Regimul Assad a fost un cap de pod al Federației Ruse pentru acoperirea acțiunilor hibride (și nu numai) în spatiul MENA (Midle East and North Africa).

Direcțiile de presiune geostrategică ale Kremlinului pot fi sintetizate în următoarea hartă:

Pierderea poziției strategice din Siria poate fi o catastrofă pentru așezarea geopolitică viitoare în domeniul militar și în domeniul energetic.

Acoperirea geostrategică cu forta militară

Problematica militară o lăsăm specialiștilor, subliniind că în Marea Mediterană, Federația Rusă are o forță navală substanțială și trei porturi strategice, din care unul în Siria, la Tartus.

De asemenea, una dintre cele mai importante afaceri ale Federației Ruse (desfășurate de fortele Wagner) este vânzarea de arme în țările spatiului MENA și țările subsahariene, în special în țările cu dictaturi și conflicte armate ce trebuiesc susținute. (Mali, Burkina Faso, Niger, Republica Centrafricană, Sudan, …)

Câștigurile repatriate de Wagner sunt în diamante și metale rare iar regimul Assad a fost placa turnantă pentru acest „model de afaceri” al Kremlinului în stațiul MENA și Africa subsahariană.

Siria – nodul gordian al energiei către Europa

Exista un pattern al agresiunii energetice rusești asupra Europei: crearea dependenței s-a dezvoltat prin cele două ramuri ale creștelui energetic rusesc, cel nordic fiind reprezentat de cele două conducte North Stream (I și II – 110 mmc / an) și cel sudic de Blue Stream și Turk Stream. Astazi North Stream I și II nu sunt funcționale, Blue Stream (16 mmc / an) alimenteză exclusiv Turcia iar Turk Stream (31,5 mmc / an) funcționeza la capacitate mică.

Au existat mai multe proiecte care să alimenteze Europa din zona Mării Caspice dar toate au fost sabotate de Federația Rusă prin amorsarea diferitelor conflicte și înghețarea lor ulterioară în apropierea resurselor și traseelor potențiale către Europa. De asemenea și rezervele Ucrainei on shore și cele din Marea Neagră au fost blocate încă din 2014. Singurul coridor construit și care este funcțional în acest moment ce asigură transportul din rezervele caspice este TANAP (23 mmc / an din 2024).

Capacitatea de transport al gazelor dinspre Federația Rusă către Europa, în 2021, era de 355 mmc / an. Conductele ucrainiene au o capacitate de 155 mmc / an, dar acestea din 1 ianuarie 2025 nu vor mai funcționa. Cerearea de gaze în Europa variază în funcție de temperaturile de iarnă între 350 și 450 mmc / an.

După începerea războiului din Ucraina, traseele de aprovizionare cu gaze ale Europei s-au modificat. Astfel Qatarul a devenit cel mai mare exportator în Europa. Traseul tancurilor de LNG (și de petrol) se face prin cele strâmtorile Ormuz și Bab-el-Mandeb.

Strâmtoarea Ormuz înseamnă traficul a aproximativ 20% din consumul zilnic de petrol și produse secundare (20,4 milioane barili / zi) la care adăugăm 20% din volumul de export mondial de LNG provenit în special din Qatar, cel mai mare producător și exportator din lume.

Prin Strâmtoarea Bab-el-Mandeb și Canalul Suez trec 1,75 milioane de barili de petrol / zi. O cale mai facilă și mai sigură de tranzit al petrolului către Mediterana este conducta Suez – Mediteranian (SUMED). Capacitatea acesteia este de 2,5 milioane barili / zi.

De asemenea prin Canalul Suez trece aproximativ 25% din producția mondială de LNG, care se îndreaptă în special spre Europa.

Israelul nu a fost un jucător pe piața de gaze naturale până acum câțiva ani. Abia în ultimii trei ani a început să exploateze câteva rezerve de gaze off-shore de mare adâncime aflate în largul coastei sale din Marea Mediterană.

Proiecte potențiale prin Siria

Este destul de greu de a înlocui necesarul maxim european de gaze naturale de 450 mmc / an.

De zeci de ani, țările din Orientul Mijlociu au urmărit de a construi conducte de gaze naturale către Europa, una dintre cele mai profitabile piețe din lume. Qatarul, cu o rezerva impresionantă de 24 trilioane mc, este cel mai interesat de a construi conducte de gaze și petrol către Europa. Interesați mai sunt Iranul, Iraqul, Arabia Saudită și Emiratele Arabe.

Mai nou, din 2022 Israelul a produs 21,9 miliarde mc (mmc) de gaze, 11,4 mmc din depozitul Leviathan și 10,2 mmc din depozitul Tanar. Din aceștia 12,7 mmc au fost consumați intern și restul au fost exportați în Egipt (5,8 mmc) și Iordania (3,4 mmc). În curând se preconizează să fie dată în funcțiune încă o conductă care se va alimenta din depozitul Kadishsi care va suplimenta producția cu 6,5 mmc. (sursa: bruegel.org)

Trebuie amintit că anul acesta Israelul a semnat cu Uniunea Europeană un contract de export de LNG. Traseul este prin ramura EMG a Arab Gas Pipeline până în Egipt, unde se lichefiază la Port Said și este transbordat în tancurile specifice LNG care ajung pe coasta europeană.

Și Egiptul este un producător de gaze provenite din marele depozit generic numit Leviathan (din care extrage și Israelul), o parte din aceste gaze fiind folosite pe plan intern și o parte fiind destinate exportului prin Arab Gas Pipeline și lichefiate prin Port Said. Exporturile de gaze ale Egiptului către UE în 2022 au fost de aproape 10 mmc.

După cum am menționat, Qatarul urmărește acest proiect de mult timp și a proiectat două scenarii posibile: Qatar – Arabia Saudită – Kuweit – Irak – Turcia sau Qatar – Arabia Saudită – Siria – Turcia.

Este puțin probabil ca varianta ce traversează Iraqul sa fie luată în seamă deoarece traversează unul dintre cele mai instabile teritorii, cel al kurzilor ce se află la granița dintre Iraq și Turcia. Până acum câteva zile și varianta de traversare a Siriei era incertă. Plecarea lui Assad care a făcut jocurile Moscovei, chiar dacă conductele programate în a tranzita Siria ar fi fost profitabile, și intervenția Israelului în eradicarea grupurilor teroriste ce susțin (cu ajutorul Iranului) Hamasul și restabilirea păcii, face ca Siria să devină interesantă pentru investiția în conducte care să aprovizioneze Europa din Israel, Egipt, Qatar sau Arabia Saudită. Specificăm că rebelii care au preluat puterea în Siria au relații bune cu Qatarul.

Observăm că Arab Gas Pipeline ce pleacă din Egipt până în Siria mai trebuie conectat cu Turcia. Intenția de interconectare există dar lucrările au fost întrerupte în 2011 la începutul războiului din Siria.

Astfel Siria devine încet și sigur un important centru energetic.

Posibila pierderii controlului energetic asupra Africii de Nord

Gazpromul este încă prezent în proiectele energetice nord-africane. Astăzi Gazpromul este practic în faliment și Rusia se confruntă cu o catastrofă economică. Rezultă că proiectele rusești din această zonă au toate șansele să fie abandonate.

Din statele africane riverane Mării Mediterane se aprovizionează țările sudice ale Uniunii Europene. Există conducte ce leagă câmpul gazeifer algerian Hassi R‘Mel și rezervele libiene de la Wafa şi El Feel Field de Italia și Spania.

Proiectul Trans – Saharian Gaz Pipeline (NIGAL) se află în proiect încă din 1970. În 2002 a fost semnat un memorandum de înţelegere între compania nigeriană NNPC și Sonatrach care ar trebui sa lege zăcămintele din Delta Nigerului, traversând Deşertul Sahara, de ţărmul algerian al Mării Mediterane. Interesele Gazprom au fost să înlăture din proiect companiile Total, ENI și Shell și acest coridor a fost amânat.

Odată cu pierderea influenței de către Moscova asupra acestei zone, este posibil ca și acest proiect care traverseză Sahara să fie repus în discuție.