Statele Unite și Europa sunt două dintre cele mai mari blocuri economice din lume. Intens conectate pe multiple niveluri, relația lor nu a fost și nu este lipsită de fricțiuni, diferențele de opinii politice și decizii politice deteriorând periodic acest parteneriat. Perioada primului mandat al lui Donald Trump a exacerbat tensiunile dar Administrația Joe Biden a readus America în afacerile europene în forță, prin implicarea în conflictul din Ucraina și mai ales prin deconectarea Europei de Rusia.
Percepția Europei despre America este o narațiune dinamică și în permanentă evoluție, care a fost modelată de o multitudine de factori istorici, culturali, economici și geopolitici. Prezența Statelor Unite în Europa nu a fost întotdeauna lipsită de controverse dar relația dintre SUA și Europa este în esență o bogată întrepătrundere de colaborare, influență reciprocă și conflicte sporadice. Este o relație definită atât de admirație, cât și de critică, cooperare și discordie ocazională.
Europa, la rându-i, are un interes special și vital în menținerea rolului Americii în afacerile globale. Opiniile referitoare la nivelul intervenționismului american sunt diverse, unii europeni susținând o abordare mai restrânsă, în timp ce alții apreciază rolul vital al SUA în menținerea și funcționarea ordinii internaționale.
Legăturile Americii cu Europa sunt un creuzet de legături istorice, culturale și politice de istorie comună, schimb cultural și interdependență geopolitică. Relația dintre aceste două continente a evoluat de-a lungul secolelor, neputând să nu observăm că, în esență, America a fost fondată de un puternic nucleu uman plecat din Europa.
Istoria Europei este împletită cu cea a Statelor Unite, de la valorile comune, înrădăcinate în Iluminismul secolului al XVII-lea, până la moștenirile complexe ale epocii coloniale.
Din punct de vedere politic, alianța transatlantică servește ca punct pivotal pentru geopolitica mondială. În ocazii istorice cruciale, cum ar fi anii care au urmat celui de-al Doilea Război Mondial și când s-au confruntat cu dificultățile Războiului Rece, Statele Unite și Europa au conlucrat împreună. Relația transatlantică care a izvorât din ruinele celui de-al Doilea Război Mondial s-a clădit pe baza principiilor comune și a dușmanilor comuni. Europa vede America ca pe un partener important, care a salvat-o de distrugerea războaielor mondiale, dar unul ale cărei acțiuni trebuie analizate cu atenție pentru a menține un parteneriat crucial, dar amenințat de incertitudini.
Există și cazuri de divergență, când perspectivele asupra afacerilor externe pot provoca dificultăți și dispute, cum este cazul poziționării fostului președinte Donald Trump față de contractul istoric cu Europa.
În cadrul unui miting electoral din Carolina de Sud desfășurat în 9 februarie 2024, Trump a relatat o întâlnire cu liderii NATO din timpul mandatului său de președinte în care ar fi fost întrebat de un lider politic al unei țări membre NATO, pe care nu a numit-o: „Ei bine, domnule, dacă nu plătim, și noi suntem atacați de Rusia – ne veți proteja?”
Trump ar fi răspuns: „Am spus: „Nu ai plătit? Ești delincvent?” El a spus: „Da, să spunem că s-a întâmplat”. Nu, nu te-aș proteja. De fapt, i-aș încuraja să facă ce naiba vor ei. Trebuie să plătești. Trebuie să-ți plătești facturile.” Declarațiile sale au generat valuri de reacții internaționale și de teamă.
Donald Trump a amenințat și în primul mandat că, dacă aliații nu-și vor spori cheltuielile militare dincolo de acordurile anterioare până în ianuarie, Statele Unite vor „merge singure”. Nicholas Burns, fost ambasador al SUA la NATO, a spus că Trump „este primul președinte american de la Harry Truman, care nu crede că NATO este esențială pentru interesele securității naționale americane”. Trump a sugerat în mod repetat că arhitectura de securitate postbelică a Statelor Unite este o „afacere proastă”, una negociată de „incompetenți”, „slabi” și „proști”. Politica externă, în opinia sa, este un joc cu sumă zero în care orice beneficiu pentru o altă națiune trebuie să fie o pierdere pentru Statele Unite. „Țările NATO”, a declarat el pe Twitter, „trebuie să plătească mai mult, Statele Unite trebuie să plătească mai puțin. Foarte nedrept!”
Problema este că opiniile sale nu sunt ceva chiar întâmplător. Încrederea între Europa și America s-a erodat mai ales în ultimii cincisprezece ani într-o măsură în care vechea relație transatlantică trebuia să fie reclădită.
Războiul Rece a asigurat, indirect, că această legătură, construită pe garanția de securitate americană pentru Europa de Vest, a fost păstrată intactă. Când Războiul Rece s-a încheiat cu prăbușirea blocului comunist, relația transatlantică a continuat la început ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat cu adevărat. Treptat, transformările geopolitice a dus la o discrepanță în percepția amenințărilor de pe cele două maluri ale Atlanticului, odată ce dușmanul comun dispăruse. Factorul de discordie a devenit percepția comună asupra lumii exterioare și a noțiunii de securitate văzută diferit.
Liderii europeni deveniseră, până la războiul din Ucraina, prea divizați pentru a se pune de acord asupra amenințărilor pe care să le ia în serios. Barack Obama a fost cea care a distanțat America din ce în ce mai mult de Europa dar revenirea la multilateralism a Administrației Biden a fost salutată de europeni.
Europa, marele triumf al politicii externe americane
Secolul al XX-lea va fi amintit, chiar mai mult decât ascensiunea Americii, mai ales pentru cât de repede și de cât de complet s-au distrus complet imperiile europene unul pe altul în două războaie devastatoare care le-au secat bogăția, forța de muncă și moralul național. America, împreună cu URSS și Marea Britanie, au fost una din puterile mari care, alături de statele mai mici au eliberat Europa de nazism. Și a ales să rămână în Europa printr-o formă de suzeranitate permanentă.
Dependența Europei de SUA a făcut parte din planul postbelic. Oamenii de stat americani de după război au proiectat ordinea mondială așa cum este ea pentru un motiv. Acela că au trăit ceea ce s-a întâmplat fără această ordine controlată de un hegemon suficient de puternic să țină Europa pacificată. Hegemon care, probabil, ar fi împiedicat cele două războaie mondiale, dacă exista atunci.
Statele Unite posedau, la finalul războiului, aproape toate caracteristicile unei mari puteri, în ceea ce privește populația, dimensiunea geografică și plasarea pe două mări, resursele economice și capacitatea militară.
Marele rol al hegemoniei americane în Europa postbelică și în lume a fost de a înăbuși rivalitățile regionale, prevenind războaie mondiale viitoare. Cumva, se pare că Europa nu poate să stea cuminte dacă este lăsată de capul ei iar două războaie mondiale au fost exemplul tragic. Patru sute de mii de americani și-au pierdut viața în teatrele europene ale Primului și celui de-al Doilea Război Mondial. Pacea, unitatea, prosperitatea și stabilitatea s-au dovedit a nu fi starea naturală a Europei.
Timp de secole, Europa a fost punctul de sprijin al violenței globale. Odată cu era explorării geografice, a devenit principalul exportator de violență al globului. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Europa s-a autodistrus, lăsând Statele Unite ale Americii extrem de puternice, prin comparație, singurul rival real fiind Uniunea Sovietică. Numai America și puterea ei masivă ar fi putut pacifica și unifica Europa sub oblăduirea ei.
Prin aplicarea forței majore economice, diplomatice și militare, Statele Unite au suprimat concurența în securitatea internă a Europei și au oprit-o să se sfâșie interior într-un nou conflict. Această înflorire a păcii și a drepturilor omului nu poate fi explicată printr-o izbucnire bruscă a pacifismului european ci a fost permanent modelată de intervențiile americane. În urma celui de-al Doilea Război Mondial democrația liberală și-a văzut cea mai deplină realizare în Occidentul european.
Acesta este motivul pentru care Europa Occidentală postbelică a încetat să fie principalul exportator mondial de violență și a devenit, în schimb, principalul exportator mondial de bunuri de lux. America a avut autoritatea de a fi respectată și cu grad ridicat de încredere, în mare măsură, de către toate părțile și indiferentă față de antitezele regionale. Nicio altă țară nu a avut o viziune constructivă pentru Europa pe care locuitorii săi să poată fi convinși cu plăcere să o împărtășească. America a devenit, astfel, arbitrul necesar.
Europa Occidentală este datoare Americii pentru înflorirea economică postbelică. Oamenii de stat americani de după război credeau că democrațiile prospere, liberale, care au comerț liber între ele, nu vor intra nici în război între ele și nici cu Statele Unite.
Ordinea globală postbelică proiectată de SUA a fost construită pe instituții precum Națiunile Unite, Fondul Monetar Internațional și Curtea Internațională de Justiție. Această ordine este în multe privințe un imperiu transatlantic garantat de Pax Americana.
Statele Unite au sprijinit redresarea economică postbelică a Europei cu un ajutor de aproximativ 113 miliarde de dolari actuali sub forma Planului Marshall. Tot ea a creat organismele și tratatele care aveau să devină Uniunea Europeană și a adus Europa de Vest sub umbrela sa de securitate, prin tratatul NATO. Articolul 5 al tratatului, cel mai important element al său, declară că un atac asupra unui membru al NATO este un atac asupra tuturor membrilor. Aceste politici au fost menite nu numai să contracareze Uniunea Sovietică, ci să condiționeze prosperitatea Europei Occidentale de integrarea acesteia într-o piață unică, cu libera circulație a mărfurilor, capitalului și muncii.
Rolul armatei Statelor Unite în funcționarea Europei
Secolul al XX-lea va fi amintit chiar mai mult decât ascensiunea Americii, mai ales pentru cât de repede și de cât de complet s-au distrus complet imperiile europene unul pe altul în două războaie cataclismice. Războaie care le-au supt măduva bogăției, forței de muncă și, cel mai rău, moralul național. Cu puțin peste un secol în urmă, Germania, Franța și Marea Britanie erau, fiecare, mai puternice decât America. Astăzi, ei nici măcar nu pot rivaliza colectiv cu SUA.
Armata Statelor Unite a fost întotdeauna o parte integrantă a planului de a uni și de a reconstrui Europa din dărâmături. Începând cu cel de-al Doilea Război Mondial, trupele americane au fost dislocate în diverse baze din Europa de Vest pentru a se asigura că bătrânul continent nu poate fi dominat de o singură putere capabilă să-și monopolizeze resursele și să le întoarcă împotriva SUA. Marea strategie americană se bazează pe credibilitatea promisiunii și angajamentului său de a proteja aliații care nu mai trebuie să se înarmeze. În schimbul angajamentului Statelor Unite, aliații SUA au acceptat rolul dominant al Americii în sistemul internațional.
SUA cheltuiește mai mult pe armata sa, ca procent din PIB, decât orice țară europeană. Asta a făcut întotdeauna parte din înțelegerea inițială. SUA este o superputere globală și poate duce un război oriunde în lume, iar asta costă mai mult. Este în avantajul Americii să fie singura mare putere care poate susține aproape orice tip de război, nu neapărat o favoare făcută europenilor.
În schimb, nu este nici pe departe în avantajul Americii ca alte țări să cheltuiască la fel de mulți bani pe armatele lor.
Europa este cea mai mare piață de export a Americii, așa cum a fost proiectat după război. Europenii trebuie să-și cheltuiască banii pe bunurile și serviciile americane, nu să înceapă să se bată între ei.
Exemplul neputinței europene și al predominanței puterii militare americane în teatrul european, este războiul în curs din Ucraina. O criză în vecinătatea UE care necesită o putere non-europeană de la mii de mile depărtare, pentru a susține cea mai mare parte a efortului anti-rusesc.
De ce Europa nu se poate descurca singură militar? Europenii au toate datele să fie o mare putere militară: forță de muncă, bogăție și tehnologie dar se pare că nu este suficient din cauză că nu pot acționa împreună sau nu sunt încurajați. Obiectivele națiunilor componente ale UE nu sunt doar diferite, ele sunt adesea contrare unele cu altele. De aceea nu s-a putut vorbi de „autonomie strategică” și de o „putere militară europeană”, cum visa Emmanuel Macron. America de astăzi este pentru puterile europene ceea ce Roma în zorii primului mileniu era pentru orașele-state grecești.
Din ce în ce mai puține mari puteri în curs de dezvoltare acordă multă atenție la ceea ce se spune la Paris, Berlin sau la Bruxelles. Chiar și adversarul principal din Europa, Rusia, preferă să aibă de-a face doar cu președintele american.
Ce se întâmplă dacă America ar încerca să se retragă
În timpul mandatului lui Trump, retragerea din NATO nu a avut loc, în pofida declarațiilor sale contondente. Asta pentru că parte din consilierii săi au fost mereu acolo pentru a-l convinge să nu facă asta. Dacă Trump este reales în 2024, niciunul dintre foștii colaboratori, John Bolton, Jim Mattis, John Kelly, Rex Tillerson, Mike Pompeo și chiar Mike Pence, nu vor mai fi la Casa Albă.
Motivul este că s-au rupt de fostul președinte și nu există un alt grup de analiști republicani din staff-ul său care să înțeleagă Rusia și Europa suficient de bine. Teoretic, există un risc ca Trump să fie înconjurat de oameni care îi împărtășesc antipatia lui față de alianțele de securitate americane sau nu știu nimic despre ele și nu le pasă. Al doilea său posibil mandat riscă, și din aceste cauze, o schimbare clară de politică față de aliații americani. Profilul său de președinte businessman ar putea, astfel, să aibă un impact puternic asupra Europei. Dar, vom vedea cum aceste calcule ar putea rămâne doar în cadrul probabilităților.
De ce Trump sau alți președinți nu pot retrage trupele americane din Europa? Deoarece armata SUA a fost întotdeauna o parte integrantă a planului de a uni și de a reconstrui Europa după război. Nici America nu s-ar simți prea bine odată luată această decizie.
Din punct de vedere instituțional și politic, părăsirea NATO ar putea fi dificilă pentru Trump. Nefiind un președinte cu mecanisme totalitare la dispoziție, după ce ar decide exit-ul, ar urma o criză constituțională. Constituția americană nu spune nimic despre aprobarea Congresului pentru retragerea din tratate, deși Senatul are atribuții în acest sens. Există, introdusă recent, o legislație, care a trecut deja de Senat, menită să împiedice orice președinte american să se retragă din NATO fără aprobarea a două treimi din Senat sau un act al Congresului.
Impactul psihologic, în primă fază, asupra alianței, ar fi, însă, mai important decât o invalidare din partea Senatului american deoarece așteptarea de apărare colectivă ar fi lovită fatal.
Dacă Uniunea Sovietică s-a oprit în a ataca blocul vestic, la fel și Federația Rusă în a avansa pe alte ținte în prezent, se întâmplă din cauza angajamentului american în apărarea acelor țări.
Președintele SUA, în mod tradițional, angajat să acționeze dacă securitatea colectivă este contestată, ar putea pune capăt cu un singur discurs, un singur comentariu, chiar și o singură postare pe o rețea de socializare, acestui contract istoric. Vulnerabilizarea Europei ar fi imediată, în lipsa propriilor capacități de apărare. Acesta este adevaratul călcâi al lui Ahile pentru Europa. Închiderea efectivă a bazelor americane în Europa și transferul a mii de soldați ar dura, desigur, mai mult. Nu există nicio conducere alternativă disponibilă, nicio sursă alternativă de sisteme de comandă și control, arme spațiale alternative și nici o aprovizionare alternativă de muniție.
Temerea este că Europa ar fi imediat expusă unui (improbabil, totuși) atac rusesc pentru care nu este pregătită.
Fără NATO și fără un angajament american față de securitatea europeană, suportul occidental pentru Ucraina s-ar diminua abrupt. Odată ridicată presiunea pentru ajutorarea Ucrainei din partea americană multe țări europene ar conserva propriile resurse militare, mai ales că perspectiva ca America să părăsească NATO le pune în fața unei resetări strategice naționale.
O decizie a lui Trump de exit din NATO ar afecta grav mai ales statutul de hiperputere al țării sale. Această schimbare s-ar produce imediat și dincolo de Europa. Toate celelalte alianțe de securitate ale Americii, Taiwan, Coreea de Sud, Japonia și chiar Israelul ar fi, de asemenea, în pericol și s-ar gândi că nu mai pot conta pe sprijinul american, implicit. Sfârșitul NATO ar putea să nu-i afecteze în mod direct, dar dispariția sa ar semnala că toată lumea, pretutindeni, trebuie să presupună că Statele Unite nu mai sunt un aliat de încredere. Alunecarea acestora s-ar putea face natural către alternativele multipolare reprezentate de China sau Rusia, tocmai pentru a evita o preluare geopolitică forțată de tip invazie.
Influența economică americană va scădea și ea, în mod semnificativ. Acordurile comerciale și acordurile financiare s-ar schimba, ceea ce ar avea un impact asupra companiilor americane și, în cele din urmă, asupra economiei SUA în sine.
Sfârșitul influenței americane s-ar desfășura, probabil, într-o relativă obscuritate. Pericolul pentru America este că Rusia, China și alte țări vor savura eclipsa ordinii liberale occidentale postbelice, perspectivă care, cu siguranță, nu este deloc în interesul Washington-ului.
Norocul Europei este, însă, că Statele Unite au obligații și interese globale care se extind dincolo de Europa și mai ales depășesc timpul istoric al lui Donald Trump.
Proiectul hegemonic american nu poate fi pus în pericol de Donald Trump
Bunăstarea Europei a făcut ca majoritatea liderilor UE să nu vadă nevoia de o strategie europeană de securitate. Europa, practic, s-a înmuiat după ce a fost lipsită de posibilitatea de a declanșa războaie intercontinentale. America s-a asigurat de acest lucru.
Pentru cei care cred că Trump ar face ce amenință, adevărul este că nu se va schimba politica americană pe dosarele mari: China, Orientul Mijlociu, Ucraina sau pivotarea spre Pacific. Nici un dosar nu se va schimba radical. Disparitatea în cheltuieli, reclamată de Trump, cu SUA plătind mai mult decât aliații săi, nu este o eroare a sistemului, ci este o caracteristică.
Încă de la începutul ordinii postbelice, oamenii de stat americani postbelici așa l-au proiect, pentru a asigura absența unui conflict de mare putere – și a războiului nuclear – timp de trei sferturi de secol.
America vrea ca Europa să fie mai puternică dar nu autonomă total în materie de securitate, deoarece nu are încredere în ea. Perspectiva Washingtonului este că europenii au făcut două războaie mondiale și mai pot face încă unul și, drept urmare, nu trebuie să-i lași de capul lor pentru că direcția în care o pot lua este imprevizibilă. De aceea, trebuie să fii cu ochii pe ei. Mai nuanțat, America vrea ca Europa să fie puternică în materie de asigurare a securității proprii și de export de securitate în lume, tot în paradigma unipolară americană, dar armele care să apere Europa să fie cumparate de la industria de apărare din Statele Unite, deoarece când îți vând o armă trebuie tot ei să-ți dea muniția aferentă. În acest fel, Europa ar depinde de americani. Iar această abordare este mai curând una strategică, de control al tendinței europene de a nu mai derapa.
America, inclusiv prin poziționările lui Trump, dar și în general, vrea ca europenii să fie mai atenți la propria securitate. Ce nu vor americanii este ca această securizare să se facă strict în termeni europeni.
Pragmatismul este trăsătura Americii care, în esență, își apără oamenii și banii. Trump poate gândi că dacă NATO poate funcționa doar pe implicarea majoritară americană, nu își mai are rostul ca investiție dar contractul țării sale cu Europa excede mandatele sale și nu este doar o afacere. Este contractul Americii ca actor istoric, nu doar al Americii de pe timpul lui Trump.
Nu se poate nega că sentimentul anti-american, alături de sentimentele de recunoștință și apropiere față de America, sunt în creștere și a devenit o forță notabilă. Dar, există o nevoie strategică covârșitoare de cooperare transatlantică puternică.
Într-o lume marcată de o concurență sporită pentru putere, Occidentul va putea rămâne ferm și va reuși să-și apere interesele doar atâta timp cât va rămâne unit. Europa rămâne dependentă de protecția militară a SUA, atât nucleară, cât și convențională, dar SUA nu vor putea purta singure steagul valorilor occidentale.
În al treilea rând, atât America, cât și Europa trebuie să accepte pe deplin realitățile de descurajare nucleară continuă a SUA pe continentul european.
Iluziile autonomiei strategice europene pare că au fost retezate de corul pe mai multe voci, pe care America le-au frânat pe fondul noilor frământări geopolitice internaționale. Mesajul Administrației Biden a fost că europenii nu vor putea înlocui rolul crucial al Americii ca furnizor de securitate.
Pentru SUA, aceasta înseamnă că trebuie să mențină Europa sub umbrela sa nucleară și în viitorul apropiat. Inclusiv America are nevoie de Europa. Valoarea SUA ca putere globală depinde într-o măsură semnificativă de faptul că rolul său de protector al Europei rămâne credibil. De fapt, Europa este tocmai perla hegemoniei americane. Pierderea ei înseamnă chiar începutul sfârșitului statutului de hegemon pentru Statele Unite
Ordinea globală construită de SUA s-a bazat pe principiul că numai o lume a democrațiilor liberale poate fi pașnică și prosperă. Teama este că dacă SUA nu va mai susține acest mecanism, lumea nu va fi în curând nici pașnică, nici prosperă. Ordinea mondială condusă, după 1991, de americani, susținută de idealul democrației liberale, a fost extrem de imperfectă dar a fost lucrul cel mai apropiat de una anumit ideal de pace și bunăstare. Beneficiile prezenței americane, nu doar economice, trebuie măsurate în războaie care nu sunt purtate și vieți care nu sunt pierdute.
Pe 2 și 4 martie 2024 au avut loc două evenimente la care au participat oficiali ai Comisiei Europene și ai țărilor membre. Primul s-a desfășurat în Azerbaigjan, unde s-au semnat documente privind construcția a două noi coridoare energetice și al doilea la Bruxelles, unde miniștrii energiei au hotărât diminuarea voluntară a consumului de gaze cu 15%.
Conjunctura
Rusia și Turcia doresc realizarea în Turcia a unui hub energetic pentru care încă nu s-a stabilit cine îl va administra. Există discuții între Vladimir Putin și Ercep Erdogan pentru a stabili acest lucru. Potențiala vizită a lui Putin la Ankara va avea pe agendă și stabilirea datelor tehnice și juridice pentru viitorul hub de gaze. Acest hub va aproviziona cu gaze sud-estul Europei.
Trebuie amintit că în Turcia intră coridoare de transport de gaze ce provin din Federația Rusă (46,5 mmc / an), Azerbaidjan (56 mmc / an), Iran (10 mmc / an), la acestea adăugându-se terminalele LNG (51,3 mmc / an). De asemenea Turcia a început să exploateze 10 mmc / an din zăcământul Sakarya, din Marea Neagră. Consumul de gaze al Turciei este de 53,5 mmc / an și capacitatea de export a Tuciei către Europa, prin Bulgaria și Grecia, este de 34,5 mmc / an. Există un surplus de capacitate către sud – estul Europei ce trebuie exploatat prin construcția de noi conducte.
Acest hub gazeifer vulnerabilizează Uniunea Europeană dacă s-ar realiza, deoarece ar închide alte variante de aprovizionare din lipsa capitalului potențial de investiții în coridoare alternative Rusiei și Turciei. De asemenea poate vulnerabiliza și Turcia, creînd o mai mare dependență energetică față de Moscova.
Reuniunea de la Baku, pentru coridoare energetice alternative la Turcia și Rusia
La Baku s-a reunit pentru a zecea oară Consiliului Consultativ a Coridorului de Gaze Sud. După a avut loc a doua reuniunea a Consiliului Consultativ pentru Energie Verde.
La reuniunea ministerială a Consiliului Consultativ a Coridorului de Gaze Sud, s-a discutat despre finalizarea studiului de fezabilitate a Azerbaidjan – Georgia – Romania Interconector (AGRI). Acesta este un coridor alternativ TANAP ce a fost gândit încă din 2010. Va transporta gaze printr-o conductă marină din rezervorul Absheron, din Marea Caspică, până la terminalul Shangachal, se va conecta la o conductă către țărmul georgian al Mării Negre, unde se află portul Kulevi. Aici se va construi un terminal de gazeificare și transbordare a LNG-ului în tancuri care vor face legătura cu portul Constanța. Și aici se va construi un terminal LNG cu instalații de delichefiere și de injectare a gazului natural în sistemul de transport de gaze european, adică în conductele Transgaz. Proiectul AGRI a fost înghețat în 2021 datorita lipsei de investitori. La Consiliului Consultativ a Coridorului de Gaze Sud au participat și câteva companii din țările arabe interesate să investească în expoatarea gazelor și transportul acestora către Uniunea Europeană. Capacitatea preconizată este de 7 mmc / an.
De asemenea, trebuie să amintim că se discută intens construirea unui cablu electric submarin de transport în curent continuu între viitorul parc solar de 5 GW din Azerbaidjan și țărmul românesc al Mării Negre. Investitorii în acest proiect grandios sunt două firme: Masdar, din Emiratele Arabe Unite și ACWA, din Arabia Saudită. Capacitatea de transport este preconizată a fi de 1000 MW.
Astfel, “devenind hub energetic, România își consolidează poziția geostrategică pentru întreaga regiune. Putem exporta și mai multă energie, iar asta înseamnă locuri de muncă și dezvoltare pentru români” a spus român al Ministru Energiei, Sebastian Burduja.
Pe langă importurile care încă se mai fac din Federația Rusă, observăm că alternativele de import de energie sunt din țări autocratice care încă se mai află sub influența Kremlinului. De asemenea o parte din rutele către Uniunea Europeană de la aceste surse energetice alternative trec prin Turcia. Aceste țări oricând pot reacționa la presiunea Federației Ruse, deci reprezintă o vulnerabilitate majoră a Uniunii Europene.
Fig. 1 – Capacitățile energetice alternative Turciei și Federației Ruse (sursa – Cosmin Păcuraru, prelucrare Google Maps)
Tot la Baku, ministrul energiei din republica Moldova, Victor Parlicov, a invitat compania azeră SOCAR să construiasca o fabrică de îngrășăminte cu gazele aduse prin Coridorul Sudic. Propunerea este tentantă, cunoscând că România, Bulgaria și Ucraina sunt mari consumatoare de îngrășăminte.
Diminuarea importurilor de gaze din Rusia dată de scăderea voluntară a consumului
Anul trecut consumul de gaze al Uniunii a fost redus cu 13,5%. La întâlnirea de la Bruxelles din 4 februarie 2024, miniștri energiei din țările membre UE au hotărât să prelungească politica de recucere voluntară a consumului de gaze cu încă un an, targhetul fiind 15%.
Și această acține se înscrie în demersurile Uniunii de a diminua cât se poate de mult importurile de gaze din Federația Rusă, din care aceasta câștigă destui bani pentru a întreține războiul dus în Ucraina.
Autoritățile de la Erevan analizează posibilitatea de a depune o cerere de aderare la Uniunea Europeană, a declarat ministrul armean de externe Ararat Mirzoian, relatează mass-media regională. Demersul are loc pe fondul strategiei armene de stabilire a unor legături mai strânse cu Occidentul în faţa tensiunilor cu aliatul tradiţional Rusia.
Presiuni geopolitice
„În prezent, sunt discutate pe larg în Armenia multe oportunităţi noi şi nu va fi un secret dacă spun că printre acestea se numără şi aderarea la Uniunea Europeană”, a declarat Mirzoian într-un interviu acordat postului de televiziune turc TRT World cu ocazia Forum Diplomatic care a avut loc în Antalya, semn al noilor relații dintre Erevan și Ankara.
În prezent, Armenia are din iunie 2021 un acord de parteneriat cu Uniunea Europeană.
De la venirea la putere, în urma unei revoluţii, în 2018, premierul armean Nikol Paşinian a aprofundat legăturile Armeniei cu Europa şi Statele Unite, atrăgând în mod repetat mânia aliatului tradiţional Rusia.
Erevanul a declarat în repetate rânduri că alianţa sa cu Moscova nu se extinde şi la războiul din Ucraina, în timp ce Paşinian a acuzat Rusia că încearcă să-i submineze guvernul.
Armenia acuză, de asemenea, Rusia că nu a reuşit să o apere împotriva rivalului de lungă durată, Azerbaidjanul, care s-a apropiat de Moscova în ultimii ani şi cu care Erevanul are un conflict legat de enclava Nagorno-Karabah.
Acuzații reciproce
Armenia şi Azerbaidjanul s-au acuzat reciproc de tiruri la frontiera dintre cele două ţări rivale din Caucaz, un incident care, potrivit Erevanului, a provocat moartea a cel puțin 4 soldați armeni.
Marţi dimineaţă, „unităţi ale forţelor armate azere au deschis focul (…) asupra poziţiilor armene din apropierea Nerkin Hand”, un sat din sudul regiunii Siunik, care se învecinează atât cu Azerbaidjanul, cât şi cu enclava azeră Nahcivan, a precizat Ministerul armean al Apărării într-un comunicat. „Potrivit informaţiilor preliminare, doi armeni au fost ucişi şi alţi câţiva au fost răniţi”, a adăugat acesta.
Potrivit unui comunicat al Ministerului azer al Apărării din Azerbaidjan, forţele armene au tras de două ori luni seara asupra poziţiilor sale „în direcţia satului Kohanabi, în regiunea Tovuz”, din nord-vestul Azerbaidjanului.
La rândul său, serviciul azer al gărzii de frontieră a afirmat că acest atac asupra poziţiilor armene a fost o „operaţiune de răzbunare” ca răspuns la o „provocare” a forţelor armene care a avut loc luni seara şi care, potrivit Baku, s-ar fi soldat cu rănirea unui soldat azer.
La finalul operaţiunii de marţi, „postul militar din care s-au tras focuri de armă (…) a fost complet distrus”, a precizat serviciul azer de pază a frontierei, promiţând un „răspuns şi mai sever şi mai hotărât” la „orice provocare” la frontiera dintre Armenia şi Azerbaidjan.
Ministerul armean al Apărării a respins aceste acuzaţii, afirmând că ele „nu corespund realităţii”.
Acest incident intervine la scurt timp după realegerea preşedintelui azer Ilham Aliev, care se află la putere în această ţară bogată în hidrocarburi de două decenii. Omul forte de la Baku, în vârstă de 62 de ani, profită de victoria sa militară asupra locuitorilor din Nagorno-Karabah. În septembrie 2023, armata azeră, într-o ofensivă fulgerătoare, a preluat controlul total asupra acestei enclave muntoase populate de armeni şi autoproclamate republică, forţând zeci de mii de locuitori să fugă.
În timp ce susţine că urmăreşte un proces de pace cu Armenia, preşedintele azer nu şi-a ascuns niciodată celelalte ambiţii teritoriale ale sale: controlul regiunii armene Siunik pentru a lega enclava Nahcivan de restul Azerbaidjanului.
Acord militar
Armenia a semnat cu Franţa un contract în vederea achiziţionării de puşti de precizie de la societatea franceză PGM şi o scrisoare de intenţie în vederea formării unor ofiţeri armeni, în contextul în care Erevanul încearcă să-şi reducă dependenţa de Moscova.
”Armenia a adoptat ideea de a-şi moderniza armata. Ne vom folosi propriile mijloace şi ajutorul statelor partenere. Este vorba despre utilizarea tuturor instrumentelor păcii pentru a-şi apăra frontierele”, a declarat ministrul armean al Apărării Suren Papikian într-o conferinţă de presă comună cu omologul său francez Sébastien Lecornu. Valoarea contractului de achiziţie nu a fost dezvăluită.
Franţa s-a angajat totodată să ofere burse unor ofițeri armeni la vestita Academie Militară Saint-Cyr Coëtquidan şi va participa și la antrenarea corpului de subofițeri ai armatei armene, dar și a forțelor speciale.
Sébastien Lecornu anunţă că Franţa urmează să trimită un consilier militar specilist în apărare sol-aer, care să ajute Armenia să se apere ”de eventuale atacuri potenţiale agresoare” vizând civili.
Armenia ”se întoarce către partenerii săi care sunt cu adevărat furnizori de securitate”, declară el în această conferinţă de presă, răspunzând unei întrebări despre îndepărtatea Erevanului de Moscova, aliatul său istoric.
Armenia a lansat un proces de refomare a forţelor sale armate, a doctrinei militare şi a normelor sovietice.
Cooperarea Armeniei cu Franţa, după ce a fost înfrânt în 2020 în războiul cu Azerbaidjanul, a intrat în ”faza practică”, ”de natură sistemică şi de mare anvergură”, potrivit lui Suren Papikian.
Parisul se teme de o nouă confruntare militară cu Azerbaisjanul, rivalul istoric al Erevanului, în această regiune tulbure din Caucaz.
Franţa şi Armenia au semnat în toamnă o scrisoare de intenţie în domeniul apărării aeriene, care prevede achiziţionarea a trei radare de tip Ground Master (GM200) de la Thalès, care permit detectarea unei aeronave inamice aflate la 250 de kilometri distanţă, şi de binocluri cu viziune pe timpul nopţii, fabricate de Safran – livtrate joi.
Azerbaidjanul a recucerit, într-o ofensivă-fulger în septembrie, întreaga regiune separatistă azeră Nagorno Karabah, susţinută de Armenia, după 30 de ani de conflict.
Încă au loc în continuare confruntări armate între armatele armeană şi azeră, care s-au acuzat reciproc, la jumătatea lui februarie, de tiruri la frontieră soldate cu moartea a patru armeni, potrivit Erebavului.
Armenia aderă la CPI
Armenia s-a alăturat în mod oficial Curţii Penale Internaţionale (CPI), au anunţat oficialii, o mişcare pe care aliatul tradiţional Moscova a denunţat-o ca fiind neprietenoasă, scrie The Guardian.
Curtea cu sediul la Haga a emis în martie un mandat de arestare pe numele preşedintelui rus, Vladimir Putin, în legătură cu războiul din Ucraina şi cu deportarea ilegală de copii în Rusia.
Erevanul este acum obligat să îl aresteze pe liderul rus dacă acesta pune piciorul pe teritoriul său.
„Statutul de la Roma al CPI a intrat oficial în vigoare pentru Armenia la 1 februarie”, a declarat pentru AFP reprezentantul oficial al ţării pentru probleme juridice internaţionale, Yeghishe Kirakosyan.
Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a declarat că Armenia a luat o „decizie greşită” atunci când parlamentul său a votat, în octombrie, ratificarea statutului de la Roma al CPI, iar ministerul rus de Externe a calificat acest demers drept un „pas neprietenos”.
Armenia găzduieşte o bază militară rusă permanentă şi face parte din alianţa militară condusă de Moscova, Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC), care cuprinde mai multe foste republici sovietice.
Ţările occidentale au salutat ratificarea, care marchează extinderea jurisdicţiei curţii în ceea ce a fost mult timp considerat a fi curtea din spate a Rusiei.
„Lumea devine tot mai mică pentru autocratul de la Kremlin”, a declarat preşedintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, referindu-se la Putin, după ce Armenia a ratificat statutul CPI în octombrie.
Prim-ministrul Armeniei, Nikol Pashinyan, a încercat să asigure Rusia că ţara sa se ocupă doar de ceea ce consideră a fi crime de război comise de vecinul său, Azerbaidjan, în conflictul lor de lungă durată, şi că nu vizează Moscova.
„Armenia a sperat că, prin aderarea la CPI, făcând un pas atât de sensibil pentru Rusia, ar putea primi garanţii de securitate din partea Occidentului”, a declarat pentru AFP analistul independent Vigen Hakobyan.
„Dar se pare că şi-a tensionat legăturile cu Rusia fără a primi garanţii reale de securitate din partea Occidentului”.
Armenia a semnat statutul de la Roma în 1999, dar nu l-a ratificat, invocând contradicţii cu constituţia ţării.
Curtea Constituţională a declarat în martie că aceste obstacole au fost eliminate după adoptarea de către Armenia a unei noi constituţii în 2015.
În noiembrie 2023, Erevanul a depus în mod oficial instrumentul de ratificare a statutului de la Roma.
Directorul Serviciului de Informații și Securitate al Republicii Moldova, Alexandru Musteață, a dezvăluit în cadrul unei conferințe de presă susținute pe 5 martie, rezultatele unei analize extinse asupra implicării Federației Ruse în procesele electorale din 2024-2025. Potrivit acestuia, Federația Rusă desfășoară o serie de acțiuni fără precedent, cu scopul de a compromite procesele democratice și integrarea europeană a Republicii Moldova, menținându-și influența în țară.
Șeful SIS a subliniat că strategia Kremlinului se desfășoară în trei etape, prima fiind pusă în aplicare încă din 2023, odată cu alegerile locale. Etapele doi și trei sunt programate să se desfășoare în timpul referendumului și alegerilor prezidențiale din toamna acestui an și în 2025, când vor avea loc alegeri parlamentare.
Conform analizei SIS, Kremlinul și-a stabilit obiective tactice clare pentru următorii doi ani electorali în Republica Moldova. În 2024, principalul scop al Kremlinului este de a compromite referendumul pentru integrarea europeană și de a submina candidații politici care susțin acest curs. Se estimează că acei candidați sprijiniți de Rusia au șanse reduse de a obține un mandat prezidențial. În aceste circumstanțe, strategiile utilizate sunt menite să compromită referendumul din toamnă și să valorificate tacticile aplicate în contextul alegerilor parlamentare. Pentru anul 2025, Moscova își propune să sprijine partidele politice pro-ruse în obținerea unui loc în Parlament. Aceste partide ar urma să formeze o majoritate parlamentară sau, cel puțin, să aibă o viziune mai moderată în ceea ce privește integrarea europeană.
Potrivit informațiilor în raport, strategia Kremlinului pentru îndeplinirea obiectivelor sale în Republica Moldova se bazează pe trei elemente cheie. Primul element implică actorii politici care sunt sub influența directă sau indirectă a Kremlinului, împărțiți în trei categorii: cei legați de grupuri criminale organizate conduse de cetățeni moldoveni căutați, politicieni care sunt deschis pro-Rusia și cei care se declară „pro-naționali”, dar mențin o relație camuflată cu reprezentanții Moscovei. A doua componentă se bazează pe crearea mai multor crize în plan economic, social, prin instigarea la ură interetnică, dar și crize de securitate inclusiv în Găguzia. Există o tendință vizibilă de creare a unui nou centru de putere în regiune, care nu doar întărește narativele promovate de Moscova, dar poate fi folosit și ca instrument de șantaj împotriva autorităților de la Chișinău prin exacerbarea problemelor separatiste și autonomiste. La fel și în cazul Transnistriei, Tiraspolul adresând o scrisoare Kremlinului prin care solicită protecție împotriva presupuselor acte de „genocid” din partea autorităților de la Chișinău.
În plus, se observă promovarea unor teme noi, precum persecutarea populației rusofone, subminarea sistemului ecleziastic al țării sau denigrarea autorităților din Republica Moldova. Proiecțiile mai indică și apariția unor narative false în viitorul apropiat, printre care se numără idei precum „se vrea ca R. Moldova să intre în NATO și să facă unirea cu România”, „se va da ordin ca moldovenii să plece la război în Ucraina” sau „statalitatea R. Moldova este atacată şi cetățenii trebuie să se unifice pentru a o apăra”.
Ultima componentă din strategia rusă o reprezintă intensificarea atacurilor informaționale care să amplifice efectul psihologic al crizelor. Aceasta se materializează prin plasare de informații false în spațiul public, utilizarea pe scară largă a rețelelor sociale și construirea a noi canale TV de distribuire a propagandei. De asemenea, s-a constatat o creștere exponențială a numărului de profiluri false și anonime pe diverse platforme de socializare, cu accent pe Telegram, TikTok și Facebook.
Pentru a pune în aplicare acest plan, gruparea lui Ilan ŞOR este forța motrice de acțiune a Rusiei în Republica Moldova. Principala sa sursă de influență derivă din controlul exercitat asupra factorilor de conducere din regiunile cu tendințe autonomiste și separatiste. Obiectivul său, pentru anul 2024, este de a compromite rezultatele referendumului din toamna acestui an, prin utilizarea unei retorici anti-Chișinău și anti-UE, la pachet cu abordări populiste. De asemenea, Ilan Șor funcționează ca sponsor al actorilor politici care pledează pentru o orientare statalistă și promovează neutralitatea. Chiar dacă aceștia ar putea pretinde că urmăresc interesele naționale, analiza SIS relevă sincronizarea lor cu retorica propagandistică rusă.
Și protestele de stradă vor continua, având ca obiectiv asocierea direcției europene cu deteriorarea stării economice și sărăcirea populației. Perspectivele indică o reluare a protestelor începând cu luna martie 2024, cu un accent accentuat pe sprijinirea vectorului eurasiatic și promovarea intereselor pro-ruse. Strategia de organizare a protestelor implică atragerea persoanelor predispuse să intre în confruntări agresive cu forțele de ordine și adoptarea unor acțiuni mai violente.
Premierul francez, Gabriel Attal, a declarat că Parisului sprijină candidatura omologul său olandez, Mark Rutte, la conducerea NATO, susţinută deja de mai multe state membre, dar contestată de Ungaria, relatează mass-media regională.
Securitate colectivă
„Evident, sprijinim candidatura lui Mark Rutte pentru NATO, având în vedere experienţa sa, capacitatea sa de a forma coaliţii mari, precum şi capacitatea sa de a acţiona pentru securitatea noastră colectivă”, a declarat Gabriel Attal.
Numele şefului demisionar al guvernului olandez circulă de luni de zile cu insistenţă ca cel mai probabil urmaș al norvegianului Jens Stoltenberg, actual secretar general al Alianţei Nord-Atlantice. Decizia este luată prin consens între statele membre pentru acest post care revine unui reprezentant al unui european.
Mark Rutte (56 de ani), premierul în exercițiu al Olandei, este principalul favorit pentru a prelua funcția de secretar general al NATO. Postul de secretar general al NATO va deveni vacant în luna octombrie.
Sprijin extins
Statele Unite, Marea Britanie și Franța au anunțat la unison că îl susțin pe premierul Mark Rutte pentru a-i urma lui Jens Stoltenberg în funcția de secretar general al NATO, un semnal care îl plasează pe politicianul olandez într-o poziție de forță pentru a obține postul.
Succesorul lui Stoltenberg, al cărui mandat va expira în luna octombrie, va prelua șefia alianței într-un moment crucial, el urmând a fi nevoit să convingă aliații să continue sprijinirea costisitoare a Ucrainei, dar în același timp să prevină o escaladare periculoasă care să atragă NATO într-un conflict militar deschis cu Rusia.
„Președintele Biden susține puternic candidatura premierului Rutte să fie următorul secretar general al NATO”, a declarat joi un oficial american pentru Reuters.
„Premierul Rutte are o înțelegere profundă asupra importanței alianței, este un lider și orator natural iar conducerea sa ar fi un serviciu pentru alianță în acest moment critic”, a adăugat oficialul de la Washington.
În funcție de rezultatul alegerilor prezidențiale ce vor avea loc în SUA în luna noiembrie, următorul secretar general al NATO ar putea fi pus în situația de a gestiona un al doilea mandat al fostului președinte republican Donald Trump, care recent a pus sub semnul îndoielii angajamentul SUA de a veni în ajutorul aliaților care nu cheltuie 2% din PIB pe apărare.
ADVERTISING
Comentariile făcute de acesta la un miting electoral au provocat consternare în rândul aliaților europeni și au fost denunțate în termeni duri de unii lideri din Europa.
Însă Rutte, care era văzut deja de anul trecut drept favorit pentru a deveni noul șef al alianței, a declarat anterior că Europa „ar trebui să nu se mai plângă și vaite și să fie cicălitoare” cu privire la Trump și să se concentreze în schimb pe ceea ce poate face ea pentru Ucraina.
„Trebuie să lucrăm cu oricine este pe ringul de dans”, a declarat el în timpul Conferinței de Securitate de la Munchen.
Rutte, cel mai longeviv premier din istoria Olandei, a anunțat pe neașteptate în iulie anul trecut că se va retrage din politică, dar asigură în continuare interimatul funcției în condițiile în care partidele olandeze nu reușesc să creeze o coaliție de guvernare după ce alegerile parlamentare din noiembrie au fost câștigate de Partidul Libertății condus de Geert Wilders.
Opoziție maghiară
Numirea unui secretar general al NATO se face prin consens între cele 31 de ţări membre la capătul unei proceduri adesea opace și în urma unor negocieri între ambasadorii din cadrul Alianţei, la indicaţiile capitalelor lor. Decanul reprezentanţilor permanenţi (ambasadorii) pe lângă alianță, în prezent croatul Mario Nobilo, este cel care este însărcinat să testeze apele în vederea obţinerii unui consens.
Doi diplomați au declarat pentru Reuters că în prezent Rutte se bucură de susținerea a 20 dintre statele membre. Suedia urmează să devină în curând a 32-a țară NATO, după ce premierul ungar Viktor Orban a anunțat duminica trecută că Budapesta va renunța la opoziția sa iar ratificarea aderării țării nordice a fost în sfârșit pusă pe agenda de vot a legislativului maghiar.
Ministerul britanic al externelor a anunțat joi într-un comunicat remis presei înainte de declarația venită de la Washington că îl susține pe Rutte pentru funcția de secretar general și a afirmat despre acesta că este un politician respectat în cadrul alianței, are expertiza necesară în domeniul securității și apărării și că este o persoană care va garanta că NATO rămâne puternică și pregătită să se apere, în cazul în care se va ivi o astfel de necesitate.
Stoltenberg, un fost premier al Norvegiei, ocupă funcția de secretar general al NATO din 2014. Mandatul său a fost prelungit pentru a patra oară în luna iulie a anului trecut în contextul în care alianța a dorit să rămână cu un lider care cunoaște bine aliații, în loc să numească un șef nou în timp ce cel mai mare conflict militar de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial are loc pe flancul său de est.
Sursele diplomatice ale celor de la Reuters afirmă că, deși în presă au apărut și nume precum cel al premierului eston Kaja Kallas și a ministrului leton de externe Krisjanis Karins, Rutte este singurul candidat în cursa pentru șefia NATO în momentul de față.
Premierul danez Mette Frederiksen, pe care unii au menționat-o de asemenea ca posibilă succesoare a lui Stoltenberg, a exclus joia trecută această posibilitate, afirmând inclusiv că va refuza poziția dacă i se oferă.
În ceea ce-l privește pe Rutte, un posibil handicap pentru el ar putea fi faptul că Olanda și-a tăiat cheltuielile militare în timpul anilor de austeritate fiscală din mandatul său. Însă după începerea invaziei rusești în Ucraina Olanda și-a sporit din nou cheltuielile militare, acestea urmând să ajungă în jurul nivelului de 2% din PIB convenit de aliați cu un deceniu în urmă.
Iar Franța a anunțat și ea miercuri după-amiaza, la câteva ore după anunțurile SUA și ale Marii Britanii, că îl va susține pe Rutte. Având în vedere acest ultim anunț, este aproape sigur că premierul olandez nu se va lovi de obstacole majore în drumul său spre funcție. Franța și Germania sunt de regulă țările care încearcă să limiteze influența prea mare a țărilor anglo-saxone în alianță, însă Rutte a menținut relații bune cu Parisul și Berlinul.
NATO a mai fost condusă de 3 ori în istoria sa de secretari generali din Olanda, ultima oară între 2004 și 2009 de fostul ministru de externe Jaap de Hoop Scheffer.
Joseph Luns, un alt fost șef al diplomației olandeze, a condus alianța timp de 12 ani și 268 de zile între 1971 și 1984, fiind cel mai longeviv secretar general din istoria sa.
„Teflon Mark”
Faptul că Rutte va fi următorul secretar general al NATO după sprijinul anunțat de Washington, Londra și Paris pare atât de sigur încât agenția Reuters i-a făcut deja un portret în care amintește că el predă sociologie la un liceul din Haga o oră pe săptămână și a spus anterior că nu se poate gândi la o slujbă mai bună după ce se va retrage din politică decât să devină profesor cu normă întreagă.
El s-a răzgândit însă în această privință în octombrie anul trecut, când a anunțat în public că este interesat să devină viitorul secretar general al NATO.
În vârstă de 57 de ani, Rutte este necăsătorit, nu are copii și nu a avut nicio relație sentimentală cunoscută în cei 18 ani de când a devenit lider al partidului olandez VVD. Născut și crescut la Haga, el a locuit toată viața sa în acest oraș în care se află sediul guvernului olandez.
El locuiește de ani de zile în aceeași casă modestă și se mândrește cu faptul că încă are aceeași mașină Saab pe care a cumpărat-o second-hand în urmă cu peste un deceniu.
Rutte a studiat istoria la prestigioasă universitate olandeză din Leiden și a intrat în guvern în 2022 ca viceministru pentru probleme sociale. Înainte de aceasta el a lucrat timp de câțiva ani ca manager de resurse umane la multinaționala de bunuri de larg consum Unilever.
Pentru o bună parte a mandatului său în fruntea Olandei el a fost cunoscut în principal ca politician axat pe politica internă, devenind un jucător la nivel european doar în ultimii ani. El a supraviețuit mai multor scandaluri care au zguduit clasa politică olandeză, ceea ce a făcut presa locală să îl poreclească „Teflon Mark”.
Preşedinta Georgiei, Salome Zurabişvili, a cerut Statelor Unite să deblocheze livrările lor de arme către Ucraina, într-un moment în care Europa depune eforturi pentru a consolida capacităţile militare ucrainene, relatează mass-media regională.
Nevoie urgentă
Autorităţile ucrainene insistă că au nevoie disperată de ajutor militar şi financiar suplimentar, în timp ce noul pachet de ajutor de 60 de miliarde de dolari este în continuare blocat de republicani în Congresul Statelor Unite. Vorbind presei la Tbilisi, Salome Zurabişvili a spus că, „politic, Rusia este învinsă, dar militar, vedem problema livrărilor de arme (către Ucraina)”. „Există o mare voinţă în Europa de a depăşi această problemă”, a continuat ea, adăugând că UE îşi consolidează capacităţile industriilor sale de apărare în domeniul muniţiilor. „Sper ca Statele Unite să-şi revină în fire şi să deblocheze acest program de ajutor blocat la Washington”, a adăugat ea. „Dar pierdem timp”, a avertizat şefa statului georgian. Rusia a invadat Georgia în 2008 şi, ulterior, a înfiinţat baze militare permanente în cele două regiuni ale sale separatiste, Abhazia şi Osetia de Sud, pe care le-a recunoscut drept state independente. „Europa s-a trezit, a realizat că Rusia este o ameninţare pentru securitatea sa, nu doar pentru cea a vecinilor săi”, a adăugat preşedintele Georgiei. Invazia Ucrainei „este un conflict global, nu regional”, a insistat Salome Zurabişvili.
Președinte pro-european
Salome Zurabichvili este o politiciană franco-georgiană care servește drept al cincilea președinte al Georgiei din decembrie 2018, fiind prima femeie aleasă în această funcție.Născută pe 18 martie 1952 în Paris, Franța, într-o familie de emigranți georgieni politici, Zurabichvili a urmat o carieră diplomatică de succes în serviciul diplomatic francez înainte de a deveni activă în politica georgiană. Ea a fost Ambasadorul Extraordinar și Plenipotențiar al Franței în Georgia între 2003 și 2004, iar apoi a servit ca Ministru al Afacerilor Externe al Georgiei din 2004 până în 2005. Ulterior, a devenit profesor asociat la Institutul de Studii Politice din Paris și a condus grupul de monitorizare al Consiliului de Securitate al ONU privind sancțiunile împotriva Iranului. În 2016, a fost aleasă ca deputat independent în Parlamentul Georgiei, înainte de a fi aleasă președinte în 2018.Cariera sa diplomatică include lucrul în ambasadele Franței în Italia, Ciad și Statele Unite. Educația sa include studii la Institutul de Studii Politice din Paris și la Școala de Afaceri Internaționale și Publice de la Universitatea Columbia. Pe parcursul carierei sale, a ocupat mai multe poziții diplomatice importante, având un rol semnificativ în politica externă a Georgiei și a Franței.Constituția Georgiei a suferit modificări semnificative în timpul mandatului său, cu scăderea puterilor președintelui în favoarea unui sistem parlamentar mai puternic. Aceste schimbări au inclus eliminarea alegerilor populare pentru președinte începând cu 2024, președintele urmând a fi ales indirect printr-un colegiu electoral. Zurabichvili a câștigat alegerile prezidențiale din 2018 ca independent, cu sprijinul partidului Georgian Dream, devenind astfel ultimul președinte ales prin vot popular în Georgia.Pe parcursul mandatului său, s-a confruntat cu tensiuni crescute cu guvernul georgian, ceea ce a culminat cu inițierea, deși fără succes, a unei proceduri de impeachment împotriva sa de către Parlament în 2023, pe fondul acuzațiilor de încălcare a Constituției. Aceste tensiuni au evidențiat diviziunile din cadrul politicii georgiene și provocările cu care se confruntă liderii țării.
Exerciții militare
În următoarele două săptămâni, în Georgia vor avea loc exerciții militare multinaționale, „Trojan Trail”, cu participarea mai multor state, inclusi țări membre NATO.
Militarii vor lucra la îmbunătățirea cooperării și coordonării în cadrul unei rețele mondiale de parteneri și aliați. Exercițiul se desfășoară simultan în trei țări – România, Grecia și Georgia. Componenta care se va desfășura în Georgia include forțe speciale din SUA, Marea Britanie, România, Polonia și Spania. La exercițiu se vor alătura, de asemenea, rezerviști ai Ministerului georgian al Apărării din teritoriu și reprezentanți ai organizațiilor de voluntari. Militarii vor îndeplini diverse misiuni pe uscat și pe mare, atât în estul, cât și în vestul Georgiei.
Reamintim că, luni, peste 20 de mii de soldați din 13 țări au început să participe la exercițiile NATO în regiunile nordice ale Finlandei, Norvegiei și Suediei. Iar la sfîrșitul lunii februarie, poliția poloneză a avertizat că un număr mare de echipamente militare ar putea fi observate pe drumurile din țară, în cadrul ramurii poloneze a exercițiilor NATO pe scară largă.
