Timp de decenii, Caucazul de Sud a fost perceput ca o regiune blocată într-un echilibru geopolitic fragil, dominat în mare parte de influența rusă și de conflictele înghețate moștenite din perioada post-sovietică. Trei state – Armenia, Azerbaidjan și Georgia – cu istorii, aspirații și orientări geopolitice diferite, dar legate de aceleași vulnerabilități strategice: instabilitate, presiuni externe și granițe contestate. Însă, în ultimii ani, acest echilibru aparent începe să se destrame. Luptele din 2020 din Nagorno-Karabah, victoria categorică a Azerbaidjanului în 2023 și retragerea forțelor rusești de menținere a păcii au declanșat o redesenare a dinamii regionale. Armenia se îndepărtează tot mai vizibil de sub influența Kremlinului, Turcia își consolidează poziția ca garant al Azerbaidjanului, iar Georgia rămâne prinsă între aspirații europene și apropierea de Federația Rusă. Caucazul de Sud devine astfel nu doar un teren al vechilor rivalități etnice și teritoriale, ci un spațiu aflat în plină reconfigurare geopolitică iar prin această analiză ne propunem să oferim o privire de ansamblu asupra noilor dinamici din regiune, si să explicăm cauzele modificării pozițiilor strategice ale actorilor implicați.

Cazul Georgian

Georgia a fost, pentru mai bine de două decenii, cel mai vocal susținător al unei traiectorii pro-occidentale în Caucazul de Sud. După Revoluția Trandafirilor din 2003, autoritățile georgiene au plasat integrarea în structurile euroatlantice – în special NATO și Uniunea Europeană – în centrul politicii externe, iar invazia rusă din 2008, urmată de recunoașterea unilaterală de către Moscova a regiunilor Abhazia și Osetia de Sud, nu a făcut decât să întărească această orientare. Politica pro-europeană a Georgiei a generat rezultate concrete, devenind unul dintre principalele motoare ale modernizării statului în ultimele decenii. Sub imperativul integrării în structurile euro-atlantice, autoritățile georgiene au inițiat o serie de reforme în domenii precum justiția, administrația publică, combaterea corupției și consolidarea statului de drept. Eforturile susținute ale Tbilisiului au fost recunoscute la nivel european, iar la 14 decembrie 2023, Consiliul Uniunii Europene a acordat oficial Georgiei statutul de țară candidată la aderarea la UE.
Cu toate acestea, în ultimul an, imaginea externă a Georgiei a suferit schimbări. Pe plan intern, regimul aflat la guvernare dominat de partidul Visul Georgian este acuzat de derapaje autoritare, polarizare politică și blocaje instituționale. Tensiunile dintre guvern și opoziție, dar și criticile tot mai frecvente din partea Bruxelles-ului, au început să pună sub semnul întrebării posibilitatea continuării parcursului european. Mai mult, una dintre cele mai controversate decizii ale guvernului georgian în fața partenerilor occidentali a fost refuzul de a se alătura regimului de sancțiuni impus Rusiei după declanșarea invaziei asupra Ucrainei. Deși oficialii de la Tbilisi au justificat această poziție prin considerente economice și de securitate, atitudinea față de Moscova a generat îngrijorări în rândul partenerilor occidentali, alimentând percepția că politica externă a Georgiei se află într-un proces de reorientare. Această percepție a fost accentuată în noiembrie 2024, când autoritățile georgiene au anunțat că vor suspenda temporar procesul de integrare europeană până cel puțin în 2028.
Pe fondul acestor tensiuni, Georgia încearcă să își reconfigureze relațiile regionale. Un exemplu recent este relansarea dialogului trilateral cu Armenia și Azerbaidjan, până când doar la nivel de vice-miniștri de externe, dar cu un angajament ca formatul să avanseze până la întâlnire la nivel mai înalt. Acest tip de implicare vine în completarea rolului său tradițional de punct de
tranzit energetic, prin coridoarele Est-Vest (precum conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan sau Coridorul Sudic de Gaz).

Armenia: o reorientare la 180 de grade

Spre deosebire de Georgia, al cărei parcurs european a fost mult timp unul clar afirmat, Armenia se regăsește într-o poziție geopolitică mai complicată , prinsă între alianțele tradiționale cu Federația Rusă și nevoia tot mai evidentă de a-și diversifica parteneriatele externe. Timp de decenii, securitatea națională a Armeniei a fost aproape în exclusivitate dependentă de umbrela de protecție a Moscovei, în special prin intermediul Organizației Tratatului de Securitate Colectivă. Totuși, războiul din Nagorno-Karabah din 2020 și lipsa de reacție a Rusiei în fața agresiunii azere au marcat o ruptură profundă în această relație.
În ultimii ani, autoritățile de la Erevan, în special sub conducerea prim-ministrului Nikol Pashinyan, au început să exploreze deschis alternative de politică externă. Armenia a intensificat cooperarea cu Uniunea Europeană, a și mai activ în Inițiativa Parteneriatului Estic. În paralel, s-au înregistrat și deschideri către NATO, în special în contextul răcirii relației cu OTSC. La începutul acestui an avut loc și o întâlnire bilaterală dintre Nikol Pashinyan și secretarul general al NATO, Mark Rutte în cadrul Forumului Economic Mondial de la Davos. Un alt semnal clar al schimbării de direcție geopolitică a fost dat la sfârșitul lunii martie 2025, când Parlamentul Armeniei a adoptat, în a doua și ultima lectură, legea privind începerea procesului de aderare la Uniunea Europeană. În favoarea proiectului au votat 64 de deputați, în timp ce opoziția pro-rusă a boicotat votul. Deși actul nu echivalează cu o cerere oficială de aderare, el exprimă voința politică de a avansa relația cu UE și reflectă o schimbare profundă în percepția publică și instituțională asupra viitorului geopolitic al Armeniei. Aceste gesturi semnalează o tendință tot mai clară a Erevanului de a reduce dependența exclusivă de Moscova și de a construi o politică externă mai echilibrată, adaptată noilor realități de securitate din regiune.

Azerbaijan: exemplul unei politici pragmatice

Сomparativ cu poltica externă a Georgiei și Armeniei, Azerbaidjanul a urmat o traiectorie strategică distinctă, mizând pe o diplomație pragmatică, consolidarea autonomiei energetice și repoziționarea sa ca actor regional influent. După victoria militară asupra Armeniei în Nagorno-Karabah și recâștigarea controlului asupra întregului teritoriu disputat, Baku a intrat într-o nouă fază geopolitică. Un element central al politicii externe a Azerbaidjanului, consolidat vizibil în ultimii ani, este parteneriatul strategic cu Turcia. Această relație se bazează pe legături istorice, culturale și lingvistice profunde, dar mai ales pe o viziune comună privind stabilitatea și securitatea regională. Sprijinul militar și diplomatic oferit de Ankara în conflictul din Nagorno-Karabah a întărit percepția că Turcia este principalul aliat al Azerbaidjanului în regiune, colaborarea extinzându-se totodată și în domeniile energetic, comercial și de infrastructură. În paralel cu relația privilegiată cu Turcia, Azerbaidjanul menține un dialog activ cu Uniunea Europeană și Statele Unite, însă într-o manieră pragmatică, dictată în primul rând de interese economice și energetice. Bruxelles-ul consideră Baku un partener-cheie în diversificarea surselor de energie, mai ales după declanșarea războiului din Ucraina.

Caucazul de Sud ramâne o zonă de interes a Moscovei

Pentru Federația Rusă, Caucazul de Sud rămâne o zonă de interes strategic, percepută ca parte a sferei sale tradiționale de influență. Moscova a adoptat o abordare revizionistă, susținând regimuri separatiste – cum ar fi Abhazia și Osetia de Sud în Georgia – și menținând o prezență militară activă în regiune. Promovarea unei politici de influență în Caucazul de Sud devine tot mai complicată pentru Federația Rusă, pe măsură ce alte două puteri regionale – Turcia și Iranul – își afirmă propriile interese strategice în zonă. Ambele țări au investit considerabil în relații bilaterale, infrastructură și cooperare energetică cu statele din regiune, consolidându-și astfel prezența. Kremlinul este conștient că o confruntare cu aceste state nu ar servi intereselor sale, preferând să opereze prin metode indirecte, de tipul influenței economice, media sau a prezenței militare.

Influența Iranului în Caucaz

Iranul încearcă să-și afirme poziția ca actor regional influent în Caucazul de Sud, motivat atât de proximitatea geografică, cât și de preocupările legate de securitate și de comunitățile azere și armene de pe teritoriul său. Precizăm că în cazul comunitatea de etnici azeri în Iran este mai numeroasă decât numărul azerilor din Azerbaijan. Teheranul privește cu suspiciune cooperarea tot mai strânsă dintre Azerbaidjan și Turcia, considerând-o o potențială amenințare pentru echilibrul regional. În același timp, Iranul este un membru activ al formatului regional de cooperare „3+3” (Armenia, Azerbaidjan, Georgia + Rusia, Turcia, Iran).

Turcia devine tot mai activă

În ultimii ani, Turcia și-a consolidat poziția în Caucazul de Sud, devenind unul dintre cei mai activi actori regionali. Sprijinul acordat Azerbaidjanului în conflictul din Nagorno-Karabah și aprofundarea parteneriatului strategic dintre Ankara și Baku au demonstrat ambiția Turciei de a-și extinde influența politică, economică și militară în regiune. Deși relațiile istorice tensionate cu Armenia rămân o provocare, Ankara și Erevanul și-au arătat o deschidere prudentă spre
îmbunătățirea relațiilor, mai ales sub presiunea dinamicii geopolitice actuale. Un semnal important al acestei deschideri l-a reprezentat vizita prim-ministrului armean Nikol Pashinyan la Ankara, pe 3 iunie 2023, pentru a participa la inaugurarea celui de-al treilea mandat prezidențial al lui Recep Tayyip Erdoğan – prima vizită a unui lider armean în capitala turcă după un deceniu. Recent, la 6 aprilie 2025, s-a înființat un nou mecanism de cooperare trilaterală între legislativele Turciei, Azerbaidjanului și Georgiei. Această inițiativă vizează consolidarea relațiilor parlamentare și sprijinirea stabilității regionale, inclusiv prin susținerea integrității teritoriale a Georgiei.

De la 3+3 la 3+2

În urma războiului din Nagorno-Karabah (toamna 2020), Turcia și Azerbaidjanul au propus crearea unei platforme de consultare regională cunoscută sub numele de formatul 3+3, care reunește țările din Caucazul de Sud (Armenia, Azerbaidjan, Georgia) și trei actori regionali majori (Rusia, Iran, Turcia). Această inițiativă a fost primita pozitiv cu anumite condiții de către Rusia, Iran și Armenia, în timp ce Georgia a refuzat să participe, pe fondul relațiilor tensionate cu Rusia. Prin urmare, în practică, formatul funcționează mai degrabă ca un „3+2”. Pentru Azerbaidjan, formatul „3+3” reprezintă o oportunitate de a promova proiecte de infrastructură și cooperare energetică. Un exemplu central este coridorul Zangezur, un proiect strategic menit să lege Azerbaidjanul de exclava sa Nakhchivan și, mai departe, de Turcia. Cu toate acestea, transformarea „3+3” într-un mecanism eficient de cooperare multilaterală. În primul rând lipsa Georgiei din această ecuație complică considerabil dialogul dintre părți. În al doilea rând fragmentarea politică internă a regiunii, fiecare dintre părți având o proprie viziune asupra dezoltării cooperării multilaterale, iar puterile Rusia, Turcia și Iran au fiecare interese distincte și deseori concurente în regiunea Caucazului de Sud.

Dialogul Baku–Erevan–Tbilisi: o necesitate pentru stabilitatea regionalăâ

În contextul geopolitic regional, consolidarea dialogului trilateral între Azerbaidjan, Armenia și Georgia devine o componentă importantă pentru asigurarea stabilității regionale. Așadar, consoliderea unui cadru trilateral devine o necesitate geopolitică care poate oferi avantaje pentru fiecare parte. Fără dialog, riscul rămâne ca regiunea să rămână fragmentată și vulnerabilă în fața competiției dintre marile puteri.
Recent la inițiativa ministrei georgiene de externe, Maka Bochorishvili, a avut loc o întâlnire la Tbulisi dintre vice-miniștrii de externe din cele 3 state, marcând lansarea unui nou cadru de cooperare regională. Vice-miniștrii Lasha Darsalia (Georgia), Vahan Kostanyan (Armenia) și Elnur Mammadov (Azerbaidjan) au salutat lansarea acestui format trilateral, subliniind că Armenia, Azerbaidjan și Georgia dispun de un potențial neexploatat de cooperare, bazat pe respectul reciproc față de suveranitate și integritate teritorială. Pentru ca această inițiativă să își atingă întregul potențial, este esențial ca dialogul trilateral să continue și să fie extins la un nivel mai înalt. Implicarea miniștrilor de externe și, ulterior, a șefilor de stat sau de guvern ar consolida angajamentul politic față de stabilitatea și cooperarea regională.

Abhazia și Osetia de Sud – un obstacol pentru stabilitatea regională?

Un obstacol în calea stabilizării Caucazului de Sud poate fi considerată situația din regiunile Abhazia și Osetia de Sud. Susținute politic, economic și militar de Federația Rusă, aceste teritorii reprezintă puncte sensibile în relațiile Georgiei cu Moscova. Comparativ cu situația în care se află Transnitria aceste 2 regiuni au hotar comun cu Federația Rusă și începând cu anul 2008 au fost recunoscute de către aceasta ca state independente. Așadar, atât Abhazia cât și Osetia de Sud se confruntă cu stagnare economică, izolare internațională și dependență tot mai accentuată de Moscova, ceea ce reduce autonomia reală a regimurilor locale.
În acest context, chiar și cu o guvernare considerată anti-occidentală la Tbilisi, pare aproape imposibil ca Georgia să renunțe la poziția sa privind aceste 2 regiuni, iar opoziția recentă a guvernului Georgian privind reluare transportului aerian dintre orașe rusești și Suhumi confirmă acest fapt. Astfel, aceste regiuni constituie focare permanente de tensiuni, care pot fi oricând exploatate pentru destabilizarea regiuni, neavând garanția că nu se aplica scenariul folosit în cazul DNR și LNR.

Rolul energiei în geopolitica Caucazului de Sud

Regiunea Caucazului de Sud a devenit extrem de importantă datorită atât resurselor naturale dobândite aici cât și a faptului că reprezintă un punct cheie în tranzitul de petrol și gaze naturale din Asia Mijlocie către statele europene. Azerbaidjan, în mod particular, deține unele dintre cele mai mari rezerve de gaze naturale și petrol din regiune. Aceste resurse au transformat țara într-un partener economic crucial pentru Uniunea Europeană care este interesată în diversificarea surselor de energie pentru a reduce dependența de furnizorii tradiționali, cum ar fi Rusia. În acest sens, energia poate deveni unul dintre factorii de interes ai Uniunii Europene sau Turciei în regiune, fapt ce ar însemna că stabilitatea Caucazului de Sud să rămână un obiectiv permanent pe agenda acestora.