de Razvan Iorga | sept. 7, 2017 | Federatia Rusa, Minoritați, Principal, R. Moldova, România, Știri, Ucraina, UE
Deputatul ucrainean de origine română, Grigore Timiș, indicând articolul din Constituția Ucrainei care prevede drepturi pentru toate minoritățile naționale
Decizia recentă a Radei Supreme de la Kiev a interzice treptat școlile cu predare în limba maternă, vizate fiind în special cele de limbă rusă, a stârnit critici dure atât la București, cât și la Chișinău din partea mai multor oameni politici, dar și din partea unor instituții oficiale. Mai precis, Ucraina va introduce sistemul de douăsprezece clase, concomitent desființând școlile cu predare în limba maternă, printre care și școlile de limba română. Decizia Radei Supreme de la Kiev, adoptată luni, a stârnit nemulțumirea comunităților românești de pe teritoriul Ucrainei. Potrivit art. 7 al noii legi adoptate, sistemul de educație din Ucraina se desfășoară doar în limba de stat (ucraineană). Așadar, după posibila semnare a legii de către președintele Petro Poroșenko, școlile actuale cu limba română de predare vor fi lichidate.
Deputații Eugen Tomac și Constantin Codreanu au cerut autorităților ucrainene să nu ducă până la capăt acest demers care nu se înscrie în normele europene și nici cele de bună vecinătate cu România. De altfel, România a ajutat foarte mult Ucraina în ultimii ani în cadrul apărării cibernetice și a expertizei militare de care beneficiază, precum și cu armament neletal Armatei Ucrainei, angajată pe frontul din estul țării împotriva separatiștilor proruși din Donețk și Lugansk.
„Îmi exprim indignarea şi revolta cu privire la legea educaţiei adoptată de Parlamentul Ucrainei, lege care închide şcolile româneşti, desfiinţând dreptul a jumătate de milion de români din Bucovina de Nord, Maramureșul istoric și Basarabia de Sud (regiunea Odessa) la educaţie în limba maternă.
Cer Guvernului României sa facă demersuri, în regim de urgenţă, pe lângă Guvernul Ucrainei, pentru stoparea acestui proces stalinist de deznaționalizare a comunității româneşti”, a precizat Tomac.
La rândul său, Constantin Codreanu și-a exprimat dezacordul față de măsurile Kievului. „Le mulțumesc tuturor celor care s-au arătat îngrijorați de legea votată în Rada Supremă de la Kiev care va duce la închiderea școlilor românești dacă e promulgată de președinte. Faptul că acest lucru se întâmplă la puțin timp după vizita în Ucraina a Ministrului pentru românii de Pretutindeni naște semne serioase de întrebare.
Am contactat Ambasada Ucrainei la București. Am solicitat o întrevedere, dar, din păcate, domnul ambasador Oleksandr Bankov nu e disponibil decât după 18 septembrie. Protestăm fără echivoc față de o astfel de intenție și ne vom bate pentru ca aceste școli să nu fie închise”, a scris Codreanu pe pagina sa de Facebook.
Reacții oficiale
Reacțiile instituțiilor românești au început să apară și ele, la scurt timp anunțul oficial făcut public de presa de limbă română de la Cernăuți, mai precis portalul BucPress. Ministerul pentru Românii de Pretutindeni (MRP) „urmăreşte cu îngrijorare evoluţia modificărilor legislative în domeniul educaţiei în limba maternă în Ucraina, prin care se prevede introducerea treptată a noului sistem educaţional şi înlocuirea limbii materne de predare cu cea ucraineană, în licee şi facultăţi”, se arată într-un comunicat de presă postat pe site-ul instituției.
De asemenea, „ministrul Andreea Păstîrnac reiterează importanţa învăţământului în limba maternă, ca element identitar esenţial în rândul comunităţii româneşti din Ucraina, una dintre cele mai importante din punct de vedere cultural, istoric şi ca pondere geografică”.
„În vederea unei cunoaşteri exacte a prevederilor acestei legi, în situaţia în care ea va fi promulgată, ministrul pentru românii de pretutindeni, Andreea Păstîrnac, va avea o întrevedere cu Ambasadorul Ucrainei în România, în perioada imediat următoare. Cu acest prilej, vor fi prezentate diplomatului ucrainean punctul de vedere şi solicitările exprimate de asociaţiile româneşti din Ucraina, faţă de învăţământul în limba maternă”, se mai precizează în comunicatul MRP.
Decizia Legislativului ucrainean a declanșat și un semnal de alarmă la nivelul diplomației române. Ministerul Afacerilor Externe de la București „reamintește că, potrivit prevederilor Convenției – cadru pentru protecția minorităților naționale, statele se angajează să recunoască dreptul oricărei persoane aparținând unei minorități naționale de a învăța limba sa maternă. Necesitatea conformității cu normele internaționale în materie a fost semnalată permanent de partea română în dialogul cu partea ucraineană pe tema promovării și protejării drepturilor persoanelor aparținând minorității naționale române din Ucraina”.
Chișinăul se solidarizează
De asemenea, politicieni de la Chișinău au cerut intervenția premierului R. Moldova Pavel Filip pe această chestiuni, joi, acesta aflându-se la Odesa pentru o întrevedere cu omologul său ucrainean Volodimir Groisman.
„Solicit premierului Pavel Filip ca în cadrul discuțiilor de la Odesa cu primul ministru al Ucrainei să ceară omologului său reevaluarea și corectarea în spirit european a acestor acte legislative care, odată aplicate, ar duce la deznaționalizarea etnicilor indiferent dacă ei se identifică români sau moldoveni. De asemenea solicit MAEIE să demareze discuții cu omologii lor de la Kiev pentru a stopa aceasta lege care va duce cu siguranța la afectarea relațiilor bilaterale”, a scris fostul ministru al Apărării, Anatol Șalaru pe pagina sa de Facebook.
El califică decizia Kievului în acest sens drept un „act surprinzător și neprietenesc atât la adresa României cât și la adresa Republicii Moldova”. „Lipsirea a peste cinci sute de mii de etnici români de studiile în limba materna vine în contradicție cu relațiile de prietenie, cooperare și buna vecinătate ce caracterizează relațiile dintre cele trei state și încalcă în mod flagrant angajamentele internaționale și europene asumate de Ucraina”, continuă el.
Poroșenko, ultima soluție
Noua lege de la Kiev a stârnit reacții și din partea deputatul ucrainean de origine română Grigore Timiș, care a declarat că legea este bună în sensul reformării sistemului de educație, dar că articolul referitor la componenta lingvistică a fost modificat în grabă, fapt ce pune întreaga lege într-o lumină negativă. “Este regretabil faptul că nu am găsit colegi care să gândească la fel în ceea ce privește susținerea drepturilor constituționale ale minorităților naționale din Ucraina de a beneficia de educație în limba maternă.
Acest drept este strict reglementat prin lege, la Articolul 53 din Constituția Ucrainei, iar noi, de asemenea, trebuie să respectăm dreptul internațional (Carta europeană a limbilor minoritare, Convenția-cadru privind protecția minorităților naționale). Sunt convins că marea familie de 46 de milioane de ucraineni va manifesta susținere față de cei 400.000 de cetățeni ai Ucrainei care sunt etnici români-moldoveni în ceea ce privește dreptul lor legal de a beneficia de educație în limba lor maternă. Sper că președintele Ucrainei va retrimite legea în Parlament spre reexaminare”, a scris Timiș pe pagina sa Facebook.
de Razvan Iorga | iul. 6, 2017 | Arhiva, Federatia Rusa, Minoritați, Principal, R. Moldova, Știri
Deputatul găgăuz Vladimir Kîsa (stânga) şi pretinsul șef al Legislativului de la Tiraspol, Alexandr Şerba (dreapta), semnează un „acord interparlamentar” de cooperare
Găgăuzia și Transnistria strâng relațiile, cu toate că prima este o entitate în cadrul R. Moldova, iar cealaltă este o regiune separatistă, nerecunoscută de circa 25 de ani de autoritățile constituționale de la Chișinău. În ciuda acestor realități, „parlamentele” cele două regiuni au semant un acord „interparlamentar” de cooperare. O delegaţie a Adunării Populare a Găgăuziei (Parlamentul local de la Comrat -n.r.) condusă de preşedintele acesteia, Vladimir Kîssa, şi vicepreşedintele Alexandr Tarnavski, a efectuat miercuri, o vizită de lucru la Tiraspol şi chiar au participat la una din şedinţele în plen în pretinsul legislativ al regiunii separatiste transnistrene. La Tiraspol, delegația găgăuză a fost primită de pretinsul șef al Parlamentului, Alexandr Şerba.
Noi avem ce învăţa de la voi”, a declarat Vladimir Kîssa după ce a asistat la şedinţa deputaţilor din Transnistria. Ulterior, şeful Legislativului autonomiei găgăuze şi speakerul „Parlamentului” de la Tiraspol au semnat un nou acord de cooperare „interparlamentar”, reînnoindu-l pe cel semnat în 2012, dintre foştii şefi ai instituţiilor respective. „Sper că semnarea acordului va semnifica impulsionarea relaţiilor interparlamentare şi va contribui la îmbunătăţirea bazei legislative a autonomiei, dar şi va intensifica relaţiile culturale şi economice”, a declarat Kîsa cu această ocazie. Vladimir Kîssa a fost ales în funcţia de deputat al Adunării Populare de pe listele Partidului Democrat. De asemenea, el l-a invitat pe șeful pretinsului Parlament transnistrean la Comrat, cu ocazia Zilelor orașului.
de Isac Mihai | apr. 20, 2017 | Minoritați
Pellentesque vitae risus dui. Duis dignissim ligula eget tortor pulvinar placerat. Pellentesque bibendum in velit a scelerisque. Maecenas in magna eleifend, consectetur eros vitae, consequat tellus. Aliquam aliquam accumsan semper. Pellentesque molestie lobortis placerat. Etiam justo velit, blandit vel nisl ac, auctor aliquam dolor. Nulla leo turpis, volutpat id elit ut, luctus ornare orci. Pellentesque non gravida est, vel tempus lectus. Morbi accumsan ligula et tempor consequat. Proin finibus dui non justo gravida rutrum. Ut pellentesque leo vel condimentum convallis. Nam quis placerat nulla. Curabitur hendrerit, lacus id commodo pulvinar, arcu felis condimentum ante, eu posuere nibh mi tempus enim. Fusce viverra, massa a tincidunt tincidunt, sem velit dignissim justo, quis iaculis neque eros sed est. Curabitur dictum arcu id est ornare suscipit.
Duis tincidunt magna ac tellus luctus, vitae pulvinar elit rhoncus. Curabitur finibus consectetur dui, vel aliquam velit facilisis ut. Vivamus neque diam, tempor nec fermentum vitae, tempor at dui. Interdum et malesuada fames ac ante ipsum primis in faucibus. In vestibulum tempus nibh, ut mollis lectus. Praesent est justo, rhoncus quis iaculis non, gravida sed tellus. Proin tempus consequat tellus fermentum porta. Aliquam id commodo risus.
de Madalin Necsutu | ian. 13, 2017 | Federatia Rusa, Minoritați, Orientul Mijlociu, Turcia, UE, Uncategorized @ro
Probabil nimeni nu-și mai amintește care a fost scânteia internă care a declanșat războiul din Siria. În fatidica zi de 16 ianuarie 2011, în plină Primăvară Arabă, un copil de numai 14 ani scria cu un spray, pe zidul școlii sale din orașul Daraa, următorul mesaj: „Este rândul Dvs., Dr. Bashar al-Assad”. Acesta avea să fie punctul de cotitură pentru anii de război civil ce aveau să se abată asupra Siriei și a întregii regiuni. Adolescentul Naief Abazid a fost mai întâi arestat, torturat, după care împușcat în braț. A ajuns într-un spital din Iordania, pentru ca mai apoi, la câțiva ani distanță, să ajungă în Austria via Turcia. Povestea sa se regăsește fragmentar în aproape toate celelalte ale celor 11 milioane de sirieni care au trebuit să-și părăsească casele, dintre care circa 4,8 milioane spre alte țări, potrivit datelor oficiale ale Înaltului Comisariat pentru Refugiați al Națiunilor Unite (UNCHR).
Pe jos către graniță cu șase copii mici
Cei mai mulți sirieni au fugit în imediata apropiere. Iordania este țara care găzduiește în prezent peste 1,3 milioane de refugiați sirieni. Fie în taberele special amenajate, fie pe tot teritoriul său. Drumul dintre Amman și Irbid este circa 70 de kilometri. Nici o oră de mers cu mașina pe șosele bune care leagă principalele orașe din Iordania. Printre imensele suprafețe aride despărțite de șosea, apar periodic mici localități care trădează nerespectarea niciunui plan urbanistic sau a vreunei reguli arhitecturale. Totul pare cufundat în legile locului, iar mormanele de pietre ce nu au mai încăput în zidurile caselor, zac aruncate undeva pe la marginea gospodăriilor.
Curând aveam să ajungem în Irbid, un oraș de circa 300.000 de locuitori, dar ale cărui statistici demografice au fost date peste cap de invazia de refugiați sirieni. Situat în nordul extrem al Iordaniei, Irbidul se află la o aruncătură de băț de granița cu Siria și în apropiere de Platoul Golan. Orașul este micuț, de provincie și are un aspect sărăcăcios.
[youtube]FeZCRZlqoOs[/youtube]
Aici am întâlnit-o pe Fatimah, mamă a șase copii pe care a vrut să-i salveze din calea bombelor lui Assad. La cei 35 de ani ai săi, ea a trăit deja multe prea multe experiențe traumatizante. Povestește că toată dezordinea a început în satul său, El Karak, după ce forțele lui Assad au pătruns în localitate și au încercat să recruteze tineri care să li se alăture. „Nu știm ce s-a mai întâmplat cu cei care au fost luați”, spune ea. Apoi a urmat calvarul, după ce localnicii au opus rezistență. „Erau zile în care număram și 80 de bombe”, spune aceasta.
Fără niciun viitor
Pe 28 ianuarie 2013 avea să ia una dintre cele mai grele decizii din viața ei, după ce una dintre bombele armatei siriene loiale lui Bashar Al-Assad a rănit-o pe una dintre fetele sale în zona abdomenului. Așa s-a hotărât Fatimah să-și părăsească satul natal. Și-a strâns toți copii și, împreună cu soacra sa, au mers o zi pe jos preț de 35 de kilometri până la granița cu Iordania. Dar aici problemele nu au dispărut dintr-o dată. Odată ajunși în tabăra de refugiați sirieni de la Zaatari din Iordania, cel mai mic dintre copii a făcut o criză de epilepsie, boală pe care o ține acum sub tratament. De parcă nu era de ajuns, acesta a și fost ultimul contact cu soțul ei, cel care le-a trimis o sumă de bani pentru ca cel mic să fie îngrijit cât mai bine. Totuși, tatăl nu este lângă ei. A decis să plece să lucreze în Kuweit, unde s-a căsătorit cu o altă femeie și, din 2013, nu le-a mai dat niciun semn. Ahmed are acum cinci ani și desenează liniștit lipit de mama sa, în timp ce ea depanează aceste triste amintiri.
Împreună cu cei șase copii, Fatimah trăiește din banii pe care îi strânge din făcut curățenie în diferite case în Irbid și din ajutoarele bănești ale celor de la Norwegian Refugee Council (NRC). Organizația europeană, ne povestește ea, a ajutat-o și să economisească bani la întreținerea casei prin instalarea unor panouri solare. Asta i-a redus factura de la 135 de dinari iordanieni (circa 200 de dolari americani) la numai 104 dinari. Totuși, cu șase copii, dintre care cel mai mic are doar șapte luni, viața nu se anunță a fi una nici măcar normală. Spune că, dacă ar avea de ales, s-ar întoarce să trăiască în Siria, țară pe care o consideră mai aproape de sufletul ei, deoarece încă mai are rude acolo.
Fuga din Damasc: numai noaptea și fără lumini la mașină
În centrul Amman-ului, UE a finanțat Muzeul Copiilor, loc unde sunt promovate evenimente educative sub patronajul familiei regală iordaniene. Multe dintre ele îi includ și pe copii sirieni ce se refugiază împreună cu familiile lor în Iordania. Așa am cunoscut-o Aya, o fată în vârstă de 18, la o expoziție de fotografie unde își expunea creațiile. Încearcă să fie optimistă, dar tristețea i se poate citi lesne pe față. Este doar o copilă traumatizată care încearcă să zâmbească forțat din bun simț, atunci când stăm de vorbă cu ea. Adolescența ei s-a pierdut undeva între sesiunile de bombardamente ale armatei siriene și adăposturile periodice în care a fost nevoită să se mute mereu, după ce și-au pierdut locuința.
Ea și familia ei locuiau în Qaboun, un cartier central al Damascului. Odată cu începerea ostilităților, viața Ayei avea să se schimbe. „Am trăit printre bombe. Începusem să ne obișnuim cu războiul și ieșeam afară pe stradă. Când auzeam bombele fugeam repede spre adăposturi”, își amintește ea. „Unii copii erau răpiți. Nu știm ce se întâmpla apoi cu ei”, povestește Aya. Își amintește că a plecat împreună cu familia sa într-o mașină împreună cu femeie însărcinată și una rănită. „Am mers numai pe timpul nopții de la Damasc, până la granița cu Iordania. Ni s-a spus să nu spunem nimănui de undeva suntem (…) Am făcut 10 ore pe drum, numai noaptea, fără lumini la mașină”, își mai amintește ea.
A refuzat SUA și Canada
După ce ea și familia sa au ajuns la granița cu Iordania au stat circa o lună de zile într-o tabără de refugiați. Apoi s-au mutat la niște rude pentru puțin timp în Amman. Tatăl său a reușit să se angajeze și muncește pe rupte între două slujbe ca instalator. Deși au avut oportunitatea de pleca în SUA sau Canada din tabăra de refugiați, tatăl său s-a opus din cauza diferențelor culturale și pentru că, speră el, să se poată întoarce cât mai repede în Siria la terminarea conflictului. Ba chiar și în Europa, acolo unde trăiesc veri de-ai săi, însă tatăl s-a opus din nou.
La școală, Aya s-a adaptat rapid printre fetele iordaniene, dar totuși războiul a costat-o și doi ani școlari. Ar vrea să meargă să studieze mai departe la universitate, dacă va avea posibilitatea. Îi place mult fotografia, iar expoziția a fost realizată de ea într-un program implementat de Universitatea din Iordania cu finanțare de la UE. Cu toate astea, spune că nu a încetat să creadă într-un viitor mai bun pentru ea și ceilalți doi frați ai săi.
Zaatari, „orașul refugiaților”
După ce părăsim Ammanul și ne despărțim de Aya și a sa expoziție de fotografie de la Muzeul Copiilor, itinerarul ne poartă spre un adevărat „oraș al refugiaților”, tabăra de la Zaatari. Un loc bine securizat, cu garduri înalte, pline de cercuri mari cu sârmă ghimpată. Ai putea zice că mergi spre o închisoare, dar totul este gândit ca să ofere siguranță celor peste 80.000 de suflete ce trăiesc în acest adevărat oraș. Unul construit în câmpul de lângă granița iordaniano-siriană. Nimeni nu intră și iese fără un permis special.
Totul este contorizat atent, deoarece nici Iordania nu este ferită de furia Statului Islamic cu care se află în război. Aici am fost primiți de către Hanan, o femeie cu șapte copiii, dintre care patru locuiau cu ea în tabără, iar trei erau deja mari și căsătoriți în Siria. A plecat numai cu soțul și cu cei mai mici dintre ei. Acum locuiește cu familia ei în două barăci improvizate, în care dorm separat fetele și băieții din familia lor. Se încălzesc de la o sobă electrică, după că electricitate este de la orele 18 până la 2 dimineața, iar noaptea temperatura coboară bine sub zero grade încă din toamnă.
„Jumătate din Siria este aici!”
Motivul plecării este același ca la restul refugiaților. „Am plecat cu ce aveam pe noi într-o noapte. 200 de oameni au fost uciși în satul Al Hrak (provincia Daraa din nord-vestul Siriei – n.r.) de unde am plecat noi. Ei au fost omorâți de către guvern, mulți dintre ei alăturându-se rebelilor sirieni”, își amintește ea cu tristețe. „Am fugit circa 200 de familii din acest sat, era sânge până la genunchi. Am plecat repede cu mașinile”, mai spune ea. Nu se plânge de condițiile din tabără. „Nu plecăm nicăieri, aici e ca în Siria. Zaatari este locul nostru”, spune ea, adăugând că iordanieni i-au primit ca pe frați. Are și puterea de a glumi cum că „jumătate din Siria este aici!”
[youtube]Z4iqrfzZLpk[/youtube]
Hahan spune că ar vrea să muncească. „Vreau o slujbă, am patru fete care să mă ajute la treburile casei. Nu am și eu dreptul la o slujbă?”, are puterea să glumească. „Eram fericiți înainte de criză. Avem siguranță, aveam serviciu, soțul lucra în domeniul construcțiilor”, își amintește ea. Totuși, Hanan rămâne optimistă și gata să meargă mai departe. „Nu am ce face, viața merge înainte, fie că suntem fericiți sau nu. Sunt fericită că nu am pierdut pe nimeni din familie, dar totuși am pierdut mulți prieteni, suntem norocoși să fim în viață”, mai spune ea.
Hanan își amintește și de momentele de normalitate din tabără și cele de bucurie cu familia și vecinii. „Soțul meu se distrează seara cu prietenii, micul dejun îl luăm împreună și este foarte frumos. La 7 dimineața beau cafeaua împreună cu prietenele mele. Pe vecini nu poți să-i izolezi, este urât să trăiești singur, cu ei îți dezvălui și îți împărtășești grijile și disperările”, mai spune ea.
Cu burta pe carte
Educația este poate cea mai importantă activitate a taberei de refugiați de la Zaatari. Aici se regăsesc pe băncile școlii aproape de 30.000 de copii de toate vârstele. Toți visează să reușească în viața, iar directorul primei școli din tabără, profesorul Jacob Stepaz, ne spune că scorurile liceenilor sirieni din rândul refugiaților sunt bune, chiar comparativ cu cele ale liceenilor iordanieni. Cei care trec examenul de maturitate, un fel de Bacalaureat european, sunt încurajați și finanțați să învețe la nivel de universitate.
În tabără de la Zaatari, am stat de vorbă cu șase tineri de 16 și 17 ani care învață la prima școală fondată aici din banii statului Bahrain. Aici studiază circa 775 de elevi de la clasele primare până la nivel de liceu. Cu toții speră ca printr-o educație mai bună să poată reuși în viață. Visează să devină cu toții ingineri sau medici. Doresc la rândul lor să-i salveze pe alții, așa cum li s-a oferit și lor o a doua șansă în aceste minimale condiții din tabără de refugiați.
[youtube]4UBB0ecJUEs[/youtube]
Par ambițioși, iar pe fețele lor se citește voința de a reuși. De altfel asta este și singura lor opțiune în fața handicapului impus de destin încă din copilărie. Nu fac altceva decât să meargă la școală și la ore suplimentare pentru a ajunge cu materia la zi. Seara, fie joacă fotbal în praful de lângă corturile sau barăcile în care trăiesc, fie se uită la fotbal. Mai toți sunt fani Real Madrid și îl necăjesc pe singurul fan din grupul lor care „îndrăznește” să țină cu F.C. Barcelona.
Și totuși mai există speranță
După ce ne-am luat la revedere de la acești adolescenți, aveam să mergem la Universitatea din orașul Zarqa care se află undeva la mijlocul distanței dintre Amman și tabăra de la Zaatari. Din cauza decalării programului, studenții au avut de așteptat circa patru ore pe „jurnaliștii europeni” care veneau să stea de vorbă cu ei. Nu s-au plâns. Chiar erau nerăbdători să discute cu niște europeni aciuați în aceste locuri nefrecventabile pentru ei. Frumos îmbrăcați cu sacou și cămăși, iar fetele cu obișnuitele hijab-uri, tinerii studenți sirieni erau grupați ordonat la mesele festive. Acolo i-am întâlnit pe tinerii studenți Refat, Mohamed și Jamal. Toți sunt originari din provincia siriana Daraa. Studiază la Universitatea din Zarqa cu ajutorul unor burse europene și mulțumesc necontenit pentru ajutorul dat de UE. Nu vor să vină în Europa, ci le-ar plăcea să se întoarcă în Siria, unde să pună umărul la reconstrucția țării lor.
Unul dintre ei îmi povestește cum recent, în urma unui bombardament comun ar trupelor siriene și ruse și-a pierdut toată familia unchiului său, împreună cu cei cinci copii ai lor. Toți studiază contabilitate sau literatură. Ca toți cei de vârsta lor își fac planuri de viitor. Fie că este vorba de integrare în piața muncii din Iordania sau în zona țărilor din Golful Persic, fie să se lanseze în afaceri private. Învață mult și se mândresc că cele mai mari note la această universitate le obțin sirienii. Numai în week end-uri mai au timp să privească meciuri de fotbal sau să se întâlnească cu prietenii.
Cert este că acum privesc spre viitor cu încredere și speră ca țara lor să revină la normal pentru a se întoarce și a-și construi un viitor acolo. Însă războiul din Siria este departe de a se fi terminat. Marile puteri nu ajung la un consens atunci când se pun la masa negocierilor și arată cu degetul unul spre altul. Între timp, Siria este în continuare în haos, iar lumea întreagă se pregătește să primească o nouă tranșă de imigranți din orașul sirian Alep. Până atunci, toate forțele combatante continuă să transforme Siria într-un imens „cimitir al războiului”.
Publicat de EvZ Moldova
