5 noiembrie în Republica Moldova, alegeri geopolitice locale cu bătaie lungă

5 noiembrie în Republica Moldova, alegeri geopolitice locale cu bătaie lungă

Așa cum suntem obișnuiți, orice tip de alegeri din Republica Moldova capătă valențe de război geopolitic total. Federația Rusă a investit sume copioase pentru a își asigura o prezență masivă pe scena politică din Republica Moldova.

Șeful Serviciului de Informații și Securitate al Republicii Moldova (echivalentul SRI-ului românesc), Alexandru Musteață, a anunțat că SIS deține informații și probe care confirmă că Moscova vrea să influențeze alegerile locale din Moldova. „Acest lucru se întâmplă prin câteva metode ce implică finanțarea ilegală a campaniei electorale, cumpărarea de voturi și coruperea candidaților, dar și prin campanii de dezinformare”, a precizat șeful SIS. În context, el a cerut Comisiei pentru Situații Excepționale închiderea imediată a încă șase posturi de televiziune și a 31 de portaluri de știri implicate în atacuri informaționale contra Moldovei.

Anterior, au fost suspendate licențele altor șase posturi TV și au fost închise zeci de siteuri care justificau războiul Rusiei contra Ucrainei. 

Kremlinul, prin vocea președintelui Comisiei pentru Afaceri Internaționale a Dumei de Stat, Leonid Sluțki, a amenințat direct Republica Moldova

„Regimul (n.r.- președintelui Republicii Moldova) Maia Sandu se transformă într-o clonă ucraineană. Cetățeana României le impune moldovenilor cenzura și interzice partidele politice populare pentru care votează efectiv populația. Acesta a fost începutul domniei Guvernului post-Maidan din Ucraina. La ce s-a ajuns acum? Control extern și o țară distrusă”, a spus Sluțki, afirmând că „dar, după cum se spune, un exemplu rău este contagios. Atât pe Sandu, cât și pe Zelenski îi așteaptă groapa de gunoi a istoriei”.

Iar președintele Asociației Jurnaliștilor din Rusia, Vladimir Soloviov, afirmă că Moscova va răspunde cu aceeași monedă Chișinăului. 

„Se poate exprima doar regretul față de acțiunile autorităților moldovenești și de politicile lor rusofobe. Ei restrâng grav activitatea presei ruse, încălcând toate normele libertății de exprimare și de difuzare a informațiilor pe care le declară pe hârtie. Este posibil că, drept răspuns la aceste acțiuni, Rusia va lua măsuri în oglindă împotriva jurnaliștilor moldoveni acreditați în Rusia”, a menționat acesta presei ruse. Deocamdată nu se știe câte persoane ar fi afectate de măsurile menționate de Soloviov, parte importantă în mașina de propagandă rusă.

De cealaltă parte, președinta Republicii Moldova, Maia Sandu, afirmă că în acest fel autoritățile de la Chișinău apără statul și democrația. 

„Face parte din răspunsul autorităților Republicii Moldova de a proteja statul și de a proteja democrația, în special, în această campanie electorală de încercările de interferență din partea Federației Ruse în procesul electoral din Republica Moldova”, a declarat lidera de la Chișinău.

Amploarea mașinăriei de propagandă pro-rusă este scoasă în evidență și de faptul că printre cele 31 de site-uri, 21 erau coordonate de persoane din Rusia, fiind blocate. Motivul menționat de autoritățile de la Chișinău este acela că prin „conţinutul informaţiilor difuzate în spaţiul public în stare să genereze tensiuni ori conflicte sociale provenite de la autorităţile publice din statul aflat în conflict militar şi recunoscut drept stat agresor sau provenite de la persoanele fizice sau juridice incluse în listele de sancţiuni internaţionale ale Uniunii Europene, Statelor Unite ale Americii, Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Canadei şi Norvegiei, pentru acţiuni ce au urmărit destabilizarea ordinii constituţionale din Republica Moldova sau pentru implicarea în acţiuni ce atentează la statalitatea şi integritatea teritorială a statului”.

Mizele alegerilor locale din 5 noiembrie 2023 sunt atât obținerea controlului administrației publice din diferite orașe, cât și alegerile prezidențiale din 2024 și a celor parlamentare din 2024. Prin acest exercițiu electoral, de care Kremlinul își leagă speranța blocării parcursului european al Moldovei, Moscova vrea să pregătească terenul pentru instalarea la Chișinău a unei guvernări loiale și anti-occidentale.

De la începutul invaziei ruse împotriva Ucrainei, Kremlinul a pus în aplicare numeroase tentative de destabilizare a Moldovei și de răsturnare a orânduirii constituționale în această țară, cu ajutorul partidelor oligarhilor corupți fugiți din țară după tentativa eșuată de lovitură de stat din 2019.

Cu sprijinul partenerilor occidentali, aceste eforturi au fost oprite, dar exercițiul electoral din 5 noiembrie va da apă la moară mașinii de propagandă rusă dintr-un singur motiv. Rezultatul nu va oglindi adevărata opțiune a Republicii Moldova, având în vedere că diaspora nu va vota în acest scrutin.

Share our work
Republica Moldova: războiul pentru reformă și toamna electorală

Republica Moldova: războiul pentru reformă și toamna electorală

Toamna anului 2023 este un sezon geopolitic și electoral important în Republica Moldova, pe fondul ofensivei militare ruse îndreptate împotriva Ucrainei și a problemelor economice. În data de 5 noiembrie 2023 în Republica Moldova vor avea loc alegeri locale generale în toate unitățile administrativ-teritoriale de nivelul I – orașe (municipii), sate (comune), și de nivelul II – raioane, municipiile Chișinău și Bălți, cu excepția localităților din stânga Nistrului și a municipiului Bender/Tighina. În cadrul acestui exercițiu electoral vor fi aleși pentru un mandat de patru ani 898 de primari și 11 058 de consilieri locali (raionali, municipali, orășenești, comunale și sătești). Pentru a fi validate, la alegeri trebuie să participe cel puțin 1/4 din numărul persoanelor înscrise în listele electorale din fiecare circumscripție.

Alegerile locale generale din 5 noiembrie 2023, al VIII-lea exercițiu electoral de acest tip de la proclamarea independenței Republicii Moldova, se vor desfășura într-o singură zi pe întreg teritoriul țării, inclusiv în UTA Găgăuzia, excepție făcând localitățile aflate sub controlul administrației nerecunoscute din Transnistria.

Scrutinul se desfășoară în baza votului universal, egal, direct, secret și liber exprimat conform prevederilor constituționale. La alegeri pot participa cetățenii Republicii Moldova care au împlinit, inclusiv în ziua alegerilor, vârsta de 18 ani, cu excepția celor privați de acest drept prin hotărârea judecătorească. Pentru a fi aleși, candidații trebuie să respecte o limită de vârstă: pentru funcția de consilier local – 18 ani împliniți, inclusiv în ziua scrutinului, iar pentru funcția de primar – 23 de ani.

Alegerile locale din acest an vin pe fondul unor crize succesive, iar situația economică și lipsa unor rezultate rapide al reformelor a dus la scăderea încrederii oamenilor. Erodarea guvernării este un proces normal în orice democrație, mai ales în cele în proces de consolidare. Din păcate, pe segmentul politic de dreapta din Republica Moldova nu există formațiuni proeuropene solide care să asigure continuitatea vectorului european, în colaborare cu actualul partid de guvernare.

Rezultatul acestor alegeri locale este extrem de important, fiind urmărit cu atenție de statele europene, care doresc să se asigure de ireversibilitatea parcursului european.

Lipsa unor rezultate rapide în procesul de reformă al justiției a dus la dezamăgirea unei părți a electoratului, existând pericolul unei prezențe reduse la vot, mai ales în lipsa unei coaliții largi a partidelor pro-europene.

Recenta decizie a Curții Constituționale a Republicii Moldova privind suspendarea, până la soluționarea cauzei în fond, a prevederii care restricționează participarea la alegerile locale generale a reprezentanților fostului partid Șor, declarat neconstituțional, a dus la creșterea speculațiilor privind capacitatea autorităților de a răspunde tacticilor folosite de aceste medii pentru coruperea alegătorilor.

Chiar dacă această decizie nu este definitivă, iar entitatea electorală va analiza fiecare dosar în parte, electoratul este destul de bulversat de acest război juridic neașteptat.

Reamintim că Partidul Șor a fost înregistrat în noiembrie 2016, în baza unei alte formațiuni pro-ruse – Mişcarea Ravnopravie, condusă de pro-rusul Valeri Klimenco. Formațiunea, condusă de Ilan Șor, condamnat de instanța de apel la 15 ani de închisoare pentru escrocherii în proporții deosebit de mari, a reușit să intre în Parlamentul Republicii Moldova în 2019 și în 2021.

„„

Într-un demers de sprijin diplomatic, Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, Josep Borrell, s-a întâlnit astăzi, la Chișinău, cu președinta Republicii Moldova, Maia Sandu.

Aceștia au reafirmat importanța relațiilor dintre Uniunea Europeană și Republica Moldova. Discuțiile au vizat progresele înregistrate de Republica Moldova în drumul său către UE.

Înaltul Reprezentant a remarcat dedicarea guvernului față de reforme, subliniind în același timp încrederea sa în capacitatea instituțiilor moldovenești de a continua să abordeze efectele secundare ale agresiunii rusești împotriva Ucrainei.

Înaltul Reprezentant a subliniat importanța cooperării în curs de desfășurare în domeniile securității și apărării, evidențiind recenta înființare a Misiunii de Parteneriat a Uniunii Europene în Republica Moldova (MPUE). Misiunea lucrează deja în strânsă cooperare cu partenerii săi moldoveni pentru a consolida sectorul de securitate al țării, au declarat oficialii europeni.

Aceste semnale din partea forurilor europene privind solidaritatea cu Republica Moldova și sprijinul pentru reforme pot ajuta din punct de vedere electoral candidații formațiunii de guvernământ.

Lipsa importantei diaspore din statele Uniunii Europene la acest exercițiu electoral își va spune cuvântul, atât din punct de vedere al prezenței la vot, cât și al rezultatelor.

Share our work
România, obiective geopolitice ambițioase în bazinul pontic

România, obiective geopolitice ambițioase în bazinul pontic

Preşedintele Klaus Iohannis a declarat că România va continua să fie alături de Republica Moldova, grav afectată de război, prin asistenţă financiară, expertiză şi sprijin politic, urmând să sprijine „multidimensional şi cuprinzător” Ucraina, atât timp cât va fi necesar. Liderul de la București nu a făcut decât să reafirme strategia externă a ultimilor ani, implementată de diplomația de la București.  „Vom continua să sprijinim multidimensional şi cuprinzător Ucraina, atât timp cât va fi necesar. Totodată, vom continua să fim alături de Republica Moldova, grav afectată de război, prin asistenţă financiară, expertiză şi sprijin politic fără precedent, în edificarea unui parcurs european ireversibil, dar şi în construcţia unui stat sigur şi prosper, pentru toţi cetăţenii săi”, a spus şeful statului român.

Sprijinul României pentru Republica Moldova este practic unul din singurele obiectice considerate cruciale de partidele politice parlamentare românești pentru securitatea națională a României.

Prioritatea acestui moment pentru diplomația de la București constă în obţinerea deciziei politice de deschidere a negocierilor de aderare la Uniunea Europeană cu Republica Moldova şi Ucraina.
De la declanşarea războiului de către Rusia solidaritatea României faţă de Ucraina a rămas de neclintit, România primind peste 5,7 milioane de ucraineni, furnizând importante ajutoare umanitare, dar și facilitând tranzitul a peste 22,5 milioane de tone de produse agricole ucrainene prin România. Acestor eforturi li se alătură sprijinul politic puternic acordat Ucrainei la nivelul Uniunii Europene şi al NATO, dar și implicarea României în politica de izolare a Federației Ruse pe plan internațional.

Elita politică de la București este unită în ideea că este datoria României să continue să fie un autentic furnizor de securitate şi prosperitate în regiune, astfel încât Marea Neagră să devină o regiune în care pacea şi prosperitatea nu mai pot fi supuse niciunei ameninţări.

Interesul României pentru consolidarea formatului de securitate din bazinul Mării Negre a fost subliniat și de faptul că preşedintele Klaus Iohannis a declarat că la summitul Iniţiativei celor Trei Mări (I3M) care va avea loc pe 6 septembrie la Bucureşti se prefigurează lărgirea platformei cu un nou stat participant, Grecia, respectiv acordarea statutului de stat participant asociat Ucrainei şi Republicii Moldova.
În contextul geopolitic creat de războiul din Ucraina, Iniţiativa celor Trei Mări poate deveni o platformă mult mai importantă în consolidarea rezilienţei regionale şi europene.

La Summitul din 6 septembrie 2023 de la București, România își propune reconfirmarea rolului Iniţiativei de promovare a creşterii economice şi a interconectărilor strategice, inclusiv prin consolidarea şi rafinarea instrumentelor Iniţiativei, şi redefinirea relaţiei Iniţiativei cu vecinătatea sa, reconfigurată geopolitic.  

Este de așteptat ca România să aprofundeze relaţiile bilaterale cu partenerii europeni, mai ales cu cei strategici sau cu relevanţă strategică: Germania, Franţa, Spania, Italia, Regatul Unit, Polonia, Turcia, Grecia, Bulgaria, Portugalia, Belgia, Ungaria şi statele baltice.

Foto: presidency.ro
Foto: presidency.ro

Sistemul de trilaterale, care a caracterizat o parte a acțiunilor diplomatice românești trebuie consolidat și nu trebuie să se suprapună altor eforturi. Trilateralele România – Polonia – Turcia, România – Republica Moldova – Ucraina ori România – Polonia – Spania răspund unor nevoi de securitate diverse, iar aceste opțiuni regionale nu trebuie să aducă prejudicii intereselor României din alte zone, mai ales din bazinul pontic.
Un aspect important este interesul românesc pentru asigurarea unor resurse energetice care să nu poată să fie folosite în scop politic, după modelul rusesc. România trebuie să se concentreze în continuare şi pe dezvoltarea accelerată a relaţiilor cu partenerii din Caucazul de Sud, Azerbaidjan şi Georgia având în vedere „importanţa acestei regiuni sub aspect energetic şi din punctul de vedere al rolului său în configuraţia politică, economică şi de securitate de la Marea Neagră”.
România poate juca poate un rol în rezolvarea conflictului din Nagorno-Karabach, având în vedere relațiile bilaterale privilegiate dintre București și cele două capitale implicate direct în conflict, Baku și Erevan. Chiar și bunele relații dintre România și Ankara pot spijini acest deziderat, chiar dacă Turcia nu vede cu ochi buni o implicare a altor state în procesul de stabilizare a regiunii. Ca parte a Uniunii Europene și NATO, România poate furniza o expertiză aparte, dar și să participe la desfășurarea unui eventual contingent internațional de forțe de menținere a păcii. Bucureștiul trebuie să sprijine eforturile de eliminare a influenței nocive a Federației Ruse din regiune, influență care a dus la apariția focarelor de separatism din Azerbaidjan, dar și din Georgia, Ucraina și Republica Moldova.

Aceasta rămâne cel mai vulnerabil stat din regiunea Mării Negre, iar sprijinul României este crucial pentru supraviețuirea sa ca entitate statală.

Chiar dacă recent preşedintele Consiliului European, Charles Michel, declara că Uniunea Europeană trebuie să fie pregătită să primească noi state membre până în 2030, este greu de crezut că acest ideal poate fi atins, datorită problemelor complexe din statele vizare: politice, sociale, economice și de securitate.
Cele şase state din Balcanii de Vest – Albania, Bosnia, Kosovo, Muntenegru, Macedonia de Nord şi Serbia – se află în stadii diferite ale procesului de aderare la blocul comunitar.
Anul trecut, Republica Moldova şi Ucraina au primit statutul de candidat, iar Georgia aşteaptă să primească de asemenea acest statut.
Desigur, toate statele candidate trebuie să-şi rezolve conflictele bilaterale înainte de a adera la Uniunea Europeană, iar România poate juca un rol important pentru ca că niciunul dintre conflictele din trecut să nu fie importante în UE ori NATO, dacă este cazul.

UE ar trebui să implementeze la rândul său unele reforme în interior pentru a fi pregătită de extindere, proces în care România poate juca un rol activ.

Share our work
Cât va mai rămâne Marea Neagră ostatica Convenției de la Montreux?

Cât va mai rămâne Marea Neagră ostatica Convenției de la Montreux?

Decizia Federației Ruse de a denunța acordul care îi permitea Ucrainei să-și exporte cerealele prin Marea Neagră către piața globală, amenințările părților aflate în conflict la adresa navelor civile, dar și bombardamentele rusești împotriva infrastructurii portuare civile aduc în discuție necesitatea revizuirii Convenției de la Montreux. Prin revizuirea acestui statut perimat, comunitatea internațională poate desfășura misiuni maritime armate de asigurare a securității navelor civile, după modelul misiunilor Atalanta ori Allied Protector din largul Somaliei.

Foto: navy.ro
Foto: navy.ro

Un episod mai puțin cunoscut din istoria maritimă românească este atacul terorist iranian din 23 noiembrie 1987 împotriva navei comerciale românești Fundulea, care traversa zona de conflict irano-irakiană din Golful Persic. Comandantul navei Fundulea, Radu Lupu, a murit după ce cargoul românesc, având la bord un echipaj format din 30 de membri, a fost bombardat cu rachete cu napalm, un inflamabil foarte periculos, de către flota iraniană. Atacul a vrut să fie, cel mai probabil, un avertisment la adresa lui Nicolae Ceauşescu, care, indirect, înarma Irakul.

În regiunea Golfului, una dintre cele mai importante culoare de transport a resurselor energetice, a fost desfășurată, în perioada 24 iulie 1987-26 septembrie 1988, operațiunea Earnest Will. În cadrul acesteia, forțele navale și aeriene ale SUA au asigura securitatea petrolierelor din Kuweit și nu numai, în fața atacurilor Republicii Islamice Iran.

În anii 80 ai secolului trecut și flota militară a Uniunii Sovietice a participat la operațiuni similare de asigurare a securității navelor sub pavilion sovietic ori pavilionul altor state. Numele unor nave militare sovietice precum dragoarele de mine Zaryad ori Kurskii Komsomolets, distrugătorul Boevoy ori corveta antisubmarin Komsomolets Gruzii apăreau des în presa sovietică drept o dovadă a implicării URSS în asigurarea păcii mondiale și a libertății de navigație, în ton cu epoca Glasnostului sovietic.

Chiar dacă desfășurarea unui grup naval permanent al NATO în bazinul Mării Negre pare un vis îndepărtat, iar procesul de modernizare a flotelor statelor membre NATO, România și Bulgaria, este abia la început, această situație nu ar trebui să împiedice implementarea unor măsuri care să permită libera circulație a navelor comerciale civile pe Marea Neagră. Statele NATO cu tradiții militare navale, dar nu numai, ar putea executa ceea ce se numește o operațiune de navigare liberă „în acord cu legile internaționale”. Misiuni similare sunt executate des de marina americană, britanică ori franceză în diferite zone, mai ales Marea Chinei de Sud. SUA menționează deseori că acest stat apără dreptul fiecărei națiuni de a zbura, naviga și opera oriunde permit legile internaționale.

Liderul de la Kiev a declarat că trebuie făcut totul astfel încât coridorul prin care se exportă cereale prin Marea Neagră să continue să fie utilizat chiar şi după ce Rusia şi-a suspendat participarea.

„Au fost două acorduri: unul între Ucraina, Turcia şi ONU, iar altul între Rusia, Turcia, ONU. Prin urmare, când Rusia spune că îşi suspendă participarea, ea încalcă acordurile cu secretarul general al ONU Guterres şi cu preşedintele Erdogan. Nu cu noi. Noi nu am avut niciun acord cu ei”, a subliniat Volodimir Zelenski. El a ordonat Ministerului de Externe ucrainean să pregătească o notă oficială adresată ONU şi Turciei, cerându-le să precizeze dacă ar fi dispuse să meargă înainte cu partea lor de înţelegere.

Actuala criză provocată de invazia militară rusă poate fi o ocazie istorică de revizuire a unei Convenții rămase în secolul trecut, pentru a nu mai permite Kremlinului să joace jocurile foamei pe mapamond. Chiar dacă cerealele ucrainene nu ajung în totalitate direct în zone sărace din Africa ori America Latină, lipsa acestora de pe piața globală a grânelor va ridica costurile suportate de aceste state pentru a își hrăni cetățenii.

Serviciile de informații occidentale au avertizat că Rusia ar putea ţinti nave civile în Marea Neagră în încercarea de a „distruge” exporturile Ucrainei, Putin etalând o toleranță tot mai mare pentru o confruntare cu Occidentul.

România este afectată în mod direct de situație, Kiev-ul și partenerii occidentali încercând să stabilească rute temporare de transport maritim prin zonele economice exclusive și apele teritoriale ale României și Bulgariei, state NATO, pentru a putea să exporte în continuare cereale din porturile de la Marea Neagră. Flotele militare ale celor două state nu pot asigura securitatea acestor transporturi fără sprijinul altor state NATO.

Foto: Facebook
Foto: Facebook

Presiunile financiare au făcut ca societăţile de asigurări să îşi revizuiască politicile asupra poliţelor de asigurare pentru navele ce operează în porturile ucrainene. Un efect imediat al retragerii Moscovei din acest acord este creşterea primelor de risc pentru navele ce operează în porturile ucrainene sau chiar refuzul societăţilor de asigurare de a încheia poliţe pentru aceste nave. 

De asemenea, primele de asigurare pentru riscul de război vor fi revizuite săptămânal de aceeaşi societate în cazul navelor care intră în Marea Neagră. Cu siguranță armatorii vor fi tot mai reticenţi să permită intrarea propriilor nave fără acordul Rusiei într-o zonă de război.

Convenția de la Montreux este un acord internațional semnat în anul 1936 și reglementează trecerea navelor comerciale prin Strâmtoarea Bosfor și Strâmtoarea Dardanele, care leagă Marea Neagră de Marea Egee și Marea Mediterană. Scopul principal al Convenției de la Montreux a fost să reafirme suveranitatea Turciei asupra Strâmtorilor Bosfor și Dardanele și să reglementeze regimul lor de navigație. De asemenea, convenția urmărea să asigure libertatea trecerii navelor comerciale prin strâmtori în timp de pace, cu condiția ca navele să respecte regulile stabilite.

Turcia are un regim discreționar, iar navele comerciale de toate pavilioanele, inclusiv navele de război non-blocate, au dreptul de a trece liber prin Strâmtorile Bosfor și Dardanele, cu condiția ca acestea să nu reprezinte o amenințare pentru securitatea Turciei. Turcia are dreptul de a închide temporar strâmtorile pentru toate navele, atât civile, cât și militare, în cazul unui război în care țara este implicată sau amenințată.

Conform convenției, navele de război ale țărilor riverane ale Mării Negre au dreptul să treacă prin Strâmtori în timp de pace. Totuși, există restricții privind tonajul și numărul de nave care pot trece odată, precum și durata șederii lor în Marea Marmara și Marea Egee.

Foto: wikipedia/nasa.gov
Foto: wikipedia/nasa.gov

Convenția de la Montreux a fost semnată pentru o perioadă inițială de 20 de ani, cu posibilitatea de a fi prelungită cu alți 20 de ani la expirarea primei perioade. Astfel, în 1956, convenția a fost prelungită pentru încă 20 de ani și, ulterior, a rămas în vigoare, cu anumite amendamente.

NATO nu este direct implicată în Convenția de la Montreux sau în reglementarea trecerii navelor prin Strâmtoarea Bosfor și Strâmtoarea Dardanele. Deși Turcia este membră a NATO, acordurile și tratatele regionale, precum Convenția de la Montreux, sunt separate de angajamentele și operațiunile NATO.

Ankara profită de această situație, implementând o strategie riscantă pe termen lung, de tolerare a unei ocupații de facto a Mării Negre de către Flota Militară Rusă a Mării Negre. Dacă Turcia nu va atrage NATO ca organizație în gestionarea situației de securitate la Marea Neagră în următorul deceniu, poziția ei ca putere regională nu va fi asigurată nici măcar de o strategie revizuită Mavi Vatan/Patria Albastră, atât de dragă elitei militare și politice de la Ankara.  

Share our work
Wagner, între războiul din Ucraina și interesele oligarhice

Wagner, între războiul din Ucraina și interesele oligarhice

Rebeliunea armată a mercenarilor Wagner a arătat fragilitatea aparentă a regimului lui Vladimir Putin. Având calea deschisă până la Moscova, mercenarii înarmați conduși de „Bucătarul lui Putin”, printre ei numărându-se și contingente recrutate din sistemul penitenciar rusesc, au trecut granița în Rusia din teritoriile ucrainene ocupate și au preluat controlul orașului Rostov, un important centru logistic și militar din sudul Rusiei. Mercenarii Wagner au luat-o apoi pe autostrada M4 care duce până la Moscova, fără a întâmpina o rezistență deosebită. Lipsa de combativitate a forțelor militare regulate au deschis o adevărată Cutie a Pandorei, de la loialitatea corpului de comandă rus față de Kremlin până la luptele intestine puternice dintre grupările politico-oligarhice care controlează vastul sistem al serviciilor de informații și securitate din Federația Rusă. Grupul Wagner a recrutat pe scară largă din rândul condamnaților aflați în sistemul penal al Rusiei, iar printre liderii de rang înalt ai companiei se numără foști membri ai armatei ruse căzuți în dizgrație. 

Foto: Facebook
Foto: Facebook

Ce este Wagner?

Compania Wagner este o companie privată de securitate și mercenariat cu sediul în Rusia. Ea este cunoscută și sub numele de Grupul Wagner sau Organizația Wagner. Compania a fost înființată în jurul anului 2014, războiul din Ucraina aducând la lumină relațiile dintre aceasta și guvernul rus.

Wagner este implicată în furnizarea de servicii de securitate și mercenariat în zone de conflict din întreaga lume. A fost raportată prezența membrilor Wagner în conflicte precum războiul din Ucraina, războiul civil din Siria și conflictul din Libia. Aceste servicii de securitate privată pot include antrenament militar, protecție personală, securitate a infrastructurii și așa mai departe. Compania Wagner lucrează alături de guverne sau entități non-guvernamentale cu interese similare, în diferite zone de conflict.

Deși informațiile despre Wagner sunt limitate și opace, există suspiciuni că grupul ar fi implicat în activități ilegale și neconvenționale, inclusiv în războaiele hibride și în influențarea politică în diferite regiuni ale lumii. Compania Wagner a fost criticată pentru presupusele încălcări ale drepturilor omului și pentru lipsa de transparență în operațiunile sale.

Numele „Wagner” provine de la numele de cod folosit de fondatorul companiei, Dmitriy Valeryevich Utkin, în timpul serviciului său în Forțele Speciale ale Rusiei. Compania Wagner a fost criticată pentru presupusele încălcări ale drepturilor omului și pentru acțiuni ilegale sau neconvenționale. De asemenea, există suspiciuni că ar fi implicată în activități de influențare politică și în războaiele hibride, utilizând tactici și strategii neortodoxe.

Mare parte din membrii Wagner sunt foști militari din Rusia și din alte țări post-sovietice. Compania ar folosi diferite metode de recrutare, inclusiv selecția din rândurile veteranilor militari și oferirea unor beneficii atractive, cum ar fi salarii ridicate și asigurare. Datorită războiului din Ucraina, compania a recrutat masiv prizonieri din vastul sistem penitenciar rusesc, cu sprijinul direct al serviciilor speciale rusești.

Compania Wagner este învăluită într-un mare mister, iar detalii exacte despre structura sa internă, organizație și operațiuni sunt puțin cunoscute. Acest nivel ridicat de securitate a generat multe speculații și teorii în jurul companiei.

Modelul patentat

Modelul Wagner a fost urmat și de alte companii, precum Patriot ori Redut. Acestea sunt mult mai specializate, recrutând cu prioritate veterani ai forțelor militare ori ai serviciilor de informații din Federația Rusă și diferite state din CSI.

Printre alte companii mai enumerăm

-RSB-Group, o companie privată de securitate cu sediul în Rusia. Ea oferă servicii de securitate, inclusiv antrenament militar, protecție personală și consultanță de securitate.

-MAR: MAR (Military Attaché Reserve) este o companie privată rusă specializată în furnizarea de forțe militare și de securitate private. Aceasta oferă servicii de securitate, protecție personală și asistență logistică în zone de conflict.

-Corpul Slavon este o companie de mercenari privată înființată în 2013 în Rusia. Se presupune că era legată de Wagner și a fost implicată în războiul civil din Siria, Libia dar și Yemen.

-Grupul de securitate Moran este o companie privată de securitate cu sediul în Rusia, care oferă servicii de securitate și protecție personală. Compania are o prezență extinsă în Rusia și în alte țări.

Mercenarii Wagner, dar și ai celorlalte companii militare rusești, nu sunt însă activi doar în Ucraina, ci în până la 30 de alte țări de pe patru continente. Deși în bună măsură acestea fac servicii în beneficiul puterii de la Moscova, acestea acționează deseori independent de guvernul rus și fără a se supune conducerii forțelor militare convenționale.

De la începutul războiului din Ucraina, gruparea Wagner este frecvent prezentă în știri și de multe ori chiar în titlul acestora. Prezența mercenarilor a fost semnalată pentru prima dată în 2014 în regiunea Donbas din Ucraina, unde i-au sprijinit pe separatiștii pro-ruși. De atunci, armata privată a crescut constant. Mercenarii au jucat un rol important în bătălia pentru orașul Bahmut din estul ucrainean. După ce și-au declarat victoria acolo, în mai anul trecut, au anunțat că vor preda teritoriul armatei statului rus.

Foto: wikipedia

Prezență globală

Prezența Wagner este deosebit de activă în Africa, unde, se presupune, acționează în interesul Rusiei inclusiv subminând actorii democratici și investind în campanii de dezinformare.

În Sudan, influența Moscovei este dintre cele mai puternice de pe continentul african iar grupul paramilitar este activ acolo de ani de zile, în folosul guvernului militar al țării. Potrivit observatorilor, scopul principal al armatei private asociate Kremlinului este de a asigura accesul Rusiei la materii prime valoroase, inclusiv zăcăminte de aur, mangan, siliciu și uraniu.

„Evgheni Prigojin și rețeaua sa exploatează resursele naturale ale Sudanului pentru câștig personal și răspândesc influențe maligne pe tot globul”, aprecia fostul secretar al Trezoreriei Statelor Unite, Steven Mnuchin, în 2020. Era momentul în care administrația americană anunța un nou pachet de măsuri economice punitive la adresa lui Prigojin și a unor entități care l-au sprijinit să eludeze sancțiuni anterioare.

Printre companiile supuse atunci sancțiunilor administrației de la Washington s-au aflat mai multe companii rusești, între care M Invest, cu sediul la Sankt Petersburg, considerată o interfață a grupului Wagner, care a obținut, în 2017, concesiune pentru explorarea și protecția siturilor aurifere din Sudan. Anterior, relata un comunicat oficial al Trezoreriei SUA, M Invest „a fost responsabilă pentru dezvoltarea planurilor prin care fostul președinte sudanez Omar al-Bashir a suprimat protestele democratice”.

Conducătorii militari din Mali, care au preluat puterea printr-o lovitură de stat în 2021, lucrează și ei cu grupul Wagner. Națiunile Unite au cerut chiar declanșarea de investigații pe marginea unor presupuse crime comise de luptătorii Wagner împreună cu forțele guvernamentale de la Bamako. Experții ONU primiseră încă din 2021 „relatări alarmante despre execuții îngrozitoare, gropi comune, tortură, viol și violență sexuală, jafuri, detenții arbitrare și dispariții organizate de armata din Mali și de aliații acesteia”, se arată într-un comunicat al forului mondial.

La fel ca și în Mali, incidența cazurilor de încălcări ale drepturilor omului de către grupul Wagner este tot mai crescută și în Republica Centrafricană, după anul 2021: folosirea excesivă a forței, violuri, torturi și jafuri pe scară largă. Într-un interviu din februarie 2023, ambasadorul Rusiei în Republica Centrafricană a spus că în această țară se aflau 1890 de „instructori ruși”. Mercenarii Wagner au venit oficial cu mandate de „consilieri” și „instructori militari” și servesc, de asemenea, la asigurarea securității președintelui Faustin-Archange Touadera. În schimbul acestui tip de sprijin, grupul militar privat rus a obținut contracte de exploatare a resurselor centrafricane, între care diamante, aur și cherestea din lemn valoros.

Din Africa în Asia

În Libia, Wagner a acționat ca o forță de sine stătătoare care sprijină una dintre taberele implicate în conflictul în curs de desfășurare în statul nord-african. Din 2014, după ce dictatorul Muammar Gaddafi a fost răsturnat în urma revoluției supranumită „Primăvara Arabă”, Libia a fost împărțită în două, cu câte un guvern în estul, respectiv în vestul țării.

Se presupune că luptătorii Wagner se aflau în Libia încă din 2014, cu misiunea – plătită de guverne din lumea arabă – de a sprijini tabăra din est și pe șeful acesteia, fostul rebel libian Khalifa Hifter. De altfel, în 2019, mercenarii ruși au participat în mod deschis la atacul lui Hifter asupra guvernului din vestul libian, care își are sediul în capitala Tripoli. O altă ipoteză vehiculată este că Wagner, care avea la un moment dat în jur de 2000 de luptători în Libia, folosește această țară și drept bază pentru operațiunile din Sudan.

Prezența luptătorilor Wagner în Siria a fost confirmată pentru prima dată la sfârșitul anului 2015, după ce unii dintre mercenari au fost identificați printre adversarii uciși de milițiile antiguvernamentale. Rusia, vechi aliat al regimurilor autoritare de la Damasc, intervenise în sprijinul dictatorului sirian Bashar al-Assad de la începutul acelui an. Alături de trupele oficiale ale Moscovei au fost participat la intervenție și mercenari Wagner. Se presupune că, la apogeul prezenței rusești, se aflau în Siria peste 5.000 de luptători din armata privată.

Conflictul sirian se află acum într-un fel de impas, mai ales după ce, de la începutul războiului din Ucraina, luptătorii ruși, inclusiv combatanții Wagner, au fost retrași de pe acest front din Orientul Mijlociu.

Atât în Libia, cât și în Siria, luptătorii Grupului Wagner au fost acuzați de tortură, omucideri și alte crime de război.

O companie de consultanță ucraineană a publicat un catalog cu 37 de companii militare rusești care lucrează în străinătate iar Wagner este unul dintre mai multele PMC-uri rusești care ar activa în Sri Lanka. O complexă rețea de conexiuni a putut fi identificată folosind exclusiv informații din domeniul public.

Potrivit agenției de presă Reuters, membrii Wagner au fost la Caracas în 2019 pentru a asigura securitatea președintelui Nicolas Maduro, după protestele antiguvernamentale din Venezuela. Cu această ocazie au și format acolo unități de luptă de elită.

Venezuela și Rusia au legături strânse, atât militare, cât și economice, de ani de zile. Rusia este unul dintre cei mai mari creditori ai guvernului venezuelean, căruia i-a acordat împrumuturi de peste 15 miliarde de euro în ultimii aproape 20 de ani. Rusia este interesată să își asigure acces la petrolul Venezuelei, țara cu cele mai mari rezerve dovedite de țiței din lume.

Foto: wikipedia
Foto: wikipedia

Jocuri politice interne

Serviciile de informații americane susțin că știau că ceva de acest gen va avea loc în Rusia, așa că este aproape imposibil ca cel puțin serviciul rus de informații militare GRU, care are legături strânse cu Wagner, să nu fi aflat nimic despre pregătirile de rebeliune. Absența unor acțiuni preventive sugerează faptul că anumiți jucători importanți au decis să aștepte și să vadă dacă zilele președintelui îi sunt numărate. Totuși, fără un sprijin mai însemnat din partea armatei și a unor jucători importanți, precum liderul cecen Ramzan Kadîrov, rebeliunea lui Prigojin era sortită eșecului, ceea ce explică parțial decizia sa de a abandona brusc insurecția și de a accepta înțelegerea intermediată de satrapul prorus Alexander Lukașenko.

Lovitura de stat a eșuat, dar pierzătorul cel mai mare este tot Putin. Comportamentul său este complet diferit de imaginea încrezătoare oferită de un Boris Elțîn suit pe tanc în timpul loviturii de stat din 1991 împotriva lui Mihail Gorbaciov. Soarta ultimului lider sovietic a fost atunci pecetluită: Partidul Comunist s-a prăbușit complet, iar, patru luni mai târziu, URSS-ul s-a destrămat. Atitudinea lui Prigojin și trădarea sa au lăsat impresia că lipsa de loialitate se ascunde la mică distanță de suprafață. Într-un singur weekend, sistemul s-a blocat, unele personaje importante ale regimului au rămas tăcuți sau au tras de timp, fără îndoială în încercarea de a-și da seama cine va ieși învingător din tot balamucul creat de rebeliunea Wagner. Oamenii din Rostov au ieșit în stradă să îi aclame pe rebeli.

În timp ce propagandistul Vladimir Soloviov se întreba la TV de ce coloanele de tancuri Wagner nu sunt oprite în drumul lor spre Moscova, Țarigrad, un post naționalist ortodox, anunța: „Rusia a evitat o catastrofă. În final, vărsarea de sânge a putut fi oprită, deși Rusia a fost la un pas de război civil. Politic, echilibrul forțelor existene a fost deja distrus. Notoriile ‘turnuri ale Kremlinului’ se zdruncină. Unii oameni s-ar putea să fie nevoiți să plece.” Așadar, puciul eșuat a fost doar un episod dintr-un serial ce va continua: va urma probabil o „vânătoare de vrăjitoare” și încă și mai multe conflicte interne pe măsură ce diversele facțiuni încearcă să se asigure că măcar nu vor ajunge victime când balonul se va înălța într-un final la cer. „Nu am văzut încă ultimul act”, a spus duminică Secretarul de Stat american Antony Blinken într-un interviu pentru CBS. Încercarea de „lovitură de stat a fost una dintre cele mai grave evenimente politice care au avut loc în Rusia în ultimii 20 de ani”, a spus și Hodorkovski. Dar „opoziția democratică nu a reușit să profite de situație pentru că se pregătea de scenarii diferite. Mișcarea democratică trebuie să învețe o lecție: schimbarea de regim nu va veni de la urnele de vot”.

Spărgătorii de gheață

La fel ca în timpul revoluției din 1917, opoziția din Rusia este divizată, fiind împărțită în facțiuni aflate în competiție care se suspectează reciproc și care au agende politice și ideologii diferite. Când colapsul final va avea loc, acesta va fi cel mai probabil unul haotic și violent. Cei mai puternici „siloviki” – oficiali importanți ai serviciilor de securitate din Rusia – nu vor ceda puterea cu ușurință, cel mai bun scenariu fiind acela în care aceștia ajung la un acord, punându-l în fruntea țării probabil pe premierul Mihail Mișustin. Dar, chiar și dacă lucrurile se vor desfășura în acest fel, cât de mult va trece până când diferitele facțiuni intră într-un conflict hrănit și de ultranaționaliștii pro-război.

foto: wikipedia
foto: wikipedia

Iar dacă lucrurile se vor destrama cu repeziciune, cum vor reacționa regiunile și minoritățile din Rusia care își doresc autonomie sau independență? De câteva luni încoace, elemente ale serviciului de securitate FSB au purtat discuții cu grupurile de opoziție aflate în exil, potrivit unui dizident important care a cerut să rămână anonim. Există, deci, speranța că siloviki și grupurile de opoziție din Rusia ar putea ajunge la o înțelegere pentru a se asigura că înlăturarea lui Putin se va face în condiții cât mai pașnice, ambele grupuri temându-se de posibilitatea ca ultranaționaliștii să ajungă la putere și să pornească într-un război încă și mai feroce și nesăbuit în Ucraina. Totul este, însă, învăluit prea mult de imprevizibil.

„În mod intenționat sau nu, șeful Wagner Evgheni Prigojin, comandantul Wagner Dmitri Utkin și mercenarii lor au devenit ‘spărgătorii de gheață’ ai schimbării politice din Rusia”, a spus Pavel Luzin, profesor invitat al Școlii de Drept și Diplomație Fletcher de la Universitatea Tufts. „Ceea ce a început ca o confruntare internă a declanșat ceea ce va fi o luptă de lungă durată pentru ‘moștenirea lui Putin’, pentru ‘Putinismul fără Putin’ și/sau pentru ‘Rusia postbelică/post-Putin’”, a continuat Luzin. „Mulțumim Wagner – ei au demonstrat că totul este posibil în Rusia și că regimul este extrem de slab. Salutări tuturor celor din opoziție care nu au înțeles asta încă”, a scris pe Facebook Ilia Ponomarev, fost parlamentar rus, acum dizident care trăiește la Kiev. Alți lideri ai opoziției sunt mai pesimiști. Din cauza experiențelor negative din trecut legate de intervenționism, puterile occidentale, la fel ca majoritatea opoziției ruse, cel mai probabil, nu își vor asuma decât un rol de observatori ai unei noi perioade tulburi în Rusia ce va avea consecințe globale uriașe.

Share our work
Alegeri cruciale: cum va arăta „Secolul Türkiye”?

Alegeri cruciale: cum va arăta „Secolul Türkiye”?

Alegerile prezidențiale din 28 mai din Republica Turcia marchează geopolitic atât zona extinsă a Mării Negre, cât și alte regiuni ale planetei. Efectele strategice ale acestor alegeri vor influența, într-o măsură mai mică ori mai mare, cursul istoriei din inima Uniunii Europene până în Asia Centrală, dar și de la Moscova până în cele două Americi. „Dacă vom câştiga pe 28 mai, cu voia lui Dumnezeu, fiecare dintre cei 85 de milioane de oameni ai noştri va câştiga” a declarat actualul lider de la Ankara, Recep Tayyip Erdogan. Votul va decide nu doar cine conduce Turcia, o ţară membră NATO cu 85 de milioane de locuitori, ci şi cum este guvernată, încotro se îndreaptă economia sa, în contextul unei crize profunde a costului vieţii, şi forma politicii sale externe.

Vot strâns

Președintele turc Recep Tayyip Erdogan a câștigat primul tur al alegerilor prezidențiale cu 49.5%, fiind urmat de Kemal Kilicdaroglu, reprezentantul opoziției unite care a obținut 44.9%. Pe poziția a treia s-a clasat Sinan Ogan cu 5.17%, fiind considerat ultranaționalist de către o parte a observatorilor. Acesta și-a anunțat deja sprijinul pentru Erdogan, în timp ce o parte dintre din aliații său au preferat să accepte propunerea opoziției.

Erdogan nu a reușit să obțină victoria din primul tur și astfel vom avea un tur secund pentru prima dată în istoria Turciei. Pentru a tranșa victoria din primul tur erau necesare 50%+1.

Deși multe case de sondaj din Turcia prezentau o diferență de ecart mult mai mică între Erdogan și Kilicdaroglu, actualul președinte a reușit să se impună mult mai clar decât preconizau sondajele. 

Totodată, AKP – partidul prezidențial fondat de Erdogan, care a și câștigat alegerile cu 35.6%, într-o alianță solidă de partide naționaliste și islamice pe care o conduce, este departe de imaginea partidelor din România ori alte state balcanice. În ultimii 10 ani, AKP a devenit un partid stat în stat care controlează nu doar aparatul de justiție, dar e implicat activ în mediul de afaceri și zona religioasă.

Acest lucru, a oferit un avantaj uriaș președintelui Erdogan împotriva unei opoziții unite, dar care nu a reușit să-i facă față Sultanului.

FOTO: Wikipedia/U.S. Navy
FOTO: Wikipedia/U.S. Navy

Mentalități diferite

Chiar dacă în Turcia opoziția nu este interzisă cu desăvârșire precum în Federația Rusă, orice dormațiune politică anti-Erdogan are un handicap major, și anume sprijinul mass-media. Acest lucru s-a văzut și la alegerile parlamentare, câștigate de către AKP și coaliția din jurul său.

Chiar dacă opoziția a câștigat alegerile în marile centre urbane, Ankara și Istanbul, acest lucru nu a dus la prăbușirea scorului electoral a AKP, iar o mediul musulman conservator, nu cel radical, a votat foarte mult pro-Erdogan. A fost pentru prima dată când 4-5 milioane de tineri au votat pentru prima oară, iar o parte s-au îndreptat spre opoziție însă și spre Erdogan.

Occidentul, inclusiv România, are tendința să vadă Turcia conform mentalităților și experiențelor noastre politice, încercând să judecăm scena politică turcă după anumite standarde europene, uitând mereu că acolo este o mentalitate diferită de Europa. Diasporele turcești mari din Germania, Franța, Belgia, Olanda, ne dovedesc exact cum această ideologie a fost transplantată. 

Un exemplu foarte sunt comunitățile turcice din Germania, ghetoizate informațional și controlate din acest punct de vedere, dar și religios, de AKP. Această stare de lucruri a fost reconfirmată și la aceste alegeri parlamentare și prezidențiale.

Falanga AKP

În aceste alegeri, Erdogan și apropiații săi și-au jucat viitorul politic, luptând practic pentru supraviețuire și aruncând totul în acest război electoral.

Partidele politice turcești diferă foarte mult de cele românești ori balcanice. AKP, MHP ori CHP nu sunt partide precum PSD, PNL sau USR care se ceartă la TV ori pe rețelele de socializare. Acestea, dar mai ales AKP, au o rețea foarte bine pusă la punct și în imensa diasporă turcă, inclusiv clerici musulmani turci finanțați de Direcția pentru Afaceri Religioase a guvernului turc au fost inclusiv acuzați de serviciile de informații germane că spionează comunitatea și exilații politici, mai ales cei ai mișcării Hizmet. 

Erdogan are un control aparent total al mediilor religioase oficiale din Turcia, iar în urma represiunii de după evenimentele din 2016 președintele turc și-a eliminat contracandidații din partid, precum Ahmet Davutoglu ori Ali Babacan.

„Secolul Türkiye”

Președintele Recep Tayyip Erdoğan menționează foarte des în discursurile sale că în perioada post electorală, împreună cu națiunea turcă vor construi „Secolul Türkiye”. Erdogan a reușit să vândă foarte bine pe plan intern succesele politicii externe promovate de administrația sa.

Contactele permanente cu Vladimir Putin, dar și sprijinul militar acordat Ucrainei, precum dronele Bayraktar, îl mențin pe Erdogan în atenția comunității internaționale și a mass-media. Demersurile sale de a intermedia semnarea unei păci între Ucraina și Federația Rusă au demonstra capacitatea acestuia de menținere a unor relații apropiate cu taberele aflate în conflict.

Erdogan a subliniat că motto-ul alegerilor este „Secolul Türkiye” și că el și AKP vor continua să depună eforturi în conformitate cu acest obiectiv, acesta menționând că administrația sa a luat măsurile necesare pentru a asigura creșterea țării prin investiții, crearea noilor locuri de muncă, producție, exporturi și excedent de cont curent. Erdoğan declară des că în timp ce criza economică globală a zguduit chiar și țările dezvoltate, Turcia a continuat să crească.

Rezultatul a contrazis prognozele sondajelor, care îl dădeau pe Kilicdaroglu în frunte, reconfirmând flerul politic manifestat de Erdogan.
Un referendum din 2017 a aprobat la limită iniţiativa lui Erdogan de a lărgi prerogative preşedinţiei, făcându-l pe preşedinte cu puteri asupra guvernului şi eliminând postul de prim-ministru. În calitate de preşedinte, Erdogan stabileşte politica privind economia, securitatea, afacerile interne şi internaţionale ale Turciei.

Erdogan a dat peste cap previziunile privind dispariţia sa politică în alegerile din Turcia şi şi-a mobilizat alegătorii printr-o combinaţie puternică de conservatorism religios şi naţionalism care pare să îi propulseze guvernarea în cel de-al treilea deceniu odată cu turul al doilea al prezidenţialelor, care are loc duminică.

Foto: Wikipedia
Foto: Wikipedia

Stabilitate politică

La mai bine de 20 de ani de la venirea la putere a lui Erdogan şi a partidului său AKP, Sultanul/Reis speră să îşi prelungească mandatul, reușind mobilizarea votului conservator, sfidând astfel previziunile privind dispariţia sa politică.
Printr-o combinaţie puternică de conservatorism religios şi naţionalism, Erdogan promite consolidarea statutului Turciei la nivel regional, dar mai ales global. 

Pe scena politică internațională, Erdogan a făcut ca Turcia, membră NATO, să se îndepărteze de aliaţii săi occidentali tradiţionali, a creat legături cu preşedintele rus Vladimir Putin şi a transformat Turcia într-o putere regională asertivă, cu interese clare în Caucaz, Balcani, Siria ori Asia Centrală.

Votul la aceste alegeri a fost perceput ca fiind unul dintre cele mai importante de la înfiinţarea statului turc modern în urmă cu 100 de ani, opoziţia simţind că are cea mai bună şansă de până acum de a-l detrona pe Erdogan şi de a inversa multe dintre schimbările de anvergură pe care acesta le-a făcut în Turcia în cele două decenii de când are puterea. În schimb, scrutinul a subliniat puterea de rezistenţă a lui Erdogan, punându-i în dificultate pe adversarii care se aşteptau ca acesta să sufere din cauza crizei costului vieţii şi a criticilor referitoare la răspunsul statului la cutremurele din februarie, în urma cărora au murit peste 50 000 de persoane.

Criticii şi supravieţuitorii cutremurului şi-au exprimat furia în legătură cu răspunsul iniţial lent al guvernului la cutremur şi cu aplicarea laxă a regulilor de construcţie – eşecuri care, potrivit acestora, au costat vieţi. Dar partidul lui Erdogan, AKP, cu rădăcini islamiste, a ieşit pe primul loc în 10 din cele 11 provincii afectate de cutremure, ceea ce l-a ajutat să obţină, împreună cu aliaţii săi, o majoritate parlamentară la votul din 14 mai.

Mănuşile s-au dat jos în campania electorală, Erdogan încercând să îşi mobilizeze baza conservatoare şi numindu-şi adversarii „pro-LGBT”.

Kilicdaroglu, miza opoziției

Încercând să profite de naţionalismul profund al Turciei, Erdogan a profitat, de asemenea, de sprijinul kurzilor pentru Kilicdaroglu pentru a-l acuza pe rivalul său de apartenenţă la terorism şi de legături cu militanţii Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK) – o afirmaţie pe care Kilicdaroglu a calificat-o drept calomnioasă. Erdogan a atras în mod repetat atenţia asupra unui videoclip trucat pentru a-l acuza pe Kilicdaroglu de legături cu PKK, mişcarea ce a dus o insurgenţă în care au fost ucise peste 40.000 de persoane.

Kemal Kilicdaroglu este atât principalul candidat al opoziţiei, cât şi preşedintele CHP, partid care a fost înfiinţat de Mustafa Kemal Ataturk – fondatorul Turciei moderne.
El a promis alegătorilor promis o resetare democratică, inclusiv revenirea la un sistem parlamentar de guvernare şi independenţa sistemului judiciar pe care criticii spun că Erdogan l-a folosit pentru a reprima disidenţa.
Cu toate acestea, după 14 mai, retorica sa a luat o turnură dură, adresându-se alegătorilor naţionalişti în încercarea sa de a-l depăşi pe Erdogan şi promiţând să trimită înapoi milioane de refugiaţi sirieni.

Bomba kurdă


Partidele prokurde din Turcia şi-au reafirmat sprijinul pentru Kilicdaroglu în turul doi, fără a-l numi, la o zi după ce şi-au exprimat furia faţă de un acord pe care acesta l-a încheiat cu Partidul Victoriei (ZP), de extremă dreapta şi antiimigranţi.
Liderul ZP, Umit Ozdag, a declarat miercuri sprijinul partidului său pentru Kilicdaroglu, într-un potenţial avânt pentru liderul CHP, contracarând impactul sprijinului lui Ogan pentru Erdogan. 

Preşedintele turc în exerciţiu Recep Tayyip Erdogan a difuzat – la un mare miting, la 7 mai, la Istanbul – un scurt clip în care îl acuza pe Kemal Kiliçdaroglu de faptul că ”înaintează mână în mână cu PKK”, organizaţie pe care Ankara şi aliaţii săi din Occident o clasifică, din punct de vedere juridic, drept teroristă.

În aceste imagini, candidatul opoziţiei îndeamnă ”să mergem împreună la urne” în alegerile prezidenţiale, imitat de către un comandant din PKK care bate din palme.

Problema loviturilor de stat

O parte din mass-media au speculat posibilitatea ca Erdogan să nu accepte pierderea alegerilor și să apeleze la armată pentru a se menține la putere, având în vedere influența masivă a acestuia asupra aparatului militar și de securitate, mai ales după 2016. Liderul turc a respins această posibilitate, oferind asigurări că va respecta rezultatul.

Turcia a avut o istorie tumultoasă în ceea ce privește loviturile de stat, cu mai multe incidente majore care au avut loc de-a lungul decadelor. Aceste lovituri de stat au avut un impact semnificativ asupra politicii, economiei și societății turcești în ansamblu.

Lovitura de stat din 1960 a fost prima lovitură de stat militară din Turcia modernă. A avut loc pe 27 mai 1960 și a fost inițiată de un grup de ofițeri superiori nemulțumiți de guvernul condus de premierul Adnan Menderes. Rezultatul loviturii de stat a fost înlăturarea și arestarea liderilor guvernului, inclusiv executarea lui Menderes. A fost instaurată o juntă militară care a condus țara până la organizarea unor alegeri democratice în 1961.

Lovitura de stat din 1971 a avut loc pe 12 martie 1971 și a fost declanșată de nemulțumiri ale armatei și de tensiunile sociale și politice din acea perioadă. Scopul principal al loviturii de stat a fost restabilirea ordinii și prevenirea instabilității sociale. Rezultatul a fost dizolvarea guvernului și instalarea unui guvern interimar, care a pregătit țara pentru alegerile generale ulterioare.

Lovitura de stat din 1980 a marcat profund Turcia în care a crescut și s-a maturizat politic Erdogan, fiind cea mai brutală și de durată lovitură de stat din istoria modernă a Turciei. Pe 12 septembrie 1980, armata turcă a preluat puterea, suspendând constituția și dizolvând toate partidele politice. Lovitura de stat a fost urmată de o perioadă de represiune severă, în care au fost închise mii de persoane, torturate și executate. Abia în 1983 au fost organizate alegeri democratice, iar guvernarea civilă a fost restaurată.

Tentativa de lovitură de stat din 2016 este unul dintre cele mai controversate momente din istoria Turciei republicane. Conform versiunii oficiale pe 15 iulie 2016, o fracțiune a armatei turce a încercat să preia puterea prin forță. Președintele Recep Tayyip Erdogan a apelat la populație să iasă în stradă și să se opună lovituri de stat. Rezistența populară și intervenția forțelor guvernamentale loiale au dus la eșecul tentativei de lovitură de stat. Peste 240 de persoane au murit în confruntări și peste 2.000 de răniți. După aceasta, guvernul a lansat o amplă campanie de epurare în cadrul armatei, sistemului judiciar și al instituțiilor statului, pentru a elimina suspecții de implicare în lovitura de stat sau de legături cu organizația Fethullah Gülen, pe care guvernul a acuzat-o de orchestrarea loviturii de stat.

Acestea sunt doar câteva exemple de loviturile de stat din Turcia. Fiecare incident a avut consecințe semnificative asupra evoluției țării, iar impactul lor poate fi înțeles în contextul istoric și politic specific al Turciei.

Turcia, după chipul lui Erdogan

Recep Tayyip Erdogan, care a devenit prim-ministru al Turciei în 2003 și apoi președinte în 2014, a avut un impact semnificativ asupra transformării Turciei în ultimele două decenii. El a adus Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP) la putere, iar partidul a obținut majorități parlamentare și victorii electorale repetate. Sub conducerea lui Erdogan, AKP a promovat o serie de reforme care au consolidat puterea executivă și au redus influența armatei și a instituțiilor seculare. Erdogan a devenit o figură dominantă în politica turcă și a reușit să-și extindă controlul asupra guvernului și instituțiilor cheie.

Erdogan a susținut o politică economică axată pe creșterea economică și dezvoltarea infrastructurii. Turcia a înregistrat o creștere economică semnificativă în perioada sa de conducere. Erdogan a promovat investiții în proiecte mari de infrastructură, cum ar fi construcția de autostrăzi, aeroporturi și poduri, și a încurajat dezvoltarea sectorului privat. Cu toate acestea, politica economică a fost, uneori, criticată pentru dependența excesivă de împrumuturi externe și pentru managementul deficitar al politicii monetare.

Erdogan a promovat o serie de modificări constituționale care au întărit puterea executivă și au sporit controlul său asupra guvernului și instituțiilor statului. În 2017, a fost organizat un referendum pentru a extinde puterile președintelui, transformând Turcia dintr-o republică parlamentară într-o republică prezidențială. În urma acestui referendum, Erdogan a câștigat puteri sporite, inclusiv controlul asupra executivului, legislativului și justiției.

În timpul mandatului său, Erdogan a fost acuzat de restricționarea libertăților civile și de încălcarea drepturilor omului. Au avut loc ample campanii de epurare în cadrul instituțiilor statului, mass-media independentă a fost supusă unor restricții și au fost înăsprite controalele asupra societății civile. Represiunea și persecuțiile au vizat, în special, presa critică, opoziția politică, activiștii pentru drepturile omului și minoritățile.

Trebuie să menționăm că opinia despre transformarea lui Erdogan și a Turciei sub conducerea sa este împărțită. Există susținători care văd aceste schimbări ca o îmbunătățire a economiei și puterii Turciei, în timp ce criticii aduc în discuție încălcările drepturilor omului și slăbirea democrației.

Foto: Wikipedia
Axa Putin-Erdogan (Foto: Wikipedia)

Factorul Putin

Cei doi candidați au dat asigurări că victoria lor nu ar duce la schimbarea relațiilor intense dintre Federația Rusă și Turcia, arătând importanța acestor relații pentru Ankara și elita politică turcă, indiferent de cine devine președinte.

Relația dintre Vladimir Putin, președintele Rusiei, și Recep Tayyip Erdogan, președintele Turciei, a avut o evoluție interesantă și complexă în ultimii ani. Turcia și Rusia au dezvoltat o cooperare puternică în domeniul economic și al energiei. Cele două țări au încheiat acorduri semnificative în ceea ce privește construcția de conducte de gaze naturale și au intensificat comerțul bilateral. În special, proiectul gazoductului Turkish Stream, care transportă gaz natural rusesc prin Marea Neagră către Turcia și Europa, a consolidat legăturile economice între cele două state. Recenta deschidere a unei centrale nucleare, construită și finanțată de Moscova, în sudul Turciei, arată dimensiunea nucleară a acestei prietenii. 

Rusia și Turcia au jucat roluri importante în rezolvarea conflictului din Siria. În ciuda diferențelor de abordare și interese, Putin și Erdogan au reușit să construiască o relație de colaborare în procesul de pace din Siria. Cele două țări au coordonat operațiuni militare și au facilitat negocieri diplomatice, inclusiv în cadrul procesului de la Astana (care ulterior a devenit cunoscut ca procesul de la Soci). Cu toate acestea, au existat și momente de tensiune, în special atunci când interesele lor s-au ciocnit, cum ar fi în cazul prezenței kurde în nordul Siriei.

Să nu uităm că în noiembrie 2015, un avion de luptă rus Su-24 a fost doborât de forțele aeriene turcești în apropierea graniței turco-siriene. Incidentul a dus la o deteriorare semnificativă a relațiilor dintre cele două țări. Putin a impus sancțiuni economice asupra Turciei și relațiile bilaterale au fost tensionate timp de mai multe luni. Cu toate acestea, relațiile s-au îmbunătățit treptat în urma unor eforturi diplomatice și a negocierilor între Putin și Erdogan.

Relația dintre Putin și Erdogan este caracterizată de pragmatism și de interese comune. Ambele țări au avut motive să colaboreze în anumite domenii, cum ar fi energia și securitatea regională. Putin și Erdogan au demonstrat abilitatea de a gestiona diferențele și de a găsi teren comun pentru cooperare, în ciuda divergențelor lor politice și a intereselor concurente în unele chestiuni regionale.

Relația Putin-Erdogan este complexă și se bazează pe o combinație de cooperare și tensiuni. Evoluțiile ulterioare în relația lor pot fi influențate de schimbările în contextul regional și internațional și de prioritățile lor politice.

Share our work