Pe 18 martie 2024, Vladimir Putin a cerut crearea unei noi  „zone sanitare” între Rusia și Ucraina. „Vom fi forțați la un moment dat, când considerăm că este necesar, să creăm o anumită „zonă sanitară” pe teritoriile controlate de (guvernul ucrainean)”, a spus el. Președintele rus mai a declarat că Moscova nu va ceda în invazia sa din Ucraina și intenționează să creeze o zonă tampon pentru a ajuta la protejarea împotriva atacurilor ucrainene de lungă durată și a raidurilor transfrontaliere. Această „zonă de securitate”, a spus Putin, „ar fi destul de dificil de pătruns folosind mijloacele de atac produse din străinătate și aflate la dispoziția inamicului”.

Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a declarat pe acest subiect: „Pe fundalul atacurilor cu drone (ucrainene) și al bombardării teritoriului nostru dotări publice, clădiri rezidențiale, trebuie luate măsuri pentru securizarea acestor teritorii. Ele pot fi securizate doar prin crearea unui fel de zonă-tampon, astfel încât orice mijloace pe care le folosește inamicul pentru a ne lovi să fie în afara razei”. Putin a avertizat în repetate rânduri Occidentul împotriva trimiterii de trupe în Ucraina. Un posibil conflict între Rusia și NATO ar pune lumea „la un pas” de al treilea război mondial, a spus el.

Comentând perspectivele negocierilor de pace cu Kievul, președintele rus a reafirmat că Rusia rămâne deschisă negocierilor, dar nu va fi atrasă într-un armistițiu care să permită Ucrainei să se reînarmeze.

Forțele Kremlinului au făcut progrese pe câmpul de luptă deoarece trupele ucrainene s-au confruntat cu o lipsă severă de obuze de artilerie și au unități epuizate de luptele în prima linie, după mai bine de doi ani de război.

Progresele rusești au fost, totuși, lente ca avans și costisitoare, iar Ucraina și-a folosit din ce în ce mai mult arsenalul pentru a lovi rafinăriile și depozitele de petrol din adâncul Rusiei. De asemenea, grupuri care reclamă a fi oponenți ruși din Ucraina ai Kremlinului au lansat incursiuni transfrontaliere, aspect folosit de Kremlin pentru a sublinia justificarea acțiunilor împotriva Ucrainei drept imperativ de securitate vital.

Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, într-un interviu acordat publicației The Economist, publicat pe 24 mai, a declarat că Ucrainei ar trebui să i se permită să folosească arme furnizate de Occident în lovituri împotriva unor ținte din interiorul Rusiei.

Șeful NATO a cerut membrilor să „analizeze dacă ar trebui să ridice” restricțiile actuale, afirmând că acestea fac „foarte dificilă” apărarea Ucrainei. Acum, Statele Unite și aliații sunt puși în fața unei decizii grele care ar escalada conflictul către o zonă cu adevărat periculoasă dacă ar încuviința cererile ucrainene. Deși o serie de aliați și-au dat acordul, este greu de crezut că Ucrainei i se va permite să atace puternic teritoriul rus.

Asediul permanent

Summit-ul NATO de la București din 2008 a fost un punct de cotitură prin Declarația sa finală că Ucraina va adera la NATO, deși Franța și Germania s-au opus acordării statutului de candidat. După două decenii de relativă liniște și stabilitate, Rusia a contestat status quo-ul teritorial ucrainean, cu scopul de a contracara avansul NATO în zona sa de influență sensibilă. Dacă oscilația statelor baltice și ale Georgiei spre Vest a fost tolerată, redirecționarea geopolitică a Ucrainei spre Vest a aprins semnalul de alarmă la Moscova. Polarizarea politică a Ucrainei între taberele pro-ruse și cele pro-occidentale a făcut-o țintă pentru interferențe străine concurente, anunțând ca inevitabil un război deschis. Până în februarie 2022 (limitate ca amploare în 2014 cu anexarea Crimeii), astfel de conflicte au avut loc doar la periferia fostei Uniuni Sovietice, în special în Caucaz. Reclamând suveranitatea asupra celor patru regiuni est-ucrainene, Rusia și-a exprimat, de fapt, temerile sale pe care caută să le gestioneze în logica propriei sale ideologii de securitate.

Se spune, adesea, că Rusia se simte în siguranță doar dacă vecinii săi se simt nesiguri. Aceasta este o reflectare a sentimentului istoric al Rusiei de vulnerabilitate, slăbiciune, insecuritate, înapoiere și inferioritate, pe care le-a stăpânit prin construirea unei puternice capacități militare ofensive și defensive, însoțite de o politică externă abilă.

În virtutea acestei paradigme existențiale, țarii și liderii sovieticii au creat un regim autoritar puternic care guverna o societate supusă propagandei controlate de stat. URSS era înconjurată de inamici și vulnerabilă la discordia și instabilitatea internă. Spaimele Kremlinului au fost folosite drept sursă de legitimitate pentru regimul conducător, din orice timp istoric, adunând publicul atât împotriva posibilelor amenințări externe, cât și împotriva oricărei disidențe interne care ar putea slăbi controlul central.

Concepția despre rolul „inamicului” și o mentalitate de asediu permanent au fost definitorii pentru Rusia pentru a-și asigura funcționarea regimului și supraviețuirea statală. Statele Unite sunt considerate inamicul care urmărește permanent schimbarea regimului în Rusia, iar Kremlinul a dus o campanie activă de propagandă pentru a convinge populația că Rusia este sub asediu și că trebuie salvată. Moscova se teme că pătrunderea ideilor, a moravurilor și a valorilor occidentale va slăbi țara.

La începutul regimului Putin această ideologie fost mai puțin activă dar, pe măsură ce NATO s-a extins către Rusia și Occidentul nu a fost dispus să accepte doleanțele Moscovei referitor la recunoașterea participării sale la marile decizii geopolitice, treptat a revenit ca temă principală. După perioada Elțîn, regimul Putin a readus pe tapet sentiment de mândrie în rândul populației pentru realizările Rusiei și sacrificiile sale.

Criticii actualului regim Putin spun că obiectivul principal al establishment-ului rus este păstrarea monopolului puterii. Astfel, cerințele obligatorii ale funcționării în siguranță ale elitei ruse includ: garantarea unui mediu internațional favorabil și legitimitatea acestuia în ochii rușilor pentru a obține suficiente resurse economice pentru a susține sistemul și să furnizeze factori suplimentari pentru consolidarea societății în jurul autorităților. Pentru exterior, aceste politici trebuie să creeze imaginea Rusiei ca stat european modern și responsabil. Pentru interior, politica externă trebuie să ofere o justificare constantă pentru mentalitatea „Fortăreței asediate” și să asigure respingerea standardelor occidentale de către societatea rusă. Securitatea și politica externă a Kremlinului se spune că sunt mai mult influențate de nevoile interne decât de logica relațiilor internaționale, fapt ce duce la una din caracteristicile specifice ale Rusiei în raport cu alte state.

Marele Război Patriotic, o dramă de peste 26 de milioane de morți, a lăsat o amprentă dramatică asupra Uniuni Sovietice, memorie continuată și folosită de Federația Rusă pentru a întări patriotismul și loialitatea față de patrie. Paradele militare și evenimentele asociate ale Federației Ruse au recreat, la nivel imagologic, strălucirea de altădată a Uniunii Sovietice.

Regimul lui Putin a reușit să mențină un nivel ridicat de patriotism deși conceptul de mentalitate de asediu risca să piardă treptat atractivitatea în ochii rușilor. Paradoxal, odată cu războiul din Ucraina, mulți membri ai tinerei generații par a fi la fel de patrioți ca părinții lor, în ciuda avansului globalizării care părea că va anula aceste energii. Ei împărtășesc convingerea că Rusia trebuie să rămână puternică și hotărâtă dacă vrea să fie respectată în lume și recunoscută ca o mare putere.

Un element fundamental al ideologiei clasei politice conducătoare ruse, rezultată din teama permanentă de asediere, a fost extinderea granițelor Rusiei cât mai departe posibil de centrul vital până când forțele sale armate ating bariere naturale sau se confruntă cu forțe de contracarare suficient de puternice. Acest lucru a dus la crearea celei mai mari țări din lume, dar și a uneia care conține numeroși non-ruși care pot reprezenta un factor de destabilizare. Cum amenințarea unei dezintegrări încă există, rezultând într-un posibil stat rus mai mic, Kremlinul este foarte conștient de ea și este gata să răspundă cu forță, dacă este necesar, oricărui efort de slăbire a controlului central și a statului rus.

Percepția rusă a amenințărilor este influențată de trecutul sovietic, de politica internă a Rusiei și de caracterul tensionat al relațiilor actuale cu SUA și NATO. Experiența sovietică cu efectele devastatoare ale Operațiunii Barbarossa a învățat Moscova două lucruri. Prima lecție, recunoscută în mod deschis de sovietici de mulți ani, a fost că înfrângerile operaționale pe scară largă ar putea fi provocate de partea care a premobilizat suficiente forțe și mijloace și a executat cu succes un plan de înșelăciune. A doua lecție a fost că surpriza operațională, chiar și la scară largă, nu echivala neapărat cu o victorie strategică.

În secolul actual, o NATO extinsă, susținută de o capacitate de lovire îmbunătățită, bazată pe informații pentru lovituri de precizie pe distanță lungă, prezintă pentru planificatorii militari conservatori ruși necesitatea primei utilizări nucleare pentru a evita înfrângerea, altfel inevitabilă, în perioada inițială a un război pe scară largă purtat în apropierea sau pe teritoriul de vest al Rusiei.

Vladimir Putin a căutat să folosească o cooperare îmbunătățită în materie de securitate cu Statele Unite și o politică occidentală de cooperare economică și de securitate mai mare cu Uniunea Europeană. Această politică occidentală a lui Putin a inclus, de asemenea, acordarea Rusiei unui profil mai înalt în mecanismul consultativ al NATO. În fața acestei alinieri a forțelor politice și militare, Rusia a menținut o armată subfinanțată și slab pregătită, care era pe deplin angajată în încercarea de a suprima rebeliunea din Cecenia, în anii 90 ai secolului trecut. Ea a fost forțată să se bazeze pe descurajarea nucleară pentru a acoperi amenințările de război convențional la scară largă sau împotriva statelor învecinate care reprezentau, potențial, o amenințare strategică.

Pe lângă o expansiune a NATO și încercuirea de către parteneri regionali cu probleme sau ambițioși și limitată de o instituție militară convențională deficitară, Rusia de la începutul secolului XXI s-a confruntat cu nevoia inevitabilă de a se adapta la războiul postmodern și la impactul tehnologiei avansate, precum și al armelor convenționale moderne.

Conceptele de securitate națională ale Rusiei și expresiile evoluției doctrinei sale militare arată temerile sale față de un atac surpriză în fața superiorității militare convenționale a NATO, în ciuda politicii declarative a NATO de neostilitate față de ea.

Grupul de evaluare Stratfor concluziona în 2012: „Restul lumii știe că o invazie a Rusiei este de neconceput. Rușii, însă, o pot concepe. Ei își amintesc că Germania în 1932 era infirmă. Până în 1938 era copleșitor de puternică. Șase ani nu sunt foarte lungi și, deși o astfel de evoluție este puțin probabilă acum, din punct de vedere rus, trebuie luată în serios pe termen lung – planificând ce este mai rău și sperând la ce este mai bun.”

Din perspectiva planificatorilor militari ruși care au aversiune la riscuri, forțele ruse atrase înapoi în districtele de frontieră de vest ale actualei Federații s-au aflat în aproape aceeași poziție cu cele care s-au confruntat cu atacul Operațiunii Barbarossa, în 1941. Liderii SUA și aliații lor trebuiau să mențină conștientizarea legăturii dintre prioritățile politice interne ale liderilor Rusiei și politicile sale externe și de securitate.

Țarul Alexandru al III-lea obișnuia să spună că Rusia are doar doi aliați – armata și marina. Ea reflectă preeminența mentalității de asediu și credința că Rusia are puțini aliați adevărați. În circumstanțe mai puțin extreme, Kremlinul este convins că Rusia singură își poate garanta apărarea și supraviețuirea.

Coloana vertebrală a apărării Rusiei au fost forțele sale armate. Sub regimul sovietic, forțele armate erau un rival formidabil al Statelor Unite, împreună cu aliații lor, și al NATO, implicit. Superioritatea lor covârșitoare în numărul de forțe convenționale și puterea arsenalul lor nuclear au devenit piatra de temelie a relațiilor Est-Vest de-a lungul Războiului Rece. În sprijinul forțelor armate sovietice a fost un complex militar-industrial enorm, un program național de apărare civilă și o societate civilă militarizată, cu pregătire ideologică și practică în chestiunile militare. Această povară economică uriașă a contribuit, paradoxal, în mod semnificativ, la prăbușirea Uniunii Sovietice.

Kremlinul a mers pe strategia de a influența alte țări, de a le specula slăbiciunile, de a sprijini forțele de opoziție dispuse mai favorabil față de Rusia, astfel reducând amenințarea percepută la adresa sa.

Politicile de expansiune ale Rusiei de-a lungul secolelor au inclus eforturi pentru a crea o zonă-tampon de-a lungul granițelor sale pentru a-și spori profunzimea strategică. „Cortina de fier”, care a separat partea dominată de sovietici a Europei de Est de Europa de Vest, a ajutat la menținerea unui mediu relativ stabil, deși ostil, bazat pe un echilibru delicat al forțelor militare. Această salbă de state compatibile cu regimul comunist de la Moscova îndeplinea un important rol de scut sanitar împotriva Occidentului.

Odată cu ascensiunea lui Mihail Gorbaciov și eforturile sale eșuate de a reforma sistemul sovietic, frâiele politice ale Europei de Est au fost slăbite. A urmat schimbarea regimurilor comuniste și dizolvarea Pactului de la Varșovia. Dispariția acestui cordon sanitar creat de Stalin a acutizat sentimentul de vulnerabilitate a noului stat, Federația Rusă, singura moștenitoare a Uniunii Sovietice și a Imperiului Țarist. Invariabil, statutul de moștenitoare a post-imperialismului rus, a venit la pachet cu sentimentul de insecuritate din trecut și cu necesitatea de refacere a unui nou sistem de securitate, adaptat lumii unipolare, cu Statele Unite singura superputere globală. Lipsită de armura sovietică, Rusia s-a preocupat constant să își asigure supraviețuirea statală și stabilitatea internă.

După 1991, Moscova fusese drastic slăbită din toate punctele de vedere și nu putea face nimic pentru a ameliora acest sentiment de vulnerabilitate. Occidentul nu a ratat ocazia să pună umărul la preluarea fostului scut sanitar sovietic din Europa Centrală și de Est și să o vulnerabilizeze, implicit.

Statele Unite și NATO și-au extins și consolidat în mod natural influența asupra unora din fostele state satelit sovietice din Europa Centrală și de Est și chiar a unei părți din fosta Uniune Sovietică (Estonia, Letonia și Lituania). Moscova a protestat pe măsură ce fostele sale state-client deveneau membre ale NATO. Prin aderarea la NATO a foștilor membri ai Pactului de la Varșovia, Rusia a văzut acest lucru ca fiind provocator și amenințător la adresa propriei sale stabilități și supraviețuiri. Mai mult nu a putut, însă, face, însă, sentimentul de asediere ancestral a revenit din ce în ce mai acut.

Când Uniunea Sovietică și-a încetat existența în 1991, Rusia a intrat într-o criză economică puternică iar armata sa a cunoscut un regres în a ține pasul tehnologic cu forțele NATO. A fost nevoie de mai mult de un deceniu pentru ca Federația Rusă să înceapă procesul de restabilire și modernizare a forțelor armate la o poziție demnă, în opinia sa, de o putere globală. Investițiile au crescut semnificativ, au fost întreprinse reforme pentru modernizarea structurii de comandă și a personalului din toate gradele și au fost dezvoltate și desfășurate noi sisteme de arme. Practica războiului hibrid și un rol mai proeminent pentru structura de informații a forțelor armate (GRU) au adus o nouă importanță armatei ruse. Sub Vladimir Putin, Rusia și-a recâștigat o mare parte din puterea pierdută, pe măsură ce a luat măsuri pentru a restabili ceea ce consideră drept locul său de drept ca putere de prim rang.

Rusia a trasat, strategic, o linie roșie în ceea ce privește fostele republici sovietice, țările baltice fiind excepția, pentru care a consimțit să treacă în barca occidentală. Orice avans occidental – politic sau militar – în teritoriile fostelor republici sovietice a fost considerat o amenințare directă la adresa intereselor sale de securitate dar nu au fost luate măsuri drastice atâta vreme cât noul regim Putin nu s-a simțit suficient de puternic și a sperat că Occidentul va ține cont de Rusia în afacerile internaționale. Prin intervențiile din Georgia în 2008 și în Ucraina în 2014, culminând cu războiul început în februarie 2022, Rusia a respins în mod brutal ceea ce crede că sunt amenințări grave față de sferele sale de interes și vecinătate apropiată. Totodată, pe lângă intervențiile militare, a căutat să elimine regimurile ostile intereselor sale din spațiul ex-sovietic, considerate drept incursiuni ale Statelor Unite în sfera de influență a Rusiei, ca parte a scopului final al Washingtonului de a schimba regimul în Rusia.

Contribuția sa la instabilitatea din statele ex-sovietice, dar nelimitată la acestea, a fost, de fapt, răspunsul său de apărare la amenințarea tot mai mare din partea celor considerați dușmani istorici.

Rolul dual al Ucrainei: „Scut al Europei” și zonă sanitară pentru Rusia

Zonele-tampon pot părea o relicvă istorică, care trebuie înțelese în contextul rivalității interstatale. Cu alte cuvinte, zonele-tampon sunt teritorii situate între două state rivale. În al doilea rând, zonele-tampon iau diferite forme și nuanțe. Apoi, o zonă-tampon activă atenuează conflictul dintre statele rivale prin descurajarea atacurilor militarizate transfrontaliere, reducerea ciocnirilor la frontieră și oferind o arenă cu risc scăzut pentru contestație.

De ce este Ucraina stat-tampon? În ultimele dezbateri academice și politice, au existat discuții active despre dacă Ucraina ar trebui sau chiar ar putea servi ca stat-tampon efectiv între Rusia și NATO. Răspunsul la aceste întrebări este complex.

Dacă extindem definiția pentru a include un teritoriu-tampon între alianțe sau blocuri, poziția geopolitică a Ucrainei face ca țara vecină să fie un bun candidat pentru acest statut, între NATO și Rusia. Într-adevăr, înainte de 2014, Ucraina a funcționat ca o „zonă de contestație”, în care Rusia și NATO au concurat pentru influență prin împuterniciții lor locali, în condiții relativ egale, fără ca cineva să domine în mod covârșitor teritoriul. Revoluția Euro-maidan din 2014 a înclinat fundamental Ucraina spre Vest.

La începutul anilor 1990 NATO privea serios către această fostă republică sovietică iar în 1994 a semnat un acord-cadru cu Kievul, ca parte a inițiativei Parteneriatului pentru Pace.

Cinci ani mai târziu Ucraina și-a demonstrat înclinația pro-atlantică susținând operațiunea NATO în Balcani. Pe 12 iunie 1999, Kievul a închis chiar și spațiul aerian al țării pentru avioanele rusești care zburau spre Priștina timp de câteva ore. Această mișcare a provocat o reacție furioasă din partea multor ucraineni, care se considerau parte a lumii slave ortodoxe.

De cealaltă parte, ideea predominantă la Moscova în anii 1990 a fost că Rusia și Ucraina ar trebui să formeze un nou tip de uniune, precum uniunea formată de Rusia și Belarus în 1997, idee care a început să prindă viteză și în prezent, după încheierea războiului iar Ucraina ar fi readusă în siajul Moscovei. Liderii Rusiei vedeau Ucraina ca parte a sferei sale naturale de influență, la fel cum doctrina Monroe tratează Europa ca pe „curtea din spate” a SUA.

Rusia s-a trezit în defensivă: SUA și UE își extindeau propriile instrumente militare (NATO) și economice (acorduri de asociere) spre Est și încercau să exercite influență în spațiul post-sovietic.

Rolul principal al Ucrainei a fost de la început de zonă-tampon, un destin natural în construcția geopolitică post Război Rece. Realizând că, în ciuda sprijinului economic și militar, nici NATO, nici UE nu sunt dornice să „cucerească” Ucraina curând, președintele Zelenski și administrația sa au început să prezinte Ucraina ca un „Scut al Europei”.

Cu toate acestea, invazia și anexarea Crimeei de către Rusia și sprijinul său pentru separatiștii înarmați din Donbas au fost cele care au stabilit hegemonia rusă în Estul Ucrainei și au împins restul țării în tabăra pro-occidentală cu mai multă putere. O Ucraina controlată de ruși și-ar fi pierdut statutul de stat-tampon, aducând Rusia în contact și mai direct cu NATO. Occidentul nu a dorit să lase acest lucru să se întâmple și a căutat să sprijine valoarea de întrebuințare a Ucrainei ca zonă de securitate împotriva Rusiei.

Cu toate acestea, invazia Ucrainei nu trebuie privită ca un preludiu al atacurilor asupra Lituaniei sau Poloniei deoarece Rusia nu are nici resursele pentru a amenința, real, NATO, nici dorința de a reconstrui un imperiu istoric, în ciuda nostalgiilor Moscovei. Ea vede invazia ca pe o modalitate de a-și redefini „inima” în detrimentul Ucrainei și, de asemenea, al Belarusului, pe care este pe cale de a o absorbi, având în vedere dependența regimului Lukașenko de Moscova.

Când luăm în considerare rolul tamponului teritorial în viitorul rivalității NATO – Rusia, trebuie să ne amintim că zona-tampon în sine – în acest caz, Ucraina – are un grad ridicat de acțiune. Ocuparea unei părți cât mai mare de către ruși într-un timp cât mai mic crește gradul de securitate deoarece se reduce, în concepția Kremlinului, riscurile unui atac viitor asupra teritoriului rus.

Ucraina, ca stat, nu va reveni la statutul de zonă-tampon dinainte de 2022, deoarece războiul i-a arătat Ucrainei că nu poate avea încredere în garanțiile de securitate rusești.

Prin urmare, Ucraina post-conflict, dacă va rămâne viabilă statal, va căuta aderarea rapidă la NATO sau, cel puțin, un angajament instituțional din partea NATO față de securitatea sa. Nu există loc pentru statele eșuate în Alianță iar Ucrainei post conflict riscă să nu i se găsească acel rol util din cauza măcinării perspectivelor sale statale pe care Moscova dorește să i le diminueze.

În modelul geopolitic european, conflictul cu Ucraina obligă Rusia să-și suspende intențiile agresive în Europa, iar după ce au smuls încă o bucată de teritoriu ucrainean, rușii vor avea nevoie de ceva timp pentru a-l digera dar nu este sigur că se vor mulțumi cu o victorie discutabilă sau parțială.

În prezent Rusia a ocupat deja o porțiune din Estul și Sudul Ucrainei. Prin adăugarea unui nou teritoriu-tampon în nord, Putin ar putea muta centrul de greutate al luptei la granița de nord a Ucrainei, unde forțele sale se învecinează cu Rusia. Harkov este următorul mare obiectiv în meniul Moscovei, cu planuri de a transforma orașul într-un „al doilea Mariupol”. Rușii ar avansa mai greu în nord dacă SUA și aliații săi occidentali ar permite Ucrainei să-și folosească rachetele avansate și artileria împotriva țintelor de peste graniță, în Rusia, iar presiunile dinspre o serie de state aliate Statelor Unite, cum este Marea Britanie, Franța, Polonia și statele baltice, plus o parte din Congresul american, de a se da undă verde, cresc riscul de escaladare a conflictului.

America și Europa trebuie să se întrebe ce înseamnă cu adevărat Ucraina pentru interesele euro-atlantice după mai bine de doi ani de război. Rolul său geopolitic în relațiile cu NATO și UE va fi supus presiunii pentru că alianța are nevoie de Ucraina ca zonă-tampon, chiar dacă nu toată, teritorial. Sfârșitul războiului va fi singura variabilă ce va dicta noua paradigmă ucraineană. Pentru aceasta, Rusia va depune eforturi militare susținute în a face Ucraina cât mai puțin relevantă pentru Occident.