Georgia, din nou la răscruce

de | iun. 3, 2024 | Analize, GEORGIA | 0 comentarii

De mai bine de două luni și jumătate Georgia, mica republică din Caucazul de Sud, se confruntă cu un val masiv de demonstrații și proteste, ajungându-se la ciocniri brutale cu forțele de ordine, fiind cele mai ample proteste în Georgia de la Revoluția Trandafirilor din noiembrie 2003. Motivul principal al acestora îl reprezintă este așa […]

De mai bine de două luni și jumătate Georgia, mica republică din Caucazul de Sud, se confruntă cu un val masiv de demonstrații și proteste, ajungându-se la ciocniri brutale cu forțele de ordine, fiind cele mai ample proteste în Georgia de la Revoluția Trandafirilor din noiembrie 2003. Motivul principal al acestora îl reprezintă este așa numita Lege a Transparenței Influenței Străine, care ar obliga Organizațiile Nonguvernamentale (NGO) ca să se înregistreze ca și agenți de influență străină sau organizații care urmăresc interesele unei puteri străine și să dezvăluie dacă sursele de finanțare din străinătate depășesc 20% din totalul veniturilor. În funcție de evoluția și mersul proiectului legislativ în drumul său spre promulgare, protestele au avut două faze, prima între 6 și 10 martie 2024, a doua din 15 aprilie și continuă și în prezent, ajungând la zeci de mii de protestatari într-o țară cu o populație de 3,7 milioane locuitori și o suprafață de mai bine de trei ori mai mică ca a României.

Protestatarii acuză legea că este de inspirație rusească, o lege asemănătoare a fost promulgată în Rusia cu câțiva ani în urmă și a facilitat eliminarea opoziției și calea spre autoritarism a regimului lui Vladimir Putin.

Guvernul și majoritatea parlamentară georgiană au o componență pro-rusă, sub influența și controlul direct al oligarhului miliardar Bidzina Ivanishvili (un fel de Ilan Șor al Republicii Moldova), născut în 1956, care și-a făcut averea în Rusia (în mod netransparent) și a intrat în politica georgiană în 2012, fondând partidul Visul Georgiei care a câștigat alegerile din 2012 contra președintelui în funcție Mihail Saakashvili. Ivanishvili a fost premier până în 2013 după care a renunțat la funcții rămânând o Eminență Cenușie a partidului. Revine în politică în 2018 ca și președinte al acestui partid, renunță în 2021 dar păstrând controlul, apoi revine în 2023 ca și președinte de onoare pentru partidul Visul Georgian.

De orientare pro-rusă evidentă, la fel ca și Ilan Șor, putem înțelege de ce a revenit direct în politica georgiană în 2023, la un an după ce rușii s-au împotmolit în războiul din Ucraina și când tot mai multe republici aflate până atunci sub influența directă a Rusiei încearcă să profite de slăbiciunea dovedită a acesteia pentru a căuta opțiunea spre vest. Vedem cazul cel mai frapant, al Armeniei, cel mai apropiat aliat al Rusiei din fostele republici ale URSS până în 2023, vecinul Georgiei în Caucazul de Sud, care se pare că a pornit pe un drum clar spre vest, după ce a fost dezamăgită de protectoratul Rusiei care nu i-a apărat interesele în conflictul cu Azerbaidjanul pentru Nagorno-Karabah. (vezi https://karadeniz-press.ro/dilema-armeniei-si-mutatiile-geopolitice-din-caucazul-de-sud/ )

Partidul Visul Georgian al lui Ivanishvili controlează parlamentul și guvernul, doar opoziția și președintele Georgiei, doamna Salome Zourabichvili, au o orientare pro-vestică, militând pentru integrarea Georgiei în Uniunea Europeană, unde are statutul de candidată, alături de Ucraina și Republica Moldova.

Dar pentru a înțelege complexitatea situației actuale din Georgia, va trebui să înțelegem contextul istoric în care a evoluat Georgia în ultimii 33 de ani de la declararea independenței în 1991, situația geopolitică actuală din regiune, dar și contextul intern și presiunile externe.

Georgia de la independență în prezent

Statul georgian a fost o putere regională importantă în antichitate și evul mediu, fiind primul stat care a adoptat creștinismul ca religie oficială în secolul IV. Loviturile imperiilor vecine i-au scăzut din putere, totuși, reușește ca în secolul XII să fie o putere importantă, acea perioadă fiind percepută ca și o epocă de aur de către georgieni. Dar creșterea imperiilor vecine, loviturile mongolilor, apoi ale otomanilor și altor invadatori a făcut ca statul georgian să devină mult mai mic decât în perioadele sale de glorie. Din 1801 trebuie să facă față tendințelor de cucerire ale Rusiei care o înglobează în teritoriul imperiului. După revoluția rusă din 1917 își declară independența recunoscută de către Rusia Sovietică în 1920, dar Armata Roșie o atacă în 1921 și o anexează în 1922, după care a devenit o republică unională în cadrul URSS.

Georgia s-a declarat independentă în aprilie 1991, prima republică non-baltică care și-a declarat independența față de URSS, iar primul stat care i-a recunoscut independența a fost România în august 1991. Primii ani de independență ai Georgiei au fost foarte dificili și violenți, președintele Zviad Gamsakhurdia fiind înlăturat de la putere printr-o lovitură de stat sângeroasă la sfârșitul lui 1991 și înlocuit cu Eduard Shevardnadze, ultimul ministru de externe al URSS-ului lui Gorbaciov între 1985 și 1990. Dar, pe lângă problemele politice de natură internă, noua Rusie le-a creat georgienilor și alte probleme de integritate teritorială, la fel cum au făcut în Moldova în 1992 cu Transnistria, dar mult mai violent. Două conflicte care au produs mult mai multe victime ca și cel din Transnistria, dar prea puțin cunoscute.

Războiul din Osetia de Sud (1991-1992)

Tulburările au început încă din 1990, dar confruntările directe iau forma unui conflict deschis din 1991, când osetinii clădesc baricade în capitala regiunii, Tskhinvali. Separatiștii osetini își declară independența față de Georgia și posibilitatea unirii cu Uniunea Sovietică pentru a-i împiedica pe georgieni să își declare independența față de URSS. Ulterior, conflictul a luat forma unui război deschis începând cu primăvara lui 1992, în care forțele ruse s-au implicat direct alături de separatiștii osetini, la fel ca și în Transnistria. Dublat de conflictul violent între susținătorii lui Gamsakhurdia și cei ai lui Shevardnadze (practic un război civil), războiul din Osetia de Sud a dus la separarea de facto a acestei regiuni de restul Georgiei, guvernul georgian pierzând controlul provinciei care rămâne condusă de către separatiștii osetini, care doresc unirea cu provincia Osetia de Nord de pe teritoriul Rusiei.

Acordul de încetare a focului a fost semnat în 24 iunie 1992 (la patru zile după ce tancurile rusești ale Armatei a XIV-a forțau podul peste Nistru pentru a intra în Tighina). Războiul din Osetia de Sud a avut peste 1000 de morți și a creat pentru Georgia prima regiune separatistă susținută de Rusia. 23000 de georgieni au fost nevoiți să plece din regiune, la fel, mii de osetini au părăsit zona, mare parte dintre ei plecând spre Osetia de Nord, în Rusia.

Războiul din Abhazia (1993)

A fost mult mai sângeros și mai încărcat de atrocități decât cel din Osetia de Sud. Mica provincie din nord-estul țării, Abhazia, a fost de partea bolșevicilor în scurta perioadă de independență dintre 1918 și 1922, drept mulțumire s-a bucurat de o oarecare autonomie în cadrul RSS Georgiană din cuprinsul URSS, sub numele de Republica Sovietică Socialistă Autonomă Abhazia. Când Georgia și-a declarat independența în 1991, abhazii au refuzat să participe la referendumul pentru independență și au cerut să rămână în cadrul URSS.

Această regiune autonomă avea o suprafață de 8500 kmp și o populație de 525000 locuitori, spre comparație județul Argeș are o suprafață de 6900 kmp și o populație de 590000 locuitori. Dar în cazul Abhaziei, ponderea georgienilor era de 48%, a abhazilor doar de 18%, restul fiind alte 11 grupuri etnice. Dar din timpul URSS, având un statut mai aparte, majoritatea conducerii acestei autonomii din cadrul Georgiei era deținută de către etnici abhazi, în plus există două importante baze militare sovietice devenite rusești, cea navală de la Ochamchire (15 km de granița autonomiei cu Georgia) și cea aeriană de la Gudauta, mai la nord, care avea 1500 militari.

Abhazii au început să-i înlocuiască pe georgienii aflați în funcții publice în Abhazia, profitând și de războiul civil și cel din Osetia de Sud, ceea ce a dus la nemulțumiri și conflicte care au devenit violente în prima parte a anului 1992. Situația a escaladat și s-a ajuns la ciocniri armate între grupările paramilitare abhaze și georgiene, cele mai importante fiind în iulie când au rezultat 18 morți și 448 răniți, dintre care 300 georgieni. Ministerul de interne georgian trimite trupe pentru a opri tulburările.

Sprijiniți de către trupele rusești, abhazii își declară suveranitatea la 23 iulie 1992, dar care este ilegală, deoarece nu a existat cvorum, deputații locali georgieni boicotând votul. Această mișcare nici nu era în asentimentul majorității, deoarece georgienii, 48% din populație, nu erau de acord, dar abhazii, 18% din populație, au beneficiat de sprijinul unităților militare ruse prezente în Abhazia. Guvernul georgian, confruntat cu războiul civil și problema osetină, nu reacționează la timp, astfel că în scurt timp pierde controlul Abhaziei în favoarea separatiștilor ajutați de către militarii ruși. Observăm aceeași rețetă aplicată ca și în Transnistria în 1992 și în Donbass în 2014.

În august guvernul georgian trimite trupe în Abhazia, care pătrund în provincie până aproape de capitala Sukhumi, dar abhazii deschid focul marcând începutul războiului din Abhazia, la 14 august 1992. În ofensiva lor, georgienii reușesc să ocupe mare parte din Abhazia, mai rămân doar câteva insule de rezistență, cele mai importante în jurul bazelor rusești. La 3 septembrie este semnat un acord de încetare a focului negociat de către Moscova. În urma acestui acord, georgienii sunt de acord să evacueze teritoriu din regiunea Gagra, lăsându-i pe etnicii georgieni de acolo fără protecție. Abhazii violează cu sânge rece acordul de pace atacând în forță, demonstrând încă o dată că toate acordurile de pace semnate de către Rusia sunt considerate doar bucăți de hârtie fără valoare de către ruși.

Să ne amintim ce spunea Stalin, tratatele nu valorează mai mult decât hârtia pe care sunt scrise, sau Putin care declara public către întreaga lume și liderii mondiali în februarie 2022 că nu va invada Ucraina, și a făcut-o câteva zile mai târziu.

Abhazii atacă sprijiniți de armata rusă din baza de la Gudauta, precum și de voluntarii din Confederația Muntenilor din Caucaz, organizați din luptători din regiunile rusești din nordul Caucazului, inclusiv din Cecenia. Chiar liderul acestor luptători voluntari este cecenul Shamil Basaeev, care va deveni în scurtă vreme cel mai mare coșmar al Rusiei până la moartea sa în 2006. Dar în 1993 conduce de partea Rusiei și a abhazilor ofensiva contra georgienilor în Sukhumi, lăsat fără apărare în urma acordului de încetare a focului mediat de către ruși, unde începe o vânătoare împotriva civililor georgieni. O sută de soldați georgieni prizonieri și civili sunt duși pe stadionul din Sukhumi, sunt decapitați de către cecenii lui Basaeev, apoi aceștia joacă fotbal cu capetele lor, plus multe astfel de atrocități.

Dar după debutul insurgenței Ceceniei sub conducerea lui Djorar Dudaev (fost general în armata sovietică) care dorea independența față de Rusia, au urmat războaiele cecene (1994 – 1996 și 1999 – 2002) în care Shamil Basaeev a luptat contra Rusiei alături de cecenii săi. A fost organizatorul celor mai importante campanii teroriste împotriva Rusiei și a murit când camionul său încărcat cu explozibil a detonat accidental în Ingușeția, Caucazul de Nord în Rusia în 2006.

Războiul continuă, chiar dacă este întrerupt din când în când de acorduri de încetare a focului mediate și garantate de către Moscova, dar de fiecare dată încălcate de către abhazi și susținătorii lor. Sprijiniți direct de către armata rusă, abhazii îi fac pe georgieni să piardă teren, chiar dacă inițial au avut succese importante. Pentru a demonstra implicarea directă a armatei ruse, georgienii prezintă la televiziune epava unui avion rusesc doborât, precum și casca pilotului mort, cu însemnele rusești. Moscova nu a recunoscut implicarea în conflict de partea separatiștilor. Ca o paralelă, când tancurile armatei a XIV-a intră în Tighina de partea separatiștilor transnistreni arborând drapelul Rusiei, Moscova nu a recunoscut nici atunci nimic, în ciuda dovezilor clare.

Concluzionând, chiar dacă georgienii au luptat eroic și au atacat și contraatacat provocând pierderi grele abhazilor, rușilor și aliaților lor, nu au avut cum să facă față fără niciun ajutor internațional presiunii militare crescânde alimentate de forța militară rusească care se implică direct. Abhazii și aliații lor ceceni și nord-caucazieni, sub privirile îngăduitoare ale militarilor ruși, s-au dedat la violuri, crime și omoruri în masă împotriva civililor georgieni, adevărate masacre, la Gagra, Kamani, Sukhumi, dar și în alte localități. În aceste operațiuni de purificare etnică, în jur de 5500 civili georgieni au fost uciși și alte 250000 au fost nevoiți să fugă din Abhazia răsturnând componența etnică a provinciei care a devenit cu majoritate abhază. Practic jumătate din populația Abhaziei, cea georgiană, a fost ucisă sau alungată.

Revoluția trandafirilor (2003)

Cele două conflicte, din Osetia de Sud și Abhazia, au fost înghețate, chiar dacă periodic au fost reîncălzite, dar fără să ajungă la amploarea confruntărilor din 1991-1993. Spre exemplu, după 1994 circa 60000 de etnici georgieni din districtul Gali din Abhazia s-au reîntors la casele lor, dar după ce în 1998 au reînceput luptele, aceștia au părăsit provincia definitiv de teama represaliilor și purificării etnice.

Președintele Eduard Shevardnadze, fostul ministru de externe al lui Gorbaciov, reușește să încheie războiul civil, dar rămâne într-o relație ambiguă cu Rusia și cu interesele ei în Caucazul de Sud. Reușește să scape din trei tentative majore de asasinat (1992, 1995 și 1998). Menține relații relativ amiabile cu Rusia, dar începe să orienteze țara spre vest, semnând mai multe acorduri cu SUA și cu europenii, ajunge să primească ajutor economic și militar din vest, chiar declară oficial intenția de a adera la NATO în 2002. Chiar dacă a fost un om care trăia modest, el personal nefiind corupt, s-a ajuns ca în timpul regimului său corupția în Georgia să atingă cote inimaginabile, țara fiind în categoria celor mai corupte din lume. Revoluția Trandafirilor l-a scos de la putere, apoi a trăit retras într-o suburbie a capitalei Tbilisi până ce a decedat în 2014 în vârstă de 86 de ani.

Președintele Shevardnadze a fost confirmat în funcție prin alegerile din 2000, dar corupția endemică și așteptările populației au dus la Revoluția Trandafirilor din 2003, una dintre așa numitele Revoluții Colorate din acea perioadă, cum ar fi Revoluția Portocalie din Ucraina în 2004, care l-a adus la președinție pe Viktor Iushcenko în urma protestelor de masă în urma falsificării alegerilor, sau de la Andijan, Uzbekistan, când asupra protestatarilor s-a tras rezultând între 500 și 1500 de morți, această din urmă revoluție fiind eșuată.

Revoluția Trandafirilor din Georgia a fost prima dintre aceste Color Revolutions, izbucnind în noiembrie 2003 când alegerile parlamentare au fost contestate ca fiind fraudate. După 20 de zile de proteste de stradă (între 3 și 23 noiembrie), președintele Shevardnadze demisionează și alegerile sunt repetate, liderul opoziției, Mihail Saakashvili ajungând să ocupe fotoliul prezidențial. Numele de Revoluția Trandafirilor vine de la protestatarii care au ocupat parlamentul georgian ținând trandafiri roșii în mâini.

Aceste proteste și rezultatul lor au inspirat și opoziția ucraineană care declanșează Revoluția Portocalie în 2014 tot în urma falsificării alegerilor, forțând repetarea acestora și aducând la putere un lider pro-european, pe Viktor Iushcenko, otrăvit mai devreme cu dioxină, și care înscrie țara spre un parcurs pro-vest. Practic aici sunt premisele războiului declanșat de Putin contra Ucrainei, pentru a-i stopa acesteia dorința de libertate și orientare spre vest, la fel cum a făcut cu Georgia în 2008.

Președintele Saakashvili începe un program ambițios de reforme și de combatere a corupției orientând hotărât țara spre occident. Dar prima sa provocare după accederea în funcție este o nouă tentativă de secesiune, cea a Adjariei. Această provincie de la sud-vestul țării cuprindea portul Batumi ca și capitală, important pentru ieșirea Georgiei la Marea Neagră. Aslan Abașidze, liderul regiunii, și-a câștigat în anii 90 un statut semi-independent, dar după venirea la putere a lui Saakashvili a marșat și mai mult spre independență cu sprijin rusesc. Printr-o combinație de negocieri și acțiuni în forță, guvernul georgian reușește să acționeze decisiv, chiar dacă Abașidze aruncă în aer podul principal de legătură dintre Georgia și Adjaria. Forțele speciale georgiene ocupă provincia în forță, iar Aslan Abașidze fuge la Moscova, la sponsorii săi (la fel cum o va face și Viktor Ianukovici în 2014, după victoria Euromaidanului ucrainean).

Războiul ruso-georgian (2008)

Orientarea provest a Georgiei, nu numai declarativă, ci și practică, cumulată cu cea a Ucrainei, nu avea cum să nu deranjeze Rusia lui Putin în cel mai mare grad. Două țări vecine Rusiei, considerate de Putin în sfera de influență a Rusiei, să încerce apropierea de vest și chiar să ceară integrarea în structurile Occidentale?

Asta s-a văzut cel mai bine la Summitul NATO de la București din aprilie 2008. Atât Ucraina, cât și Georgia au cerut MAP (Member Action Plan), dar conform sondajelor, 75% din populația georgiană dorea integrarea în NATO, pe când în Ucraina procentul era sub 50%. Desigur, în cazul Ucrainei, aceasta se va schimba după invazia din 2014 și mai mult după 2022. La București nu au primit MAP din cauza opoziției unor țări din NATO, în ciuda insistențelor Georgiei, ci doar promisiunea că vor fi membre NATO.

Reacția rusă nu se lasă așteptată, timp de patru luni presa rusă controlată total de către stat atacă continuu Ucraina, amenințând-o cu cele mai grave consecințe pentru intenția de a se alătura alianței vestice, dar niciun cuvânt despre Georgia. Vedem din nou manevra de disimulare a Rusiei.

Trebuie menționat faptul că oficialii ruși au cerut Georgiei și SUA să oprească folosirea defileului Pankisi ca rută de trecere de către insurgenții ceceni ce luptau împotriva Rusiei (unul din comandanți fiind chiar Șamil Basaeev), astfel că armata americană începe să-i instruiască pe georgieni în tehnici antiinsurgență, blocând astfel defileul Pankisi pentru insurgenții ceceni. Relațiile bune cu NATO și cu SUA se dezvoltă, georgienii trimit un contingent de 2000 de militari în Irak pentru a ajuta coaliția occidentală împotriva insurgenței irakiene. Un exercițiu militar de amploare (imediat Response 2008) are loc în Georgia cu participarea a 1000 de militari americani și ai alianței în aprilie 2008, imediat după Summitul NATO de la București, pentru a demonstra sprijinul vestic pentru aspirațiile Georgiei. Pe de altă parte, rușii desfășoară și ei exerciții militare în nordul Georgiei, Caucasus Frontier 2008.

Începând din 1 august 2008 ciocnirile de pe așa-zisa frontieră dintre Georgia și Osetia de Sud se intensifică, ajungându-se la dueluri de artilerie, civilii osetini fiind evacuați spre nord. Un oficia sudosetin, Dmitri Medoiev, declară că voluntarii din Rusia au sosit deja, în principal cei din Osetia de Nord. În 7 august, la ora 7 seara, președintele Saakhashvili ordonă încetarea focului, dar aceasta nu va dura decât trei ore deoarece osetinii continuă să tragă, după care ostilitățile, respectiv duelurile de artilerie, reîncep și mai puternice.

La 11 seara, 7 august 2008, președintele Mihail Saakhashvili ordonă reintroducerea ordinii constituționale în Osetia de Sud, în urma bombardării de către aceștia a satelor georgiene din vecinătatea liniei de demarcație. Ofensiva georgiană ocupă mare parte din Tskinvali, capitala sudosetină, în jurul prânzului în data de 8 august, dar în partea de nord intră în luptă cu trupele mecanizate ruse ce intraseră în regiune prin tunelul Roki, lung de doi kilometri, pe crestele Caucazului, ce separă Osetia de Sud georgiană de Osetia de Nord rusă.

Dar rămâne întrebarea de bază, de unde au apărut aceste unități mecanizate rusești chiar în ziua în care georgienii au atacat și au intrat în Tskinvali? Nu este vorba doar de câteva unități mecanizate, ci de o întreagă armată mecanizată, Armata 58, ce cuprindea cel puțin un regiment de tancuri, dacă nu chiar o divizie. Ori, pentru a traversa Caucazul să ajungă până în vârf, la tunelul Roki, o astfel de armată ar fi avut nevoie de cel puțin două săptămâni. Fiindcă vorbim de munții Caucaz, cei mai înalți din Europa, care se întind cu crestele lor pe întreaga frontieră ruso-georgiană. Să reducem traversarea acestor munți doar la tunelul Roki este ca și cum am spune că întreg Transfăgărășanul este doar tunelul (lung tot de doi kilometri) din vârf, lângă Lacul Bâlea. Imaginați-vă ce înseamnă să treci Transfăgărășanul cu un regiment de tancuri, ai nevoie de cel puțin o săptămână dacă toate merg bine, timpul estimat este de două săptămâni. Iar Caucazul este mult mai abrupt și mai întins decât Carpații. Nu are cum o întreagă armată rusă să intre în Osetia de Sud în câteva ore, doar dacă nu era deja acolo, în așteptare. Adică imediat la nord de tunelul Roki.

Dar de unde au apărut? Rusia a desfășurat în luna precedentă exercițiul militar Kavkaz 2008, chiar în regiunea de la nord de Munții Caucaz. Exercițiu planificat încă din aprilie 2008, după Summitul de la București. Trupele ruse, la terminarea exercițiului, nu au revenit în garnizoane, ci s-au deplasat în secret spre Osetia de Sud, până în preajma tunelului Roki, așteptând ordinul de invazie.

De ce georgienii nu au aruncat în aer tunelul Roki? Dacă ar fi reușit asta, rușii nu ar fi avut cum să pătrundă în Osetia de Sud decât mult mai târziu, pe căi ocolitoare și dificile, și ar fi fost poate prea târziu, georgienii reușind să-și restabilească controlul constituțional deplin asupra teritoriului sud-osetin, recunoscut de către ONU și lumea întreagă ca parte a Georgiei, la fel cum Transnistria este recunoscută ca parte a Republicii Moldova. De ce nu l-au aruncat în aer? Președintele Saakhashvili lămurește acest aspect printr-o declarație de presă, el spune că tunelul era plin de refugiați sud-osetini care fugeau spre nord, de aceea nu a autorizat distrugerea lui.

Aici se vede diferența între un conducător democrat și un dictator. Saakhashvili nu a autorizat distrugerea tunelului Roki ca să nu existe victime civile, chiar dacă era de partea inamică, și chiar dacă asta a însemnat poate pierderea războiului, în schimb dictatorul Putin autorizează bombardarea cartierelor de civili în Ucraina, masacrele contra civililor ca și la Buchea, Irpin, Mariupol, cum ar fi bombardarea teatrului din Mariupol deși era scris mare că acolo sunt copii.

Totuși, forțele speciale georgiene acționează și provoacă victime printre trupele rusești lângă tunelul Roki, chiar comandantul Armatei 58 (armată care s-a evidențiat prin excese în Cecenia și din 2022 luptă în regiunea Kherson), Anatoli Kruliov este rănit, iar maiorul Denis Vetchinov este ucis, ulterior decorat postmortem cu titlul de Erou al Federației Ruse, cea mai înaltă distincție rusească.

Aviația rusă zboară nestingherită în prima fază (Georgia nu avea aviație militară) și lovesc inclusiv obiective civile, cum ar fi spitalul din Gagra, la fel cum o vor face și în războiul contra Ucrainei. Dar în cinci zile de război rușii pierd șase aparate de luptă în fața unei armate care nu are aviație militară, patru doborâte sigur de capacitățile antiaeriene (3 Suhoi-25 și un Tupolev Tu-22M), alte două prin friendly-fire, ceea ce a făcut ca rușii să nu mai zboare din 10 august de teama altor pierderi în avioane. Asta înseamnă 6 avioane pierdute în trei zile, repet, contra unui inamic care nu avea aviație militară. Și ne mai mirăm de slaba performanță a rușilor în domeniul aerian 14 ani mai târziu, când nu au reușit să câștige supremația aeriană contra unui adversar mult inferior la acest domeniu? Ce va fi când ucrainenii vor fi dotați cu F-16 în număr suficient?

Rușii deschid al doilea front în Abhazia la 9 august, desfășoară 9000 de militari din Divizia 7 Novorosiisk și a 76-a Pskov de desant aerian, precum și elemente din Divizia 20 Mecanizată și 8 Infanterie Marină din Flota Mării Negre, precum și peste 5000 de luptători abhazi. Au ocupat întreg defileul Kodori, poziție strategică controlată parțial de către georgieni, apoi au avansat spre sud și la 14 august au ocupat Poti, scufundând câteva nave georgiene în rada portului.

În seara de 8 august navele ruse din flota Mării Negre părăsesc portul Sevastopol îndreptându-se spre coastele Georgiei. Interesant este faptul că acestea erau pregătite și înarmate de dinainte pentru război, altfel nu ar fi avut cum să plece chiar din 8 august. Mai mult, în larg s-au întâlnit cu trei nave de desant pregătite în prealabil. La 19 august impun o blocadă porturilor georgiene, tot atunci corveta rusă Miraj de clasa Nanuchka III scufundă cu rachete o navă de patrulare georgiană, primul angajament naval rusesc de după 1945. Flota rusă avea în compunerea ei crucișătorul purtător de rachete Moskva, care a participat și la acțiunile din Crimeea în 2014 și Siria în 2015, dar a fost scufundat de ucraineni la 14 aprilie 2022.

Georgienii nu au cum să facă față unui atac concentric pe trei direcții, astfel că rușii pătrund pe teritoriul lor apropiindu-se de capitala Tbilisi, ocupând mai multe orașe în drumul lor. La 14 august 2008 se semnează un acord de pace în șase puncte, mediat de președintele francez Szarkozy, a cărui țară deținea la acel moment președinția rotativă a UE.

Este clar că georgienii au pierdut războiul, chiar dacă rușii și-au relevat multe din problemele lor pe partea militară împotriva unui adversar mult mai slab. Georgienii au pierdut controlul defileului Kodori spre Abhazia, devenind mult mai vulnerabili din acea direcție. S-a demonstrat că nu pot recâștiga controlul regiunilor secesioniste de unii singuri, orice acțiune militară pentru impunerea ordinii constituționale pe aceste teritorii recunoscute de întreaga lume ca fiind ale lor va fi urmată de o reacție militară rusă disproporționată ce ar putea amenința însăși integritatea statului georgian. Pe de altă parte Rusia recunoaște independența Abhaziei și Osetiei de Sud (de atunci le-au mai recunoscut 5 state), fapt care le permite staționarea de trupe acolo.

Foarte interesant a fost momentul invaziei ruse în Georgia, pregătită în avans. A avut loc la 8 august 2008, chiar în ziua deschiderii Olimpiadei de vară de la Beijing, când toți liderii mondiali erau cu atenția acolo, un eveniment pe care China dorea să îl transforme într-un important vehicul de propagandă. Chiar și Putin era prezent acolo, în calitate de premier, președintele Rusiei fiind atunci Dmitri Medvedev, marioneta lui. După vechiul obicei sovietic, invaziile rusești se petrec atunci când liderii mondiali sunt în vacanță pentru a le fi cât mai greu să reacționeze. Sovieticii au intrat în Afghanistan în ziua de Crăciun, la 25 decembrie 1979, în Cehoslovacia la 20 august 1968, în vacanța de vară. Chinezii nu au fost foarte fericiți că Putin cu invazia lui în Georgia a distras atenția lumii de la evenimentul lor. De aceea unii analiști speculează că Putin a amânat invazia Ucrainei în 2022 până după încheierea Olimpiadei de Iarnă din China pentru a nu-i supăra din nou pe chinezi. Dar acestea sunt doar speculații.

O mică paranteză referitoare la războiul ruso-georgian din 2008. Jurnaliștii americani au fost interesați mai mult de declarațiile și opiniile candidaților la președinția SUA, fiind un an electoral, alegerile urmând să aibă loc în noiembrie, decât de cele ale președintelui în funcție, George W. Bush, care urma să își încheie mandatul în curând. Barack Obama a spus că va duce chestiunea la ONU ca să sancționeze Rusia, uitând sau neștiind că Rusia este membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU și poate bloca orice astfel de inițiativă. John McCain, fost pilot și veteran de război în Vietnam, capturat și deținut torturat timp de șase ani, apoi senator în mai multe legislaturi, a spus că prima sancțiune este excluderea Rusiei din G7 (grupul statelor puternic industrializate), devenită G8 cu primirea Rusiei după extinderea NATO din 1997 ca și compensație. Dar Obama a câștigat alegerile devenind președinte, după majoritatea analiștilor unul dintre cei mai slabi președinți din istoria SUA, iar McCain înscriindu-se în lista celor mai buni președinți pe care SUA nu i-a avut. După cum preconiza McCain, ceea ce a zis s-a petrecut mai târziu, Rusia a fost exclusă din G8 care redevine G7 în urma anexării Crimeii din 2014.

Caucazul de Sud din punct de vedere geopolitic

Războiul din 2008 a fost perceput ca și o catastrofă pentru georgieni, au înțeles că visul european este unul foarte îndepărtat, în schimb amenințarea rusă este acolo, aproape, la graniță, și permanentă. Considerau că poate o politică de apropiere față de Rusia i-ar proteja cumva. Așa că au votat la alegerile din 2012 împotriva lui Saakhashvili în favoarea grupării conduse de oligarhul pro-rus Bidzina Ivanishvili, partidul Visul Georgian. Nu este ceva ieșit din comun, la fel și ucrainenii au votat liber în 2010 pentru Viktor Ianukovici, după președinția pro-europeanului Iushcenko. O oarecare dezamăgire că promisiunile nu s-au îndeplinit, că reformele sunt dificile și costisitoare pentru populație, și în mod sigur o încercare de adaptare la vecinul rus agresiv.

Dar situația geopolitică se schimbă, totul este în mișcare. Încurajată de lipsa unei reacții hotărâte a Occidentului, Rusia devine tot mai agresivă. Ca să pedepsească Ucraina pentru Euromaidan și pentru faptul că i-a alungat marioneta Viktor Ianukovici și vrea spre Vest, anexează Crimeea și amorsează războiul din Donbass. Din nou reacția Vestului este sub așteptări, sancțiunile impuse atunci sunt considerate de către Rusia suportabile, așa că decide să meargă mai departe. Pentru a-și recupera pozițiile deținute de URSS în Războiul Rece în Orientul Mijlociu se implică militar în războiul civil din Siria în 2015, fapt care o duce pe un curs de coliziune nu numai cu occidentul, care știe cum să gestioneze această problemă, dar și cu Turcia, un important lider regional în ascensiune, cu interese strategice din Orientul Mijlociu și Asia Centrală până în Caucaz.

Țările mici din vecinătatea Rusiei încearcă să se adapteze pentru a nu supăra ursul vecin, hegemonul, în speranța că îi va lăsa în pace dacă adoptă o politică de colaborare cu acesta, în lipsa unui protector puternic din afară. Mai ales în Caucazul de Sud și Asia Centrală, considerate ca și zona de influență a Rusiei.

Dar această paradigmă se schimbă în mod radical la 24 februarie 2022, dată care va marca începutul unui nou cutremur geopolitic pe harta lumii. Rusia a atacat neprovocată un stat independent, considerat frățesc, cu intenția de a-l cuceri, doar fiindcă așa a vrut. Acest moment a arătat întregii lumi că Rusia, când s-a simțit destul de puternică, a devenit agresivă fără motiv și a arătat adevărata față a Rusiei, cea de cuceritor insațiabil pentru care dreptul internațional nu reprezintă decât un petic de hârtie fără valoare. Acest eveniment a obligat statele vecine Rusiei, chiar populația acestora, să devină îngrijorați, în ideea că ar putea fi ele însele următoarea victimă a poftei de cucerire a Rusiei.

Dar împotmolirea Rusiei în războiul cu Ucraina, care continuă și face Rusia să sângereze puternic, plus sancțiunile Occidentului care în sfârșit s-a trezit și a văzut pericolul reprezentat de o Rusie agresivă militar, a făcut ca Rusia să înceapă să-și piardă treptat puterea și influența asupra vecinilor, ajungându-se ca țări considerate până atunci în sfera ei de influență să înceapă să caute alte opțiuni pentru a-și asigura securitatea. Chiar împotriva Rusiei care s-a dovedit un agresor fără scrupule.

Geopolitica complexului de securitate (termen introdus de Barry Buzan) a Caucazului de Sud este foarte complexă, chiar dacă vorbim de trei state mici (Georgia, Armenia și Azerbaidjan) prinse între hegemonul principal, Rusia, la nord, și doi hegemoni regionali rivali cu ambiții, Turcia și Iranul. Acest complex de securitate este dominat de rivalitatea și războiul dintre Armenia și Azerbaidjan pentru Nagorno-Karabah, început în 1988, pe vremea când ambele erau republici autonome în cadrul URSS, și terminat, oficial în septembrie 2023, dar nu definitiv, deoarece mai există probleme în dispută.

Armenia a fost susținută de către Rusia, dar Azerbaidjanul și-a găsit un susținător puternic în Turcia, plus a beneficiat de importante venituri din exploatările de hidrocarburi de la Marea Caspică, fapt care i-a adus un plus de resurse investite în domeniul militar. Bugetul apărării Azerbaidjanului a ajuns să fie mai mare decât întregul buget al Armeniei, la care se adaugă implicarea activă a Turciei cu armament și consilieri. Armenii au pierdut războiul din 2020, apoi au cedat în 2023, deoarece Rusia nu i-a sprijinit deloc, după cum consideră armenii. Nu a făcut-o fiindcă nu a putut, prinsă în războiul cu Ucraina, sau nu a vrut, din moment ce premierul armean Nikol Pashinyan, venit la putere tot în urma unei revoluții din 2018 de genul celor din 2003-2004, este unul prooccidental, fapt de netolerat pentru regimul lui Putin. Ori, după ce Rusia nu a susținut Armenia, indiferent de motive, premierul Pashinyan pune public problema de ce ar mai avea nevoie de Rusia, din moment ce aceasta nu a sprijinit Armenia în cel mai critic moment al său. De aceea orientează țara spre Vest (vezi https://karadeniz-press.ro/dilema-armeniei-si-mutatiile-geopolitice-din-caucazul-de-sud/ )

În același timp micile republici caucaziene de la nord, parte a Federației Ruse, preponderent islamice și cu o populație rusă foarte redusă spre insignifiantă, încep să se agite simțind slăbirea brațului de fier al Rusiei, prinsă în războiul din Ucraina (vezi https://karadeniz-press.ro/rezistenta-nord-caucaziana-se-organizeaza-in-exil/ ).

Deci, se pare că unele state aflate sub umbrela Rusiei încep să profite de slăbiciunea de moment a hegemonului rus, pentru a încerca ieșirea de sub tutela acestuia pentru a se orienta spre Vest, din mai multe motive. Cel principal este teama față de agresiunea dovedită de Rusia, care le aduce aminte de modul în care au fost cucerite de către sovietici, care au călcat cu forța în anii 20 voința lor de libertate. Apoi există și dorința lor de a face parte dintr-un sistem de state democratice, care prețuiesc libertatea individuală și drepturile omului, plus posibilitatea unei dezvoltări economice puternice, fără restricții și corupție de stat.

Dar democrația nu este un dat, trebuie să lupți pentru ea, la fel cum alții au făcut-o, la fel cum românii au luptat pentru democrație în Revoluția din 1989.

Georgia la răscruce, din nou

Momentul este prielnic pentru Georgia de a încerca să se elibereze de presiunea rusă și să își caute drumul spre un stat democratic. Iar singura direcție pentru o astfel de opțiune este spre Vest. Georgia făcuse pași importanți în această direcție, fiind candidată pentru admiterea în Uniunea Europeană, la fel ca și Ucraina și Republica Moldova. Dar problema ei este faptul că este condusă de un guvern și o majoritate pro-rusă, partidul Visul Georgian al oligarhului Bidzina Ivanishvili, un fel de Ilan Șor al Republicii Moldova. Această majoritate încearcă să mențină Georgia în orbita rusă, dar simte trendul populației care vrea libertate și dezvoltare și care știe că acestea nu pot veni decât dinspre Vest, nu dinspre regimul autoritar al Rusiei lui Vladimir Putin. Mai ales că perioada președinției lui Mihail Saakashvili, care face progrese spre un stat democratic orientat spre vest, este proaspătă în minte. Visul Georgian încearcă o propagandă pe aceleași linii ca și Kremlinul, insistând că Occidentul ar dori să facă din Georgia o rampă de lansare a unui atac spre Rusia.

Președintele Georgiei, doamna Salome Zourabichvili, în vârstă de 72 de ani, este născută în Franța dintr-o familie de refugiați georgieni, în cadrul acestui stat avansează în poziții diplomatice importante, fiind ambasadorul Franței în Georgia între 2003 și 2004. În 2004, având naționalitate georgiană, devine ministru de externe al Georgiei și câștigă fotoliul prezidențial în 2018. Este de orientare europeană, susținând integrarea Georgiei în structurile occidentale. Dar puterile ei ca și președinte sunt limitate.

Partidul de guvernământ Visul Georgian simte cum populația începe să se orienteze spre vest, așa că încearcă să își asigure instrumentele pentru a stopa această tendință, pe model rusesc. Cum ar fi legea Transparenței Influenței Străine introdusă în parlamentul dominat de membrii partidului Visul Georgian de orientare pro-rusă, care ar oferi o bază legislativă pentru combaterea opoziției în perspectiva alegerilor decisive din octombrie. Această lege este copiată integral după cea rusă folosită tocmai în acest mod. Dar populația georgiană știe că această lege nu face altceva decât să impună oficial cenzura și baza pentru distrugerea opoziției înainte de alegeri, pentru a asigura continuitatea partidei pro-ruse la conducerea Georgiei și după alegerile din octombrie.

Protestele masive ale populației, cele mai mari din istoria Georgiei, în cadrul cărora s-a ajuns la ciocniri violente cu forțele de ordine, nu i-au făcut pe liderii partidului Visul Georgian să renunțe, ba dimpotrivă. Chiar dacă președintele a respins în primă fază proiectul de lege, pro-rușii insistă, în ciuda opoziției crescânde a populației care se manifestă prin proteste de stradă din ce în ce mai masive. Dar pro-rușii nu renunță fiindcă așa le vin directivele de la Moscova, Kremlinul nu concepe să piardă Georgia, chiar dacă nu sunt în stare să controleze Ucraina. Așa că insistă cu această lege, chiar dacă protestele continuă și devin tot mai ample și mai violente. Mai mult, SUA și UE au anunțat că vor stopa asistența financiară pentru Georgia, precum și că vor înăspri regimul vizelor, în cazul în care legea va intra în vigoare.

Dacă partidul pro-rus nu cedează, ne putem aștepta în curând la o escaladare a acestor proteste care să devină mai violente și să asistăm la o repetare a revoluțiilor colorate din 2003-2004, dar de o anvergură ca și cea din 2013 din Ucraina, Euromaidanul. Să nu uităm, georgienii au declanșat în 2003 Revoluția Trandafirilor, prima dintre aceste revoluții colorate, cum au fost numite ulterior. Dacă voința de libertate a georgienilor este suficient de puternică, s-ar putea să asistăm în curând la o nouă revoluție în Georgia, dacă pro-rușii cedează și renunță la această lege, vom vedea ce se întâmplă la alegerile din octombrie, în ce măsură vor putea fi organizate ca și libere și corecte.

Avem experiența alegerilor din Belarus din 2020, în plină dictatură a lui Lukashenko, care au fost urmate de proteste masive timp de câteva luni, înăbușite de forțele de ordine ruse trimise de Putin. Dar Georgia nu este Belarus, are experiența invaziilor rusești, nu este o dictatură ca și Belarusul, are un parlament funcțional și un președinte de o altă orientare față de guvern și majoritatea parlamentară. Este o democrație imperfectă, dar mult diferită față de Belarus, este un început de democrație.

Iar evoluția evenimentelor din Georgia are o importanță capitală pentru întreaga regiune. Rusia pierde teren în Caucazul de Sud, la fel ca și alte regiuni cum ar fi Asia Centrală sau altele. Armenia pare că a decis să se orienteze spre Vest, chiar dacă are trupe și baze rusești pe teritoriul ei. Dacă și Georgia reușește să facă asta, problema Rusiei în Caucazul de Sud devine una majoră. Dar nu are cum să reacționeze, toate resursele ei sunt dirijate spre Ucraina, unde consumul uman și material este enorm.

Rusia mai are posibilitatea să încerce să păstreze Georgia prin partidul Visul Georgian al oligarhului Bidzina Ivanishvili, dar pentru asta are nevoie să blocheze opoziția pro-europeană în vederea alegrilor din octombrie, iar unul dintre instrumente este chiar această lege contestată. Dacă legea este adoptată, în ciuda protestelor masive, pro-rușii au o pârghie să anihileze opoziția democrată. Dacă legea nu trece, vor pierde alegerile din octombrie, după cum este trendul la ora actuală. Dacă presează trecerea legii în ciuda protestelor din ce în ce mai mari, se pot trezi cu o revoluție ca și cea din Ucraina din 2013, care îi vor răsturna de la putere, iar Rusia nu are cum să vină în sprijinul lor, fiind prinsă în războiul din Ucraina, la fel cum nu a putut face nimic pentru Armenia în 2023, când Azerbaidjanul le-a impus cedarea enclavei Nagorno-Karabah.

Practic, din nou Georgia este la o răscruce a istoriei, la fel ca și în 2003 sau 2008. Va depinde doar de ea și poporul său să decidă ce cale vor alege. Fiindcă acum au o șansă mai mare să meargă spre vest, mult mai mare ca și în 2003 sau 2008. Depinde doar de georgieni să decidă calea de urmat, dar având în vedere amplitudinea protestelor din aceste zile, cred că direcția dorită de curajosul și încercatul popor georgian este clară, spre Vest.

Share our work

0 Comentarii

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *