Se pare că lumea se schimbă prea rapid și într-o direcție în care nu ne place, nouă, europenilor, implicit și românilor. Mă refer la cei cu posibilități de înțelegere a realităților geopolitice și implicațiilor acestora, nu la cei reduși la aderarea și la urmarea unor sloganuri simpliste emise de un mesia cu o slabă pregătire în domeniu, dar cu aderență la masele fără pregătire, cunoaștere a istoriei și a relațiilor internaționale și geopolitice. Mă voi referi în această analiză și la modul în care liderul de moment al celei mai mari puteri economice și militare din lume a decis să-și submineze chiar baza acestei puteri și ce ar trebui europenii să facă pentru e evita să fie angrenați într-un haos geopolitic pe care nimeni nu ar avea cum să îl controleze. Și cum să poată face față și să treacă peste crizele ce se prefigurează dacă administrația americană continuă procesul de auto-distrugere a puterii americane, fiindcă, cel puțin declarativ, cam la asta s-a înhămat, iar primele sale acțiuni au cam confirmat trendul.

Erodarea puterii americane

În sensul că într-o lună de la preluarea celui de-al doilea mandat a reușit să-și transforme principalii aliați, dacă nu încă în adversari, cel puțin în state care privesc SUA ca și un aliat nesigur, erodând chiar baza de putere a SUA. Fiindcă Statele Unite sunt puternice militar și economic, dar datorită aliaților sunt puterea de necontestat din prezent. Spre exemplu, după atacurile de la 11 septembrie 2001, SUA a activat Articolul 5 din carta NATO și toate statele membre i-au fost alături, plus cele candidate. Dar și alte state, nu numai cele aliate Americii, dar și altele, astfel că SUA în războiul contra terorismului s-a putut baza pe o coaliție de peste șaizeci de state care, în măsura posibilităților, au sprijinit-o în această campanie internațională care nu s-a rezumat numai la Afghanistan și apoi Irak, ci a cuprins întreaga lume arabă și chiar în Asia de sud-est, în Indonezia și Filipine, împotriva tuturor grupărilor teroriste afiliate Al-Queda sau suspectate de legături cu aceasta. Și doar în urma acestor acțiuni nu am mai avut atacuri teroriste de amploare în SUA și Europa. Întrebarea este dacă la ora actuală, după derapajele lui Trump și ale echipei lui, SUA ar mai putea aduna la nevoie o astfel de coaliție?

Statele Unite erau recunoscute nu numai ca și o mare putere militară, componenta de hard-power, ci și ca una generoasă, care respecta valori și principii pe care le promova și susținea peste tot, apărând ea însăși, prin exemplul propriu, ca o cale de urmat. Și îi sprijinea și încuraja pe toți cei care tindeau să împărtășească aceleași valori, și o făcea cu generozitate, fiindcă puterea economică îi permitea. Fiindcă e mai ușor să câștigi hearts and minds decât să fi nevoit să lupți împotriva lor. Iar asta o făcea arătându-și generozitatea față de cei în nevoie, susținând o serie de programe de ajutor în toată lumea, mai cu seamă în țările sărace. Este o componentă importantă a soft-power-ului, noțiune explicată pe larg de Joseph S. Nye.

Dar primul lucru care l-a făcut administrația Trump a fost tăierea unui important pilon al acestui soft-power, respectiv agenția USAID, care ajuta numeroase comunități din întreaga lume, în principal în țările sărace de unde se pot recruta cu ușurință elemente teroriste. Motivația a fost că parte din bani au fost deturnați sau folosiți spre proiecte care nu prea le aveau cu ajutorul, ci mai cu seamă cu un soi de propagandă. Dar este un motiv să oprești întregul program de asistență umanitară? Nu ar fi trebuit făcut mai întâi un audit și să se închidă tocmai acele programe ce nu corespundeau cu cerințele noii administrații, nu întreg USAID? Fiindcă nu aveau cum să fie un procent important din întreg programul, mai cu seamă după exemplele ce ni s-au dat. Este ca și cum în loc să cureți crengile uscate, tai tot copacul. Și asta a fost o lovitură în imaginea Americii în lume, o lovitură grea dată soft-power-ului american. A urmat retragerea finanțării pentru OMS și alte organizații, ca și cum SUA s-ar fi decis brusc că nu are nevoie de o imagine bună în întreaga lume, fiindcă nu o mai interesează ce se întâmplă acolo, mai cu seamă în lumea a treia.

Dar loviturile asupra bazei puterii americane nu s-au oprit aici, ci chiar s-au intensificat, de data acesta fiind vorba de principalele state aliate ale SUA, respectiv cele din NATO și UE. În care a intrat cu bocancii, declarând că dorește ca și Canada să devină al 51-lea stat al SUA și Danemarca să cedeze Groenlanda americanilor. Asta pe lângă revendicarea Canalului Panama și pretenția redenumirii Golfului Mexic ca și Golful America. Ultima pretenție pare de domeniul hilarului, în ideea cu ce se preocupă administrația americană. Bine, Google și alții care furnizează hărți online au ales o cale de împăciuire, respectiv pe hărțile vizualizate din SUA apare Golful America, iar pe cele din restul lumii, Golful Mexic, doar pentru a-i împăca orgoliul lui Trump și a nu-și pune lumea în cap. Referitor la Canalul Panama, Trump a motivat că navele americane sunt taxate triplu, o altă minciună printre multe altele, tarifele sunt aceleași, dar marina americană beneficiază de gratuitate la traversarea canalului.

Dar retorica referitoare la Canada și Danemarca este mai îngrijorătoare, ambele state fiind membre NATO și aliate cu SUA. Canada este principalul partener economic și cel mai bun vecin pentru SUA, de fiecare dată când americanii au avut nevoie, Canada i-a susținut necondiționat. Iar să încerci să le impui o uniune pe care ei nu o doresc este absurd. Dacă ei ar fi vrut sau ar vrea să se unească cu SUA, ar fi existat mișcări în acest sens, poate chiar referendumuri, nu este nevoie să încerci să impui un lucru, mai ales că regimul de circulație între cele două țări este unul foarte lejer, asemănător cu cele dintre țările UE. O astfel de cerere nu își are locul, iar insistența nu face decât să răcească relațiile cordiale existente până acum între cele două țări. Dar mult mai gravă este situația cu Danemarca, care deține Groenlanda. Motivația lui Trump este de natură a securității în zona arctică, o posibilă viitoare zonă de confruntare pentru resursele Arcticii în contextul încălzirii globale care face zona mai accesibilă. Dacă americanii se tem de posibilele confruntări cu Rusia pe această regiune, ar fi suficient să ceară Danemarcei acceptul stabilirii unor baze militare suplimentare pe teritoriul Groenlandei, așa cum au existat ele în timpul Războiului Rece, iar Danemarca ar fi fost de acord. Dar nu poți să ceri Danemarcei să-ți vândă Groenlanda, dacă ei nu vor. Din nou absurd, dar nu pentru Trump.

Au urmat la rând țările UE și implicit și NATO. În contextul conferinței de securitate de la Munchen, apoi prin deschiderea negocierilor directe cu Rusia în cel mai nepotrivit moment. Plus declarațiile care excludeau Ucraina și europenii de la aceste negocieri și care au lăsat o impresie profundă și nefavorabilă aliaților din UE și NATO, cei mai apropiați aliați ai SUA. Aceștia încep să-și pună serioase întrebări asupra intențiilor americane, dar și asupra angajamentelor SUA asumate prin Carta NATO. Ori, indiferent cine ești și cât de puternic crezi că ești, nu îți tratezi aliații într-o astfel de manieră, dacă vrei să fi respectat. Și ajutat la nevoie. Despre chestiunea ucraineană și europeană voi vorbi mai încolo.

Cert este că ceea ce a făcut Trump în prima lună din al doilea său mandat nu are echivalent în întreaga istorie americană. Și nu în sens pozitiv.

Noul mare antistrateg

Am spus despre Putin în analizele anterioare că poate este cel mai mare antistrateg din istorie. Într-o singură zi, 24 februarie 2022, când a invadat deschis Ucraina, a aruncat la gunoi întreaga strategie sovietică și rusă din ultimii 77 de ani, de la Stalin încoace, ce avea doi piloni de bază: scoaterea americanilor din Europa și provocarea de disensiuni între europeni, în așa fel încât să poată fi o pradă ușoară pentru sovietici/ruși. În ultimii trei ani de război a obținut exact contrariul, americanii și-au consolidat prezența în Europa, iar europenii au fost mai uniți ca oricând contra Rusiei. Mai mult, pe motiv că NATO se apropie de granițele Rusiei, cerea la începutul lui 2022 ca aceasta să se retragă la frontierele din 1997, a obținut contrariul, aderarea Suediei și Finlandei la NATO, crescând puterea organizației și adăugând 1300 de kilometri de frontieră comună cu NATO. Mai mult, Marea Baltică devenea un lac NATO, Rusia nu mai are decât o mică ieșire la Sankt Petersburg și micul litoral al enclavei Kalinigrad. Mai important, armata rusă, considerată până atunci a doua armată a lumii după cea americană, s-a dovedit un colos cu picioarele de lut, înregistrând în trei ani de război pierderi enorme, atât în oameni, cât și în material militar, ajungând să golească imensele rezerve de pe vremea URSS. Iar economia este pe cale să intre în colaps în câteva luni, după cum însuși Trump a afirmat.

Iar când Rusia este pe cale să cedeze și Putin să iasă din istorie, iată că vine Trump să îi arunce un colac de salvare. Iar asta îl califică ca pretendent la titlul de cel mai mare antistrateg din istorie.

Fiindcă odată ce adversarul declarat al NATO și al SUA (Putin a declarat NATO și SUA ca inamic, nu invers) este pe cale să fie învins, poate fi o strategie să îi oferi o cale onorabilă de ieșire pentru a-l folosi în viitor, au mai fost cazuri în istorie. Zic o cale onorabilă de ieșire, o înfrângere mai îndulcită, dar tot o înfrângere, din care să poți trage foloasele cuvenite. De genul celei oferite Germaniei de Vest după 1945. Dar nu să îi oferi victoria pe tavă, ca și cum ar fi ieșit victorios, deși este aproape bătut și la capătul puterilor, și în același timp să-ți dezamăgești aliații în așa măsură încât să-și piardă total încrederea în tine. E ca și cum după trei ani de război în Coreea (1950-1953), în care SUA a luptat alături de aliați și sud-coreeni contra invaziei nord-coreene comuniste, SUA să se înțeleagă brusc cu Kim Ir Sen să îi dea jumătate din Coreea de Sud pe care el nu reușise să o mențină în schimbul unor beneficii economice. Bine, paralela poate fi puțin forțată, fiindcă în Ucraina SUA și NATO nu au pierdut niciun militar, ci doar au furnizat arme ucrainenilor, dar cu atât mai mult, de ce să cedezi când nu ai pierderi umane deloc și adversarul este într-o poziție dificilă, aproape de colaps? Repet, chiar Trump a spus că economia rusească este aproape de colaps. De ce să renunți la avantaje strategice, ba mai mult, să îți subminezi proprii aliați, pierzând încrederea lor?

Fiindcă toate alianțele se bazează pe încrederea între aliați. Când intri într-o alianță, ai încredere că ceilalți membri ai alianței te vor sprijini la nevoie, la fel cum ei au încredere că tu îi vei sprijini la nevoie. Asta este esența alianței. Dar când aliații nu mai au încredere în tine apar primele fisuri ale alianței. Și de aici până la destrămarea acesteia nu este cale prea lungă. Iar asta tocmai a făcut Trump, a semănat germenii neîncrederii în NATO. Pe lângă faptul că a lovit și erodat chiar bazele puterii americane, deși generalii profesioniști responsabili i-au atras atenția că fără aliații europeni SUA nu au cum să-și proiecteze puterea și interesele în Asia și zona arctică.

Dar el continuă politica de erodare a puterii americane lovind în aliați, în loc de inamici. Este o contraperformanță greu de egalat, care aruncă la gunoi toată politica americană din ultimii 120 de ani, de la președintele Theodore Roosvelt (președinte de la 1901 la 1908) care a impus SUA ca și putere mondială. Și toate acestea în doar 30 de zile.

De aceea spun că Donald Trump este un competitor serios al lui Vladimir Putin pentru titlul de cel mai mare antistrateg din istorie.

Posibile motive?

Au curs și vor mai curge râuri de cerneală din partea analiștilor care caută și vor continua să caute motivele pentru care Trump face ce face și ce este în spatele unor astfel de decizii cel puțin ciudate, ca să folosesc un termen moderat. Adevărul este că nimeni nu știe exact ce se întâmplă la vârful deciziei administrației americane, fapt care face actualul moment cu atât mai periculos prin imprevizibilitatea sa. Iar Trump continuă același trend catastrofal pentru SUA și pentru întreaga lume. Am vorbit într-o analiză anterioară despre cutremurele geopolitice (vezi https://karadeniz-press.ro/anul-2025-si-noul-cutremur-geopolitic-major/ ), dar acțiunile lui Trump ne duc cu gândul la un cutremur geopolitic mai mult decât major, la unul devastator, dacă continuă în direcția în care a început în primele sale 30 de zile din acest mandat.

Întrebarea de bază este de ce? Care este motivul pentru care Trump decide un curs al istoriei atât de neașteptat, cu cât este clar defavorabil și contrar intereselor majore ale Statelor Unite? Sunt două posibile variante, ori Trump nu știe, ori știe și face asta în cunoștință de cauză. Nu voi încerca să dau un răspuns, nimeni nu poate încă, dar voi analiza câteva posibile motivații, fără să am pretenția că sunt infailibile.

Trump a promis în campania sa electorală o Epocă de Aur (Golden Age) pentru America, chiar în discursul său inaugural a spus că Epoca de Aur tocmai a început. Pentru noi, românii, mai cu seamă cei născuți înainte de 1989, termenul de Epoca de Aur are conotații extrem de negative, fiindcă propaganda comunistă de atunci numea așa vremurile în care trăiam, respectiv frig, foame, statul ore în șir la cozi pentru un pachet de unt, propagandă deșănțată despre cel mai iubit fiu al poporului și soția sa, savant de renume mondial etc. Pentru toate popoarele lumii, în miturile lor, a existat o epocă de aur în trecut, o epocă de prosperitate la care trebuie să se raporteze și spre care trebuie să tindă pentru a readuce acea epocă de aur din trecut în prezent. Pentru noi, românii, epoca de aur este prezentată ca fiind România interbelică, România Mare, deși din punct de vedere politic și economic nu era chiar o epocă de aur. Guvernele se succedau unul după altul, stabilitatea politică nu exista, dar economic am crescut mult, în ciuda crizei economice din 1929-1933, dar nu destul. Spre comparație, despre creșterea economică, acum noi suntem chiar într-o epocă de aur, PIB-ul României a crescut de șase ori mai mult în doar 35 de ani, performanță unică în istoria României. Și nu mai vorbim de alte avantaje pe care le vedem clar, câți români își permiteau concedii în străinătate în 1990 și câți își permit acum? Dar în 1938?

Dar nu despre asta vorbim, ci de faptul că Trump a promis o Epocă de Aur americanilor dacă este ales. Dar despre ce epocă de aur poate vorbi el, din moment ce americanii sunt permanent într-o epocă de aur, au crescut economic permanent în ultima sută de ani, nivelul lor de trai s-a îmbunătățit constant, an de an, incomparabil cu alte state din Europa sau întreaga lume. Deci, ce epocă de aur poate promite Trump?

Nu are ce, de aceea merge pe alte promisiuni electorale, și plusează pe ideea de Canada, Groenlanda, Canalul Panama sau Golful Mexic, ca să satisfacă egoul alegătorului american că va face America Mare din Nou (MAGA), deși America a fost mare și respectată întotdeauna. De aceea merge cu ideea de a mări America pe cele menționate, respectiv Canada, Groenlanda, Canalul Panama și altele. Fiindcă consideră că trebuie să pluseze și să facă mai mult pentru a justifica acest MAGA.

Dar problema lui Trump este alta, de altă natură, respectiv faptul că el este din start un afacerist fără scrupule și nu are niciun fel de concepție sau pregătire ca și politician sau strateg de nivel mediu, cu atât mai puțin ca și decident al politicii celei mai puternice națiuni de pe Terra. În ideea că mai bine de 50 de ani a negociat doar în afaceri, dar nu în chestiuni internaționale. Fiindcă în afaceri negociezi, închei sau nu afacerea, dar de cele mai multe ori nu te mai întâlnești cu cel cu care ai negociat anterior. El merge pe ideea că în negociere există doar win-lose, nu există win-win. Dar în afacerile internaționale este altfel, iar dacă negociezi azi cu cineva, mâine va trebui să faci la fel, fiindcă statele nu pleacă, ci rămân pe loc, acolo unde sunt.

Vorbeam de încredere, cum ar putea avea încredere statele baltice în Rusia din moment ce au fost invadate și ocupate de aceasta de nenumărate ori? Sau Polonia, împărțită de trei ori de către Rusia? Sau România, invadată de 12 ori de către Rusia în ultimii 300 de ani? Toate acestea îi sunt indiferente lui Trump, care vede doar o negociere de tip win-lose, adică unul trebuie să câștige și unul să piardă.

Pierderea încrederii va afecta fără îndoială și relația cu aliații din Asia-Pacific, deoarece aceștia, văzând cum se comportă Trump cu europenii, vor începe să-și pună întrebări despre SUA și vor căuta ale aranjamente de securitate slăbind poziția americană de aici, ceea ce face ca pretenția că SUA se concentrează pe rivalitatea cu China să devină desuetă, pe motiv că aliații din regiune se vor reorienta, nemaiavând încredere în SUA.

A doua problemă a lui Trump este egoul său imens, în ideea că, dacă a reușit în afaceri, se pricepe la toate. Așa că a renunțat la consilierii săi din primul mandat, care îl sfătuiau și îl mai țineau în frâu, și s-a înconjurat de yes-mani și incompetenți în al doilea mandat, astfel că avem această situație nenorocită. Și el face ce crede, dar nu este nimeni lângă el capabil să îl sfătuiască și să îl tempereze, o situație în oglindă cu cea a lui Putin, care și el este înconjurat doar de lingăi care îi aprobă imediat orice tâmpenie și nu au curajul să îi descrie situația reală a Rusiei nu numai pe frontul din Ucraina, ci și cea din interior, a economiei și a societății.

Astfel, Trump, ca și Putin, se crede cel mai deștept și că el este singurul care poate rezolva problemele Americii și ale lumii întregi, și doar el știe cum să o facă, fără să asculte de alții care ar putea fi glasul rațiunii. O situație extrem de periculoasă, practic furtuna perfectă care ar putea arunca lumea în haos.

Motivația economică

Trump a promis prea multe și încearcă să realizeze măcar ceva din ce a promis. Nu intru în toate promisiunile lui Trump, ci mă concentrez strict pe cele care ar putea oferi o explicație asupra comportamentului său, fără să am pretenția că le pot aborda pe toate.

Una din problemele mari ale SUA este deficitul comercial negativ față de alte state, inclusiv față de UE. Trump vede asta prin perspectiva tarifelor vamale care sunt dezavantajoase americanilor pe unele categorii de produse și consideră că poate remedia acest aspect prin creșterea taxelor de import pentru unele produse europene. De exemplu, la mașini, SUA au taxe de import de 7% față de europeni, pe când europenii au taxe aproape duble. Americanii și-au asumat acest nivel de taxare, nimeni nu îi împiedică să renegocieze acest aspect dacă consideră, fie să crească nivelul taxării americane, fie ca europenii să scadă nivelul taxării lor de import pentru mașinile americane. Toate acestea se puteau realiza prin discuții și negocieri bilaterale, fără scandal, dar Trump s-a băgat cu capul înainte ca un taur furios urlând că UE așa și pe dincolo și mergând pe șantajul colateral cu Ucraina și NATO. Ori, nu așa tratezi cu aliații, pui pe masă ce te doare și ce te deranjează, apoi negociezi, nu urli și ameninți că te retragi din aranjamente de securitate și apoi aștepți ca aliații să cedeze pe aspecte economice. Așa ceva nu se face între aliați, că de aceea suntem aliați. Dar acesta este stilul lui Trump și unii consideră că toate aceste ieșiri și acțiuni sunt o modalitate de negociere în forță.

Chestiunile de natură financiară pot fi și explicația închiderii unor programe de tipul USAID și altele, plus eficientizarea administrației făcută de Elon Musk. Dar când erodezi baza soft-power-ului american să economisești ceva bani, asta duce la un izolaționism urmat de o creștere ulterioară a cheltuielilor, dar pe Trump nu pare să-l preocupe asta. Iar eficientizarea făcută de Musk este criticabilă, în ideea că mai întâi trebuia făcut un audit și văzut ce merge și ce nu merge, nu tăierea la grămadă cu toporul, astfel că personal critic a fost concediat, respectiv cel care face ca lucrurile să meargă. Adică, ca să economisești bani sacrifici siguranța națională. Mă întreb dacă tot așa procedează Elon Musk în companiile sale.

O nouă strategie?

Unii consideră că Trump dorește să slăbească UE ca să nu mai fie un competitor economic pentru SUA, și de aceea intenționează să salveze Rusia și să o ridice. Afirmația nu prea rezistă, deoarece UE, respectiv europenii, se bazează pe siguranța lor pe americani, având o relație strânsă din care și Statele Unite au de câștigat, iar torpilându-i pe europeni și relația specială cu ei, întărești Rusia mai mult decât e cazul și o transformi dintr-un stat aproape de colaps care nu mai reprezintă un pericol pentru continentul european, un rival primejdios și imprevizibil ca și cel cu care SUA s-a confruntat timp de 45 de ani în Războiul Rece.

Ori, comparația cu manevra lui Nixon și Kissinger din 1974 nu ține la ora actuală. Atunci, ca să slăbească blocul comunist, SUA a reluat relațiile cu China comunistă spre a o îndepărta de URSS. Diferențele sunt majore. Atunci Mao Zedung și URSS se aflau deja în poziții antagoniste, chiar au avut câteva confruntări militare de graniță în 1969. Dar acum China susține regimul lui Putin discret, și o face discret pentru a nu atrage sancțiunile economice occidentale, în primul rând americane. Dar dacă americanii îl susțin direct pe Putin, de ce nu ar face-o și China oficial și într-o măsură mult mai mare? Și astfel se ajunge la o comuniune de interese între China și SUA pentru Rusia și în dauna Europei. Halal confruntare cu China pentru care se pregătesc americanii, nu? Și apoi ce garanție ar avea SUA că Rusia îi va fi recunoscătoare și se va opune Chinei? Dimpotrivă. Deci argumentul cade.

Toate acestea denotă o orbire strategică de neimaginat la vârful administrației americane. Iar negocierile începute la Riad în Arabia Saudită par să confirme această idee. Sigur că încă nu putem vorbi de negocieri, ci doar de prime contacte în care părțile îți fac cunoscute pozițiile, temele de negociere (e vorba de mai multe capitole, nu numai Ucraina), de asemenea se avansează un calendar probabil al următoarelor runde de întâlniri la care vor începe negocierile propriu-zise. Deci, ce s-a spus la Riad sunt pozițiile inițiale, de la care se începe negocierea, și de la care fiecare va trebui să lase ceva ca să reușească negocierile. Dar îngrijorător este faptul că partea americană a pornit cu stângul, respectiv a lăsat unele concesii care nu trebuia să le facă decât în urma unor negocierilor intense, nu să lase de la ei în deschidere și fără să obțină nimic în schimb. Mă refer la accederea Ucrainei în NATO și revenirea la frontierele din 1991. Iar asta ne arată că Trump nu este chiar așa bun negociator pe cât se spune. Aflăm că rușii au venit cu pozițiile maximale, ca de obicei, respectiv aceleași poziții ca în ianuarie 2022, de parcă nu ar fi suferit pierderile a trei ani de război, respectiv retragerea NATO la frontierele dinaintea lui 1997. Iar asta îi pune pe americani într-o poziție inferioară la startul negocierilor, fiindcă rușii au mai mult spațiu de manevră din care să iasă. Este o greșeală foarte mare pentru o superputere care are din start toate avantajele, dar nu și le pune în valoare.

Desigur, la Riad a fost doar deschiderea fără vreun angajament de vreo parte, dar observăm că SUA s-au pus fără a fi nevoie într-o poziție mai slabă decât Rusia. Poate pentru a-l încuraja pe Putin să continue negocierile? Poate fi vorba de vreo stratagemă a lui Trump, pe lângă pozițiile de contră cu aliații europeni, tocmai pentru acest scop, să-l facă Putin să vină la negocieri? Nu știm încă, dar consider că riscul este foarte mare, în ideea că pentru a-l face pe Putin să accepte negocieri îți subminezi aliații, ceea ce duce la o scădere a încrederii în SUA.

Încă nu putem ști, doar viitorul ne va spune. Cert este că negocierile pot dura luni sau ani de zile, și nu este nimic sigur, dacă se va ajunge la o înțelegere. Sau dacă înțelegerea (dacă se va ajunge la ea) va putea fi acceptată în primul rând de ucraineni, și apoi de europeni. Cert este că Trump se joacă nu numai cu focul, ci și cu viitorul, nu numai al Ucrainei și Europei, ci și al statutului SUA de putere dominantă pe mapamond.

Posibile scenarii

Cât vor dura negocierile războiul va continua, fără îndoială. Asta poate însemna, după cum spuneam, nu numai luni, ci poate ani de zile. Iar mersul negocierilor va fi în mod sigur influențat și de mersul războiului din Ucraina.

Ar trebui să revenim la Trump și războiul din Ucraina. Trump a promis în campania sa electorală că va încheia războiul din Ucraina în 24 de ore, promisiune nerealistă, nu știm dacă el chiar a crezut asta, dar realitatea l-a contrazis, a înțeles și el că este imposibil într-un timp scurt. Așa că încearcă să îl încheie cum știe mai bine, prin negocieri. Dare modul în care le abordează denotă faptul că el nu are practic niciun plan despre cum să încheie acest război. Vorbește mult, promite mult, dar nu are soluții. Iar viitorul îi va demonstra că nu poate face pace rapid, mai ales o pace impusă unui popor care luptă împotriva unei invazii a unei tiranii de mai bine de trei ani. Și mai ales dacă acel popor are sprijinul altor națiuni puternice, cum ar fi aliații europeni care se tem, nu fără motiv, de agresiunea rusă.

Astfel, pe viitor, după câteva rânduri de negocieri, văzând că nu poate obține pacea promisă, Trump se va vedea în fața a trei posibilități.

Prima ar fi să încerce să-i forțeze pe ucraineni să accepte termenii de pace stabiliți între el și Putin. Lucru puțin probabil ca aceștia să accepte. Nu are posibilități să îi forțeze, mai ales dacă europenii continuă să susțină Ucraina, decât tăierea ajutorului american. Dar asta va avea consecințe catastrofale asupra SUA în primul rând. Toți aliații, inclusiv cei din Asia-Pacific, vor vedea ce înseamnă SUA care refuză să ajute o democrație când e atacată de o dictatură (poate în această perspectivă l-a făcut pe Zelenski dictator, ca să zică că e un război între două dictaturi), astfel că se vor reorienta inclusiv spre un mod de conviețuire cu China, ceea ce ar însemna un recul strategic major pentru SUA chiar în regiunea Asia-Pacific, spre care spunea Trump că se îndreaptă atenția SUA. În acest context, SUA poate fi scoasă din ecuație sau pusă într-o poziție strategică slăbită tocmai în acea regiune de maxim interes. Nu știu dacă Trump realizează asta, dar nu cred că vrea să intre în istorie ca președintele american care a cedat totul, inclusiv poziția de lider mondial a Americii dintr-o prostie fără margini.

A doua posibilitate, se negociază, dar nu se ajunge la nicio înțelegere, nici Putin, nici Ucraina nu acceptă termenii. Trump poate să zică apoi că a încercat, dar și Putin, și Zelenski, sunt nebuni, nu se poate discuta cu ei. A încercat, ei nu vor, lasă-i să continue războiul ca și până acum, SUA se va preocupa de problemele proprii, respectiv Make America Great Again, europenii să se bată între ei. O poziție asemănătoare cu atitudinea izolaționistă din perioada interbelică.

A treia posibilitate, Putin refuză înțelegerea pe motiv că el crede că merge spre victorie, deși pierde enorm în fiecare zi. Speră să obțină o victorie clară pe câmpul de luptă pentru a i se îmbunătăți poziția de negociere, în ciuda faptului că nu a reușit asta în trei ani de zile, iar perspectivele îi sunt clar defavorabile. Uzura trupelor, plus degradarea economiei, își spun cuvântul. În acest context, Trump are posibilitatea să-l convingă pe Putin că pierde și pentru a-l face să conștientizeze asta poate mări ajutorul militar acordat Ucrainei, care să mai dea câteva lovituri mașinăriei de război rusești obligându-l pe Putin să accepte o pace agreată de toată lumea.

Încă nu știm cum va arăta viitorul apropiat, dar rămâne de văzut. Cert este că Trump merge deocamdată pe o direcție care erodează puternic bazele puterii americane, ale aliaților, și inclusiv degradează poziția SUA de superputere mondială. Iar asta nu are cum să rămână fără reacții, inclusiv din interiorul Americii. Vedem că au început demonstrații în marile orașe contra lui Trump, cred că este pentru prima dată în istorie când un președinte american este atât de contestat după mai puțin de o lună de mandat.

Trump are puterea executivă și teoretic cea legislativă, în Congres, dar iată că mulți congresmani republicani încep să îl părăsească alăturându-se democraților pentru a-l opri pe Trump în opera lui de distrugere a puterii mondiale americane. Mai rămâne puterea judecătorească, și ea aflată sub asaltul trumpist, mulți procurori și judecători considerați neloiali (pentru că sunt percepuți ca fiind contra lui Trump) fiind înlocuiți peste noapte. Acest asalt asupra puterii judecătorești este comparat de mulți cu o tentativă de a instaura dictatura lui Trump, iar America va reacționa la un astfel de atac contra valorilor democratice ce au definit această țară de la constituirea ei acum 250 de ani. Rămâne să vedem.

Ce trebuie să facă Europa?

Paradoxal, va trebui să facă ce a zis Trump în primul său mandat. Să își crească cheltuielile de apărare masiv, nu mâine, nu poimâine, ci de azi! Producția de armament, alocarea unor procente mai mari din PIB-ul fiecărei țări pentru apărare. Creșterea producției de armament, și cel convențional, dar mai cu seamă armamentul de vârf. Și sprijinirea necondiționată a Ucrainei, fiindcă europenii știu că ucrainenii nu luptă doar pentru ei, ci și pentru a-i ține pe ruși departe de Europa.

Trebuie continuate eforturile pentru o armată europeană integrată, deoarece pe hârtie, țările europene membre NATO au o armată mai mare decât a Rusiei, dar acesta trebuie integrată și făcută să poată lupta ca un corp unic când va fi nevoie. E nevoie de o demonstrație de forță ca armată europeană, fiindcă doar forța militară îl poate reține pe Putin, după cum s-a văzut, fiindcă el nu recunoaște nimic în afară de puterea brută.

În cazul în care SUA oprește ajutorul către Ucraina, o mișcare prostească, Europa va trebui să suplimenteze ajutorul ei pentru a-i menține pe ucraineni în luptă, fiindcă ei luptă și pentru Europa, nu numai pentru ei. Și asta se poate face mai ușor decât pare. La ora actuală ajutorul european pentru Ucraina este mai mare decât cel american, iar europenii nu trebuie să facă altceva decât să folosească activele rusești blocate în Europa de la începutul războiului, în valoare de 300 miliarde dolari. Având în vedere că ajutorul militar actual cumulat al SUA și Europei este de puțin peste 100 miliarde de dolari, această sumă ar putea ajuta Ucraina să lupte încă mulți ani fără eforturi suplimentare din partea europenilor. Deci, soluții există, chiar dacă SUA lui Trump alege o cale de sinucidere strategică. Iar Trump va fi în funcție patru ani, cel mult, dar nu îi dau atâția dacă continuă pe această cale ca și în primele 30 de zile.

Fiindcă am credința că America se va trezi ca dintr-un coșmar și în cel mult patru ani va reveni vechea Americă pe care o știam. Sau Trump va fi nevoit să revină la normal înainte de acest termen. Asta înainte ca SUA să-și piardă prin prostia unui președinte de moment poziția strategică de lider mondial câștigată cu sânge și efort timp de mai bune de o sută de ani.