Ambițiile de putere regională ale Turciei au fost în creștere semnificativă în ultimii ani, Ankara fiind determinată să joace un rol central în Orientul Mijlociu și dincolo de acesta. Conducerea turcă, sub președintele Recep Tayyip Erdogan, a pus accent pe extinderea influenței politice și economice a țării, folosindu-se de diverse strategii și alianțe.

Unul dintre obiectivele principale ale Turciei este consolidarea controlului asupra Mediteranei de Est, în special prin explorarea resurselor de gaze naturale și stabilirea unor parteneriate cu statele riverane. De asemenea, Turcia a intervenit militar în conflicte regionale, cum ar fi Siria și Libia, pentru a-și proteja interesele și a-și extinde controlul.

În plus, Turcia a căutat să consolideze legăturile cu diverse state din Africa și Asia Centrală, promovând-și interesele comerciale și strategice. Ambițiile Turciei sunt alimentate de o combinație de factori geopolitici, economici și culturali, reflectând dorința sa de a redefini echilibrul de putere internațional și de a-și asigura o influență durabilă în lumea contemporană.

Pentru a putea discuta despre provocările de securitate ale statului turc, atât interne, cât și externe, ar trebui analizată în primul rând situația politică autohtonă, care a determinat în mare măsura agenda publică de la Ankara. Creșterea autoritarismului din Turcia sub președintele Recep Tayyip Erdoğan este susținută nu numai prin instrumente legale și politice, ci și printr-o transformare profundă a psihologiei colective a societății turce. Regimul Erdogan a desfășurat în mod sistematic o „politică a fricii” pentru a suprima disidența și, în același timp, a micșora spațiul politic disponibil pentru vocile opoziției.

Reprimările relativ recente împotriva personalităților opoziției din Istanbul, precum Ahmet Özer, primarul districtului Esenyurt, și Rıza Akpolat, primarul orașului Beșiktaș, ambele din principalul opoziție Partidul Popular Republican (CHP), sunt exemple clare ale acestei strategii. Özer a fost arestat sub acuzația de terorism în octombrie și ulterior demis din funcție, în timp ce Akpolat a fost reținut luni într-o anchetă privind fraudarea ofertelor. Totuși, acestea nu sunt proceduri judiciare izolate sau manevre politice; ele fac parte dintr-un efort deliberat și sistematic de a adânci climatul de frică și de a face societatea inertă.

Imaginile cu Akpolat luat în custodie cu cătușe sunt emblematice pentru stăpânirea regimului asupra opoziției. Cu toate acestea, poate mai grăitor este răspunsul mut din partea conducerii CHP. Această lipsă de reacție puternică încurajează și mai mult regimul lui Erdogan, semnalând că tacticile sale bazate pe frică sunt eficiente. Această strategie operează nu numai pentru a reduce la tăcere liderii politici disidenți, ci și pentru a suprima reflexele sociale mai largi care ar putea provoca consolidarea autoritară. Fiecare manevră este calculată, evaluând răspunsul societății – sau lipsa acestuia – pentru a informa pașii următori.

Declarațiile publice insuficient de puternice și eforturile ineficiente de mobilizare din partea liderilor opoziției au ajutat agenda lui Erdogan de a restrânge spațiul politic. Cel mai alarmant aspect este reacția limitată a publicului la aceste evenimente. Într-o națiune care a văzut cândva mobilizare în masă în timpul protestelor antiguvernamentale din Parcul Gezi din vara anului 2013, tăcerea publică de astăzi subliniază profunzimea succesului regimului în cultivarea unei atmosfere paralizante de frică. Această tăcere nu numai că încurajează regimul, dar accelerează și erodarea valorilor și instituțiilor încă existente.

Pornind de la intuițiile autoarei americano-germane Hannah Arendt asupra regimurilor totalitare, frica devine un instrument sistematic, transformându-se dintr-o amenințare fizică într-un fel de „cenzură internă”. Pe măsură ce cetățenii observă criminalizarea figurilor opoziției, erodarea independenței judiciare și subordonarea sistemului de justiție intereselor regimului, mulți se retrag în tăcere pentru autoconservare. Procesul fragmentează societatea prin dizolvarea elementelor necesare rezistenței colective.

„Era epurării” post-2013 a Turciei exemplifică modul în care frica dizolvă nu numai libertățile individuale, ci și coeziunea socială esențială pentru reziliența democratică. Regimul lui Erdogan vizează nu doar CHP ca instituție, ci și baza sa socială, izolând susținătorii și descurajând angajamentul politic. Operațiunile împotriva lui Özer și Akpolat în fiefurile opoziției precum Beșiktaș și Esenyurt fac parte dintr-un efort mai larg de a demonta centrele de influență a opoziției și de a le face inerte din punct de vedere politic.

Eforturile regimului Erdogan de a suprima disidența se extind dincolo de persecuția legală și ajung la o îngustare deliberată a spațiului politic. Acest spațiu nu este doar fizic sau instituțional, ci o platformă societală în care ideile, critica și solidaritatea își găsesc expresie. Erodând acest spațiu, regimul dezlipește opoziția de instrumentele sale de exprimare, organizare și sensibilizare publică.

Revenind la capitolul amenințări, cea mare mare provocare de securitate internă a statului turc din istoria sa modernă, a fost reprezentată de tensiunile avute cu minoritatea etnică kurdă. Aceasta și-a transformat aspirațiile de independență într-o mișcare paramilitară cu obiective separatiste în sud-estul țării. Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK) a fost principalul actor al acestei lupte, punând o presiune constantă asupra regimului centralizat de la Ankara. Totuși, acest conflict pare să fi ajuns într-un moment de cotitură semnificativă.

Luna octombrie a adus o evoluție surprinzătoare când liderul Partidului Mișcării Naționaliste (MHP), Devlet Bahçeli, a propus o inițiativă îndrăzneață pentru a aborda problema kurdă. Sugestia sa ca Abdullah Öcalan, liderul întemnițat al PKK, care este catalogat drept grup terorist de către Turcia, SUA și UE, să i se permită să se adreseze grupului parlamentar al partidului pro-kurd DEM, ca parte a unui efort de reconciliere presupus mai amplu, a stârnit dezbateri semnificative.

Recent, PKK a anunțat un armistițiu cu statul turc, răspunzând apelului liderului său încarcerat, Abdullah Öcalan, de a renunța la lupta armată și de a se dizolva. Această decizie vine după patru decenii de confruntări violente, care au dus la pierderea a peste 40.000 de vieți. În declarația sa, PKK a precizat că armistițiul are scopul de a „deschide calea pentru implementarea apelului liderului Apo privind pacea și societatea democratică”. Deși organizația a anunțat că nu va mai desfășura acțiuni armate decât în cazul unor atacuri directe, nu a confirmat dizolvarea completă, subliniind că o astfel de hotărâre ar putea fi luată doar sub îndrumarea directă a lui Öcalan și în cadrul unui proces politic mai amplu.

Apelul lui Öcalan vine într-un context politic special în care guvernul Ankara sugerează posibilitatea ca liderul PKK, aflat în detenție pe o insula din apropierea Istanbulului din 1999, să poată beneficia de eliberare condiționată în schimbul dizolvării grupului. În mesajul său, Öcalan a argument că lupta armată nu mai este o soluție viabilă și a îndemnat mișcările politice kurde să se implice în procesul democratic.

Președintele Turciei, Recep Tayyip Erdoğan, a salutat acest anunț, considerând-l o „oportunitate istorică” pentru a pune capăt conflictului. Totodată, guvernul său a declarat că va monitoriza îndeaproape situația pentru a se asigura de o dizolvare completă a PKK și a cerut ca și grupurile afiliate din Irak și Siria să urmeze aceeași cale.

PKK, desemnat drept organizație teroristă de către Turcia, Uniunea Europeană și Statele Unite, a dus un război de gherilă împotriva statului turc încă din 1984. De-a lungul timpului, au existat mai multe încercări de armistițiu, cea mai importantă fiind procesul de pace dintre 2013 și 2015, care, însă, au eșuat, ducând în schimb la reînceperea ostilităților. Rămâne de văzut dacă acest nou moment de repaus va reuși să pună capăt unui conflict care a marcat profund Turcia și regiunea.

Președintele Recep Tayyip Erdogan are o miză uriașă în a se asigura că planul său va reuși – nu numai pentru a-și consolida moștenirea politică, ci și pentru a îndeplini obiectivele guvernamentale imediate. De asemenea, el își propune să spargă blocul de opoziție vechi de un deceniu, condus de Partidul DEM pro-kurd și Partidul Popular Republican, deoarece acestea împiedică prelungirea mandatului său deja prelungit în fruntea guvernului Turciei.

În 2017-2018, când Erdogan și-a atins termenele permise legal ca prim-ministru, el a susținut un referendum care a modificat constituția, a instalat un sistem prezidențial și i-a asigurat un nou set de termeni ca șef al noii puteri executive. Astăzi, el a ajuns din nou la ultimul său mandat și nu poate candida la următoarele alegeri programate în mod regulat din 2028 fără a încălca legea turcă. Prin urmare, el a curtat Partidul DEM – principalul său intermediar intern în discuțiile PKK – pentru a ajuta la schimbarea constituției și a asigura condiții suplimentare în schimbul unei recunoașteri constituționale sporite a drepturilor kurde. Aceasta din urmă ar putea fi totuși o problemă grea, având în vedere opoziția naționalistă turcă de lungă durată față de consacrarea drepturilor kurde, inclusiv printre mulți alegători Erdogan. În plus, unii alegători ai Partidului DEM ar putea fi reticenți în a-l aproba pe Erdogan ca președinte de facto pe viață.

Alternativ, Erdogan ar putea solicita sprijinul DEM pentru a solicita alegeri anticipate înainte de 2028, deoarece, prin lege, ar mai primi un mandat dacă parlamentul se dizolvă înainte de sfârșitul mandatului său actual. În schimb, el ar fi probabil de acord să reintroducă primarii aleși ai Partidului DEM în orașele cu majoritate kurdă, după ce a îndemnat tribunalele să-i demită începând cu iunie 2024. De asemenea, ar oferi comunității kurde noi drepturi culturale (în prezent sunt limitate la cursuri de limbă opționale în școli și la unele emisiuni publice în limba kurdă).

Indiferent de direcția pe care o iau aceste manevre politice, urmările interne ale încheierii conflictului PKK ar fi istorice. Obținerea păcii turco-kurde ar deveni, fără îndoială, moștenirea de durată a lui Erdogan, în ciuda numeroaselor controverse care au însoțit îndelungatul său mandat.

Totuși, chiar și cu această situație favorabilă pe plan intern, arhitectura de securitate în zona în care Turcia are interese directe s-ar putea confrunta cu o serie nouă de provocări. Conform unor surse, Israel face eforturi de lobby pe lângă Statele Unite pentru a menține Siria într-o stare de instabilitate și descentralizare, inclusiv prin susținerea menținerii bazelor militare rusești în regiune, ca măsură de contracarare a influenței în creștere a Turciei, au declarat mai multe surse pentru Reuters.

Relațiile deja tensionate dintre Israel și Turcia s-au deteriorat și mai mult în timpul războiului din Gaza, iar oficiali israelieni au avertizat Washingtonul că noile autorități islamiste din Siria, sprijinite de Ankara, ar putea reprezenta o amenințare serioasă la adresa securității granițelor Israelului.

Aceste demersuri reflectă o campanie concertată a Israelului de influențare politică a părții americane într-un moment crucial pentru Siria, în condițiile în care islamiștii care au reușit îndepărtarea de la puterie a lui Bashar al-Assad încearcă să stabilizeze statul fragmentat și să convingă Washingtonul să ridice sancțiunile severe impuse Damascului. Aron Lund, cercetător la think-tank-ul american Century International, a prezentat situația în felul următor: „Marea temere a Israelului este că Turcia va interveni pentru a proteja noul regim islamist din Siria, ceea ce ar putea transforma zona într-o bază pentru Hamas și alte grupări militante”.

Mediul de securitate al Turciei, intern și extern, rămâne unul extrem de dinamic, cu o multitudine de actori implicați, iar acțiunile acestora au o influență semnificativă asupra modului în decidenții de la Ankara tratează sistemul internațional.

Anul 2024 a fost marcat de o serie de evoluții majore care au remodelat rolul Turciei atât la nivel regional, cât și pe scară globală. Anul a început cu ratificarea de către Ankara a aderării Suediei la NATO în ianuarie, o mișcare care a consolidat cadrul de securitate al alianței, în timp ce a marcat progresul în relațiile deseori tensionate ale Turciei cu partenerii occidentali. Aprobarea de către Ankara a aderării Suediei la NATO în 2024 a marcat o schimbare notabilă după luni de rezistență, ridicând semne de întrebare cu privire la traiectoria mai largă a relațiilor dintre Turcia și SUA în cadrul NATO. În martie, Türkiye și-a consolidat poziția de mediator global prin intermediarea unui schimb de prizonieri de mare profil între Rusia și Statele Unite, subliniind și mai mult influența sa diplomatică.

La nivel regional, Ankara a adoptat o atitudine mai degrabă asertivă. În mai, a suspendat comerțul cu Israelul ca răspuns la escaladarea violenței din Gaza, semnalând un angajament puternic față de cauza palestiniană. Cu toate acestea, rapoartele privind comerțul indirect prin intermediari au ridicat semne de întrebare cu privire la amploarea acestui embargo.

În aceeași lună, președintele Erdogan l-a găzduit la Ankara pe premierul grec Kyriakos Mitsotakis, fiind reluate eforturile diplomatice de a rezolva disputele de lungă durată cu Grecia. În septembrie, Türkiye și-a semnalat intenția de a-și diversifica alianțele, solicitând aderarea la BRICS, o inițiativă menită să-și sporească influența globală. În același timp, Germania și-a ridicat embargoul asupra armelor asupra Turciei, deschizând calea pentru o cooperare reînnoită în domeniul apărării, în timp ce discuțiile cu Statele Unite ale Americii privind programul F-35 și sistemele de rachete S-400 au evidențiat actul de echilibrare în curs al Turciei în cadrul NATO.

Aceste evenimente evidențiază abordarea pragmatică a Turciei față de politica sa externă: menținerea angajamentelor NATO, consolidarea influenței regionale și diversificarea alianțelor și parteneriatelor.

Ratificarea turcă a cererii Suediei la NATO, urmată de aprobarea de către SUA a vânzării avioanelor F-16 către Turcia și atitudinea mai rezervată din Marea Egee, a încetinit, dar nu a pus capăt declinului în curs a relațiilor dintre SUA și Turcia.

Nu s-au înregistrat progrese notabile în ceea ce privește cele două probleme cele mai apăsătoare: proprietatea turcă asupra S-400 și sprijinul SUA pentru SDF/YPG. Dacă situația din Siria evoluează pe traiectoria din prezent – cu HTS și partenerii dominând țara sub influența puternică a Turciei – importanța regională a Ankarei va crește și mai mult. Conflictul cu SUA privind sprijinul Washingtonului pentru SDF/YPG va ajunge probabil la un deznodământ.

Un nou punct de fricțiune cu Israelul ar putea apărea, de asemenea, în prim-plan dacă Turcia (în numele Damascului) devine un avocat activ al retragerii israelienilor de pe Înălțimile Golan, o problemă de mult timp latentă din cauza dezordinii din Siria. Între timp, boom-ul comerțului dintre SUA și Turcia din ultimii ani, cu SUA fiind practic piața numărul doi de export a Turciei – ar fi afectată negativ dacă Trump își va îndeplini promisiunea de campanie de a impune un tarif general de 25% pentru toate importurile.

Cererea oficială a Turciei de aderare la BRICS în 2024 subliniază urmărirea de către Ankara a unei strategii de politică externă multi-spectrală, menită să-și diversifice parteneriatele globale, dar și să creeze incertitudini cu privire la prioritățile sale.

Cu toate acestea, a existat o dezbatere aprinsă înainte de summitul de la Kazan cu privire la avantajele și dezavantajele aderării. Majoritatea observatorilor au considerat beneficiile limitate, având în vedere faptul că BRICS este mai degrabă un forum de discuții decât un instrument de liberalizare a comerțului. Principalul obiectiv economic pare să fie stimularea comerțului în monedele membrilor mai degrabă decât în valute standard.

Dezavantajele politice țin de faptul că, în calitate de țară membră NATO, participarea Turciei la un forum considerat în esență ostil Occidentului ar crea incertitudine cu privire la prioritățile sale. Un argument repetat adesea, inclusiv de ministrul de externe Fidan, a fost că Turcia se îndrepta către BRICS pentru că se simțea respinsă de UE.

Războiul din Ucraina a subliniat într-adevăr lacune în cadrul UE de apărare și energie, poziționând Turcia ca un actor esențial în abordarea acestor provocări. Çiğdem Nas, secretar general al Fundației pentru Dezvoltare Economică (IKV) și profesor asociat de științe politice la Universitatea Tehnică Yıldız, susține că în 2025 relațiile Turcia-UE ar putea lua o turnură mai pragmatică, condusă de interese strategice reciproce. Cooperarea energetică, în special prin rolul Turciei ca centru de tranzit pentru aprovizionarea cu energie alternativă, și colaborarea în domeniul apărării în cadrul NATO, pot domina agenda.

Necesitatea UE de a-și consolida capacitățile de apărare, în special în lumina unei a doua administrații Trump în SUA și a tranziției în curs în Siria, ar putea necesita o cooperare mai profundă cu Turcia. Abordarea lui Trump față de politicile europene de securitate și comerț a scos la iveală vulnerabilități în interiorul UE, în timp ce decalajul său de inovare și competitivitate în comparație cu SUA și China necesită reforme economice semnificative și îmbunătățiri ale pieței interne. În plus, accelerarea agendelor ecologice și digitale este esențială.

Pe fondul acestor provocări, capacitățile economice, industriale și militare ale Turciei ar putea întări reziliența UE. Migrația va rămâne o problemă esențială pe agenda Turcia-UE, în special în ceea ce privește cooperarea privind reînnoirea presiunilor migratorii și întoarcerea voluntară a sirienilor. Cu toate acestea, soluționarea disputelor de lungă durată – cum ar fi problema Ciprului și preocupările cu privire la standardele politice, democratice și de stat de drept – va rămâne probabil dificilă.

Căderea regimului Assad a creat un moment esențial pentru strategia regională și politica internă a Turciei. Obiectivul principal al Turciei este fără echivoc: eradicarea PKK și a tuturor structurilor asociate, atât pe plan intern, cât și pe plan regional. În consecință, Turcia este dispusă să își intensifice presiunea asupra nord-estului Siriei, utilizând forța sa proxy, Armata Națională Siriană, pentru a se confrunta cu Forțele Democratice Siriene (SDF).

Simultan, Turcia negociază cu Ha’yat Tahrir Al-Sham (HTS) pentru a coordona presiuni suplimentare asupra SDF. Ministrul turc de externe Hakan Fidan a subliniat că o condiție nenegociabilă pentru Ankara este retragerea completă a cadrelor PKK de pe teritoriul sirian. Între timp, Statele Unite au stabilit o zonă tampon în Kobani prin ocuparea bazelor militare eliberate de forțele ruse. Este de așteptat ca traiectoria acestor evoluții să devină mai clară după în lunile următoare.

Potențiale complicații ar putea apărea în imediata vecinătate dacă Siria revine în război civil, deoarece acest lucru ar putea oferi facțiunilor rupte din PKK un alt refugiu la granița cu Turcia. Din nou, merită remarcată analogia cu gruparea „IRA” – acel grup separatist a fost în cele din urmă eliminat, deoarece Irlanda vecină și Regatul Unit i-au refuzat libertatea de acțiune.

Pentru Statele Unite, cele mai importante beneficii imediate ale unui acord PKK ar fi în Siria. Presupunând că tranziția post-Assad se desfășoară fără probleme, destrămarea grupului ar putea avea un efect transformator asupra relațiilor Turciei cu liderii kurzi sirieni, pe care i-a considerat de mult timp simpli mandatari ai PKK. Dacă apelul așteptat al lui Ocalan pentru dezarmare va avea loc, Ankara ar fi deschisă să colaboreze cu Partidul Uniunii Democrate (PYD), aripa politică a principalilor parteneri ai Washingtonului în Siria, YPG/SDF.

În acest scop, Turcia ar putea încuraja noii conducători din Damasc să sprijine participarea PYD la sistemul politic al Siriei. Aceasta ar putea include sprijinirea candidaților PYD la alegerile pentru pozițiile locale, similar cu modul în care Erdogan s-a oferit să restabilească influența politică a Partidului DEM în Turcia (deși el ar putea împinge PYD să-și schimbe numele înainte de a continua, renunțând astfel oficial la conexiunile PKK).

Pe plan extern, Turcia mai acordă o importanță extrem de ridicată relației cu statul irakian și cel al Somaliei. În 2024, Turcia și Irakul au deschis un nou capitol în relațiile bilaterale, marcat de vizita președintelui Recep Tayyip Erdoğan la Bagdad. În cadrul acestei vizite, s-au semnat numeroase acorduri, iar Ankara a salutat decizia Irakului de a desemna Partidul Muncitorilor din Kurdistan drept „organizație interzisă”. După ani de tensiuni generate de operațiunile militare turce împotriva PKK în nordul Irakului, această evoluție a adus un impuls pozitiv în relațiile dintre cele două țări.

Un element central al noii etape de cooperare este Proiectul ,, Drumului de Dezvoltare’’ a Irakului, care va aduce beneficii semnificative pentru comerțul și companiile turcești, dar și pentru securitatea și stabilitatea Irakului și a regiunii. Acest proiect se dovedește a fi strategic, oferind o alternativă la ruta India-Orientul Mijlociu, susținută de SUA, care a devenit nepracticabilă din cauza conflictului din Israel. Ruta respectivă ocolește Turcia, ceea ce face ca Ankara să acorde o atenție deosebită propriilor inițiative regionale.

În paralel, se așteaptă noi evoluții în lupta împotriva PKK, Turcia intenționând să intensifice presiunea asupra grupării cu sprijinul unui Bagdad mai cooperant. Cu toate acestea, situația rămâne complexă. Influența puternică a grupurilor pro-Iran din guvernul irakian ar putea limita progresele în această direcție. În plus, Ankara urmărește cu atenție viitoarele alegeri din Irak, care ar putea duce la înlocuirea guvernării.

Un alt aspect esențial îl reprezintă relațiile cu Guvernul Regional Kurdistan (KRG) și, în special, cu familia Barzani, considerată un actor cheie în procesul de combatere a PKK. În același timp, se preconizează o creștere a presiunii asupra familiei Talabani, din cauza legăturilor sale strânse cu YPG și Iranul. În contextul războiului din Gaza și al implicațiilor sale asupra Iranului, eventuale atacuri asupra grupării Hashd al-Shaabi ar putea plasa guvernul irakian într-o poziție dificilă, generând incertitudini asupra relațiilor dintre Ankara și Bagdad.

O posibilă instabilitate în Irak ar complica atât operațiunile împotriva PKK, cât și proiecte majore, precum ,,Drumul pentru Dezvoltare’’. Din acest motiv, Turcia pare să se pregătească pentru o perioadă în care vor fi intensificate eforturile diplomatice pentru a preveni o nouă escaladare a tensiunilor și pentru a menține situația sub control.

Privind spre teatrul african, Mogadiscio găzduiește cea mai mare bază militară și academie de instruire a Turciei din afara granițelor sale. Din 2017, Ankara a oferit pregătire soldaților somalezi, mulți dintre aceștia dobândind cunoștințe de limbă turcă și fiind instruiți în diverse domenii, inclusiv în combaterea terorismului, având în vedere amenințarea reprezentată de gruparea al-Shabab. Relațiile umanitare dintre cele două țări au fost, de asemenea, solide.

Cu toate acestea, echilibrul regional s-a schimbat după ce Etiopia a semnat un acord maritim pentru construirea unui port în republica separatistă Somaliland, ceea ce a generat tensiuni cu Somalia. Având relații strânse cu ambele state, Turcia a intervenit ca mediator și, luna trecută, a facilitat un acord menit să pună capăt disputei. Modul în care interesele Etiopiei și Somaliei vor fi echilibrate va deveni mai clar în 2025.

În plus, în luna iulie, Turcia și Somalia au semnat un acord pentru explorarea și producția de hidrocarburi, ceea ce deschide noi perspective de colaborare economică. Se preconizează că anul viitor va aduce o intensificare a cooperării Turciei atât cu Addis Abeba, cât și cu Mogadiscio, consolidând rolul Ankarei în regiune.

Având în vedere toate aceste aspecte, Turcia a devenit un actor imposibil de ignorat în ceea ce privește jocul de putere internațional, iar tabăra statelor occidentale nu își permite să se distanțeze de Ankara. Turcia, care deține a doua cea mai mare armată din NATO după Statele Unite, și-a exprimat disponibilitatea de a furniza trupe pentru o eventuală forță de menținere a păcii în Ucraina. Președintele turc, Recep Tayyip Erdogan, a discutat această posibilitate atât cu omologul său ucrainean, Volodymyr Zelenskiy, cât și cu ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, în cadrul unor întâlniri separate desfășurate la Ankara la începutul lunii.

În paralel, președintele american Donald Trump colaborează cu liderul rus Vladimir Putin pentru a facilita o încetare a focului în conflictul declanșat de invazia Rusiei în Ucraina, în urmă cu trei ani. Trump a declarat că ar accepta implicarea aliaților europeni într-o astfel de misiune și oferirea unor garanții de securitate pentru Ucraina, dar a exclus orice rol direct al Statelor Unite.

Această situație plasează Turcia într-o poziție-cheie în ceea ce privește monitorizarea unui posibil armistițiu, reducând astfel presiunea asupra aliaților europeni, precum Marea Britanie și Franța, care lucrează la un plan pentru o forță europeană de menținere a păcii în Ucraina.

Totuși, Ankara a subliniat că nu va lua parte la nicio misiune de menținere a păcii decât dacă este implicată în toate consultările și pregătirile pentru formarea acesteia. De asemenea, o încetare a focului rămâne incertă. Erdogan a menținut relații apropiate cu Rusia după invazia Ucrainei din 2022 și a folosit această poziție pentru a facilita negocierile privind coridorul de export al cerealelor ucrainene prin Marea Neagră, deși Rusia a renunțat la acest acord în 2023.

Deocamdată, Moscova nu a oferit un răspuns oficial Turciei cu privire la posibilitatea trimiterii de trupe în Ucraina, deși subiectul a fost discutat cu Lavrov în timpul recentei sale vizite la Ankara.

La rândul său, Zelenskiy a declarat în fața presei la Ankara, pe 18 februarie, că pacea este posibilă doar în condițiile unor negocieri corecte, în care să fie reprezentate Ucraina, Statele Unite și întreaga Europă. Potrivit unui oficial ucrainean implicat în discuții, Turcia susține suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei și sprijină acordarea unor garanții de pace și securitate credibile.

Recent, Erdogan a evidențiat puterea militară și potențialul Turciei de a consolida securitatea Europei, subliniind că aderarea deplină a țării sale la Uniunea Europeană ar aduce beneficii tuturor părților implicate. El a afirmat că doar integrarea completă a Turciei în blocul comunitar ar putea ajuta Uniunea Europeană să depășească dificultățile cu care se confruntă în domeniul economic, cel al apărării și cel politic.

În ansamblu, politica externă a Turciei în 2024 a fost marcată de o combinație de pragmatism și ambiții strategice, influențată puternic de evoluții interne, dar și la nivel global, iar evoluțiile din 2025 vor determina în ce măsură Ankara își poate menține acest echilibru delicat în fața provocărilor geopolitice contemporane.