După trei ani de conflict acerb, Rusia și Ucraina și-au consolidat, practic, economii de război funcționale, axate atât pe creșterea capacității de producție, cât și pe inovație tehnologică. Atât Kievul, cât și Moscova au fost nevoite să își adapteze rapid industriile pentru a susține un efort militar de lungă durată, punând accentul pe cantitate — necesară pentru a reface pierderile constante — dar și pe modernizarea și îmbunătățirea echipamentelor.

În ciuda eforturilor administrației americane de a facilita negocieri de pace, perspectiva unui acord rămâne improbabilă pentru moment. Războiul s-a transformat într-un conflict de uzură, unde capacitatea de a produce, repara și inova armament devine esențială pentru supraviețuire și eventualul succes pe câmpul de luptă.

Pe lângă adaptarea tehnicilor militare clasice, conflictul actual a accelerat inovațiile în domeniul producției de armament. Ambele părți, indiferent de narațiunile partizane vehiculate internațional, au reușit să dezvolte și să testeze în condiții reale tehnologii superioare — unele dintre acestea reprezentând salturi semnificative față de standardele anterioare.

Institutul britanic Rusi(Royal United Services Institute) a realizat o analiză detaliată a principalelor politici privind industria de apărare din Rusia și Ucraina. Studiul este extrem de valoros pentru statele europene care doresc să își consolideze propriile capacități de apărare, oferind lecții importante despre cum se poate dezvolta rapid o bază industrială militară în context de criză, cum se poate integra inovația în producția de masă și cum se poate gestiona un conflict de lungă durată din perspectiva logisticii și a industriei de apărare.

În urma eșecului planului său inițial de a destabiliza rapid Ucraina, Rusia a fost nevoită să își adapteze strategia, declanșând nu doar o mobilizare parțială a resurselor umane, ci și o mobilizare masivă a industriei de apărare. Începând din iulie 2022, prin modificări legislative pre-planificate, Kremlinul a activat capacitățile industriale de rezervă, a permis folosirea materialelor strategice din stocurile de stat și a impus companiilor private și de stat obligații extinse de producție militară, inclusiv prelungirea timpului de muncă și restrângerea drepturilor muncitorilor. Aproximativ 4.000 de întreprinderi și peste 4,5 milioane de persoane au fost implicate direct în sectorul apărării, extinzând influența statului asupra unei părți importante a economiei. Marile conglomerate de stat, în special Rostec și Roscosmos, au absorbit volume uriașe de comenzi militare, compensând astfel pierderile generate de sancțiunile occidentale și de prăbușirea exporturilor către piețele externe.

Rostec, de exemplu, care controlează peste 800 de entități economice, a raportat o creștere a veniturilor la aproape 3 trilioane de ruble în 2023, în ciuda unui profit industrial modest de aproximativ 2,28%. Totodată, structuri precum Roscosmos și Rosatom au fost reorientate puternic către producția militară, utilizând ambiguitatea statutului lor civil pentru a accesa tehnologii și componente occidentale esențiale pentru menținerea capacității de producție a armamentului avansat. Această reorganizare a industriei ruse a permis Kremlinului să susțină o strategie de război de uzură, bazându-se pe un efort industrial continuu și pe capacitatea de a menține ritmul producției de muniție și echipamente militare, într-un conflict pe termen lung împotriva Ucrainei și a sprijinului occidental acordat acesteia.

Deși în Occident Roscosmos a fost percepută timp de decenii ca o agenție spațială civilă și un partener legitim pentru NASA și Agenția Spațială Europeană, în realitate, o mare parte din companiile sale afiliate sunt implicate activ în producția de armament, inclusiv în fabricarea de rachete balistice și de croazieră pentru Forțele Strategice Nucleare ale Rusiei. Această dublă natură a Roscosmos derivă din moștenirea sa sovietică, fiind succesoarea directă a Ministerului Construcțiilor Generale de Mașini, responsabil pentru dezvoltarea tehnologiei spațiale și a rachetelor intercontinentale. Funcția sa militară a fost întotdeauna explicită în documentele de funcționare, iar conducerea recentă a holdingului, reprezentată de Dmitri Rogozin și Iuri Borisov – ambii foști responsabili guvernamentali în domeniul apărării – a întărit acest caracter. După începutul invaziei în Ucraina, rolul Roscosmos s-a accentuat: peste 1 trilion de ruble au fost alocate pentru 2024–2026, fonduri folosite în special pentru dezvoltarea sistemelor de coordonare balistică și de comunicații militare.

În paralel, Rosatom a devenit un pilon major în modernizarea arsenalului nuclear și convențional al Rusiei. Pe lângă fabricarea de focoase nucleare și rachete ghidate, Rosatom dezvoltă tehnologii avansate, precum complexele laser de luptă. Deși implicarea acestor entități în efortul militar este evidentă, dependența Occidentului de energia nucleară rusească a limitat impunerea sancțiunilor. Astfel, Rosatom a generat în 2023 venituri externe de 16 miliarde de dolari și a extins producția de microelectronică prin achiziții strategice precum NTC Modul, esențiale pentru armamentul de nouă generație, inclusiv pentru dronele de atac. În plus, finanțările formale pentru proiecte civile, cum ar fi dezvoltarea complexului nuclear sau cercetările Academiei Ruse de Științe, sunt sistematic redirecționate pentru consolidarea capacităților militare. Această simbioză între industria civilă și cea militară asigură Rusiei o reziliență crescută în fața sancțiunilor și susține continuarea efortului de război împotriva Ucrainei.

Rusia a integrat cercetarea științifică în planurile sale de apărare prin alinierea instituțiilor de cercetare, cum ar fi Academia Rusă de Științe (RAN), cu prioritățile militare. În 2024, Academicianul Gennady Krasnikov, șeful RAN, a fost inclus în Consiliul de Securitate al Rusiei, ceea ce subliniază importanța cercetării pentru strategia militară a statului. De asemenea, organismele de apărare și tehnologii inovative, precum tehnopolisul „Era”, joacă un rol central în definirea și implementarea cercetării care sprijină producția de armament. Acest lucru arată că Rusia vede cercetarea științifică nu doar ca pe un suport, dar ca pe un pilon esențial al economiei de război.

Rusia utilizează o gamă largă de resurse umane pentru a sprijini producția militară. În afacerea cu forțele de muncă, nu se limitează doar la lucrătorii calificați din industria civilă, ci include și studenți, absolvenți ai școlilor tehnice și chiar condamnați. Utilizarea muncii forțate din rândul deținuților este o practică curentă, iar numărul celor implicați în aceste activități este estimat să crească semnificativ în anii următori, atingând până la 80.000 de persoane în 2025. De asemenea, legile muncii sunt modificate pentru a include mobilizarea forțată a muncii, ceea ce poate implica și recrutarea de imigranți pentru muncile de apărare, deși această practică este încă limitată.

Analizele financiare ale industriei de apărare din Rusia tind să subestimeze cheltuielile reale, deoarece nu iau în considerare sursele suplimentare de finanțare care nu provin direct din bugetul Ministerului Apărării. Bugetul oficial al Ministerului Apărării pentru 2024 este de aproximativ 52 de miliarde de dolari, dar, având în vedere costurile și cantitățile mari de echipamente necesare, valoarea reală a cheltuielilor este mult mai mare. Rostec, gigantul de stat rus, a alocat fonduri proprii pentru dezvoltarea și modernizarea fabricilor de apărare. În Tatarstan, de exemplu, aproape un miliard de dolari a fost investit în 2024 pentru refacerea și extinderea unităților de producție de armament. Acest tip de investiții face parte din strategia Rusiei de a maximiza producția internă și de a reduce dependența de importuri.

În ceea ce privește producția de echipamente militare, Rusia a adoptat o abordare bazată pe utilizarea resurselor existente și adaptarea acestora pentru nevoile de război. Producția de armament, precum tancurile, vehiculele blindate și rachetele, a fost concentrată pe repararea și modernizarea echipamentelor vechi, în loc de crearea de noi unități. De exemplu, în 2023, din cele 2.100 de tancuri livrate către armata rusă, doar 210 erau noi, iar restul erau tancuri modernizate sau restaurate. Aceasta reflectă un proces de eficientizare a producției, în care se prioritizează costurile reduse și eficiența operațională. În ceea ce privește munițiile ghidate, Rusia a înlocuit tehnologiile mai scumpe cu soluții mai ieftine, cum ar fi adaptarea bombelor neghidate din stocurile sovietice pentru a deveni arme ghidate. Utilizarea modulelor de corectare și planificare (UMP) a permis producerea de arme ghidate la costuri mult mai mici decât echivalentele americane, cum ar fi JDAM-urile. De asemenea, Rusia investește în adaptarea și producerea de soluții inovative, cum ar fi kit-uri pentru ghidarea proiectilelor de 155 mm și rachetelor neghidate, ca parte a unui efort continuu de a îmbunătăți capacitatea de producție a armamentului de precizie.

Rusia se concentrează pe dezvoltarea capacităților de producție interne, în special în domeniul materialelor pentru muniții și explozibili. Înainte de 2022, Rusia era un lider mondial în producția de explozibili, dar, odată cu sancțiunile internaționale, a fost nevoită să își adapteze metodele de producție. Un exemplu semnificativ este investiția în tehnologii de producere a nitrocelulozei din lemn și in, pentru a reduce dependența de importurile de bumbac necesar pentru producerea explozibililor. Aceste inițiative se înscriu într-o strategie națională de auto-suficiență și de minimizare a dependenței de piețele externe.

În 2024, Rusia a reușit să producă peste 1,3 milioane de obuze de 152 mm, depășind obiectivele stabilite anterior. De asemenea, a crescut producția de rachete balistice, de la 420 de unități Kh-101 în 2023, la peste 500 în 2024. În același timp, producția de UAV-uri Geran-2 a ajuns la 30 de unități pe zi. Aceste realizări sunt semnificative în contextul războiului prelungit, în care capacitatea de a produce rapid echipamente esențiale devine crucială. În ciuda dificultăților economice și sancțiunilor, industria rusă a reușit să își adapteze rapid procesele de producție, concentrându-se pe optimizarea costurilor și maximizarea output-ului.

În ansamblu, Rusia a demonstrat o capacitate semnificativă de a adapta și mobiliza industria și economia pentru război, cu un accent pe eficiență, adaptabilitate și auto-suficiență. Aceasta se reflectă în creșterea producției de armament și muniții, modernizarea echipamentelor vechi și dezvoltarea de soluții mai ieftine pentru munițiile de precizie. De asemenea, strategia de a folosi resurse umane din diverse categorii, inclusiv muncă forțată și imigranți, și de a investi în tehnologii pentru a reduce dependența de importuri, a permis Rusiei să mențină și chiar să crească producția în fața sancțiunilor și dificultăților economice.

Situația Ucrainei este destul de diferită. În 1991, o parte semnificativă a complexului militar-industrial sovietic se afla pe teritoriul actual al Ucrainei, incluzând peste 3.500 de întreprinderi și organizații științifice implicate în producerea de produse militare și cu dublă utilizare. Acestea includeau aproximativ 700 de întreprinderi, dintre care 205 asociații industriale și 139 de organizații științifico-industriale, cu aproximativ 1,45 milioane de angajați în producția de echipamente militare. Ucraina a fost un jucător cheie în capabilitățile de apărare ale Uniunii Sovietice, producând sisteme avansate precum rachetele balistice intercontinentale (ICBM), inclusiv SS-18 Satan, crucișătoare, portavioane, avioane de transport precum An-225 și An-124, și tancuri precum T-64 și T-80, printre altele. După prăbușirea Uniunii Sovietice, Ucraina a înregistrat o reducere dramatică a sectorului său de apărare. Numărul fabricilor de apărare s-a redus cu mai mult de 50% până în 1993, iar comenzile au scăzut semnificativ. Ucraina a renunțat și la stocul său de arme nucleare strategice, inclusiv 176 de ICBM, ca parte a procesului de demilitarizare post-sovietică.

În această perioadă, industria de apărare a Ucrainei s-a confruntat cu mari provocări. A pierdut comenzi interne semnificative și s-a concentrat pe întreținerea și modernizarea echipamentelor militare din epoca sovietică, mai degrabă decât pe producerea de noi sisteme. Ucraina a devenit rapid unul dintre cei mai mari exportatori de arme din lume, specializându-se în armament de epocă sovietică. De exemplu, fabrica Malyshev a produs 320 de tancuri T-80UD pentru Pakistan între 1996 și 1999, crescând ritmul de producție pentru a îndeplini comenzile externe. Până la începutul anilor 2000, aproximativ 95% din produsele industriei de apărare ale Ucrainei erau exportate, iar o mare parte dintre acestea, inclusiv motoare pentru elicoptere și nave de război rusești, au rămas esențiale pentru capacitățile militare ale Rusiei, chiar și după începerea conflictului Rusia-Ucraina în 2014. În ciuda opririi cooperării militare-tehnice cu Rusia după 2014, Rusia a continuat să depindă de produsele ucrainene, inclusiv de componente cheie pentru rachete și aeronave, evidențiind importanța strategică a industriei de apărare a Ucrainei.

Capacitatea industriei de apărare ucrainene de a supraviețui și de a se adapta a fost inițial limitată de investiții reduse și dependența de comenzile externe, dar supraviețuirea sa a fost asigurată în mare parte de existența unor întreprinderi mari, controlate de stat, și a unei forțe de muncă calificate. Pe măsură ce războiul a escaladat în 2022, industria de apărare a Ucrainei a trecut printr-o schimbare rapidă spre mobilizarea militară. Guvernul ucrainean a alocat fonduri modeste pentru industria de apărare în primii ani ai conflictului, dar acest lucru s-a majorat semnificativ în 2023 și 2024, ajungând la 1,2 miliarde de dolari. Deși aceste fonduri nu au fost suficiente pentru a înființa noi facilități de producție, au fost esențiale pentru reluarea și extinderea întreprinderilor existente, permițând Ucrainei să mențină și să repare atât echipamentele din perioada sovietică, cât și noile sisteme de armament din partea țărilor occidentale.

Până în 2023, Ucraina a triplat producția de arme și echipamente militare, concentrându-se semnificativ pe producția de muniție. De exemplu, Ucraina a început să producă pentru prima dată obuze de 152 mm pentru tunurile autopropulsate sovietice, iar în septembrie 2024 a început să producă obuze de 155 mm pentru sistemele de artilerie ale NATO, cu ajutorul transferului de tehnologie din partea unor state externe. Muniția produsă în Ucraina a fost notabil mai ieftină decât cea produsă de NATO, un obuz de 155 mm costând 1.500 de dolari, comparativ cu 4.000-8.000 de dolari în Vest. În timp ce Ucraina a făcut progrese semnificative în extinderea producției de muniție, creșterea producției de rachete s-a dovedit a fi mai provocatoare. Înainte de invazia la scară largă, Ucraina lucra la restaurarea și îmbunătățirea sistemelor de rachete tactice-operationale, inclusiv Tochka-U și racheta de apărare de coastă Neptune. Aceasta din urmă a fost adaptată în timpul războiului pentru lovituri pe uscat și s-a dovedit eficientă în atacarea unor obiective rusești, inclusiv crucișătorul Moskva în 2022.

Eforturile Ucrainei de a produce rachete au continuat să se dezvolte, cu variante precum Long-Neptune, capabile să lovească ținte aflate până la 1.000 km distanță. Totuși, resursele limitate și accesul restricționat la anumite componente au limitat scala acestor proiecte. Cu toate acestea, Ucraina a desfășurat o serie de programe paralele de apărare, inclusiv pentru rachete balistice și UAV-uri cu motor cu reacție pentru atacuri, estimându-se că producția acestor sisteme va crește semnificativ în 2025. Importanța acestor eforturi pentru rezultatul războiului este demonstrată de resursele pe care Rusia le-a dedicat în continuare pentru a viza industria de apărare ucraineană cu lovituri cu rază lungă. Pentru a reduce amenințările, Ucraina a dispersat activ producția, organizând procesul astfel încât să nu acumuleze cantități semnificative de produse sau componente în același loc.

Războiul în curs a determinat adaptări semnificative în sectorul industriei de apărare a Ucrainei, iar dezbaterea privind relocarea facilităților de producție în structuri protejate și subterane s-a intensificat pe parcursul conflictului. La început, dispersia – împrăștierea locurilor de producție pentru a evita perturbările cauzate de loviturile rusești – a fost abordarea preferată. Totuși, pe măsură ce atacurile aeriene ale Rusiei s-au intensificat, a fost luată în considerare mutarea producției în subteran pentru a proteja infrastructura esențială. Această strategie a avut ca scop atât menținerea producției, cât și asigurarea continuității acesteia într-un mediu extrem de contestat.

În primele etape ale războiului, multe dintre companiile private ucrainene au trecut la producția de echipamente de apărare. Deși motivațiile lor financiare erau limitate, aceste companii au fost esențiale pentru sporirea capacităților de apărare ale Ucrainei. Un exemplu notabil este dezvoltarea rapidă a vehiculelor aeriene fără pilot (UAV). Pe măsură ce în 2022 s-a demonstrat că UAV-urile erau esențiale pentru recunoaștere și atacuri, Ucraina s-a confruntat cu dificultăți în a achiziționa suficiente sisteme robuste de pe piața internațională. Această lacună a determinat apariția unui ecosistem intern de fabricare a UAV-urilor. Sectorul, care cuprinde mai mult de 120 de companii, este împărțit în trei categorii:

În prima categorie se află companiile de top, care dispun de expertiză tehnică pentru a proiecta, produce și actualiza UAV-uri avansate, capabile să funcționeze într-un mediu electromagnetic contestat. Aceste companii colaborează strâns cu unități ale Forțelor Armate ale Ucrainei, ceea ce permite prototipurilor să fie testate rapid și rafinate.

A doua categorie cuprinde companii care proiectează și produc UAV-uri mai simple, moderat eficiente, adesea bazate pe proiectele companiilor mai capabile. A treia categorie este formată din companii care copia designuri simple și de succes de UAV-uri, dar neavând capacitatea de a inova tehnologii avansate. Majoritatea companiilor fac parte din această categorie.

În ciuda ineficiențelor în scalarea producției și a costurilor de operare ridicate din cauza fragmentării sectorului, Ucraina a reușit să crească producția de UAV-uri la peste 100.000 de unități pe lună până în 2024. Acest ciclu rapid de producție este un exemplu al rezilienței industriei de apărare a Ucrainei, care nu se limitează doar la UAV-uri. De exemplu, companiile private au inovat în domeniul apărării aeriene cu sisteme precum Sky Fortress—o rețea distribuită de senzori acustici folosită pentru a detecta și urmări țintele aeriene, esențială pentru coordonarea operațiunilor de apărare aeriană.

Companiile private au început, de asemenea, să producă sisteme militare complexe, cum ar fi vehicule blindate și artilerie. De exemplu, în 2024, compania privată ucraineană KZVV a început să producă 15 sisteme de artilerie autopropulsate Bohdana pe lună, depășind producția Franței de obuzele autopropulsate CAESAR. Aceste eforturi au transformat complexul industrial de apărare al Ucrainei într-un sector economic critic, implicând 500 de întreprinderi și angajând aproximativ 300.000 de persoane.

În ciuda progreselor impresionante ale industriei de apărare a Ucrainei, restricțiile financiare rămân un obstacol semnificativ. În 2024, doar 6 miliarde de dolari din bugetul de apărare de 40 de miliarde de dolari au fost alocate pentru achiziționarea de armament, în timp ce restul a fost destinat salariilor și altor cheltuieli operaționale. Pentru a rezolva aceste lipsuri financiare, Ucraina a căutat parteneriate internaționale și joint ventures. De exemplu, Danemarca a finanțat producția a 18 sisteme de artilerie autopropulsate Bohdana, iar Lituania a promis 10 milioane de dolari pentru producția de rachete-drone ucrainene. În plus, Ucraina a participat la licitații pentru achiziționarea de arme organizate de Marea Britanie și Letonia, integrându-se și mai mult în lanțurile de aprovizionare internaționale de apărare.

Finanțarea din partea partenerilor străini nu doar că ajută la reducerea poverii financiare a Ucrainei, dar și sprijină economia, asigurând stabilitatea locurilor de muncă în producția de apărare. Modelele de joint venture pe termen lung au avantaje semnificative. În primul rând, acestea permit guvernelor occidentale să comande de la proprii lor producători industriali. Totodată, costurile de producție pot fi reduse prin fabricarea unor componente ale unui sistem în Ucraina. Acest lucru permite, de asemenea, adăugarea de elemente sensibile – cum ar fi unitățile de ghidaj – în armele care au în principal structuri și subsisteme fabricate în Ucraina. În cele din urmă, există oportunitatea de a crea o punte de legătură între sistemele din perioada sovietică și cele din standardele occidentale, permițând întreprinderilor ucrainene să concureze cu Rusia pentru contracte la nivel mondial.

Un exemplu relevant în acest context este reprezentat de proiectele legate de apărarea aeriană. Datorită lipsei de muniție pentru sistemele de apărare aeriană de tip sovietic, care sunt încă în uz în Forțele Armate ale Ucrainei, sistemele Buk și Kub sunt adaptate pentru a putea utiliza rachetele anti-aeriene AIM-7 Sparrow. NATO are un interes semnificativ în menținerea producției pe scară largă de rachete aer-aer, având în vedere importanța centrală a puterii aeriene în strategia sa de război. Mai mult, acest proiect este deosebit de important, deoarece demonstrează cum cooperarea între industriile de apărare ucrainene și cele occidentale poate găsi soluții care permit înlocuirea rolului Rusiei pe piața pentru mentenanța sistemelor sovietice, chiar și în condițiile în care Rusia deține un monopol complet. Ucraina a reușit să își sporească semnificativ producția industrială de apărare cu ajutorul partenerilor săi internaționali.

Doi factori critici au contribuit la această expansiune: rezerva mare de resurse umane disponibile datorită nivelului înalt de specializare necesar pentru producția industrială de apărare din anii 1990 și controlul semnificativ al guvernului asupra sectorului de apărare, care a permis o pivotare rapidă a activităților. Totuși, accesul la capital a fost o limitare majoră a producției și inovației în domeniul apărării, atât înainte, cât și în timpul invaziei rusești. Întrebarea este dacă puterea pieței din partea partenerilor internaționali ai Ucrainei poate fi utilizată pentru a extinde capacitatea de producție a Forțelor Armate ale Ucrainei.

Comparând răspunsurile industriale ale Rusiei și Ucrainei la invazia la scară largă din 2022, se pot extrage lecții importante despre cum să transformi eficient investițiile în producție industrială de apărare. Aceste lecții se referă la finanțare, capacitatea latentă, nivelul de control guvernamental și reglementările produselor care ies din procesul de producție. În ceea ce privește pregătirea, o diferență clară între Rusia și Ucraina este că Moscova a avut un plan de mobilizare și stocuri din care să extragă. Planul de mobilizare includea schimbări legislative. Procesul de mobilizare industrială din Rusia a fost în mare parte un succes. Ucraina nu a avut un plan clar de mobilizare, dar avea multe dintre mecanismele necesare din cauza moștenirii sovietice, ceea ce i-a permis să implementeze un nivel de mobilizare industrială, deși la o viteză mai mică. Statele europene fie nu aveau un plan, fie nu l-au activat. De asemenea, nu aveau datele necesare pentru a dezvolta și implementa rapid un plan. Această lipsă de pregătire a însemnat că statele europene au fost lente și au făcut multe greșeli. Lecția este simplă: statele membre NATO trebuie să aibă anexe industriale la planurile lor de apărare națională, iar acestea ar trebui să fie clarificate între membri.

Contrastul în ceea ce privește implicarea guvernului în procesele militare-industriale este, de asemenea, important. În Rusia și Ucraina, guvernul a păstrat un control extrem de mare asupra întreprinderilor de apărare, ceea ce le-a permis să răspundă rapid la directivele guvernamentale. În Statele Unite, legea permite guvernului să direcționeze companiile să deservească industriile de apărare, iar domenii cheie, cum ar fi producția de muniție, rămân parte a Departamentului Apărării. Aceste aranjamente au făcut posibilă extinderea semnificativă a producției. Alte țări, cum ar fi Franța, unde guvernul păstrează un control semnificativ asupra industriilor de apărare, au reușit, de asemenea, să îndeplinească majoritatea obiectivelor de creștere a producției, cu o creștere a producției de sisteme de artilerie și o creștere constantă a producției de proiectile, deși planurile lor nu au fost foarte ambițioase.

Mai mult, guvernele nu au stimulat industriile private să acționeze constructiv. Refuzul de a oferi comenzi pe termen lung sau de a consolida comenzi, de exemplu, a făcut dificil pentru companiile de apărare să justifice riscul de a-și extinde capacitatea, mai degrabă decât de a extinde cărțile de comenzi existente. Lipsa implicării guvernamentale în multe părți ale lanțului de aprovizionare a făcut ca guvernele să nu aibă datele necesare pentru a înțelege unde extinderea capacității ar permite cel mai eficient creșterea producției. Comenzile de proiectile fără investiții în chimia specială, de exemplu, au dus la creșterea prețurilor mai mult decât la creșterea producției. În același timp, guvernele nu au creat sau aplicat mecanisme legale care le-ar fi permis să impună un sens al misiunii asupra industriei de apărare. Având în vedere că guvernele sunt clienții acestor întreprinderi și că investițiile din afaceri private sunt limitate, este evident că statul nu a exercitat controlul pe care l-ar fi putut.

Capacitatea operațională generală este, de asemenea, relevantă pentru pregătirea industrială. În Rusia, existau rezerve semnificative care puteau fi redirecționate în industriile sale de apărare: industriile civile au fost direcționate către sectorul de apărare. În Ucraina, de asemenea, existau capacități semnificative nefolosite ale bazei industriale de apărare înainte de invazia la scară largă. Mai important, ambele țări aveau rezerve semnificative de oameni de știință și ingineri calificați cu experiență în sectorul de apărare, care puteau fi aduși înapoi în industrie. Acest lucru a fost esențial pentru Ucraina.

Peisajul financiar a fost, de asemenea, diferit. Rusia a făcut investiții masive în industriile de apărare, depășind cu mult fondurile alocate apărării în bugetul de stat. Astfel de investiții reprezintă mobilizarea parțială a economiei pentru război, ceea ce i-a permis Rusiei să își extindă și să modernizeze semnificativ întreprinderile industriale pentru apărare, deși acest lucru a fost realizat în defavoarea altor sectoare economice, inclusiv învățământul și sănătatea. Multe dintre investiții au fost destinate extinderii facilităților de producție. Se anticipează că, în 2026, fondurile vor fi redistribuite altor ministere, dar acest lucru nu va reduce nivelul comenzilor plasate cu întreprinderea industrială de apărare. Ucraina avea capacități de producție generale similare și un control semnificativ al statului asupra sectorului. Totuși, guvernul nu a trecut la o mobilizare completă. Lipsa fondurilor pentru sector rămâne, de asemenea, un factor limitativ major în extinderea întreprinderilor de apărare critice și în scalarea producției.

În plus, în cazul Ucrainei, libertatea de a testa echipamentele în condiții de luptă, precum și accesul ușor la zone de antrenament, a permis dezvoltarea rapidă a cercetării și dezvoltării atât pentru întreprinderile de apărare ucrainene, cât și pentru cele europene. În același timp, eșecurile de securitate la întreprinderi le-au expus la riscuri semnificative din partea serviciilor speciale ruse, iar gestionarea informațiilor și abordarea privind drepturile de proprietate intelectuală în timpul războiului au redus, într-adevăr, disponibilitatea de colaborare din partea partenerilor internaționali și accesul la capitalul de investiții.

În concluzie, experiența Ucrainei în extinderea producției de apărare în timpul invaziei rusești arată cât de importantă este combinația dintre controlul statului asupra industriei și inițiativa privată. Deși Ucraina a reușit să mobilizeze rapid forța de muncă și capacitățile existente, lipsa resurselor financiare a limitat creșterea accelerată a producției. Prin comparație, Rusia a beneficiat de investiții masive și de o mobilizare economică parțială, canalizând resurse semnificative către industria de apărare, chiar cu prețul sacrificării altor sectoare vitale. În timp ce Ucraina a mizat pe flexibilitate, inovație rapidă și colaborare cu sectorul privat, Rusia a utilizat o mobilizare centralizată și resursele existente pentru a extinde producția într-un ritm mai susținut. Colaborarea strânsă între industria ucraineană și partenerii occidentali a permis adaptarea unor sisteme vechi cu tehnologii moderne, reducând dependența de Rusia. Totuși, problemele de securitate și lipsa fondurilor rămân provocări majore. Lecția principală este că o industrie de apărare eficientă necesită nu doar voință politică și resurse, ci și mecanisme clare de colaborare, protecția inovației și investiții strategice susținute pentru a putea face față unui conflict de durată.