Odată cu evenimentele din Siria din luna decembrie 2024, s-a discutat intens despre pierderea Rusiei în geopolitica zonei Orientului Mijlociu și câștigul Turciei care a reușit, după negocieri cu partea rusă, să obțină plecarea familiei Al-Assad de la conducerea țării. Convingerea Moscovei pentru a nu mai susține politic și militar regimul lui Bashar poate indica o nouă etapă în relațiile Turciei cu Rusia, după decenii în care Ankara a fost blocată de jocul de contrabalansare a lui Vladimir Putin în Orientul Mijlociu și la Marea Neagră. Analiza deciziei Rusiei de a ceda Siria în sfera de influență a Turciei, în special, rămâne obligatorie pentru a înțelege dedesubturile acestui eveniment dramatic pentru zona fierbinte Orientului Mijlociu. Asistăm la un declin de putere și slăbiciune a Federației Ruse, epuizată de războiul din Ucraina și de care Turcia profită sau este doar o etapă din strategia asimetrică cu care Turcia a fost sistematic receptivă la solicitările Kremlinului?
De când Vladimir Putin a venit la putere în 1999, el a făcut din parteneriatul cu Turcia o piatră de temelie a politicii externe a Rusiei. O caracteristică definitorie a relației a fost volatilitatea acesteia. Deși nu se poate spune că este o relație lipsită de asperități și puncte de coliziune, persistența intereselor comune în fața crizelor repetate și uneori existențiale, rămâne remarcabilă.
În mod paradoxal, Turcia și Rusia au devenit predispuse la crize în relațiile politice și economice bilaterale dar, totuși, s-au dovedit a fi capabile să le gestioneze sau să treacă peste ele când interesele au cerut-o.
Deși aceasta poate fi o relație reciproc avantajoasă pentru ele, nu s-a putut vorbi în niciun caz de un parteneriat egal. Pentru Moscova, obiectivul economic și strategic a fost de a crește dependența Turciei de Rusia prin comerț, contracte, gaze și turiștii ruși care au alimentat sectorul turistic din Turcia.
Din punct de vedere politic, Kremlinul a căutat să neutralizeze capacitatea Turciei de a desfășura un program independent sau pro-occidental în Caucaz și Marea Neagră și să se asigure că Marea Neagră rămâne închisă în timp de război pentru NATO.
Deși astăzi analiștii consideră frecvent Rusia drept „arhe-inamicul istoric” al Turciei, Turcia a cultivat de fapt, în mod selectiv, în trecut, relații cu Uniunea Sovietică și ulterior cu Rusia, începând cu 1991, în special pe chestiuni economice.
Întorsătura Turciei către Occident și împotriva Uniunii Sovietice în anii 1950 a fost excepțională din punct de vedere istoric, iar situația de astăzi ar trebui văzută ca o intensificare a tendințelor anterioare, mai degrabă decât ca o rupere bruscă de trecut.
Relațiile dintre Turcia și Rusia nu sunt construite pe încredere, simpatie reciprocă sau chiar interes reciproc; mai degrabă, se bazează pe recunoașterea faptului că Rusia, în special, ar putea face un prejudiciu enorm Turciei dacă ar dori. S-a ajuns, astfel, la o formă de subordonare nerecunoscută.

O relație strânsă cu Turcia a dus la încercarea Rusiei de a diminua o politică independentă a Ankarei în Orientul Mijlociu. A fost și este în interesul Moscovei ca Turcia să se disocieze de NATO și Occident pe diverse dosare. Moscova și-a păstrat și cultivat legăturile cu rebelii kurzi din Turcia, inclusiv cu teroriști care ar fi putut fi implicați în operațiuni împotriva statului turc. Dar acest ultim fapt subliniază continuitatea obiectivelor rusești în această parte a lumii care datează din anii 1890, dacă nu chiar mai devreme. Mai mult decât atât, datorită creării unei acumulări militare atotcuprinzătoare în și în jurul Mării Negre și Siriei, forțele ruse au înconjurat Turcia pentru prima dată în istorie.
Un al doilea factor crucial care modelează relațiile bilaterale a fost personalizarea intensă a proceselor decizionale de politică externă atât în Turcia, cât și în Rusia. Această personalizare are două caracteristici definitorii. În primul rând, șefii de stat ai celor două țări nu sunt constrânși de instituții birocratice sau de dezbateri publice. Ei pot aproape în întregime să facă sau chiar să inverseze politici după cum consideră de cuviință.
Sunt flexibili dar vulnerabili totodată.
Cei doi președinți au estompat granițele dintre interesul public și interesul partizan sau personal, definit în termeni de securitate a regimului.
Având în vedere personalizarea propriilor proceduri de luare a deciziilor, Rusia s-a dovedit a fi deosebit de competentă în a curta alte regimuri personalizate. Lui Putin îi plac liderii care nu sunt coordonați de sisteme și instituții puternice interne, cum sunt, de exemplu statele europene, și îi preferă pentru că pot fi ținte mai facile pentru strategiile de război hibrid. Tayyp Recep Erdoğan se pliază pe modelul de lider reprezentat de Vladimir Putin și încearcă să-i imite tendințele autocratice.
Sunt riscuri, însă, în aceste tipuri de parteneri monodecizionali, în care diplomația tradițională este minimală deoarece amplifică volatilitatea relației. Întrucât există puține mecanisme instituționale disponibile pentru soluționarea disputelor, practic fiecare criză potențială necesită o conversație între președintele Erdoğan și președintele Putin pentru a ajunge la o soluție.
Acordurile bilaterale la nivel înalt tind să fie lacunare în detalii și să se concentreze mai ales pe interese pe termen scurt, mai curând decât să favorizeze planurile cu bătaie lungă. În consecință, din cauza tipului de relație personalizată, cele două țări nu au putut să dezvolte o viziune comună pentru Orientul Mijlociu, Marea Neagră sau Caucaz.
Rusia știe riscurile acestei realități cu Erdoğan la putere dar o preferă pentru că are obiective ce pot fi mai ușor atinse în această formulă. Dacă interesele pe termen scurt cu Turcia contribuie la obiective mari pe termen lung, înseamnă că planurile merg înainte.
Legăturile ruso-turce sunt caracterizate prin termenul „colaborare adversară”, definit de experimente efectuate de oameni care nu sunt de acord cu privire la o problemă pentru a-și rezolva sau reduce diferențele.
În contextul prezent, este folosit pentru a descrie Rusia și Turcia care optează pentru a experimenta o relație de colaborare în detrimentul altor actori. Acest lucru se realizează după stabilirea unui echilibru asimetric de putere care să asigure Turcia va pierde mai mult și Rusia va câștiga mai puțin dacă va continua cu o strategie de joc cu sumă zero. Strategia a apărut ca urmare a improvizației și calculelor politice ale Kremlinului și Palatului Prezidențial din Ankara.
Cu toate acestea, nucleul teoretic al colaborării adversare își are rădăcinile în conceptul cunoscut sub numele de „control reflexiv”, o tehnică din epoca sovietică folosită pentru a manipula un adversar pentru a lua decizii care duc la înfrângerea acestuia. Pe scurt, „controlul reflexiv” se referă la metodele sistematice de modelare a percepțiilor adversarului, prin urmare de luare a deciziilor, și de a-l forța în mod latent să acționeze voluntar într-un mod care ar fi favorabil intereselor strategice ale Rusiei.
Această tehnică a fost actualizată și implementată de Vladislav Surkov, care a fost consilierul lui Putin până în februarie 2020. Surkov, supranumit „papușarul” Kremlinului, a gestionat mai multe proiecte în interiorul Rusiei pentru a controla peisajul politic intern. Acestea au implicat sprijinirea simultană a forurilor civice și a ONG-urilor pentru drepturile omului, precum și a mișcărilor naționaliste care acuză aceleași forumuri de a fi agenți occidentali. Metoda transcende tactica de a susține o parte în conflict împotriva celeilalte și implică ambele părți în avantajul uneia și împotriva celeilalte.

În conflictele dincolo de teritoriul rus, controlul reflexiv nu este simplu de aplicat. Moscova nu ar avea același nivel de control asupra întregului peisaj geopolitic al altui stat cum o face în interiorul său. Cu ajutorul Turciei, însă, Rusia poate reproduce în străinătate un model care este exersat în țară. Moscova controlează și influențează o parte din partide, Turcia domină partidul advers. Prin multiplele sale pârghii împotriva Turciei, Moscova a ajuns să influențeze ambele părți în conflictele din Siria, Libia și Caucazul de Sud – direct prin propria sa implicare și indirect prin angajamentul Ankarei.
De asemenea, guvernul turc nu este străin de metodele de gestionare a opoziției interne. Printre acestea se numără înființarea de partide și grupuri de opoziție false pentru a îndepărta amenințările reale, așa cum a fost exemplificat în primele zile ale republicii turce, când președintele Mustafa Kemal Ataturk a înființat un partid comunist sancționat de guvern în timp ce i-a eliminat pe liderii autenticului Partid Comunist din Turcia.
Din 2015, în Siria și mai târziu în Libia și Nagorno-Karabah, Moscova și Ankara au susținut activ părțile aflate în conflict. În acest caz este vorba de un model emergent care a funcționat în Siria și s-a transformat într-un model de cooperare calculat implementat în Libia și Caucazul de Sud.
Echilibrul asimetric de putere dintre cele două țări a fost afectat după doborarea unui avion de luptă rusesc în noiembrie 2015, în contextul conflictului sirian. Pentru Putin, incidentul a fost o ocazie excelentă pentru a exploata asimetria relației cu Erdoğan. Rusia a impus sancțiuni economice împotriva Turciei, strângând astfel și mai mult șurubul pentru a face presiuni. Măsurile de retorsiune au variat de la restricționarea comerțului și călătoriilor între cele două țări și amenințarea de a opri investițiile rusești în infrastructura turcă de energie nucleară, până la campanii media (cu ajutorul entităților finanțate de Rusia) care au vizat președintele turc și familia sa, acuzați că finanțau ISIS prin intermediul achizițiilor ilicite de petrol. Guvernul turc a avut capacitate foarte limitată de a atenua răspândirea acestor narațiuni.
Pașii mai puțin vizibili și indirecti au inclus acordarea de sprijin politic activ kurzilor din Siria și Turcia și potențial sprijin militar luptătorilor din Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK) care se luptă cu armata turcă. Episodul cu incidentul aviatic a demonstrat că Rusia are mai multe opțiuni de a lovi Turcia din punct de vedere economic și politic decât invers.
Dar Rusia a oferit lui Tayyp Recep Erdoğan și o serie de avantaje. În Siria, Libia și Caucazul de Sud, au fost diverse câștiguri semnificative pe care Turcia le-a obținut prin cooperarea cu Rusia.
În Libia, Rusia a contribuit la asigurarea intereselor economice și politice ale Turciei, inclusiv pentru crearea unei zone economice exclusive din estul Mediteranei.
Ultimul factor esențial pentru înțelegerea volatilității și continuității relațiilor bilaterale este intensificarea încordării reciproce. În războiul civil sirian, de exemplu, Rusia putea pune în pericol securitatea națională a Turciei (și supraviețuirea politică a președintelui Erdoğan) dacă susținea agresiv preluarea completă a Idlibului de către regimul sirian. Totodată, dacă alegea să agraveze problema kurdă sau să împingă un nou aflux de refugiați către granița turcească, ar fi creat noi dificultăți Ankarei. Ajutorul rusesc în Siria a contribuit la împiedicarea unei autonomii kurde.
De asemenea, Turcia, deși a reușit căderea regimului Al-Assad, ar putea împiedica, în noul climat politic, obiectivele politice ale Rusiei în Siria, sau să forțeze închiderea bazelor rusești de acolo. Însă, nu o va face.
Persistența cooperării în condiții de intercondiționare reciprocă nu ar trebui să fie surprinzătoare din perspectivă istorică; într-adevăr, norma în relațiile bilaterale ruso-turce, de-a lungul secolului trecut, a fost mai degrabă cooperarea decât conflictul.
Cooperarea consolidată dintre Turcia și Rusia se datorează în mare măsură unei strategii de „compartimentare”, prin care cele două țări au căutat să prevină „deversarea negativă a anumitor dezacorduri în domeniile cooperării bilaterale”. În mod crucial, acest concept presupune că ambele țări au putere aproximativ egală de a compartimenta problemele bilaterale, când de fapt dinamica „interdependenței asimetrice” creează un dezechilibru semnificativ de putere între ele.
Relațiile economice ale Turciei cu Rusia sunt dezechilibrate. Importurile de mărfuri rusești sunt dominante în cifre comparativ cu exporturile de bunuri turcești în Rusia, fapt pentru care este relativ ușor pentru Rusia să „iasă” din relația sa economică cu Turcia și ar putea schimba cu ușurință spre surse alternative. Și în timp ce Turcia este o sursă de investiții pentru Rusia, această investiție este concentrată în sectoare precum construcțiile care nu sunt vitale din punct de vedere strategic. Rusia furnizează un procent de aproape 10% din importurile Turciei dar investițiile rusești în Turcia au o caracteristică esențială: se desfășoară în sectoare strategice precum sistemul bancar și cel energetic. Poate cel mai important, Turcia depinde foarte mult de Rusia pentru numeroase surse de energie, gaze naturale și cărbune. Decizia de a atribui un contract pentru centrala nucleară Akkuyu către Rosatom, Corporația Rusă de Stat pentru Energie Atomică, a intensificat și mai mult dependența energetică a Turciei de Rusia. Rusia construiește, deține și va opera prin Rosatom, centrala nucleară amintită, care are o durată de viață de 60-80 de ani. Rosatom va furniza, de asemenea, combustibilul, gestiona deșeurile generate și pregăti specialiștii turci. Situl Mersin-Akkuyu al NPP este situat pe coasta de est a Mediteranei, aproape de Incirlik și Tartus.
Seducția ideologică rusă
Rusia se exprimă printr-o viziune radicală a lumii în alb-negru, care afirmă sentințe ideologice simpliste de problemă-vinovăție-soluție. Propaganda rusă este mai eficientă în anumite părți din Orientul Mijlociu și Africa decât în Europa. Politica externă a Rusiei promovează un amestec de geopolitică radicală, anti-occidentalism/anti-colonialism și „valori tradiționale” ultra-conservatoare (roluri de gen și religie). Moscova coordonează un atac complet al ordinii internaționale liberale, încercând să „facă sistemul internațional sigur pentru imperiile emergente”.
Putin folosește ideologia ca instrument de control atât intern cât și extern. Aceasta este vehemența anti-occidentalismului rus, cu care și Turcia lui Erdoğan rezonează.
Pentru ambițiile lui Erdoğan, Rusia revizionistă oferă o viziune atractivă asupra modului în care statele pot rupe ordinea internațională actuală și pot supraviețui dacă nu pot prospera încă pe deplin. Rusia, prin propunerile sale ideologice, dă curaj și crește în mod constant numărul statelor care evită sancțiunile Occidentului.
Sudul Global, un bloc de aproximativ 50 de țări care nu se pronunță împotriva Rusiei în organismele internaționale este o altă țintă a Kremlinului.
Există deja o doză puternică de anti-occidentalism în multe țări din Asia, America Latină și Africa – aproape toate puterile majore non-occidentale doresc să vadă un Occident colectiv slăbit.
Ele au preocupări locale și regionale mai presante – securitatea alimentară, instabilitatea economică și propriile conflicte, care au fost adesea trecute cu vederea de Occident. Acolo joacă Rusia în viitor iar Turcia nu poate ignora noul val de state care dorește sa fie alternativa Occidentului.

Asistăm la inversarea polilor în relațiile ruso-turce?
Rusia are un avantaj asimetric prin faptul că operațiunile sale de influență pot schimba calculul politic intern al președintelui Erdoğan, în timp ce Turciei îi lipsesc instrumente comparabile pentru a se amesteca în politica rusă. Există o puternică opinie pro-rusă în Turcia – atât în cadrul partidelor politice, cât și în cadrul birocrației de stat – care pledează pentru relații mai strânse cu Moscova și este profund suspicioasă față de aliații occidentali ai Turciei. Cu toate acestea, nu există un astfel de curent pro-turc în Rusia.
Dorința Turciei de angajare bilaterală este mult mai puternică decât cea a Rusiei și, prin urmare, aceasta din urmă se confruntă cu costuri substanțial mai mici dacă părăsește masa de negocieri. Dinamica puterii dintre Rusia și Turcia începe să se schimbe sau cel puțin se fac pași de către Ankara care pare că a schimbat preeminența în raport cu Rusia într-o serie de dosare, cel mai recent fiind Siria.
Erdoğan și factorii de decizie turci, în general, se simțeau vulnerabili în ceea ce privește Rusia, dar nici nu aveau încredere în Occidentul care le-a indus sentimentul de marginalizare. Parteneriatul SUA cu kurzii sirieni afiliați Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK) a fost și este încă motiv de deranj la Ankara. Erdoğan a tolerat Siria cu regimul Al-Assad la putere, împreună cu prezența militară a Rusiei la sud de granița Turciei. Ce a obținut a fost o zonă-tampon în Siria.
Acum că Rusia a pierdut regimul Al-Assad, o mare parte din influența sa asupra Turciei a dispărut pe hârtie. Interlocutorul Ankarei nu mai este Bashar, ci noul regim HTS, cu care Erdoğan are o istorie de cooperare. În loc de Putin, Erdoğan trebuie să vorbească direct cu Donald Trump – din cauza susținerii SUA a Forțelor Democratice Siriene (SDF), dominate de kurzi, care controlează o mare parte din nord-estul Siriei. Pe lângă America, Erdoğan trebuie să aibă relații bune și cu țările din Golf și, eventual, cu UE, care va sprijini reconstrucția țării. Desigur, dacă va avea loc o reconstrucție a Siriei, fapt ușor improbabil.
Acțiunile Rusiei față de Turcia sunt în scădere și pe alte flancuri. Armata ucraineană a obligat flota rusă de la Marea Neagră din Crimeea să se mute către portul Novorossiisk, ceea ce reduce teama turcilor ca marea se va transforma într-un „lac rusesc”.
Ankara pare să obțină câștiguri și în Caucazul de Sud, pe cheltuiala Rusiei. Relațiile Moscovei cu Armenia sunt în criză ca urmare a succesului Azerbaidjanului în războiul din Nagorno-Karabah. Erevanul și-a înghețat participarea la Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO) condusă de Moscova și a căutat în Occident contracte de apărare, o reflectare a dezamăgirii sale față de eșecul Rusiei de a-și proteja aliatul și de a favoriza interesele turco-azere. Guvernul armean a început discuții privind normalizarea relațiilor cu Turcia, în paralel cu negocierile privind un acord de pace cu Azerbaidjan.
Odată cu expirarea contractului de tranzit al Gazprom cu Naftogaz din Ucraina la 1 ianuarie 2025, TurkStream va fi singura rută de export de conducte din Rusia către restul Europei. Deși și-a scăzut dependența de importurile rusești de gaze naturale, eforturile Turciei de a cultiva furnizorii de energie alternativă vor lua timp.
În prezent, cea mai mare parte a energiei electrice a Turciei provine din cărbune, gaz și centrale hidroelectrice, iar țara este dependentă de importurile de energie: gaze, petrol și cărbune. Existența unei centrale nucleare ar putea reduce ponderea gazului în generarea de electricitate, permițându-i să-și mărească reexporturile.
Turcia va deveni puternic dependentă de tehnologia Rosatom, iar energia poate fi folosită ca mijloc de constrângere din partea Moscovei.
Rusia va profita pentru a construi porturi comerciale și terminale pentru transportul maritim, depozitarea și încărcarea și descărcarea deșeurilor radioactive. De fapt, construiește o bază avansată pentru a răspunde nevoilor logistice ale navelor navale rusești în Marea Mediterană. Această bază poate stabili un radar de căutare și un sistem de apărare aeriană la mare altitudine S-400 în regiunea Akkuyu.
Pe măsură ce Rusia devine și mai implicată în războiul său cu Ucraina, Turcia poate înlocui Rusia în Caucazul de Sud și poate provoca Rusia în Asia Centrală.
Este posibil ca Rusia și Turcia să rămână rivali strategici legați de identități și ambiții post-imperiale. Dorința de a proiecta puterea în afara granițelor lor, tendințele autoritare și beneficiile cooperării economice vor menține o relație complicată. Este dificil să contracarezi influența Rusiei în Turcia. Punctul de plecare este realitatea Turciei pragmatice, asertive și tranzacționale, care urmărește să maximizeze beneficiile și să minimizeze costurile în relațiile cu toți partenerii săi. Din acest motiv nu poate ignora Rusia.
Turcia își va folosi canalele diplomatice pentru a extrage termeni mai buni din relația cu partea rusă, inclusiv capacitatea de a cumpăra volume suplimentare de gaz rusesc pentru a reexporta, o parte esențială a discuției despre stabilirea unui „hub de gaze” pe pământ turcesc. Cu Siria ieșită din cadru, relațiile ruso-turce se vor întoarce la punctul lor de sprijin geografic natural: regiunea Mării Negre. Alegerea lui Erdoğan nu va fi să-și asume un risc și să provoace Rusia. Mai degrabă, el va continua să acționeze ca intermediar între Putin și Occident. Negocierile viitoare cu privire la Ucraina conduse de Trump ar putea fi o oportunitate de aur pentru Ankara. Erdoğan ar putea chiar să-i amintească Kremlinului de lecțiile orgoliului lui Bashar Al-Assad: că, evitând Turcia, fostul om puternic și-a pecetluit propria soartă și că un acord politic este mai bun decât un conflict deschis.
Această cooperare poate forma coloana vertebrală a securității postbelice a Mării Negre. Rusia este un stat cu care Turcia se poate angaja printr-o cooperare situațională care are rădăcinile în neîncrederea reciprocă în Occident: Turcia nu este atât pro-rusă, cât și anti-occidentală.
Rusia știe asta și va folosi toate pârghiile pentru a nu antagoniza Ankara. Este un partener mult prea important.
0 Comentarii