Privind stirile despre situatia actuala de pe frontul din Ucraina, precum si disputele dintre Kyiv si Casa Alba, care avantajeaza pozitia Kremlinului, unui cititor i se poate inradacina rapid ideea conform careia Rusia a reușit să-și consolideze forțele si va ieși într-o poziție mai bună de pe urma acestui conflict, iar Vladimir Putin este un tactician desăvârșit care este cu doi pași înainte occidentului. Dar la o privire mai de ansamblu, acesta imagine se darama rapid, aratandu-ne nu doar cat de costisitor din punct de vedere al vieților umane și al resurselor materiale este acest război pornit de către Rusia, dar poate și mai important, ce consecințe a avut pentru relația Moscovei cu statele aflate tradițional în sfera sa de influență.

Armenia

Înfrângerea suferită în 2020 în fața Azerbaidjanului, urmată de exodul a peste 100.000 de armeni în 2023 pe fondul lipsei de sprijin real din partea Organizației Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO), dominată de Rusia, a creat un sentiment de trădare atât la nivel politic cât și la nivel popular în Armenia. Rusia, percepută anterior drept garant al securității armene, nu a intervenit în apărarea Armeniei, ceea ce a dus la o reorientare a politici externe a Ierevanului spre occident.

Sondajele realizate de International Republican Institute (IRI) în martie 2024 au arătat o creștere semnificativă a sentimentului anti-rus în rândul populației armene. Două treimi dintre respondenți exprimau o opinie negativă față de Rusia, iar 40% o considerau o amenințare. Această schimbare de percepție a oferit guvernului Pashinyan sprijinul necesar pentru a implementa politici de distanțare față de Moscova.

Primul pas făcut de Armenia a fost sa anunțe oficial intenția de a se retrage din CSTO, marcând un punct de cotitură în politica sa de securitate. Apoi, pe 14 ianuarie 2025, Armenia a semnat un acord de parteneriat strategic cu Statele Unite, privind domenii strategice precum apărarea, economia și energia. Cel mai recent, parlamentul armean a continuat acest proces prin adoptarea în martie 2025 a unei lege care lansează oficial procesul de aderare la Uniunea Europeană. Președintele ` a semnat legea în aprilie 2025, formalizând astfel orientarea pro-europeană a țării. În paralel cu aceste decizii la nivel politic, Armenia a preluat înapoi controlul asupra unor puncte de frontieră strategice, anterior gestionate de trupele ruse, precum și a aeroportului Zvartnots din Erevan.

Rusia a reacționat la aceste evoluții prin amenințări privind consecințe economice, inclusiv posibila creștere a prețurilor la energie și excluderea Armeniei din Uniunea Economică Eurasiatică. In acest domeniu, Rusia dispune de instrumente puternice de coerciție, fiind principalul partener comercial al Armeniei. În 2023, comerțul bilateral a fost estimat la 7,4 miliarde de dolari, exporturile către Rusia au constituit 37,5% din totalul exporturilor armene, iar importurile din Rusia au reprezentat 29% din totalul importurilor. În ultimii 3 ani exporturile către Rusia s-au intensificat pe fondul reexportului de mărfuri din occident, ocolind sancțiunile internaționale. De asemenea, Armenia depinde aproape în totalitate de Rusia pentru aprovizionarea cu gaze naturale și combustibil nuclear. Această dependență energetică limitează capacitatea Armeniei de a-și diversifica sursele de energie și de a-și asigura independența energetică.​

Cu toate acestea, Armenia a continuat să-și urmeze cursul pro-occidental, consolidandu-si relațiile cu UE și SUA, în ciuda dependenței economice și energetice de Rusia.​

Kazahstan

Țările din Asia Centrală, în frunte cu Kazahstanul, au fost multă vreme percepute drept „curtea din spate” a Rusiei, un spațiu în care autoritatea Kremlinului părea greu de contestat.

Dacă în cazul Armeniei distanțarea de Moscova a venit ca urmare a lipsei de sprijin militar, în Kazahstan primele semne ale unei fisuri în relația cu Rusia au apărut în condiții aparent paradoxale: imediat după ce Kremlinul a intervenit pentru a susține regimul de la Astana, trimițând trupe pentru a înăbuși protestele anti-guvernamentale din ianuarie 2022. Deși implicarea soldaților ruși nu a surprins niciun analist, decizia președintelui Kassym-Jomart Tokayev de a solicita retragerea rapidă a forțelor ruse, la doar cinci zile după sosirea acestora, a ridicat numeroase semne de întrebare. Ulterior, a devenit clar că acest episod nu a fost o excepție, ci începutul unei rupturi mai profunde. Tokaiev a adoptat o politică a neutralității față de Rusia, dacă nu chiar una subtil anti-rusă, în pofida faptului că regimul său fusese, cel puțin temporar, salvat de intervenția Moscovei.

Kazahstanul s-a abținut apoi de la votul rezoluției Adunării Generale a ONU din 2 martie 2022, care condamna invazia Rusiei, o decizie luată și de celelalte state din Asia Centrală , semnalând clar că niciunul dintre acestea nu s-a aliniat de partea Moscovei pe scena internațională.

Câteva luni mai târziu a urmat o nouă lovitură, în iunie 2022, președintele Tokaiev vorbind în sesiunea plenara a Forumul Economic International din Sankt Petersburg, a refuzat deschis să recunoască „Republicile Populare Luhansk și Donețk” susținute de Rusia în estul Ucrainei, reafirmând angajamentul Kazahstanului față de Carta ONU și față de principiul integrității teritoriale a statelor.

Paralel cu acest discurs indraznet, Kazahstanul a deschis un dialog diplomatic cu Occidentul. Uniunea Europeană a început să negocieze cu Astana un acord de facilitare a vizelor, iar în 2023 secretarul de stat al SUA, Antony Blinken, a vizitat Astana pentru discuții despre consolidarea cooperării bilaterale. Într-un mod simbolic, aceste vizite au subliniat că, de la un stat rezervat în relația cu Occidentul, Kazahstanul a devenit un partener căutat, mai ales în contextul vastelor resurse naturale de care dispune.

În același timp, pe plan intern, guvernul Kazah a lansat un proces de „kazahizare” a vieții publice: trecerea la alfabetul latin, promovarea educației în limba kazahă și revitalizarea culturii și tradițiilor naționale. Un gest sugestiv a avut loc spre sfârșitul lui 2023, când președintele Tokaiev a început o întâlnire cu Putin vorbind mai întâi în kazahă, nu în rusă după cum obișnuia, o „ruptură” discretă, dar clară.

Pe plan militar și geopolitic, Astana a respins ferm orice implicare în războiul Rusiei din Ucraina și a anunțat că nu va facilita Kremlinului mijloace de ocolire a sancțiunilor occidentale. Într-un gest neobișnuit pentru un stat etichetat drept “aliat al Moscovei”, Kazahstanul a trimis în 2022 ajutoare umanitare către Ucraina.

Eforturile de diversificare s-au văzut și în economie: dacă înainte de 2022 Rusia era principalul partener comercial al Kazahstanului, în 2023 China i-a luat locul. Iar în sectorul energetic, unde până atunci circa 80% din petrolul kazah trecea prin portul Novorossiisk, Moscova a blocat de patru ori exporturile, invocând pretexte precum “operațiuni de mentenanță”. Ca răspuns, Kazahstanul a redirecționat exporturile de petrol prin conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan, crescand volumul transportat de 18 ori în primele șase luni ale anului 2023.

Toate aceste acțiuni, de la gesturile diplomatice la transformările interne și la noile rute economice, ar fi părut imposibile în urmă cu trei ani, într-o regiune unde influența Kremlinului era adanc inradacinata.

Uzbekistan

La fel ca și vecinul său de la nord, și Uzbekistanul și-a păstrat oficial neutralitatea față de conflictul din Ucraina, dar a adoptat o serie măsuri care arată o desprindere de Moscova.

Ministrul de Externe uzbek a declarat că Uzbekistan respectă suveranitatea tuturor statelor și nu recunoaște regiunile separatiste din Ucraina, iar liderii de la Tashkent s-au abținut de la votul rezoluțiilor ONU împotriva Rusiei pentru a nu se confrunta direct cu Moscova, dar fără să susțină explicit invazia. După abținerea la ONU, președintele Shavkat Mirziyoyev a început să caute sprijin la Bruxelles, iar apoi a vizitat Parisul (2022), Berlinul și Roma (2023)

Mirziyoyev a cerut respectarea sancțiunilor internaționale împotriva Rusiei, deși Uzbekistan nu făcea parte din coalițiile care le-au impus. În practică, din 2022, politica uzbekă a fost aliniată cu sancțiunile occidentale. În septembrie 2022 Banca Centrală a suspendat folosirea cardurilor rusești MIR (motivând “probleme tehnice”, dar decizia a fost văzută ca politică, ca să evite sancțiuni secundare). Autoritățile uzbece au asigurat public că nu vor permite ca teritoriul țării să fie folosit pentru evitarea sancțiunilor. Uniunea Europeană a lăudat aceste “pași îndrăzneți” și a trimis la Tashkent un trimis special pentru sancțiuni în 2023, pentru a aprofunda cooperarea.

Când la sfarsitul anului 2022, Putin a propus o “uniune trilaterală de gaze” cu Kazahstan și Uzbekistan, Uzbekistan a respins ferm ideea. Între 2022 și 2025, Tashkent a refuzat orice sprijin militar pentru războiul Rusiei. Nu au existat voluntari uzbeci care sa lupte oficial pentru Rusia (legislația interzice mercenariatul) iar autoritățile au avertizat populația împotriva participării la războaie străine. În schimb, Uzbekistan a profitat de ocazie pentru a dezvoltata relații de securitate cu Turcia (membră NATO) și Azerbaijan. De asemenea, guvernul uzbec a găzduit și a participat, într-o măsură limitată, la programe de instruire cu SUA și NATO și și-a extins colaborarea cu vecinii săi din Asia Centrală pe probleme de securitate, parte a strategiei de reducere a dependenței de Rusia.

Rusia a fost multă vreme cel mai mare partener comercial, dar la fel ca în cazul Kazahstanului, China a depășit recent Rusia. Uzbekistan a urmat un proces de a-și diversifica exporturile și fluxurile de investiții. A intrat în 2021 în sistemul preferențial GSP+ al UE, iar comerțul uzbec-european a crescut cu 15% în 2022. Totuși, economia uzbecă nu poate rupe complet legăturile cu Rusia peste noapte, milioane de uzbeci lucrează în Rusia, iar remitențele trimise contribuie semnificativ la PIB.

Nu în cele din urma, cultural, Uzbekistanul își reafirmă tot mai mult identitatea proprie, departe de influența rusă. Războiul din Ucraina a amplificat neîncrederea în propaganda de stat rusă. În mass-media uzbecă a crescut conținutul anti-război și anti-rus, iar în 2023 autoritățile au anulat un concert al unor artiști ruși care susținuseră invazia, răspunzând indignării publice. În plus, Uzbekistan și-a apărat lucrătorii migranți din Rusia, luând atitudine când unii au fost presați să se înroleze în armată, arătând că guvernul de la Tashkent este gata să pună în balanță securitatea cetățenilor săi, chiar și cu riscul de a frustra Moscova.

Prin urmare, politica externa a Uzbekistanului post-2022 a urmărit diversificarea și cooperarea cu Occidentul (si China), reducând dependența de Rusia și diminuând pârghiile Moscovei.

Kârgâzstan

La fel ca celelalte state din Asia Centrală, vedem ca și în cazul Kârgâzstanul acesta a evitat să se poziționeze deschis în favoarea Rusiei după invadarea Ucrainei. La rezoluția ONU din martie 2022 s-a abținut, în loc să voteze contra, însă Președintele Sadîr Japarov a păstrat o poziție mai precauta, conștient de dependența economică de Rusia și de marja de manevră limitată a țării. Chiar si asa, Bishkek a căutat sa devină mai activ în organizația statelor turcice. De atunci, Bishkek si-a intensificat cooperare bilaterală cu Turcia, care a furnizat drone și a organizat exerciții comune, dar și cu China care a vândut radare antiaeriene și a derulat operațiuni de poliție la frontieră. În paralel, Kârgâzstanul colaborează cu Uzbekistanul și Kazahstanul la inițiative regionale de securitate, demonstrând că poate lucra și în afara umbrelei Moscovei.

Dependența economica față de Rusia rămâne semnificativă, însă Bishkek investește în alternative. Dacă în cazul vecinilor sai acest lucru a implicat o intensificare a relațiilor cu Europa, în cazul Kârgâzstanul accentul s-a pus mult mai puternic asupra relației economice cu China. Proiectul feroviar China–Kârgâzstan–Uzbekistan, va lega țara la rețelele globale fără a trece prin Rusia. Concomitent, drumurile spre Uzbekistan și Tadjikistan au fost modernizate, ceea ce reduce orientarea tradițională exclusiv spre nord. Investițiile chineze și finanțarea turcă sprijină această reconfigurare. Rezultatul este o combinație între neutralitate declarată față de război și o atenție tot mai mare acordată partenerilor non ruși.

Din punct de vedere al securității, Kârgâzstanul găzduiește baza aeriană rusă de la Kant și rămâne membru CSTO, dar din 2022 și-a făcut simțită independența. Cel mai clar gest a fost anularea, în ultimul moment, a exercițiului CSTO „Frăția Indestructibilă 2022”, după ce Rusia nu a intervenit în conflictul de frontieră cu Tadjikistanul. În 2023, cooperarea CSTO a fost reluată parțial (au avut loc câteva exerciții mici), dar Kârgâzstanul a căutat tot mai mult sprijin bilateral de la Turcia și China. Chiar dacă baza rămâne în controlul armatei ruse, Kârgâzstanul face acum un joc de echilibru, rămâne în tabăra Rusiei pe hârtie, dar își afirmă în mod nou propriile interese de securitate.

Drept urmare, putem spune ca între 2022 și 2025, Kârgâzstanul a pendulat între loialitatea formală față de Rusia și perpetuarea propriilor interese. Prin pași discreți, diversificarea partenerilor către Turcia, China, sugerează că Bishkek își caută un echilibru strategic și își reconfigurează locul într-un spațiu post-sovietic tot mai complex.

Tajikistan

Legătura dintre Dușanbe și Moscova este cea mai stransa din Asia Centrală: peste 7.000 de militari ruși, remitențe care însumează aproape o treime din PIB-ul tarii și livrări de combustibil la preț preferențial. Invazia Ucrainei nu a tăiat acest cordon, însă a pus o presiune ce a scos la suprafață nemulțumiri pe care Kremlinul nu le poate ignora.

Un prim semn (în afară de abținerea Tadjikistanului la votul ONU de condamnare a invaziei) a avut loc la summitul de la Astana, unde președintele Emomali Rahmon i-a cerut public lui Vladimir Putin „mai mult respect” pentru republicile din Asia Centrală. Clipul a devenit viral în regiune și a surprins o populație obișnuită cu discreția liderului lor.

Pentru a repara imaginea, Putin a ales Dușanbe drept prima destinație externă după 24 februarie 2022. Vizita a fost cordială, dar intrucat sancțiunile occidentale au secat economia rusească, marile proiecte au rămas la stadiul de promisiuni. De aceasta oportunitate a profitat rapid China, cu investiții masive în construcția de autostrăzi, fibră optică și alte proiecte de infrastructură.

Pe plan de securitate, Rusia rămâne garantul principal. Totuși, monopolul său s-a subțiat: Beijingul instruiește grăniceri tadjici și operează discret un avanpost în Pamir; Turcia a livrat drone Bayraktar; Iranul construiește o uzină de drone lângă capitală.

Astfel, relația nu s-a rupt, ci s-a reconfigurat. Moscova continuă să ofere protecție militară și locuri de muncă pentru diaspora tadjică, însă Dușanbe negociază tot mai des cu parteneri alternativi pentru investiții și tehnologie. Dependența de securitatea rusă rămâne deocamdată un dat, dar influența decisivă pare să se mute treptat spre China, care investește constant și strategic în infrastructură Tadjikistanului.

Siria

Când Rusia a declanșat invazia la scară largă împotriva Ucrainei, în februarie 2022, mulți analiști au presupus că influența Moscovei asupra Siriei se va eroda treptat; totuși, puțini au anticipat prăbușirea ce avea sa urmeze. În acel moment, Rusia avea un contingent ce cuprindea aproximativ 10.000 de militari, avioane de lupta SU-30 la baza Hmeimim și un detașament naval la Tartus.

Necesitatea de a susține frontul ucrainean a obligat însă Kremlinul să-și retraga o mare parte din aceste forte, câteva mii de soldați și mercenari, mai ales din Grupul Wagner, au fost retrași, împreuna cu sisteme moderne antiaeriene S-400 și elicoptere de atac.

Retragerea parțială a fost însoțită, paradoxal, de o presiune diplomatică asupra Damascului. Moscova l-a încurajat pe Bashar al-Assad să rupă izolarea externă și a mediat discuții de reconciliere cu Turcia, deși soldații Turciei au rămas în nordul țării. La suprafață, Siria a părut că este pe drumul spre o rezolvare pașnică a conflictului, în realitate, sub acest strat, tensiunile creșteau rapid.

Aceasta retragere, împreuna cu dizolvarea grupului Wagner din 2023 și urmată apoi de nimicirea organizației pro-iraniene Hezbollah de către Israel în urma atacului de pe 7 Octombrie 2023 au pecetluit soarta regimului Assad. În decembrie 2024, o coaliție formată din forțele Hayat Tahrir al-Sham (HTS) și unități ale așa-numitei Armate Naționale Siriene au avansat fulgerător, cucerind Alep, Homs și, în cele din urmă, Damasc în mai puțin de 2 saptamani. Pe 8 decembrie armata a anunțat fugă lui Assad iar puterea a fost transferată unui guvern interimar.

Eșecul de a-l menține pe Assad la putere a lovit prestigiul internațional al Moscovei. Pentru prima dată din 2015, Rusia risca să-și piardă posturile cheie în Orientul Mijlociu. Noul ministru al apărării de la Damasc a suspendat contractele strategice, iar în ianuarie 2025 a anulat concesiunea Stroytransgaz asupra portului Tartus. Navele comerciale rusești au început discret să evacueze echipamente spre Libia, semn al unei strategii de limitare a pierderilor. În același timp, autoritățile de tranziție au transmis că accesul la Hmeimim și Tartus ar putea fi păstrat în schimbul sprijinului economic.

Pierderea aproape imediată a rutelor logistice siriene a afectat operațiunile ruse în Africa. Bazele din Tartus și Hmeimim erau esențiale pentru rotația trupelor și aprovizionarea misiunilor din Libia, Mali sau Republica Centrafricană. Lideri africani, observând incapacitatea Rusiei de a-și proteja principalul client arab, au început să-și caute alternative.

Pe plan intern, Kremlinul s-a confruntat cu critici neobișnuite. Presa rusă pro-guvernamentală a încercat să minimalizeze evenimentele, însă analiștii militari au subliniat dificultatea de a menține angajamente strategice multiple sub sancțiuni și presiune bugetară.

În aprilie 2025, ministrul sirian de externe a declarat la ONU că “toate acordurile moștenite sunt revizuite, nu anulate”, Siria fiind “deschisă relațiilor echilibrate cu Moscova, Washington și Ankara”. Kremlinul a replicat “Guvernele se schimbă, parteneriatul rămâne”, însă dacă înainte Moscova avea un aliat de încredere în Assad, acum a fost retrogradată la rangul de partener pe care Damascul îl poate confrunta și chiar condiționa.

Într-un moment în care Rusia își concentrează toate ambițiile externe intr-un război extenuant cu Ucraina, Siria este cel mai bun exemplu al consecințelor indirecte care diminuează semnificat influența Kremlinului pe termen lung.

Concluzii

Războiul din Ucraina a zguduit în profunzime sfera de influență pe care Moscova o întreținea în proximitatea sa și în Orientul Mijlociu.

• Armenia a dat tonul. După ce CSTO a privit pasiv la ofensiva azeră din 2020 și la exodul armean din 2023, la Erevan s-a instalat convingerea că Rusia nu mai este un scut credibil. Retragerea treptată din CSTO, acordul de securitate cu Statele Unite și deschiderea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană marchează aceasta reorientare geopolitica.
• Kazahstanul, sprijinit inițial de trupele ruse în ianuarie 2022, s-a abținut la ONU, a refuzat să recunoască entitățile separatiste din Donbas și, după repetate blocaje rusești la terminalul CPC, și-a redirecționat petrolul prin Azerbaidjan. În paralel, Astana a accelerat legăturile cu UE, SUA și China, ultima devenind principalul partener comercial.
• Uzbekistanul a trecut la o „neutralitate activă”, a suspendat plata cu cardurile MIR, a respins proiectul unei uniuni trilaterale de gaze și a adâncit cooperarea militară cu Turcia și Azerbaidjan.
• Kârgâzstanul, deși păstrează baza rusă de la Kant, a anulat exerciții CSTO, a comandat drone turcești și radare chineze și pariază pe calea ferată China–Kârgâzstan–Uzbekistan, care ocolește Rusia.
• Tadjikistanul, cel mai dependent, a început la randul sau să transmită nemulțumiri, cerând public „respect” și primind investiții masive din partea Beijingului.

Exemplul extrem rămâne Siria. Reducerea contingentului rus pentru a susține frontul ucrainean a lăsat regimul Assad fără plasă de siguranță. Ofensiva rebeliunii în decembrie 2024, fuga lui Assad la Moscova și suspendarea concesiunilor acordate firmelor ruse au demontat cel mai mediatizat succes extern al Kremlinului. Pierderea bazelor logistice siriene a complicat și operațiunile ruse din Africa, iar clienții africani au început să tatoneze opțiuni alternative de securitate.

Aceste evoluții conturează un fenomen comun: Resursele militare și financiare ale Rusiei sunt captate de conflictul din Ucraina, iar acest lucru îi diminuează exponențial influența în rândul statelor care contau pe umbrela sa de securitate. Rusia rămâne un actor important, ce dispune în continuare de resurse energetice, capacitate militară și statut de membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, însă nu mai este unicul jucător în regiuni ce s-au aflat sub controlul său de sute de ani.

În prezent, Rusia trebuie să concureze cu alți furnizori de securitate și finanțare economica, fiind obligată să ofere beneficii concrete pentru a-și menține partenerii. Pe termen lung, această diminuare a influenței riscă să se dovedească un cost strategic mult mai mare decât eventualele câștiguri teritoriale din Ucraina, întrucât erodează treptat conceptul de „Russkiy Mir” la periferia țării. Dacă prăbușirea Uniunii Sovietice a fost descrisă de Vladimir Putin drept „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”, există posibilitatea reală ca războiul din Ucraina să devină, pentru Rusia, cea mai mare catastrofa geopolitica a secolui XXI.