Administrația Erdoğan a menționat de nenumărate ori că își dorește să ajungă la un nivel de autonomie strategică în cât mai multe domenii, iar cel energetic nu face excepție. Turcia și-a crescut substanțial relevanța la nivel internațional prin prisma faptului ca a ajuns să intermedieze afaceri majore în sectorul energetic între statele europene și firmele din Rusia.
Președintele Recep Tayyip Erdoğan a subliniat ziele trecute importanța asigurării independenței energetice, în cadrul Forumului Energetic de la Istanbul, menționând că recentele crize regionale, în special războiul dintre Rusia și Ucraina, au evidențiat riscurile dependenței externe de energie. El a evidențiat eforturile strategice ale Turciei de a-și consolida securitatea energetică, de a reduce dependența de importuri și de a integra surse regenerabile și energie nucleară în mixul său energetic.
Războiul dintre Rusia și Ucraina a demonstrat vulnerabilitățile dependenței de resurse energetice externe, multe țări europene confruntându-se cu dificultăți majore în acest context. În schimb, Turcia a reușit să gestioneze mai bine această perioadă dificilă, datorită relațiilor echilibrate cu ambele părți implicate în conflict. Cu toate acestea, factura anuală de importuri energetice a Turciei, care se ridică la aproximativ 70 de miliarde de dolari, reprezintă principala cauză a deficitului său comercial, complicând dezvoltarea economică durabilă.
Pentru a reduce această povară, Turcia se concentrează pe valorificarea resurselor interne, inclusiv gaze naturale, petrol, minerit și energie regenerabilă, precum eoliană și solară. De asemenea, guvernul turc intenționează să construiască trei centrale nucleare și să integreze reactoare modulare mici pentru a diversifica sursele de energie. Centrala nucleară Akkuyu, construită de compania rusă Rosatom, va asigura 10% din necesarul de electricitate al țării și va reduce semnificativ importurile de gaze naturale, precum și emisiile de carbon. Alte două centrale sunt planificate în regiunile Mării Negre și Traciei, obiectivul fiind atingerea unei capacități nucleare de 20.000 MW până în 2050.
În ceea ce privește energia regenerabilă, Turcia a făcut progrese semnificative, crescând ponderea acesteia la 60% din capacitatea totală instalată, ceea ce o plasează pe locul cinci în Europa și pe locul 11 la nivel global. Planurile vizează extinderea capacității eoliene și solare de la 31.000 MW la 120.000 MW până în 2035. Turcia aspiră, de asemenea, să devină un hub global pentru comerțul cu energie, având la dispoziție șapte conducte de gaze naturale, două terminale plutitoare de gaz natural lichefiat și 15 puncte de intrare.
Recent, au apărut informații importante pentru sectorul energetic din Turcia, legate de SOCAR, compania energetică de stat a Azerbaidjanului, care se află în negocieri cu potențiali cumpărători pentru vânzarea participațiilor pe care le deține la operatorii de rețele de gaze Bursagaz și Kayserigaz. SOCAR este cel mai mare investitor străin în Turcia, cu investiții totale de 18 miliarde de dolari, conform datelor disponibile pe site-ul companiei.
SOCAR deține rafinăria STAR situată pe coasta Mării Egee și joacă un rol esențial în transportul de gaze din Azerbaidjan către Europa prin intermediul a două conducte care trec prin Turcia. Cele două companii, Bursagaz și Kayserigaz, au fost achiziționate în 2019, în urma cumpărării activelor din Turcia ale firmei germane EWE AG, într-o tranzacție a cărei valoare nu a fost făcută publică.
Anul trecut, cele două companii au livrat un total de 1,7 miliarde de metri cubi de gaze către aproximativ 1,3 milioane de consumatori din provinciile Bursa și Kayseri. Dintre acestea, Bursagaz ocupă locul patru în topul consumatorilor de gaze din Turcia, după Istanbul, Ankara și Izmir. În prezent, mai multe firme naționale și-au exprimat interesul pentru această tranzacție, ceea ce ar putea influența semnificativ piața de gaze din Turcia.
Ungaria reprezintă altă piață importantă pentru firmele turcești din sectorul energetic. Firma ungară MVM CEEnergy se află în negocieri cu compania turcă de gaze Botas pentru un nou acord de import, potrivit declarațiilor directorului general al grupului, Laszlo Fritsch. În urma unui acord semnat anul trecut, Ungaria a început să importe aproximativ 300 de milioane de metri cubi de gaze de la Botas, marcând prima înțelegere de acest tip între cele două țări. În cadrul Forumului de Energie de la Istanbul, Fritsch a anunțat că se lucrează la un nou acord pentru 2025, cu obiectivul de a crește semnificativ volumele importate.
Fritsch a subliniat faptul că gazele din Rusia continuă să joace un rol esențial în mixul energetic al Ungariei, iar gazoductul TurkStream rămâne o rută strategică pentru importurile de gaze naturale. El a adăugat că dependența exclusivă de gazele naturale lichefiate nu este o opțiune viabilă pentru Ungaria, având în vedere distanțele mari de transport și costurile asociate.
Înainte de izbucnirea războiului din Ucraina dronele de luptă reprezentau pentru decidenții de la București un capitol practic inexistent. După ce a fost constatat impactul dronelor pe front, mai ales cele de tipul celor produse de Bayraktar în Turcia, Forțele Armate ale Românei s-au reorientat și au început să dezvolte această capabilitate.
Concret, un vehicul aerian de luptă fără pilot (UCAV), cunoscut și sub denumirile de dronă de luptă saude atac, este un tip de vehicul aerian fără pilot proiectat special pentru aplicații militare, precum culegerea de informații, supraveghere, achiziționarea țintelor și recunoaștere. În plus, UCAV-urile sunt echipate cu puncte de prindere care permit transportul unei varietăți de armament, inclusiv rachete ghidate antitanc (ATGM) și bombe, pentru a executa lovituri de precizie.
În urma analizelor realizate în privința nevoilor forțelor armate ale României, decidenții politico-militari au ajuns la concluzia că este imperios necesar un program de achiziții sisteme de cercetare fără pilot, în special pentru cea de nivel strategic. În 2023, compania Elbit Systems a anunțat semnarea unui contract în valoare de 180 milioane de dolari cu Ministerul Apărării Naționale din România pentru livrarea a trei sisteme de drone tactice Watchkeeper X, marcând primul contract subsecvent din cadrul unui acord mai amplu, de aproximativ 410 milioane de dolari, semnat în decembrie 2022. Acest acord prevede livrarea unui total de șapte sisteme UAS tactice de acest tip.
Fiecare sistem Watchkeeper X include o stație de control la sol și trei aeronave, ceea ce înseamnă că programul de înzestrare vizează 21 de drone în total. Aceste drone sunt proiectate în principal pentru misiuni de recunoaștere și culegere de informații, dar pot fi echipate și cu muniții speciale, extinzându-le astfel capacitățile operaționale. Un aspect important al acordului este obligația companiei Elbit Systems Ltd de a dezvolta pe teritoriul României o capacitate industrială pentru producția, integrarea, testarea și mentenanța acestor sisteme.
Totuși, programul de achiziție a dronelor Watchkeeper X pentru Armata Română, derulat printr-un contract cu compania israeliană Elbit, întâmpină dificultăți majore. Deși Ministerul Apărării Naționale a plătit un avans de aproximativ 300 de milioane de lei, Elbit Systems a anunțat că nu poate respecta termenele de livrare stabilite prin contract.
Conform angajamentelor inițiale, cele trei sisteme Watchkeeper X trebuiau să fie livrate treptat până la 19 iunie 2025, dar compania a notificat autoritatea contractantă că nu își poate onora obligațiile. Motivul invocat de Elbit Systems este legat de războiul din Fâșia Gaza, pe care l-au declarat drept un eveniment de forță majoră, susținând că situația a afectat semnificativ capacitatea de a îndeplini obligațiile contractuale.
Această situație ridică probleme serioase, având în vedere plățile deja efectuate de către MApN, precum și necesitatea modernizării capabilităților militare ale României. Solicitarea companiei pentru recunoașterea unui eveniment de forță majoră complică relațiile contractuale și poate duce la reevaluarea întregului program.
Evoluția dronelor Watchkeeper X merită analizată și în contextul altor utilizatori majori, cum ar fi Marea Britanie, care a făcut recent anunțuri privind reduceri substanțiale ale echipamentelor forțelor armate, în ciuda provocărilor de securitate din Europa. Conform planurilor prezentate de secretarul britanic al Apărării, John Healey, reducerea cheltuielilor va afecta toate cele trei ramuri ale armatei britanice – Forțele Aeriene Regale, Forțele Terestre și Marina Regală – inclusiv prin retragerea unor echipamente din prima linie. Astfel, două nave de asalt amfibii din clasa Albion, HMS Albion și HMS Bulwark, vor fi scoase din serviciu la sfârșitul acestui an, adică cu aproximativ un deceniu mai devreme decât planul inițial. În paralel, Royal Air Force va pierde 17 elicoptere de tip Puma și 14 elicoptere Chinook.
Un alt exemplu controversat îl reprezintă flota de 47 de drone Watchkeeper X, care a fost criticată în trecut pentru o serie de accidente și probleme tehnice, în ciuda faptului că este în serviciu de doar șase ani. Decizia de a renunța la aceste drone face parte dintr-un plan de economii de aproximativ 600 de milioane de euro în următorii cinci ani, justificat prin etichetarea anumitor echipamente ca fiind depășite.
Totuși, această afirmație poate fi discutabilă în cazul dronelor Watchkeeper X, având în vedere că ele furnizează capabilități cu impact major, precum indicatorul de țintă în mișcare la sol (sau GMTI). GMTI este un mod radar avansat, care permite dronelor să diferențieze între ținte statice și cele aflate în mișcare, oferind astfel capacitatea de a urmări activitatea țintelor în timp real.
Conflictul din Ucraina, început în februarie 2022, continuă după mai bine de 1.000 de zile, fiind cel mai devastator război din Europa de la al Doilea Război Mondial. Planul inițial al Rusiei, un „blitzkrieg” care ar fi trebuit să se încheie în trei zile prin capitularea Kievului, s-a transformat într-un conflict de uzură, în care ambele părți își concentrează toate resursele pentru a obține victoria.
Pierderile reale referitoare la soldați rămân unele dintre cele mai mari secrete ale ambelor părți. Informațiile variază semnificativ de la o sursă la alta. La sfârșitul lunii februarie 2024, Volodimir Zelenski a afirmat că 31.000 de soldați ucraineni au murit de la începutul invaziei. Potrivit estimărilor de la Washington, la sfârșitul lunii februarie, pierderile militare reale ale Ucrainei erau de aproximativ 70.000 de morți. Statul Major al Forțelor Armate ale Ucrainei a anunțat duminică, 24 noiembrie, că Rusia a pierdut 730.740 de soldați. Conform Ministerului rus al Apărării, în februarie 2024, pierderile militare ucrainene, morți și răniți, erau estimate la 462.500 de persoane, iar în noiembrie 2024 această cifră a depășit 906.000 de soldați.
La mijlocul lunii septembrie, The Wall Street Journal, bazându-se pe o informație anonimă din cadrul conducerii ucrainene și al serviciilor secrete occidentale, raporta că Ucraina a pierdut 80.000 de militari, iar alți 400.000 au fost răniți. În același timp, peste 200.000 de soldați ruși au murit, iar numărul celor răniți se apropie de 400.000. Astfel, numărul total al pierderilor militare din ambele părți depășește 1 milion.
Manipularea și secretizarea cifrelor este frecventă în conflicte, inclusiv în acesta. Ambele tabere tind să minimizeze propriile pierderi și să exagereze pierderile adversarului, din rațiuni propagandistice. În aceste condiții, cifrele publicate de părți trebuie analizate cu precauție, iar datele independente rămân limitate.
Una dintre cele mai credibile surse de informații privind pierderile Federației Ruse în războiul din Ucraina este Mediazona. Acest portal de știri independent, în colaborare cu BBC și o echipă de voluntari, a realizat o documentare detaliată a soldaților ruși căzuți pe câmpul de luptă, întocmind o listă nominală bazată pe surse deschise și informații confirmate. Este important de menționat că această listă include doar persoanele ale căror identități au fost stabilite. Informațiile sunt obținute doar din surse rusești, verificate riguros. Lista este actualizată numai în cazul în care s-a reușit confirmarea cazului de deces.
Deși lista nu reflectă numărul total al soldaților ruși decedați în războiul din Ucraina, deoarece multe cazuri nu sunt publicate și nu se cunosc detalii despre ele, metoda de cercetare ne oferă o imagine clară a pierderilor minime suferite de armata rusă. În paralel, cei de la Mediazona, împreună cu cei de la Meduza, duc o evidență care ar putea răspunde mai exact la întrebarea: „Câți soldați ruși au murit în Ucraina?” A doua estimare se bazează pe mortalitatea excesivă în rândul bărbaților, utilizând date din Registrul Unic al Succesiunilor. Acesta reprezintă o bază de date centralizată în care sunt înregistrate informații despre moștenirile deschise în urma decesului unei persoane. Conform acestui indicator, până în data de 5 iulie 2024, au fost confirmate aproximativ 120.000 de decese.
În ceea ce privește lista soldaților ruși decedați cărora li s-a stabilit identitatea, până la data de 22 noiembrie lista cuprindea 79.819 de nume, dintre care 4.364 erau ofițeri. Merită subliniat că cele 79.819 de nume reprezintă doar decesele care au reușit să fie documentate de jurnaliștii de la Mediazona. În ultimele două săptămâni, lista a fost completată cu 2.676 de nume. Alte peste 6.800 de cazuri sunt în documentare.
Bașchiria este regiunea în care au fost identificați cei mai mulți soldați uciși, aproximativ 3.300. Pe locul al doilea se află Republica Tatarstan, cu 3.106, iar pe locul al treilea, Ekaterinburg, cu 2.752. În regiunea Moscova a fost stabilită identitatea a 2.266 de soldați decedați, aceasta fiind regiunea numărul șapte din listă.
În cele mai multe cazuri, a fost posibil să se determine din rapoartele de deces și din alte semne indirecte (uniforme sau banderole pe fotografii) în ce trupe a slujit decedatul sau cum a intrat în armată (mobilizat, voluntar, deținut etc.). Cele mai mari pierderi s-au înregistrat în rândul voluntarilor – 17.003 (21,3%), care sunt urmați de deținuți – 14.411 (18,1%) și cei mobilizați – 9.683 (12,1%). Pentru 21.760 (27,3%) dintre decedați nu s-a reușit identificarea categoriei.
Din cei 79.819, se cunoaște data sau anul nașterii pentru 67.250 de militari. Astfel, s-a reușit stabilirea unei statistici și în ceea ce privește categoriile de vârstă. Pierderile cele mai mari au fost înregistrate în rândul soldaților cu vârsta între 33 și 35 de ani, cu un total de 8.034 de decese, urmați de cei cu vârsta între 36 și 38 de ani (7.458) și cei cu vârsta între 30 și 32 de ani (7.219).
Acum două luni am vorbit de Abhazia, mica republică auto-proclamată pe teritoriul Georgiei, alături de sora ei Osetia de Sud, ambele recunoscute ca state independente de către Rusia în urma războiului ruso-georgian din 2008.
Abhazia a fost creată după declararea independenței Georgiei în 1991, prima fiind Osetia de Sud în 1992, apoi Abhazia în 1993, pe rețeta aplicată și în Republica Moldova cu crearea Transnistriei în 1992. În toate cele trei regiuni, în urma separației lor, a izbucnit război, în care separatiștii, sprijiniți masiv de către Rusia, inclusiv cu participarea directă a armatei ruse (fostă sovietică) staționată pe teritoriul acestor regiuni. Au fost crime și atrocități comise de separatiști și armata rusă greu de imaginat la sfârșitul secolului XX, dar prea puțin cunoscute în epocă, deoarece interesul pentru aceste zone era destul de scăzut și nu existau mijloacele de comunicare în masă din prezent. În toate cele trei conflicte au fost atrocități, dar cele din Abhazia le-au depășit cu mult pe cele din Transnistria și Osetia de Sud, fiind comparabile doar cu cele comise de armata rusă recent, în războiul ruso-ucrainean, la Bucea, Irpin sau Mariupol.
E suficient să amintim faptul că, în 1993 în Abhazia, de partea rusă acționau cecenii voluntari conduși de Șamil Basaev, care au adunat o sută de civili georgieni pe stadionul din Sukhumi (capitala regiunii), i-au decapitat și au jucat fotbal cu capetele lor. Ironia sorții sau a istoriei, un an mai târziu Cecenia condusă de Djohar Dudaev își declară independența față de Rusia, fapt care duce la primul război cecen (1994-1996), în care Șamil Basaev luptă de partea cecenilor chiar împotriva rușilor pe care i-a susținut în Abhazia în 1993. El va deveni cel mai mare dușman al Rusiei și cel mai căutat om de către serviciile secrete rusești, fiind responsabil de o mulțime de atentate și atacuri teroriste, inclusiv cu luări de ostatici sau atacuri în Daghestanul vecin Ceceniei. Asta până la moartea sa accidentală din 2006, când mașina cu care transporta explozibil a sărit în aer.
Revenind la Abhazia, în urma războiului și atrocităților din 1993, circa 30000 de georgieni au fost uciși și alți 300000 au fost alungați ori s-au refugiat, iar abhazii, dintr-o minoritate în regiune, au devenit majoritatea absolută. La fel ca și Transnistria sau Osetia de Sud, Abhazia a scăpat total de sub controlul guvernului legitim, fiind condusă de o clică dirijată de Moscova. Abhazia își declară independența în 1999, dar îi este recunoscută de către Moscova doar în urma războiului ruso-georgian din 2008, când îi sunt alipite noi teritorii, inclusiv defileul Kodori, poziție strategică care controlează accesul dintre Abhazia și restul Georgiei.
Abhazia și Osetia de Sud sunt recunoscute ca state independente de către Rusia în 2008, dar restul lumii nu urmează exemplul Rusiei, cu excepția a patru-cinci state paria clientelare Rusiei, cum ar fi Venezuela sau Nicaragua. Cert este că Abhazia a fost purificată etnic cu metode brutale, mai ceva ca și în războiul civil iugoslav, la ora actuală trăind acolo doar ruși și abhazi, aceștia din urmă fiind pro-ruși declarați.
Și totuși, ceva nu este în regulă acolo cu stăpânirea rusă. Am scris acum două luni despre faptul că, în urma suspendării plăților de către Rusia pentru salariile funcționarilor din Abhazia începând cu 1 septembrie 2024 (desigur, Rusia are dificultăți economice majore în urma războiului din Ucraina), pe site-ul președintelui așa-zisei republici abhaze a apărut o invitație către Turcia de a deschide o bază navală la Ochamcira. Asta în urma amânării continue a rușilor de a face același lucru. Ulterior mesajul a fost șters și au fost acuzați hackerii, dar întrebarea rămâne dacă nu cumva a fost o mișcare a abhazilor de a pune presiune pe Rusia pentru a reveni la sponsorizarea republicii, sponsorizare fără de care această republică s-ar prăbuși economic (vezi https://karadeniz-press.ro/abhazia-latra-la-stapan/ ).
Dar lucrurile nu s-au potolit, la mijlocul lui noiembrie 2024 au loc proteste masive în mica republică nerecunoscută internațional, în urma unei legi pro-rusești pe cale să fie promulgată de către așa-zisul guvern abhaz. Această lege ar fi legalizat investițiile rusești inclusiv prin luarea în proprietate a terenurilor de către entități rusești, ceea ce a dus la masive proteste de stradă, cerând demisia președintelui Aslan Bzhaniya. Punctul culminant a fost momentul în care protestatarii au pătruns în clădirea așa-zisului parlament și în complexul prezidențial, spărgând uși și ferestre și distrugând totul în cale. Președintele și premierul așa-zisei republici au părăsit de urgență zona pentru a nu face față furiei manifestanților. După aceste evenimente, legea a fost retrasă de la promulgare.
Nu este prima dată când abhazii se revoltă în stradă. Au făcut-o și în 2014, când tot așa au ocupat clădirile prezidențiale, forțându-l pe președintele Alexander Ankvab să fugă și să demisioneze. În 2020, tot în urma unor proteste de stradă, președintele ales în urma revoltei din 2014, liderul opoziției de atunci, Raul Khadzhimba, acuzat de corupție, este nevoit și el să demisioneze.
Toate acestea sunt semne că stăpânirea Rusiei începe să nu fie prea agreată în Abhazia, având în vedere că ultimele proteste sunt îndreptate direct împotriva Rusiei, respectiv a unei legi favorabile Moscovei, pe care abhazii refuză să o accepte. Poate că și obolul dat de abhazi la războiul din Ucraina își spune cuvântul, cu ajutoare și cu militari, dintre care, conform declarațiilor lui Lev Kvitsinia, așa numitul ministru pentru situații de urgență în așa-zisul guvern abhaz, 47 au murit. Știm cum este cu declarațiile părții ruse despre victimele războiului din Ucraina, așa că suntem siguri că numărul morților și răniților abhazi este mult mai mare.
Oricum, aceste evenimente din Abhazia vin în corelație cu revolte și nemulțumiri chiar din republicile din cadrul Federației Ruse, ceea ce denotă o creștere a opoziției față de războiul din Ucraina. Ideea este că acum trei ani abhazii nu ar fi îndrăznit să se revolte contra Rusiei direct, respectiv contra unei legi favorabile Rusiei, ei s-au revoltat doar împotriva propriilor lideri corupți, deși aceștia sunt puși în funcție doar cu aprobarea Moscovei.
Cert este că puterea și prestigiul Rusiei începe să slăbească tot mai mult nu numai în rândul aliaților tradiționali de până acum, cum ar fi Armenia, ci chiar în rândul republicilor secesioniste care depind 100% de Moscova, ceea ce este un semn al degradării influenței rusești în urma eșecului costisitor din războiul din Ucraina.
Dar Georgia nu are cum să profite de această situație, având în vedere succesul electoral, chiar cu acuzațiile de fraudare, al partidului pro-rus Visul Georgian controlat de oligarhul pro-rus Bidzina Ivanishvili, așa că pe termen scurt Rusia nu are de ce să se îngrijoreze. O cu totul altă situație ar fi dacă Georgia începe și ea să se revolte cum a făcut-o de curând în urma promulgării la Tbilisi a unei alte legi controversate după modelul rusesc.
Dar asta depinde și de prestația rușilor în Ucraina, dacă merge prost în continuare, vom putea asista în curând la o nouă Revoluție a Trandafirilor ca cea din 2003 sau chiar un Maidan. Iar atunci și situația din Abhazia ar putea deveni dificilă pentru Rusia.
În 20 noiembrie 2024, la Oradea s-a semnat o scrisoare de intenție între conducerea Sinteza SA Oradea și reprezentantul companiei Lockheed Martin pentru transferul de tehnologie (Gridstar Flow) în vederea realizării unei fabrici de acumulatori de mare capacitate.
Investiția inițială este de 50 milioane de euro, din care 25 sunt câștigati de Sinteza din PNRR și se preconizează a fi finalizată în 2026.
Acordul stabilește cadrul în care cele două companii vor dezvolta noua capacitate de producție a electrolitului negativ al acumulatorilor cu o capacitate de 30.000 tone / an. Fabrica va fi prima din Europa și cea mai mare din lume. La semnarea acordului au participat ambasadorul SUA în România, E.S. Kathleen Kavalec și Ministrul Energiei, Sebastian Burduja.
Stocarea cea mai mare problema a sistemului energetic național
Deoarece energia regenerabilă este intermitentă se genereaza dezechilibre in sistemul energetic national. Astfel avem perioade cu producție mare care nu are cerere dar și perioade cu cerere așa de mare încât nu există capacități de productie care să o acopere. Este simplu: dacă este secetă scade producția din hidro, dacă ziua e mai scurtă sau avem nori, fotovoltaicele nu produc la capacitate iar dacă nu bate vântul sau bate prea tare, eolienele nu produc nimic. Dacă e foarte frig, nici hidro și nici eolienele nu produc.
Astfel rețeaua de transport a Transelectrica și retelele regionale de distribuție, având o tehnologie neadaptată la noile capacități regenerabile, sunt suprasolicitate. Singura rezolvare este de a avea solutii de stocare.
Despre acumulatori de mare capacitate
Acumulatorii de mare capacitate sunt esențiali pentru aplicații de stocare a energiei regenerabile produsă intermitent, vehiculele electrice și sisteme industriale.
Sunt mai multe tipuri de acumulatori de mare capacitate: primii care au fost folosiți sunt cu plumb și acid și care au cost redus, fiabilitate și toleranță bună la suprasarcina dar în schimb au o greutate mare și o densitate energetică mică. Acumulatorii litiu – ion au câteva avantaje: densitate energetică mare și timp de încărcare rapid. Acumulatorii litiu – polimer sunt flexibili în exploatare prin modularitate și tranziență și prin greutate redusă, dar densitate energetică mai mică decât cei pe litiu – ion. Un alt tip este cel nichel – cadmiu care are cel mai mare dezavantaj, toxicitatea ridicată deoarece cadmiu este toxic, după care urmează densitatea energetică mai mică, dar au reziliență mai mare la șocuri electrice, la încărcări și descărcări frecvente. Acumulatorii nichel – metal – hidrură au dezavantajul că se descarcă rapid și durată de viață mai mică.
Toate tipurile deacumulatori descrise mai sus au în componență materiale critice, adică metale și pământuri rare pe care Republica Populară Chineză au monopol mondial, ceea ce reprezintă o mare vulnerabilitate în securitatea energetică. Mai există și alte dezavantaje: prețul mare per MWh și durata de viață mică în comparație cu următoarele tipuri.
Acumulatorii în flux redox, adică cu acumulare de energie chimică ce provine din energia electrică, au o bună scalabilitate și cicluri de viață mult mai mari și timp de reîncărcare mai mic la decât celelalte tipuri.
Cea mai fiabilă (pot ajunge la 80 de ani de funcționare) și cea mai rezilientă este acumularea în hidrocentrale cu pompaj. Acestea au două lacuri de acumulare la altitudini diferite, transformând reversibil energia electrică în energie mecanică potențială. Marile dezavantaje sunt cele legate de costuri, care sunt extrem de mari, un timp mare de finalizare (aproximativ 10 ani) și potențiale probleme de mediu.
Avantajele acumulatorilor redox
Acumulatorii redox sunt un tip de sistem de stocare electrochimica a energiei care utilizează reacții redox (reducere-oxidare) ale unor substanțe chimice dizolvate în electroliți lichizi. Acești electroliți sunt depozitați în rezervoare externe și circulați printr-o celulă electrochimică, unde energia este stocată sau eliberată. În timpul încărcării, energia electrică este utilizată pentru a induce reacții chimice care stochează energia în electroliți. În timpul descărcării, reacțiile inverse au loc eliberând energia electrică stocată. Nu ocupă mult spațiu, dar volumul rezervoarelor externe este substanțial. Marele avantaje sunt: prețul de stocare per MWh este mult mai mic decât al celorlalte tipuri de acumulatori în anii de funcționare, nu utilizează materiale critice și timpul de realizare a investiției este mic.
Randamentele acumulatorilor redox (eficiența energetică) ajung la 85%, puțin mai mici, dar comparativ cu randamentele ce folosesc celelalte tehnologii, dar avantajul scalabilității, al ciclului de viață mai mare și cel mai important, al securității în exploatare sunt definitorii în alegerea acestei tehnologii. Am mai putea adăuga lipsa poluării și costurile foarte mici de decomisionare.
Cel mai mare avantaj este lipsa riscurilor folosirii materialelor critice monopolizate, dupa cum am spus, de Republica Populara Chineză, ce este liderul BRICS, alături de Federația Rusă, blocul geopolitic care s-a format pentru a schimba actuala ordine mondială.
De aici derivă și avantajul României: poate deveni un lider regional în domeniul eficienţei şi securităţii energetice prin producția de acumulatori cu o tehnologie americană revoluționară și cu partener una din cele mai importante companii americale, Lockheed Martin.
Preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski a recunoscut miercuri că Peninsula Crimeea, anexată de Rusia în 2014, va trebui să revină sub suveranitatea Ucrainei pe cale diplomatică. Intervievat de mass-media americană în timp ce se afla în tren în Ucraina, Zelenski a spus că ţara sa nu îşi va putea permite să piardă atât de multe vieţi câte ar fi necesare pentru a recuceri Crimeea prin mijloace militare.
Opoziție ucraineană
El a respins încă o dată orice eventuală cedare a vreunui teritoriu ocupat deja de forţele ruse, afirmând că Ucraina ”nu poate recunoaşte juridic ca fiind rus niciun teritoriu ucrainean ocupat”. ”Am menţionat deja că suntem pregătiţi să aducem înapoi Crimeea diplomatic. Nu putem pierde zeci de mii dintre oamenii noştri care ar pieri de dragul revenirii Crimeei şi nu este real că o putem aduce înapoi cu arma în mână. Înţelegem că Crimeea poate fi adusă înapoi diplomatic”, a explicat şeful statului ucrainean pentru Fox News. Rusia a anexat ilegal Crimeea în 2014 după o revoltă populară ce l-a forţat pe preşedintele pro-rus de la acea vreme Viktor Ianukovici să fugă din Ucraina. De la începerea invaziei ruse pe scară largă în Ucraina în februarie 2022, Rusia a ocupat aproximativ o cincime din teritoriul ucrainean şi a proclamat anexarea a patru provincii, deşi nu deţine controlul integral în niciuna dintre ele. Volodimir Zelenski a propus o formulă de pace şi un ”plan de victorie” bazate pe retragerea forţelor ruse din Ucraina; intervenţiile sale recente au evidenţiat necesitatea unor garanţii de securitate şi a invitaţiei de a adera la NATO, scenariu respins însă de Moscova.
Prioritate pentru Kiev
Ministrul apărării ucrainean, Rustem Umerov, a dezminţit recent, la Oslo, informaţii potrivit cărora Kievul ar fi dispus să cedeze teritorii Rusiei în schimbul unor garanţii de securitate şi a asigurat că integritatea ţării este o „prioritate” a Kievului. „Înainte de toate luptăm pentru valori precum libertatea şi interesele naţionale, iar integritatea teritorială face parte din valorile noastre. Este ţara noastră. Am ales să fim parte a NATO, parte a Uniunii Europene, parte a lumii civilizate şi pentru asta luptăm”, a declarat Umerov la o conferinţă de presă comună cu omologul său norvegian, Bjorn Arild Gram. Ucraina luptă pentru a elibera toate teritoriile capturate de Rusia în ultimul deceniu, iar orice afirmaţie potrivit căreia ţara îşi schimbă obiectivul în război pentru a acorda prioritate securităţii în detrimentul teritoriului este falsă, a declarat Rustem Umerov. Întrebat despre informaţii conform cărora Ucraina şi-ar schimba obiectivul în război, Umerov a spus că acestea sunt false şi fac parte din eforturile propagandei ruse. „Prioritatea noastră este în continuare de a proteja oamenii, de a proteja naţiunea, de a elibera oamenii de aproape 10 ani de ocupaţie temporară, Crimeea şi Donbas (sunt) parte a Ucrainei”, a spus el, dând asigurări că locuitorii din teritoriile ocupate de trupele ruse aşteaptă să fie „eliberaţi”.
Acord de cooperare
Umerov şi Gram au semnat un acord de cooperare între cele două ţări în sectorul industriei de apărare, în domenii precum tehnologia, inovarea şi cunoştinţele. Gram a vizitat Kievul la sfârşitul lunii octombrie şi a anunţat atunci alocarea a 1,3 miliarde de coroane norvegiene (aproximativ 110 milioane de euro) pentru consolidarea apărării antiaeriene a Ucrainei. „Trebuie să ne asigurăm că industria de apărare ucraineană produce cât mai mult material posibil pentru forţele ucrainene (…) Prin acest acord vom contribui la creşterea producţiei de arme şi muniţii şi la reducerea timpului până când materialul ajunge acolo unde este nevoie”, a spus Gram. Ministrul norvegian al apărării a reiterat sprijinul „deplin” al Oslo pentru Ucraina şi a lăudat autorităţile ucrainene pentru creşterea „impresionantă” a capacităţii de producţie militară a ţării. Norvegia s-a angajat să trimită Ucrainei ajutor militar şi civil în valoare de 135 miliarde de coroane (aproximativ 11,52 miliarde de euro) până în 2030.
Ofensivă Storm Shadow
Ucraina a lansat în premieră asupra teritoriului rus rachete britanice Storm Shadow, a relatat agenţia Bloomberg, preluată de Reuters, citând un oficial occidental neprecizat. Un purtător de cuvânt al premierului britanic Keir Starmer a declarat că biroul acestuia nu va comenta relatări ce privesc chestiuni operaţionale militare. Marea Britanie a furnizat deja Ucrainei rachete cu lansare aeriană Storm Shadow, similare rachetelor franceze SCALP, de asemenea oferite Kievului de Franţa, care au o rază de acţiune de 550 de kilometri. Forţele aeriene ucrainene le-au lansat până în prezent asupra unor ţinte din Crimeea şi din celelalte teritorii ucrainene ocupate de Rusia, folosind avioane de atac de concepţie sovietică Sukhoi SU-24, modificate de specialiştii occidentali pentru a purta rachete de acest tip. Guvernul britanic a precizat în trecut că permite Ucrainei să folosească aceste rachete doar în interiorul graniţelor ucrainene recunoscute internaţional, dar în ultima vreme a exercitat presiuni asupra SUA să ridice restricţiile de folosire a armamentului oferit Kievului astfel încât să poată fi lovite ţinte în profunzimea teritoriului rus. În cele din urmă, preşedintele american Joe Biden, aflat la final de mandat, a decis duminică să dea curs cererii insistente a preşedintelui ucrainean Volodimir Zelenski de a ridica aceste restricţii asupra folosirii rachetelor ATACMS, rachete cu lansare terestră care au o rază de acţiune de 300 de kilometri. După unda verde primită de la Washington, Ucraina a folosit marţi în premieră astfel de rachete într-un atac asupra unei instalaţii militare în regiunea rusă de graniţă Briansk. Potrivit Moscovei, antiaeriana rusă a doborât cinci din cele şase rachete ATACMS lansate în acest atac.
Regiune strategică
Peninsula Crimeea este una dintre cele mai importante regiuni strategice din spațiul Mării Negre și a avut un rol semnificativ de-a lungul istoriei, atât din punct de vedere geopolitic, cât și militar. Peninsula Crimeea este situată în nordul Mării Negre și este conectată de continentul european printr-un istm îngust (Istmul Perekop).
Proximitatea sa față de strâmtoarea Kerci, care leagă Marea Neagră de Marea Azov, oferă un avantaj strategic în controlul rutelor maritime din această regiune.
Crimeea găzduiește portul Sevastopol, unul dintre cele mai importante porturi militare ale Federației Ruse și anterior al URSS. Acest port oferă acces flotei ruse la Marea Neagră și, indirect, la Marea Mediterană prin Bosfor și Dardanele.
Peninsula este un bastion natural care permite desfășurarea operațiunilor militare în regiune și monitorizarea activităților din Marea Neagră.
Crimeea post-2014
După anexarea Crimeei de către Rusia în 2014, regiunea a devenit o platformă de lansare pentru infrastructura militară avansată, incluzând sisteme de apărare antiaeriană S-400 și baze pentru aviație. Regiunea are acces la resurse semnificative de petrol și gaze naturale din platoul continental al Mării Negre.
Crimeea este importantă pentru agricultura și turismul regional, deși aceste sectoare au fost afectate de sancțiunile internaționale și tensiunile geopolitice.
Peninsula a fost un teritoriu disputat între diverse puteri, inclusiv Imperiul Otoman, Imperiul Rus și Ucraina. În 1954, liderul sovietic Nikita Hrușciov a transferat administrativ Crimeea către Ucraina, ceea ce a devenit o sursă de tensiuni după destrămarea URSS.
În 2014, Rusia a anexat Crimeea în urma unui referendum controversat, nerecunoscut de comunitatea internațională, declanșând sancțiuni economice și politice împotriva Rusiei.
Controlul Crimeei este esențial pentru influența Rusiei în regiunea Mării Negre, dar și pentru proiecția sa de putere în Balcani, Orientul Mijlociu și Europa de Est.
Marea Neagră este o arteră crucială pentru comerțul maritim internațional, iar Crimeea are un rol central în controlul acestuia. Prin Crimeea, Rusia își extinde influența asupra unor state vecine precum Ucraina, Georgia și Turcia, dar și asupra Alianței Nord-Atlantice (NATO).
Anexarea Crimeei a dus la deteriorarea relațiilor dintre Rusia și Occident (UE și SUA), generând sancțiuni economice împotriva Moscovei.
NATO a crescut prezența militară în regiunea Mării Negre ca răspuns la activitățile Rusiei, ceea ce face din Crimeea un punct fierbinte în competiția geopolitică globală.
Peninsula Crimeea este un nod strategic esențial pentru controlul și influența în regiunea Mării Negre. Dincolo de importanța sa militară și economică, aceasta este un simbol al disputelor geopolitice dintre Rusia și Occident, fiind un punct de tensiune care continuă să modeleze securitatea regională și globală.
