distrugerea infrastructurii militare siriene pentru a o opri să aterizeze în mâinile „extremiștilor.”
Israelul a spus acționează „într-o manieră de precauție”, iar Benny Gantz, liderul partidului Unitatea Națională și oponent al lui Netanyahu, a definit-o drept „o oportunitate de proporție istorică” pentru țara sa. În aceeași zi, The Times of Israel a prezentat opinia că Siria ar putea fi împărțită într-o serie de cantoane, fiecare fiind liber să coopereze cu actori externi, inclusiv Israel. Noii lideri ai Siriei rămân tăcuți despre invadarea teritoriului de către Israel și despre bombardarea și ocuparea țării de către SUA și Turcia. Bunurile strategice ale Siriei – inclusiv întreaga marina și forța aeriană – au fost distruse în raidurile aeriene ale SUA și Israelului.
Agenda Statelor Unite în Siria este dublă. Nu numai că Washington -ul a condus o coaliție împotriva ISIS în Siria, dar dorește și încetarea crizei. Turcia, încercând să distrugă ISIS și să-i descurajeze pe kurzi, s-a implicat mai mult în Siria, încercând să coopereze atât cu Rusia, cât și cu Statele Unite.
Joe Biden a numit plecarea lui Bashar „o oportunitate istorică pentru poporul care suferă îndelung din Siria de a construi un viitor mai bun.”
SUA își mențin ocupația a unei treimi din Siria (inclusiv majoritatea câmpurilor petroliere), susținând că este necesar să „asigurăm înfrângerea de durată a ISIS” – în ciuda faptului că Trump a declarat în 2019 (și SUA confirmă în mod repetat de atunci) că „am învins ISIS în Siria.” „Eliberatorii” Siriei sunt grupuri islamiste aflate pe listele oficiale de terorism. Noul lider al țării, Al-Jolani, după ani în care a orchestrat atentate sinucigașe cu bombă și masacre împotriva civililor, are pe capul său o recompensă de 10 milioane de dolari în calitate de „terorist global” pentru înființarea filialei siriene a Al Qaeda.
Guvernul interimar condus de Hayat Tahrir al Sham nu intenționează să se ajungă la un guvern ales democratic, semnalând ambiția lui Abu Mohammad al Jolani de a menține puterea. Să ai încredere în transformarea lui Jolani din lider extremist în lider moderat este riscant pentru comunitatea internațională.
Jolani a susținut pentru opinia internațională, printr-o retorică moderată, că intenționează să construiască un guvern incluziv și tolerant dar acțiunile sale spun o poveste diferită. Primele mișcări ale HTS sugerează angajamentul de a implementa legea Sharia, introducerea unui curriculum islamist pentru copii și numirea oficialilor cu legături cu ideologiile extremiste. De aceea, reconstrucția Siriei prin sprijinirea lui Jolani are șanse să nu se întâmple deoarece pare că se va transforma într-un stat islamic mult mai periculos decât a fost sub regimul Al-Assad. Riscul de a se produce o renaștere a grupului Stat Islamic prin guvernul condus de HTS, și să se transforme într-un regim extremist asemănător talibanilor este foarte greu de gestionat de Statele Unite, Turcia și Uniunea Europeană. Nimeni nu vrea să investească în regimuri extremiste.
Turcia va face „tot ce este necesar” pentru a-și asigura securitatea dacă noua administrație siriană nu poate răspunde preocupărilor Ankarei cu privire la grupurile kurde aliate SUA pe care le consideră grupări teroriste, a declarat ministrul de externe turc Hakan Fidan. Când a fost întrebat dacă aceasta include acțiuni militare, Fidan a spus: „orice este nevoie.”
Turcia consideră YPG, gruparea militantă care conduce Forțele Democratice Siriene (SDF) aliate SUA, ca pe o extensie a militanților Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK) care au luptat împotriva statului turc de 40 de ani și sunt considerați teroriști de către Ankara, Washington și Uniunea Europeană.
Căderea lui Assad a lăsat fracțiunile kurde pe picior de inegalitate, în timp ce acestea caută să-și păstreze câștigurile politice obținute în ultimii 13 ani.
Într-un interviu acordat France 24, Fidan a spus că opțiunea preferată de Ankara este ca noua administrație de la Damasc să abordeze problema în conformitate cu unitatea teritorială, suveranitatea și integritatea Siriei, adăugând că YPG ar trebui desființat imediat.
Menținerea implicării SUA va fi o provocare, mai ales având în vedere presiunea din partea Turciei. Președintele Recep Tayyip Erdoğan îl va îndemna pe Trump să retragă forțele americane și să lase Ankara să se ocupe de Siria. Deși acest lucru s-ar putea alinia cu politica lui Trump „America First”, ar putea destabiliza regiunea. Vom vedea dacă noua administrație Trump va retrage trupele din Siria însă riscul apariției unui stat islamist în granițele siriene probabil va amâna o astfel de decizie.
Interesele Turciei se ciocnesc adesea cu cele ale SDF, având în vedere legăturile grupului cu Partidul Muncitorilor din Kurdistan, pe care Turcia îl consideră o organizație teroristă.
Turcia a cerut desființarea SDF-ului și liderii kurzi să părăsească Siria, o mișcare care ar pune în pericol siguranța și autonomia kurzilor.
O administrație autonomă kurdă guvernează nord-estul Siriei, asigurând protecție civilă și împiedicând gruparea Stat Islamic să se regrupeze. Guvernul HTS al lui Jolani pare să înțeleagă planurile Turciei de a demonta această autonomie. Kurzii irakieni s-au aliniat și ei cu Erdoğan, etichetând SDF-ul drept teroriști. Dacă SUA abandonează SDF, vor apărea două rezultate probabile: o renaștere a grupului Stat Islamic și un conflict prelungit între SDF și forțele susținute de Turcia, care ar putea duce la un război regional extins.
Administrația Biden și-a semnalat sprijinul pentru SDF prin stabilirea unei baze militare la Kobane. Rămâne de văzut dacă Trump își va menține acest angajament.
SDF susținută de SUA a jucat un rol major în înfrângerea militanților Statului Islamic în 2014-2017 cu sprijinul aerian al SUA. Secretarul de stat al SUA Antony Blinken a avertizat că gruparea islamistă va încerca să restabilească capabilitățile în această perioadă.
Turcia, prin vocea lui Hakan Fidan, a spus că nu consideră că recenta creștere a trupelor americane în Siria este „decizia corectă”, adăugând că bătălia împotriva Statului Islamic este o „scuză” pentru a menține sprijinul pentru SDF.
„Lupta împotriva ISIS, există o singură sarcină: să țină prizonierii ISIS în închisori, asta este”, a spus el.
Fidan a mai spus că gruparea islamistă Hayat Tahrir al-Sham, care a intrat în Damasc pentru a-l răsturna pe Assad, a avut „o cooperare excelentă” cu Ankara în bătălia împotriva Statului Islamic și al-Qaida în trecut prin partajarea informațiilor.
El a mai spus că Turcia nu este în favoarea ca o bază străină, inclusiv cele rusești, să rămână în Siria, dar că alegerea este la latitudinea poporului sirian.

Eșecul statului-națiune modern din Orientul Mijlociu
În concluzie, tabloul sirian arată un viitor tulbure. SUA salută căderea unui oponent vechi – Bashar Al-Assad; puterile vecine precum Israelul și Turcia văd o oportunitate de câștig teritorial în lipsa unei armate capabile să apere țara; liderii rebeli par dispuși să accepte pierderea suveranității și a teritoriului în schimbul controlului intern asupra unei Sirii diminuate. Rusia și Iranul au ales să-și reducă pierderile având în vedere alte priorități regionale iar jucători mai mici precum Hamas se străduiesc să se adapteze. Cu toate acestea, viteza și coordonarea fără precedent a acestor evenimente sugerează că ne lipsesc câteva piese cruciale din acest puzzle foarte ciudat.
Rusia arată ca un jucător care stă pe margine si admiră haosul care se instalează. Turcii, cărora Moscova le-a făcut o concesie prin no-combat, forțând plecarea lui Bashar, se bate cu jihadiștii în nord, dar în est se aliază împotriva kurzilor, avându-i pe americani în spate. lar dacă este nevoie, turcii din nou s-ar alia direct împotriva Israelului. Problema este când noile autorități vor trebui să dea socoteală că au girat integritatea teritorială a Siriei. Vor mai putea face ceva? Probabil nu. Pe zona de coastă se poate autodeclara un stat alawito-ortodox (din care provine tribul familiei lui Al-Assad) a cărui integritate să fie garantată de Rusia, care ar da bătăi de cap suplimentare Turciei.
Peter Ford, care a fost ambasador al Regatului Unit la Damasc între 2003 și 2006 și un critic puternic al politicii Marii Britanii în Siria, avertiza în 2016 că guvernul Marii Britanii se confruntă cu o alegere între două rele, iar Al-Assad, mai degrabă decât o opoziție jihadistă la putere, a fost cea mai mică dintre cele două. În alt interviu, Ford a susținut că Siria ar „imploda” dacă militanții ar fi reușit să preia țara. „Dacă ar cădea guvernul Assad, regimul ar imploda. Probabil că ar fi multe lupte interne, dar mai direct, jihadiștii s-ar revărsa pe străzi. Ar fi masacre, ar fi o baie de sânge.”
Ceea ce s-a întâmplat în Siria este probabil cel mai incoerent eveniment geopolitic al ultimelor zeci de ani. Cu adevărat, plecarea regimului Bashar Al-Assad rămâne unul dintre cele mai ciudate capitole din istoria geopolitică modernă. „Statul-națiune modern din Orientul Mijlociu a eșuat”, spunea colonelul în rezervă Anan Wahabi, fost membru al Forțelor de Apărare Israelului (IDF), cu experiență operațională și academică în strategie și combaterea terorismului regional.
Bashar Al-Assad a dat vina pe terorism pentru prăbușirea regimului, în prima declarație de la exilul din Rusia, postată pe Telegram. Refuzul de a abandona Siria teroriștilor rămâne gândul care nu pare că-i dă pace.
„Niciun moment în timpul acestor evenimente nu m-am gândit să demisionez sau să caut refugiu, nici o astfel de propunere nu a fost făcută de vreo persoană sau partid”. […]„Singurul curs de acțiune a fost continuarea luptei împotriva atacului terorist”, a spus fostul președinte.
El s-a descris pe sine ca un lider „care, din prima zi de război, a refuzat să schimbe mântuirea națiunii sale pentru câștig personal sau să-și compromită poporul în schimbul numeroaselor oferte și ispite.”
„Când statul cade în mâinile terorismului și se pierde capacitatea de a aduce o contribuție semnificativă, orice poziție devine lipsită de scop, făcând ocupația sa fără sens”, a spus Bashar Al-Assad.
„Acest lucru nu diminuează în niciun fel sentimentul meu profund de apartenență la Siria și la poporul ei – o legătură care rămâne neclintită de nicio poziție sau circumstanță. Este o apartenență plină de speranță că Siria va fi din nou liberă și independentă.” Ultima propoziție este mai mult decât o simplă declarație, lasă loc de o ipotetică revenire.
Dacă Siria, sfâșiată teritorial și eșuată în ghearele fundamentalismului islamic, îi va cere să revină? Îl va ține Rusia ca pe un as în mânecă pentru vremuri prielnice? Rusia pare, mai curând, că așteaptă pe margine eșecul Siriei post-Bashar pentru a muta din nou.

0 Comentarii