Rezultatele finale ale controversatelor alegeri legislative desfăşurate la sfârşitul lunii octombrie 2024 în Georgia au confirmat victoria partidului de guvernământ, Visul Georgian, a anunţat Comisia Electorală, după ce opoziţia a denunţat că votul a fost „furat”, iar Occidentul a cerut investigaţii aprofundate.

Visul Georgian și furtul electoral

Partidul de guvernământ Visul Georgian a câştigat 53,93% din voturi faţă de 37,79%, cât a obţinut o alianţă a partidelor de opoziţie, potrivit rezultatelor finale. Visul Georgian respinge acuzaţiile de derivă autoritară pro-rusă şi dorinţa de a îndepărta Georgia de Uniunea Europeană.
Opoziţia a acuzat guvernul că a cumpărat voturi la alegerile din 26 octombrie şi a supus alegătorii la presiuni, în special în zonele slab populate, printre alte metode.
Sute de susţinători ai opoziţiei s-au adunat sâmbătă în faţa sediului Comisiei Electorale din capitala Tbilisi. Acesta este cel mai recent miting dintr-o serie de demonstraţii organizate după alegeri, care au reunit uneori mii de cetăţeni.
Sesiunea Comisiei a fost întreruptă pentru scurt timp când un reprezentant al opoziţiei i-a aruncat ceea ce părea a fi vopsea neagră în faţa preşedintelui organismului, Giorgi Kalandarişvili, înaintea anunţării rezultatelor.

Alegeri noi

Preşedinta ţării, Salome Zurabişvili, a solicitat organizarea de noi alegeri. „Astăzi ne confruntăm cu o criză”, a asigurat ea, afirmând că este necesar să se organizeze „noi alegeri pentru ca Georgia să poată avea un parlament legitim, un guvern legitim”.
Preşedinta Georgiei, care are puteri limitate, a acuzat Rusia de ingerinţă, acuzaţie respinsă de Kremlin. După anunţarea rezultatelor, ea a denunţat un sistem sofisticat de fraudă după o „metodologie rusească”, dar apoi a refuzat să răspundă la o somaţie a parchetului pentru a detalia aceste acuzaţii.
La începutul lunii noiembrie, un institut de sondare a opiniei şi o organizaţie de observatori electorali au declarat că analiza rezultatelor sugerează o fraudă pe scară largă. Washington şi Bruxelles, îngrijoraţi de „nereguli”, au cerut investigaţii.

Amenințări dure

Premierul Irakli Kobakhidze a declarat că partidul de guvernământ ia în considerare interzicerea partidelor de opoziţie „dacă persistă în comiterea de acte ce încalcă Constituţia”.
După scrutin, premierul georgian a asigurat că alegerile au fost „pe deplin corecte” şi a promis că „integrarea europeană” rămâne „prioritatea principală” a conducerii ţării.
Apartenenţa la UE şi NATO este inclusă în Constituţia Georgiei. UE făcuse din aceste alegeri un test în perspectiva acestei aderări în contextul în care, după promulgarea, în primăvară, a unei legi „privind influenţa străină” inspirată din legislaţia rusă, Bruxelles-ul a îngheţat procesul de aderare ca formă de protest.
O lege adoptată recent, care restricţionează drepturile persoanelor LGBT+, este un alt motiv de dezacord între Tbilisi şi Bruxelles.
Unii lideri ai partidului de guvernământ, inclusiv liderul său, puternicul şi extrem de bogatul Bidzina Ivanişvili, şi-au înmulţit declaraţiile ostile faţă de Occident.

Complexitate geopolitică

Relațiile dintre Rusia și Georgia sunt o ilustrare a complexității geopolitice în regiunea Caucazului. De-a lungul secolelor, cele două entități au fost prinse într-un dans tensionat de alianțe, conflicte și schimbări de putere. Povestea lor începe cu multe secole în urmă, dar capătă accente dramatice în ultimele două sute de ani.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Georgia se afla într-o poziție vulnerabilă, prinsă între Imperiul Otoman și cel Persan. În această perioadă, regatul Kartli-Kakheti a căutat sprijinul Rusiei pentru a-și proteja teritoriile. Tratatul de la Gheorghevski, semnat în 1783, a marcat începutul unei relații formale între cele două puteri, prin care Rusia promitea protecție militară în schimbul unei influențe semnificative în politica georgiană.

Cu toate acestea, această protecție s-a dovedit a fi doar începutul expansiunii ruse în Caucaz. În 1801, după moartea regelui georgian George al XII-lea, Imperiul Rus a anexat Kartli-Kakheti. În deceniile următoare, toate regiunile Georgiei au fost integrate în Imperiul Rus, punând capăt independenței sale.

Rusia imperială și identitatea georgiană

În perioada dominației imperiale, Rusia a adus modernizare în anumite aspecte, cum ar fi infrastructura și educația. Cu toate acestea, politica de rusificare a generat nemulțumiri. Biserica Ortodoxă Georgiană a fost subordonată Bisericii Ortodoxe Ruse, iar limba rusă a devenit predominantă în administrație și educație. Elitele georgiene au fost împărțite între colaborarea cu autoritățile ruse și păstrarea identității culturale.

Această perioadă a fost marcată și de mișcări de renaștere națională. Scriitori, intelectuali și politicieni georgieni au militat pentru păstrarea limbii și culturii georgiene, pregătind terenul pentru viitoarele lupte pentru independență. Represiunea țaristă a provocau sciziuni în societatea georgiană, anihilind posibilitatea opunerii unei opoziții eficiente.

După Revoluția Rusă din 1917, Georgia și-a declarat independența în 1918, formând Republica Democrată Georgia. Totuși, această independență a fost de scurtă durată. În 1921, Armata Roșie a invadat Georgia, iar țara a fost integrată în Uniunea Sovietică.

Deși Georgia a beneficiat de o anumită autonomie culturală în cadrul URSS, regimul sovietic a adus și represalii dure. Colectivizarea forțată, epurările politice și persecuțiile religioase au lăsat urme adânci în societatea georgiană. În ciuda acestor dificultăți, Tbilisi a devenit un centru cultural și intelectual important în Uniunea Sovietică.

Ironia soartei face ca unul dintre cei mai influenți lideri sovietici, Iosif Stalin, să fie georgian de origine. Cu toate acestea, regimul său autoritar nu a cruțat Georgia, care a suferit la fel de mult ca alte republici sovietice.

Independența post-sovietică: promisiuni și provocări

Prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991 a adus o nouă eră pentru Georgia. Țara și-a declarat independența, dar a fost imediat confruntată cu instabilitate internă și conflicte regionale. În anii 1990, războaiele din Abhazia și Osetia de Sud au dus la pierderea controlului asupra acestor regiuni, unde separatiștii susținuți de Rusia au declarat independența.

Anii de după independență au fost marcați de sărăcie, corupție și instabilitate politică. Cu toate acestea, Revoluția Trandafirilor din 2003 a adus un nou val de speranță, odată cu venirea la putere a lui Mihail Saakașvili. Georgia a început să se orienteze spre Occident, căutând integrarea în Uniunea Europeană și NATO.

Relațiile dintre Rusia și Georgia au atins un punct critic în august 2008, când un conflict izbucnit în Osetia de Sud a escaladat într-un război de cinci zile. Rusia a intervenit militar, invocând protecția cetățenilor săi din Osetia de Sud și Abhazia. După război, Rusia a recunoscut oficial independența acestor două regiuni, o mișcare condamnată de comunitatea internațională.

Pentru Georgia, acest conflict a fost o traumă profundă, dar și un moment de mobilizare națională. Țara a continuat să caute sprijin internațional și să își consolideze poziția pe scena mondială, în ciuda presiunilor ruse.

Relațiile contemporane: între conflict și pragmatism

După 2008, relațiile dintre Rusia și Georgia au rămas tensionate, dar au existat și momente de cooperare pragmatică, mai ales în domeniul economic. Rusia rămâne un partener comercial important, iar remitențele din partea georgienilor care lucrează în Rusia reprezintă o sursă semnificativă de venituri pentru multe familii georgiene.

Totuși, aspirațiile pro-occidentale ale Georgiei și sprijinul constant al Rusiei pentru regiunile separatiste mențin o stare de neîncredere reciprocă, care este folosită de Moscova pentru a diviza societatea georgiană.

Relațiile dintre Rusia și Georgia sunt un exemplu clar al complexității geopolitice din regiunea Caucazului. Trecutul lor comun, marcat de conflicte și intervenții, influențează în continuare prezentul. În timp ce Georgia își continuă drumul spre integrarea europeană și atlantică, Rusia își menține influența în regiunile separatiste și încearcă să păstreze controlul asupra fostelor republici sovietice.

Viitorul acestor relații va depinde de evoluțiile regionale și globale, dar și de dorința celor două națiuni de a găsi un echilibru între securitate și suveranitate.