Premierul desemnat al Georgiei, Iralki Kobahidze, a acuzat Ucraina că încearcă să extindă războiul cu Rusia în ţara sa, după ce la frontieră a fost interceptat un transport de explozibili, relatează civil.ge, citat de KARADENIZ PRESS. Serviciul de securitate georgian a anunţat luni că a capturat un transport clandestin de explozivi către oraşul rus Voronej; materialul provenit din Ucraina era ascuns într-o încărcătură de baterii de automobil care tranzitase România, Bulgaria şi Turcia.
Acuzații cu repetiție
Sursa citată remarcă asemănarea dintre acest incident şi explozia din octombrie 2022 de pe podul care leagă Rusia de Crimeea ocupată. Moscova a acuzat Kievul de atacul cu explozivi ascunşi într-un camion trimis din Ucraina pe o rută ocolitoare prin alte ţări. „Asta confirmă ceea ce în principiu înalţi oficiali ucraineni au spus deschis că au dorit şi probabil mai doresc: un al doilea front în ţara noastră, a spus Kobakhidze, citat de portalul media Interpressnews. Premierul desemnat îl înlocuieşte pe Irakli Garibaşvili, care a demisionat săptămâna trecută pentru a permite partidului Visul Georgian, aflat la putere din 2013, să desemneze un nou lider în vederea alegerilor de anul acesta.
O parte a electoratului georgian consideră că formaţiunea a redirecţionat Georgia – care a fost multă vreme una din cele mai pro-occidentale republici ex-sovietice – spre o poziţie mai apropiată de Rusia. Noua orientare a devenit mai vizibilă după ce forţele ruse au invadat Ucraina în februarie 2022. Ambasada ucraineană la Tbilisi a comunicat că va examina acuzaţiile serviciului de securitate al Georgiei „privind implicarea unor cetăţeni ucraineni în activităţi ilegale” şi a cerut autorităţilor georgiene să nu politizeze incidentul. În martie 2023, Ucraina şi-a rechemat pentru consultări ambasadorul din Georgia, din cauza unor dezacorduri bilaterale. Preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski l-a demis ulterior pe diplomatul respectiv, iar la conducerea ambasadei a rămas ca interimar un reprezentant de rang mai mic. Pe teritoriul Georgiei, în regiunile separatiste Abhazia şi Osetia de Sud, sunt staţionate trupe ruseşti; în 2008 a avut loc un scurt război ruso-georgian. După invazia rusă în Ucraina, Georgia a rămas în urma altor candidate la aderarea la NATO şi UE, după ce fusese alături de Ucraina şi Republica Moldova în aceste demersuri.
Pista bulgară
Contraspionajul bulgar a deschis o anchetă după ce, potrivit Rusiei, camionul care a provocat explozia de pe podul Kerci, care leagă peninsula Crimeea de teritoriul său, ar fi plecat din Bulgaria, ţară membră a Uniunii Europene. „Investigaţia a fost declanşată imediat după apariţia acestei informaţii şi la ordinul premierului interimar Galab Donev”, a comunicat Agenţia de Stat pentru Securitate Naţională, responsabilă cu activităţile de contraspionaj.
Explozia, care a distrus parţial podul, a fost calificată de preşedintele rus Vladimir Putin drept „act terorist”, pentru a justifica atacurile de luni cu zeci de rachete asupra oraşelor ucrainene. „Dacă aş fi în locul serviciilor ruseşti, m-ar interesa mai mult unde a fost încărcat camionul (cu material exploziv) şi care a fost cauza exploziei. Asta e important. Nu este posibil ca acesta (explozibilul) să fi fost încărcat în Bulgaria”, a declarat Boiko Borisov, câştigătorul alegerilor parlamentare din 2 octombrie 2022.
La începutul lunii octombrie2022, alegeri legislative, pentru a patra oară în mai puţin de doi ani, au avut loc în Bulgaria, unde poziţia faţă de războiul din Ucraina este unul dintre elementele care complică formarea unui nou guvern. Borisov, un politician conservator cu tentă populistă, a invitat cele şapte partide care au intrat în parlament să negocieze un acord privind noul guvern, ale cărui probleme cele mai importante ar fi, afirmă el, combaterea inflaţiei, războiul din Ucraina şi opoziţia faţă de preşedintele rus Vladimir Putin.
Potrivit preşedintelui Comitetului de anchetă rus, Aleksandr Bastrîkin, camionul ar fi plecat din Bulgaria şi ar fi trecut prin Georgia, Armenia, Osetia de Nord, ţinutul Krasnodar (ultimele două fiind teritorii ale Federaţiei Ruse) înainte de a ajunge la intrarea pe pod.
Parteneriat strategic
Acuzațiile georgiene vin pe fondul unor relații tot mai apropiate dintre România și Georgia. Președinții României și Georgiei, Klaus Iohannis și Salome Zourabichvili, au semnat anterior declarația comună privind stabilirea unui Parteneriat Strategic între cele două țări, un moment de referință în istoria relațiilor bilaterale dintre București și Tbilisi, aflate anul acesta la ceasul aniversar a 30 de ani de la stabilirea lor.
“Tocmai am creat, poate, un moment istoric în relațiile noastre bilaterale semnând Parteneriatul Strategic. Prin semnarea Declarației Comune, împreună cu doamna Președinte, am stabilit Parteneriatul Strategic dintre România și Georgia, așa cum am agreat în cadrul întâlnirii noastre de la New York, din 2019. Prin acest Parteneriat Strategic, țările noastre urmăresc să-și îmbunătățească conectivitatea în domeniile transporturi, energie, dar și contacte interpersonale. De asemenea, Parteneriatul Strategic va conduce la dezvoltarea și aprofundarea cooperării noastre privind agenda euroatlantică și europeană, inclusiv sub umbrela Parteneriatului Estic, precum și în domeniul securității”, a declarat președintele Iohannis, imediat după semnarea acestui Parteneriat Strategic, despre care a spus că va urmări și agenda europeană și euro-atlantică a Georgiei, pe care România o va susține în continuare, atât ca urmare a recunoașterii perspectivei europene a Georgiei de către Consiliul European, cât și din perspectiva deciziilor summitului NATO de la București din 2008.
“România este un mare susținător al Georgiei. Faptul că am semnat Declarația Parteneriatului Strategic este un mare pas. Colaborarea noastră ne-a unit și am aprofundat-o. (…) Ce am semnat astăzi are o deosebită importanță și vreau să exprim mulțumirea mea pentru asta”, a spus și președinta Zourabichvili, invocând importanța stabilității regiunii Mării Negre pentru dezvoltarea de proiecte comune privind conectivitatea.
Decizia semnării acestui parteneriat strategic a fost luată la întâlnirea dintre președinții Iohannis și Zourabichvili, de la New York, din marja Adunării Generale a ONU.
Vizită istorică
Președinta Georgiei a fost primită la Palatul Cotroceni de președintele Klaus Iohannis pentru a discuta despre evoluțiile și transformările recente la nivel regional și internațional, în special modificarea profundă a mediului de securitate al regiunii Mării Negre, pe fondul agresiunii Federației Ruse împotriva Ucrainei. De asemenea, au fost abordate deciziile luate la Summitul NATO de la Madrid, cu relevanță pe acest spațiu, și respectiv la Consiliul European din iunie de la Bruxelles referitoare la perspectiva europeană a Georgiei. Discuțiile cu președintele Salome Zourabichvili au mai vizat modalitățile concrete de creștere a conectivității între România și Georgia, cu valorificarea potențialului de tranzit între Europa și Asia al celor două țări, în planul transporturilor, energiei și contactelor interumane.
România și Georgia au o relație bilaterală specială, remarcându-se o frecvență susținută a contactelor politice și o cooperare practică activă, orientată spre sprijinirea agendei europene și euro-atlantice a Georgiei.
România a fost primul stat membru UE care a ratificat, la 3 iulie 2014, Acordul de Asociere UE-Georgia (ce conține și componenta privind crearea Zonei Aprofundate și Cuprinzătoare de Liber Schimb) și a sprijinit implementarea sa, inclusiv prin oferirea de asistență tehnică în vederea alinierii la standardele UE în diverse domenii. De asemenea, România a susținut constant, la nivelul UE, liberalizarea regimului de vize pentru cetățenii georgieni.
În perioada 2013 – 2016, Ambasada României în Georgia a exercitat două mandate consecutive în calitate de Ambasadă Punct de Contact NATO (CPE NATO), un nou mandat urmând a debuta la 1 ianuarie 2023.
Totodată, România rămâne unul dintre principalii contribuitori la activitatea Misiunii civile de monitorizare a UE (EUMM).
În perioada premergătoare reuniunii Consiliului European din 23-24 iunie, când liderii UE au decis să acorde statut de țări candidate Ucrainei și Republicii Moldova, România s-a numărat printre statele membre care au susținut recunoașterea perspectivei europene a Georgiei.
Diplomație parlamentară
Ulterior, preşedintele Senatului român, Nicolae Ciucă, a afirmat, după întâlnirea cu preşedintele Parlamentului Georgiei, Shalva Papuashvili, aflat în 2023 în vizită oficială în România, că ţara noastră este în continuare un susţinător al agendei europene a Georgiei și că în acest moment există oportunitatea prin care Georgia, alături de Republica Moldova și Ucraina, să avanseze în procesul de integrare europeană. El a mai spus că există așteptarea ca „în luna decembrie, la nivelul Consiliului, să existe o decizie pozitivă în acest sens”. El a apreciat vizita întreprinsă de oaspetele georgian şi a evidenţiat confirmarea întăririi relaţiilor bilaterale dintre România şi Georgia.
„Vizita reflectă relaţiile foarte bune la nivel parlamentar între Parlamentul României şi Parlamentul Georgiei, relaţiile la nivel politic şi guvernamental. În întâlnirile pe care le-am avut atât tete-a-tete, dar şi împreună cu colegii parlamentari, am reafirmat faptul că România este un susţinător al agendei europene a Georgiei. Ţara noastră a fost prima care a ratificat Acordul de asociere dintre Georgia şi Uniunea Europeană în anul 2014 şi în întâlnirea pe care am avut-o domnul preşedinte a subliniat importanţa pe care declaraţia Parlamentului României a avut-o în acest parcurs de asociere şi a dorit să reînnoim această declaraţie”, a afirmat Nicolae Ciucă după întâlnirea cu Shalva Papuashvili.
Preşedintele Senatului a subliniat „fereastra de oportunitate care există în acest moment pentru ca ţara noastră să poată să susţină demersul pe care Georgia, împreună cu Republica Moldova şi Ucraina, l-au făcut în sensul deschiderii negocierilor”.
Ciucă a mai punctat „declaraţia comună prin care ambele Parlamente îşi arată susţinerea reciprocă pentru întărirea cooperării parlamentare, subliniind rolul diplomaţiei parlamentare şi relaţiile dintre grupurile parlamentare din România şi Georgia îl au în întărirea cooperării dintre cele două ţări”. „Agenda europeană este axa principală a discuţiilor pe care le-am avut şi vom continua să le avem. Am subliniat (…) aspectele de natură de natură economică (…), aspecte ce relevă rolul conectivităţii dintre ţările din zona Mării Caspice şi cele din zona Mării Negre, atunci când vine vorba de schimburi economice, de securitate energetică şi, de ce nu, de proiectul prin care se doreşte conectivitatea energetică printr-un cablu submarin şi un cablu digital. Sunt proiecte pe care am convenit că trebuie să le urmărim şi să treacă la stadiul de punere în practică (…) Aceste proiecte reprezintă cu adevărat un beneficiu nu doar pentru economiile noastre, ci pentru economiile din ţările din regiune şi pentru întreaga Europă, aşa cum au fost ele asumate şi proiectate de la început”, a mai spus Ciucă. El a afirmat că România va continua să sprijine Georgia şi a evidenţiat discuţiile referitoare la relaţiile parlamentare, diplomatice economice şi culturale ale celor două ţări.
Cablu submarin
Cablul submarin Georgia-România, gândit să interconecteze sistemele energetice din Caucazul de Sud cu cel al Europei continentale, își va avea punctul de intrare în Marea Neagră undeva în zona orașului-port și stațiune turistică georgian Anaklia, potrivit operatorului de transport și sistem al Georgiei, JSC Georgian State Electrosystem (GSE), omologul Transelectricii din România, relatează mass-media de specialitate.
Reprezentanții GSE, alături de cei ai Guvernului de la Tbilisi, ai Agenției Ariilor Protejate din Georgia și ai firmei italiene de consultanță în inginerie energetică CESI SpA, care realizează studiul de fezabilitate al proiectului, au vizitat recent Anaklia, pentru a finaliza analiza impactului de mediu și social al acestuia.
Ei au vizitat și stația de transformare 500/220 kV de la Jvari, în care se va face legătura dintre cablul submarin și rețeaua electrică georgiană. GSE și-a reiterat angajamentul anterior privind finalizarea întocmirii studiului de fezabilitate până la sfârșitul lui 2023.
″Studiem fezabilitatea transportului de energie electrică între Georgia și România, printr-un cablu de 1.100 kilometri lungime care să traverseze Marea Neagră. Am selectat deja ruta cablului, precum și locațiile stațiilor de tranzit. Scopul vizitei este de a determina cele mai recente rezultate ale cercetării și de a verifica munca deja efectuată în ceea ce privește minimizarea impactului de mediu și social cauza de lucrările de infrastructură″, a declarat Stefano Malgarotti, reprezentant al CESI SpA și manager al proiectului.
Executivul de la București a aprobat anterior, prin Hotărâre, Acordul între Guvernele Republicii Azerbaidjan, Georgiei, României și Ungariei privind Parteneriatul Strategic în domeniul dezvoltării și transportului energiei verzi, semnat la București la 17 decembrie 2022.
Proiectului cablului submarin este parte a acestui Acord. ″Acordul subliniază importanța energiei verzi și curate în combaterea încălzirii globale și prevenirea schimbărilor climatice, încurajând cooperarea reciprocă în domeniile energiei regenerabile, eficienței energetice și hidrogenului verde, în vederea creșterii securității sistemelor energetice și a stabilității aprovizionării. Părțile cooperează în asigurarea transportului și furnizării de energie electrică produsă din surse de energie regenerabile ale Azerbaidjanului și Georgiei către Europa. Părțile sprijină cooperarea în aplicarea de noi tehnologii și în dezvoltarea serviciilor de eficiență energetică și conservare a energiei. Acordul susține extinderea infrastructurii existente pentru tranzitul de energie electrică produsă din surse de energie regenerabilă către România și Ungaria prin Georgia și prin aceste țări către alte țări europene. Se examinează chestiunile tehnice și financiare privind proiectarea, construirea și operarea cablului de transport submarin de energie de la Marea Neagră. Acordul explorează oportunitățile de folosire a infrastructurilor existente pentru tranzitul hidrogenului verde″, se arată în nota de fundamentare a HG
Conform Acordului, se va institui un Comitet de coordonare, la nivel ministerial, pentru implementarea prezentului Acord, care va adopta deciziile prin acord reciproc. Comitetul de coordonare se întâlnește cel puțin o dată pe an și poate convoca reuniuni extraordinare, la cererea autorității competente a fiecărei Părți. Reuniunile Comitetului de coordonare au loc în fiecare țară, prin rotație. Țara gazdă prezidează reuniunea, transmite agenda reuniunii cu cel puțin două săptămâni înainte de reuniune, care se încheie cu semnarea unui Protocol de șefii delegațiilor celor patru Părți. Comitetul de coordonare va fi secondat de un Grup de lucru compus din reprezentanți ai autorităților lor competente și ai instituțiilor relevante, care elaborează și transmite Comitetului, spre aprobare, planuri de cooperare anuale privind chestiuni referitoare la identificarea, organizarea și implementarea activităților în domeniul relevant.
Banca Mondială a elaborat, în 2020, un studiu de prefezablitate privind realizarea unui cablu submarin între România și Georgia, pe bază de fibră optică, în vederea intensificării de schimburi transfrontaliere în domeniul energiei electrice și telecomunicațiilor. În mai 2022, în contextul discuțiilor dintre România și Georgia privind lansarea unui studiu de fezabilitate extins pentru realizarea unei astfel de interconectări, partea azeră și-a exprimat interesul privind participarea la proiect. La 18 iulie 2022, Uniunea Europeană și Republica Azerbaidjan au semnat un Memorandum de Înțelegere pentru stabilirea unui parteneriat strategic în domeniul energiei, care stabilește un cadru de cooperare în domeniul producerii energiei din surse regenerabile, eficienței energetice și hidrogenului din surse regenerabile.
Umbra Oligarhului
Recenta decizie prin care Georgia a obţinut statutul de ţară candidată la aderarea la UE este o recunoaștere a intereselor strategice ale Uniunii Europene în Caucaz.
Preşedinta prooccidentală a Georgiei, Salomé Zourabichvili, a menționat că această recunoaștere „marchează o etapă imensă pentru Georgia şi familia noastră europeană”. „Voinţa de neclintit a poporului georgian a fost exprimată”, a estimat şefa statului din Caucaz.
Amenințarea separatismului pro-rus în Abhazia și Oseția de Sud și vecinătătatea geografică imediată cu Federația Rusă reprezintă provocări imense pentru Tbilisi, pe fondul consolidării armatei ruse și continuarea războiului din Ucraina.
În acest context, fostul premier georgian Bidzina Ivanişvili, un miliardar care a făcut avere în Rusia şi este considerat ca având o influenţă politică uriaşă, a anunţat recent că revine în prima linie a politicii de la Tbilisi, după doi ani, înaintea alegerilor parlamentare din octombrie 2024 din această fostă republică sovietică ce încearcă să scape de dominaţia rusă şi să se apropie de UE.
Potrivit unui discurs postat online de partidul de guvernământ, Visul Georgian, Bidzina Ivanişvili, care a fondat acest partid în 2012, a spus că revine în politică din cauza situaţiei geopolitice „complicate” şi a ceea ce spune el că este eşecul opoziţiei de a trage guvernul la răspundere.
Se ştie în general că Ivanişvili este cel care trage sforile în guvern, în ciuda faptului că nu a avut nicio funcţie oficială de când a demisionat din funcţia de prim-ministru în 2013.
În discursul său de sâmbătă, el a declarat că se află în contact regulat cu conducerea Georgiei şi a sugerat că va avea un rol activ în campania electorală în calitate de preşedinte de onoare al partidului Visul Georgian pe care l-a fondat.
Partidele de opoziţie îl acuză de mult timp pe Ivanişvili, care a făcut avere în Rusia în anii 1990, de loialitate faţă de Moscova, care încă mai consideră Caucazul de Sud ca fiind în sfera sa de influenţă.
Rusia este totuşi nepopulară în rândul georgienilor obişnuiţi, după ce a sprijinit separatiştii înarmaţi din regiunile separatiste proruse Abhazia şi Osetia de Sud, în anii 1990 şi din nou în 2008.
Atât Visul Georgian, cât şi Ivanişvili neagă orientarea către Rusia şi spun că sunt în favoarea aderării la Uniunea Europeană şi la alianţa militară NATO condusă de SUA.
Georgia, guvernată de partidul lui Ivanişvili, dar care are un şef al statului prooccidental, în persoana preşedintei Salome Zurabişvili, şi-a atins luna trecută obiectivul de lungă durată de a obţine statutul de candidat oficial la UE, chiar dacă Bruxelles-ul şi-a reafirmat cererea de „dezoligarhizare” a politicii georgiene, o expresie despre care se crede în general că se referă la Ivanişvili.
În ultimii ani, guvernul a fost, de asemenea, acuzat de tendinţe autoritare. În martie anul trecut, a încercat să adopte un proiect de lege care sancţionează aşa-numiţii „agenţi străini”, despre care criticii au spus că seamănă cu o lege pe care Kremlinul a folosit-o pentru a zdrobi disidenţa în Rusia. Intenţia guvernului de a adopta această lege a declanşat ample proteste la Tbilisi, susţinute de preşedinta Salome Zurabişvili, iar în cele din urmă guvernul a fost nevoit să renunţe la proiect.
Relații tensionate
În 2024, relațiile dintre Georgia și Rusia au rămas tensionate și complexe, reflectând un amestec de cooperare economică și divergențe politice profunde. Pe de o parte, Georgia și-a intensificat legăturile economice cu Rusia, cu un volum de schimburi comerciale care a crescut considerabil în 2022, ajungând la 2,5 miliarde de dolari, cu 52% mai mult decât în 2021. Această creștere substanțială a comerțului bilateral a fost văzută de unii în Georgia ca o oportunitate economică, în ciuda criticilor care subliniază riscurile politice și de securitate asociate unei dependențe economice tot mai mari față de Rusia, în contextul sancțiunilor internaționale impuse Moscovei și războiului continuu din Ucraina.
Rusia, la rândul său, și-a exprimat disponibilitatea de a restabili relațiile diplomatice cu Georgia, condiționat de dorința Tbilisi de a avea relații de bună vecinătate, în afara influenței occidentale. Această declarație vine în contextul în care Kremlinul a anunțat recent disponibilitatea sa pentru a avea relații constructive cu Georgia, o mișcare ce pare să facă parte dintr-o strategie mai largă a Rusiei de a-și consolida influența în regiune.
Cu toate acestea, contextul mai larg al relațiilor ruso-georgiene este marcat de istoria conflictelor și de tensiunile politice. De exemplu, Georgia a fost prima țară din CSI care a experimentat o agresiune directă din partea Rusiei, cu războiul de cinci zile din 2008, care a dus la întreruperea relațiilor diplomatice dintre cele două țări. În anii următori, Tbilisi a încercat să-și echilibreze relațiile economice cu Rusia cu aspirațiile sale europene și euro-atlantice, o sarcină complicată de presiunile politice și economice exercitate de Moscova.
Pe plan internațional, există preocupări că Georgia ar putea fi folosită de Rusia pentru a ocoli sancțiunile impuse de Occident, în special în lumina reluării recente a zborurilor directe între cele două țări. Aceste preocupări sunt amplificate de creșterea dependenței economice a Georgiei față de Rusia, într-un moment în care relațiile dintre Rusia și Occident sunt extrem de tensionate din cauza războiului din Ucraina.
Evoluția relațiilor dintre Georgia și Rusia în 2024 reflectă dinamici complexe, care echilibrează nevoile economice și riscurile politice într-un context regional și internațional volatil.
Sprijin pentru separatiști
În 2024, relațiile dintre Rusia, Abhazia și Osetia de Sud au continuat să fie strâns legate prin acorduri militare și discuții despre o posibilă anexare. Rusia a semnat acorduri cu regiunile separatiste georgiene Abhazia și Osetia de Sud pentru menținerea unor importante baze militare ruse în aceste teritorii timp de 49 de ani, subliniind astfel prezența militară și influența sa continuă în regiune
Rusia a utilizat, în ultimii ani, tactici hibride pentru a-și afirma influența în Georgia, încercând să discrediteze Vestul în opinia publică georgiană, să slăbească intern Georgia prin grupuri radicale și să conteste ambițiile europene și euro-atlantice ale Georgiei. Strategia Kremlinului include „borderizarea” pentru a încălca în tăcere teritoriile Georgiene, militarizarea regiunilor ocupate și folosirea acestor acțiuni împotriva Tbilisi. În ciuda acestor eforturi, sprijinul georgian pentru integrarea în UE și NATO a crescut, cu parteneriate solide care întăresc angajamentul Georgiei față de valorile democratice occidentale și cadrele de securitate.
Pe lângă aceste acorduri, discuțiile despre o posibilă anexare a Abhaziei și Osetiei de Sud de către Rusia au fost alimentate de declarații ale fostului președinte rus Dmitri Medvedev, care, în calitate de vicepreședinte al Consiliului de Securitate al Rusiei, a menționat că ideea de a se alătura Rusiei este populară în ambele regiuni separatiste. Medvedev a sugerat că anexarea ar putea fi pusă în aplicare dacă există motive întemeiate pentru aceasta, marcând cea de-a 15-a aniversare a recunoașterii independenței Abhaziei și Osetiei de Sud de către Rusia, după conflictul cu Georgia din 2008.
Aceste dezvoltări subliniază tensiunile continue în regiune și impactul lor asupra relațiilor internaționale, în special în contextul aspirațiilor Georgiei de a se alătura NATO și preocupările legate de integritatea teritorială și securitatea regională. Aceste evoluții reflectă, de asemenea, utilizarea de către Rusia a relațiilor sale cu Abhazia și Osetia de Sud ca instrumente de influență geopolitică și strategică în Caucazul de Sud și în bazinul pontic.
Abhazia și Oseția, redute rusești în caucaz
În 2024, relațiile dintre Rusia, Abhazia și Osetia de Sud au continuat să fie strâns legate prin acorduri militare și discuții despre o posibilă anexare. Rusia a semnat acorduri cu regiunile separatiste georgiene Abhazia și Osetia de Sud pentru menținerea unor importante baze militare ruse în aceste teritorii timp de 49 de ani, subliniind astfel prezența militară și influența sa continuă în regiune.
Pe lângă aceste acorduri, discuțiile despre o posibilă anexare a Abhaziei și Osetiei de Sud de către Rusia au fost alimentate de declarații ale fostului președinte rus Dmitri Medvedev, care, în calitate de vicepreședinte al Consiliului de Securitate al Rusiei, a menționat că ideea de a se alătura Rusiei este populară în ambele regiuni separatiste. Medvedev a sugerat că anexarea ar putea fi pusă în aplicare dacă există motive întemeiate pentru aceasta, marcând cea de-a 15-a aniversare a recunoașterii independenței Abhaziei și Osetiei de Sud de către Rusia, după conflictul cu Georgia din 2008.
Aceste dezvoltări subliniază tensiunile continue în regiune și impactul lor asupra relațiilor internaționale, în special în contextul aspirațiilor Georgiei de a se alătura NATO și preocupările legate de integritatea teritorială și securitatea regională. Aceste evoluții reflectă, de asemenea, utilizarea de către Rusia a relațiilor sale cu Abhazia și Osetia de Sud ca instrumente de influență geopolitică și strategică în Caucazul de Sud.
Rusia a facilitat acordarea cetățeniei sale locuitorilor din regiunile separatiste, cum ar fi Abhazia și Osetia de Sud, în urma conflictelor din anii precedenți. Această politică a fost interpretată ca o măsură de consolidare a influenței ruse în aceste teritorii. Totuși, cifrele exacte pot varia semnificativ în funcție de evoluțiile politice și deciziile individuale ale locuitorilor acestor regiuni. O mare parte dintre aceștia s-au stabilit în diferite regiuni ale Federației Ruse.
Până în 2006, aproximativ 90% din populația Abhaziei și Osetiei de Sud deținea pașapoarte rusești. Aceasta reflectă politica de „pașaportizare” a Rusiei, care permitea cetățenie duală numai cu Rusia pentru locuitorii acestor regiuni. Această strategie a fost parte a eforturilor Rusiei de a-și consolida influența în aceste teritorii contestate.
Cea mai mare pierdere: Uniunea Europeană. Statele Unite suplinesc o parte din gaze.
La doi ani de la declanșarea agresiunii rusești asupra Ucrainei, Europa și-a redus cu aproape 90% importurile de gaze naturale din Federația Rusă, principalul furnizor devenind Statele Unite. În 2021, 41% din importurile de gaze din Uniunea Europeană au provenit din conductele rusești, 40% prin conducte de la alți furnizori și 19% din gaze naturale lichefiate (LNG). În mai 2022, Comisia Europeană a lansat Planul REPowerEU care a schimbat traseul industriei energetice către economia de energie și eficiență energetică, și a trasat direcțiile către implementarea surselor regenerabile și diversificarea aprovizionării cu energie. Scopul UE este reducerea dependenței de combustibilii fosili, în special de cei proveniți din Federația Rusă. După punerea în alplicare a planului REPowerEU, mixul de aprovizionare cu energie s-a schimbat.
Capacitatea actuală de import de gaze naturale din Federația Rusă prin conducte este de 355 miliarde de metri cubi (mmc) / an. În 2021, UE a importat 155 mmc / an.
În 2022, doar 9% din importurile de gaze în UE au provenit prin conducte din Rusia, 40% de la alți furnizori prin conducte și 41% importl de GNL. Și în 2023, 41% din gaz a continuat să fie furnizat de importurile de GNL.
Asadar, capacitățile europene de import de gaze naturale lichefiate au crescut, luând locul importurilor prin conducte din Federația Rusă.
Fig. 1 – Importurile UE din Federația Rusă versus importurile din Statele Unite (sursa: voronoiapp.com)
Uniunea Europeană și-a scăzut consumul energetic și implicit și cel de gaze. Evaluarea specialiștilor este că cererea de gaze naturale a scăzut cu aproape 20%. Această scădere s-a petrecut deoarece prețurile în piețele spot și futures au fost mult mai mari decăt în anii precedenți. Pentru a renunța la importurile de gaze din Federația Rusă, Uniunea Europeană are programate investiții în noi infrastructuri de transport ale energiei iar la sfarșitul lui ianuarie 2024 s-au mai disponibilizat încă o tranșă de bani pentru aceste investiții. Pentru estul european, Grecia și-a stabilit o strategie de export (Culoarul energetic de sud-est) de gaze naturale provenite din terminalul LNG de la Alexandroupolis către Bulgaria, România, Moldova, Ucraina, Polonia și de energie electrică tot pe aceeași direcție, energie electrică provenită din regenerabile ce este mult mai disponibilă în sud decât în nord. De coridorul sudic de gaze ce provin din Marea Caspică este interesată și Statele Unite pentru a devulnerabiliza Uniunea Europeană.
Scăderea cererii de gaze provine în special din scăderea cererii industriale și cererii casnice.
Fig. 2 – Scăderea cererii de gaze naturale în câteva țări din UE în 2023 comparativ cu 2022 (sursa: brugel.org)
Până în luna decembrie 2022, Germania a fost cel mai mare importator. Începând cu ianuarie 2023 locul a fost ocupat de Polonia iar începând cu martie 2023, singurele țări UE care mai importă gaze rusești fiind Ungaria, Slovacia și Cehia. Cele trei țări au avut o dependență istorică față de produsele energetice rusești începând din anii `70. De asemenea Ungaria are o infrastructură energetică învechită, Slovacia, ce are peste 60% din producția de energie electrică din energie nucleară, este dependentă de tehnologia și combustibilul nuclear rusesc iar Cehia este dependentă de cărbune, combustibil fosil ce va dispare în curand din mixul energetic european.
Fig. 3 – Exporturile lunare de gaz rusesc în țările UE (sursa: brugel.org)
Începând din iunie 2022 exporturile energetice ale Federației Ruse către Statele Unite și Marea Britanie au fost sistate datorită sancțiunilor economice. Importurile în UE s-au situat la sub trei miliarde de dolari.
Fig. 4 – Importul de produse energetice rusești în UE (sursa : brugel.org)
Asfel importurile de gaze naturale lichefiate au crescut simțitor, pe primul loc situându-se Statele Unite, apoi Qatarul și pe locul trei situându-se Rusia, urmând Algeria, Nigeria și Egipt.
Fig. 5 – Importurile de LNG în UE în funcție de proveniență (sursa : IIEFA.org)
Specialiștii de la Institute for Energy, Economics and Finacial Analisys apreciază că până în 2030 cererea europeană de gaze va crește cu toate planurile de decarbonare UE. Întradevăr, cererea ar putea crește deoarece Uniunea nu a luat în calcul cum va suplini cererea de energie termică și ”inverzirea gazelor naturale”. Este demonstrat că pentru decarbonarea consumului de energie termică și în special cel din marile aglomerări urbane, cea mai simplă cale este folosirea sistemelor de alimentare centralizată cu energie termică (SACET), cele mai mari randamente întâlnindu-se la cele care au drept combustibil gazul.
De asemenea UE dorește decarbonarea transportului. S-a demonstrat că folosirea hidrogenului în transporturile grele este mai rentabil și mai puțin poluant decât folosirea acumulatorilor. Astfel hidrogenul obținut din reformarea gazelor naturale cu abur și captare de carbon reduce poluarea simțitor și randamentele acestei tehnologii sunt cu mult peste cele de obținere prin hidrolizarea apei cu energie electrică regenerabilă.
Fig. 6 – Prognoza consumului de gaz naturale în UE versus capacitatea terminalelor LNG. (sursa : IIEFA.org)
Federația Rusă cunoaște prognoza că Uniunea nu poate renunța la gazele naturale. Astel, după doi ani de conflict, vicepremierul rus, Alexandr Novac și-a arătat disponibilitatea de a relua relația de export către Uniunea Europeană. Această declarație a apărut ca urmare a faptului că la sfârșitul lui 2024, contractul de furnizare prin conductele ucrainiene va expira. Prin acest contract, Federația Rusă se obligă a plăti Ucrainei o taxă de tranzit și transport. Imediat după declarația lui Novac, un oficial al UE a refuzat orice discuție pe această temă.
China nu îi este chiar o țară prietenă Rusiei
Astfel Federația Rusă s-a orientat către China, aceasta devenind cel mai important importator de produse energetice rusești.
Au fost mărite exporturile de petrol și cărbune, cele de gaz fiind dependente de capacitatea singurei conducte ce leagă Federația Rusă de Republica Populară Chineză.
Fig. 7 – Exporturile de combustibili fosili în 2023 a Federației Ruse (sursa: visualcapitalist.com)
Capacitatea Power of Siberia este astăzi de 23 mmc / an, urmând ca aceasta să crească la 38 mmc / an începând cu 2025.
În stadiu de studiu de fezabilitate se află Power of Siberia II. Această nouă conductă se preconizează a trece prin Mongolia și în discuție se află o capacitate viitoare de 50 mmc / an. Dar la sfârșitul lui ianuarie 2024, premierul Mongoliei, L. Oyun Erdene, a anunțat că lucrările planificate de Rusia se amână.
Fig. 8 – Rețeaua de conducte Power of Siberia (sursa: Table China)
China de fapt s-a orientat către gazele și petrolul provenit din zona Kazahstan, Uzbechistan, Turkmenistan. Acest fapt a însemnat o scădere semnificativă a economiei rusești, care se baza pe exporturile energetice.
Importul de gaze naturale din Turkmenistan face parte dintr-o strategie mai amplă a Chinei de a-și asigura aprovizionarea cu energie în mod sustenabil și de a consolida relațiile cu țările din Asia Centrală. China importă gaze și petrol din Asia Centrală din mai multe motive strategice și economice:
Diversificarea resurselor energetice: China își diversifică sursele de aprovizionare cu energie pentru a reduce dependența de orice furnizor unic sau regiune. Importul de gaze naturale din Turkmenistan oferă o alternativă la alte surse de gaz, precum cele din Rusia.
Asigurarea securității energetice: Prin diversificarea surselor de energie, China își consolidează securitatea energetică. Acest lucru este important pentru a evita riscurile asociate cu posibile întreruperi ale aprovizionării sau schimbării bruște în relațiile comerciale cu anumite țări furnizoare.
Proximitatea geografică: Turkmenistan se află în Asia Centrală, la o distanță relativ mică față de China. Transportul gazelor naturale din Turkmenistan către China este, astfel, mai eficient din punct de vedere logistic decât importul din regiuni mai îndepărtate.
Parteneriate economice și politice: China cu țările din Asia Centrală au dezvoltat relații economice și politice strânse.
Planuri de dezvoltare economică: China este într-o continuă expansiune economică și dezvoltare industrială, iar necesarul său de energie crește constant. Importul de gaze naturale și petrol din Asia Centrală contribuie la satisfacerea acestei cereri crescânde și la susținerea proiectelor de dezvoltare economică.
Acorduri comerciale și investiții: China cu Turkmenistanul, Uzbekistanul și Kazakstanul au semnat acorduri comerciale și de investiții pentru a consolida relațiile lor economice, aceste țări aflându-se sub asaltul unei politici chineze de soft power.
Și exporturile de petrol rusesc au avut scăderi în valori absolute. UE a importat numai prin Marea Neagră cantități imfime. China și India au devenit principalii importatori de petrol provenit din Federația Rusă.
Fig. 10 – Exporturile lunare de petrol rusesc pe țări (sursa: brugel.org)
Scăderea exporturilor de produse energetice ale Federației Ruse, în mare parte datorate sancțiunilor comerciale are un impact semnificativ asupra PIB-ului acestei țări din mai multe motive:
Dependența de exporturile energetice: Rusia este cunoscută pentru resursele sale bogate de energie. Exporturile acestora au fost o sursă semnificativă de venituri pentru Rusia. Scăderea exporturilor energetice a înseamnat o reducere a veniturilor obținute din această activitate economică crucială.
Venituri la bugetul de stat: Exportul de produse energetice aduce venituri semnificative la bugetul de stat rus. Aceste venituri sunt utilizate pentru finanțarea proiectelor guvernamentale, infrastructurii, serviciilor publice dar și a războiului din Ucraina. Sancțiunile au dus la o scădere a exporturilor de produse energetice, ceea ce a înseamnat o reducere a veniturilor guvernului, care a afectat capacitatea statului de a finanța programele, investițiile dar și cheltuielile de război.
Impactul asupra altor sectoare: Industriile conexe sau dependente de sectorul energetic, cum ar fi cel manufacturier sau al serviciilor asociate cu acesta suferă. Reducerea activității în aceste sectoare a dus la pierderi de locuri de muncă și la scăderea producției, implicit la scăderea PIB-ului.
Devalorizarea monedei: Exporturile energetice reprezintă o parte semnificativă a câștigurilor în valută ale Rusiei. Scăderea acestor exporturi a dus la o reducere a veniturilor în valută, de unde a rezultat devalorizarea monedei naționale. Această devalorizare are consecințe negative asupra inflației și puterii de cumpărare a populației.
Investiții străine: O parte din veniturile obținute din exporturile energetice erau direcționate către participarea la investiții străine și proiecte de dezvoltare. Scăderea acestor venituri și retragerea companiilor occidentale a afectat creșterea economică pe termen lung.
Pierderea pieței de produse energetice și scăderea PIB-ul Federației Ruse generează probleme grave la nivel intern și internațional.
Astfel la nivel intern există un impact major asupra standardului de viață. Scăderea economiei a afectat nivelul de trai al cetățenilor ruși, creșterea șomajului și reducerea puterii de cumpărare pot genera posibile probleme sociale. Declinul economic ar putea genera nemulțumiri în rândul populației și ar putea duce la presiuni politice asupra guvernului rus. Acest lucru poate influența direcția politică și deciziile luate de autorități. Scăderea economică poate duce la probleme în sectorul bancar, existând riscul de insolvență a anumitor banci și presiuni insurmontabile asupra sistemului financiar.
La nivel internațional, o scădere a economiei rusești ar putea duce la o reducere a exporturilor, afectând piețele globale. Deja scăderea producției de petrol și gaze din Rusia a afectat traseele de furnizare globală de energie și a avut un impact semnificativ asupra prețurilor la energie. Probabil că piețele energetice își vor reveni dar posibilitatea ca prețurile să revină la valorile dinaintea agresiunii asupra Ucrainei este minimă. De asemenea au fost declanșate probleme în sectorul bancar global deoarece sectorul bancar rusesc se confruntă cu probleme, aceasta au un impact și asupra altor piețe financiare internaționale. Mai adaugam și scaderea exportului de armament din cauza războiului din Ucraina și din cauza ineficienței dovedite a acestuia.
Astfel asistăm la schimbări geopolitice. Scăderea puterii economice a Rusiei afecteaza echilibrul geopolitic la nivel global, având implicații asupra relațiilor internaționale și alianțelor geopolitice.
Fostul premier georgian Bidzina Ivanişvili, un miliardar care a făcut avere în Rusia şi este considerat ca având o influenţă politică uriaşă, a anunţat recent că revine în prima linie a politicii de la Tbilisi, după doi ani, înaintea alegerilor parlamentare din 2024 din această fostă republică sovietică ce încearcă să scape de dominaţia rusă şi să se apropie de UE. Anunțul oligarhului pro-rus a trezit îngrijorare în cancelariile europene, pe fondul consolidării influenței Moscovei în statutul caucazian.
Situație complicată
Potrivit unui discurs postat online de partidul de guvernământ, Visul Georgian, Bidzina Ivanişvili, care a fondat acest partid în 2012, a spus că revine în politică din cauza situaţiei geopolitice „complicate” şi a ceea ce spune el că este eşecul opoziţiei de a trage guvernul la răspundere.
Se ştie în general că Ivanişvili este cel care trage sforile în guvern, în ciuda faptului că nu a avut nicio funcţie oficială de când a demisionat din funcţia de prim-ministru în 2013.
În discursul său de sâmbătă, el a declarat că se află în contact regulat cu conducerea Georgiei şi a sugerat că va avea un rol activ în campania electorală în calitate de preşedinte de onoare al partidului Visul Georgian pe care l-a fondat.
Partidele de opoziţie îl acuză de mult timp pe Ivanişvili, care a făcut avere în Rusia în anii 1990, de loialitate faţă de Moscova, care încă mai consideră Caucazul de Sud ca fiind în sfera sa de influenţă.
Rusia este totuşi nepopulară în rândul georgienilor obişnuiţi, după ce a sprijinit separatiştii înarmaţi din regiunile separatiste proruse Abhazia şi Osetia de Sud, în anii 1990 şi din nou în 2008.
Atât Visul Georgian, cât şi Ivanişvili neagă orientarea către Rusia şi spun că sunt în favoarea aderării la Uniunea Europeană şi la alianţa militară NATO condusă de SUA.
Georgia, guvernată de partidul lui Ivanişvili, dar care are un şef al statului prooccidental, în persoana preşedintei Salome Zurabişvili, şi-a atins luna trecută obiectivul de lungă durată de a obţine statutul de candidat oficial la UE, chiar dacă Bruxelles-ul şi-a reafirmat cererea de „dezoligarhizare” a politicii georgiene, o expresie despre care se crede în general că se referă la Ivanişvili.
În ultimii ani, guvernul a fost, de asemenea, acuzat de tendinţe autoritare. În martie anul trecut, a încercat să adopte un proiect de lege care sancţionează aşa-numiţii „agenţi străini”, despre care criticii au spus că seamănă cu o lege pe care Kremlinul a folosit-o pentru a zdrobi disidenţa în Rusia. Intenţia guvernului de a adopta această lege a declanşat ample proteste la Tbilisi, susţinute de preşedinta Salome Zurabişvili, iar în cele din urmă guvernul a fost nevoit să renunţe la proiect.
Abhazia, fortăreață rusă
Cincizeci de parlamentari de opoziţie din Georgia s-au adresat, la începutul lunii noiembrie, NATO şi statelor membre ale UE cerând o poziţie unitară în faţa planului Rusiei de a stabili o bază navală permanentă din zona separatistă a Georgiei Abhazia.
Planurile Kremlinului au provocat temeri că baza ar putea târî Georgia, care speră la o aderare la UE, în războiul Rusiei în Ucraina şi ar strica propriile planurile de la Tbilisi privind un port la Marea Neagră.
”Condamnăm unanim şi ferm ocuparea, militarizarea şi alte acţiuni ale Rusiei care ţintesc anexarea regiunilor ocupate din Georgia, care au o nouă exprimare în deschiderea unei baze navale permanente ruseşti în portul Ochamchire”, se arăta în declaraţia parlamentarilor.
Cu câteva săptămâni înainte, liderul de facto al Abhaziei, Aslan Bzhania, a confirmat că a fost semnat un acord cu Kremlinul privind o bază navală permanentă în portul Ochamchire de la Marea Neagră.
Abhazia este recunoscută internaţional ca parte din Georgia, dar s-a aflat sub control rusesc şi al forţelor separatiste din 1990.
Ministerul de Externe din Georgia a condamnat planul Rusiei drept ”o încălcare grosolană a suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Georgiei”, deşi autorităţile de la Tbilisi au minimizat semnificaţia bazei navale permanente, considerând că nu este o ameninţare iminentă.
”Chiar dacă încep să construiască baza la Ochamchire, le va lua cel puţin trei ani”, a declarat pentru BBC Nikoloz Samkharadze, şeful Comisiei pentru Relaţii Externe a Georgiei. ”Ne preocupă ameninţările iminente, nu ameninţări care ar putea să apară în viitor”, a afirmat el.
El a spus că guvernul se concentrează mai mult asupra cetăţenilor georgieni ucişi sau răpiţi de forţele ruse în apropierea liniei de ocupaţie care desparte Georgia de teritoriile sale separatiste Abhazia şi Osetia.
”Nu vedem vreo mişcare privind începerea construcţiei la Ochamchire”, a arătat el.
BBC Newsnight and Verify a analizat imaginile satelitare care indică noi dragări şi lucrări de construcţii în port, de la invadarea pe care scară a Ucrainei de către Rusia, în februarie 2022.
Potrivit administraţiei de factor a Abhaziei, lucrările de dragare înseamnă că Ochamchire ar putea găzdui acum nave cargo mai mari, cu un deplasament de până la 13.000 de tone.
Agenţia de spionaj a Ucrainei susţine că lucrările au loc pentru a permite navelor de luptă din flota rusească din Marea Neagră să folosească Ochamchire ca un adăpost.
Dacă Rusia ar folosi Ochamchire pentru a ataca Ucraina sau dacă Ucraina ar alege să ţintească navele de acolo, Georgia ar deveni parte a războiului, afirmă Natia Seskuria de la Institutul Serviciile Regale Unite.
”Dacă Putin vrea ca Georgia să fie implicată sau să fie cumva atrasă în acest război, o va face, dacă este în interesul său şi, din păcate, are toate capabilităţile de a pune presiune pe Georgia”, a spus ea.
Acest lucru nu doar că alimentează temerile georgienilor de a fi târâţi în război, dar există îngrijorări că propriile planuri de la Tbilisi privind un mega-proiect de infrastructură pe coasta Mării Negre ar putea fi afectat.
Interese divergente
Un port din Anaklia este cel mai apropiat oraş din Georgia de Abhazia controlată de ruşi. Proiectul Anaklia este considerat vital pentru impulsionarea comerţului pe aşa-numitul Coridor de Mijloc, cea mai rapidă rută de a livra marfă între Asia şi Europa.
Ruta evită folosirea Rusiei ca intermediar terestru, iar Banca Mondială a estimat că ar putea înjumătăţi timpii de călătorie şi tripla volumul schimburilor până în 2030.
Kremlinul s-a opus mult timp acestui proiect, ca fiind unul al SUA, iar ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, a susţinut că submarine militare ale SUA vor putea andoca acolo.
Însă deşi Georgia are o populaţie majoritar pro-UE, guvernarea are o relaţie complexă cu Moscova.
În 2020, guvernul georgian a anulat un contract privind construirea portului, atribuit unui consorţiu susţinut de bănci şi investitori occidentali.
Mamuka Khazaradze, care a condus Consorţiul pentru Dezvoltarea Anaklia iniţial, a afirmat că guvernul de la Tbilisi a subminat dezvoltarea portului pentru a împăca Moscova.
”Cea mai mare problemă pe care o avem cu acest guvern este că serveşte intereselor Rusiei, pentru că nu este interesul Rusiei ca (portul) Anaklia să fie construit”, a spus el. El a menţionat că dovada este baza rusească construită la doar 30 de kilometri în sus pe coasta Mării Negre.
Consorţiul său a chemat Guvernul georgian la arbritraj internaţional.
”Am dragat 5 milioane de metri cubi de nisip, la 11 metri adâncime. Am amplasat 3.500 de kilometri de conducte”, a afirmat Khazaradze, care conduce partidul de opoziţie Lelo.
Guvernul georgian a insistat că planurile privind portul de adâncime vor fi relansate şi că oferta câştigătoare va fi anunţată în scurt timp.
Nikoloz Samkharadze, care conduce Comisia Parlarmentară pentru Relaţii Externe, a afirmat că acuzaţiile că guvernul său este pro-rsu sunt ”absurde”.
”Cum poate un guvern pro-rus să semneze un acord de asociere cu Uniunea Europeană, să obţină un regim fără vize cu Uniunea Europeană şi statutul de candidat la Uniunea Europeană”, a arătat Samkharadze.
Dar, a spus, Tbilisi este obligat să păşească precaut faţă de vecinul de la nord. ”Am avut trei războaie cu Rusia în ultimii 30 de ani. Nu avem umbrela de securitate NATO. Nu avem solidaritatea economică a Uniunii Europene”, a explicat el.
El a sugerat că Rusia foloseşte Ochamchire pentru a ameninţa Georgia pentru ambiţia sa de a adera la UE.
O decizie finală privind oferta Goergiei pentru statutul de candidat la UE este aşteptată de la liderii europeni la summit-ul din decembrie, care va avea loc săptămâna aceasta.
”Ruşii… întotdeauna folosesc cel mai bun moment pentru a submina în primul rând stabilitatea Georgiei şi în al doilea rând drumul Georgiei pentru integrarea europeană”, a spus el.
”Ei încearcă să le arste partenerilor noştri europeni şi america că ei sunt stăpâni în Caucazul de Sud şi că pot face tot ce doresc”, a susţinut el.
Conflict diplomatic
Tbilisi are relații încordate cu Ucraina și R. Moldova pe fondul inaugurării negocierilor cu Uniunea Europeană.
Georgia „aşteaptă scuze” de la preşedintele Republicii Moldova, Maia Sandu, şi de la preşedintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, în legătură cu „torturarea” fostului preşedinte al ţării Mihail Saakaşvili, care se află în arest preventiv.
Declaraţia a fost făcută de preşedintele Parlamentului de la Tbilisi, Shalva Papuaşvili, după ce UE a publicat un raport în care se indică faptul că Saakaşvili se află în condiţii „bune”.
Comitetul european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante a publicat un raport privind condiţiile în care este ţinut Saakaşvili în clinica privată Vivamed din Tbilisi, acolo unde este internat.
În general, condiţiile din clinică au fost evaluate ca fiind „bune”. În acelaşi timp, raportul consemnează că fostul preşedinte georgian „a fost ţinut singur timp de mai multe luni” şi a fost privat de exerciţii fizice în aer liber. De asemenea, în document se indică că acesta se află sub supraveghere video permanentă. „Toţi aceşti factori creează o situaţie deprimantă şi umilitoare care nu este favorabilă îmbunătăţirii stării sale de sănătate”, se arată în raport.
Misiunea care a întocmit raportul a criticat lipsa de date sistematizate privind starea pacienţilor, deoarece constatările fiecărui specialist sunt stocate separat şi astfel este dificil să se obţină o imagine de ansamblu şi o dinamică a stării pacientului. De asemenea, misiunea a menţionat „lipsa unor planuri de tratament cu adevărat individualizate şi a unei abordări integrate”.
În cadrul unei emisiuni televizate, preşedintele Parlamentului de la Tbilisi, Shalva Papuaşvili, a comentat raportul Comitetului. Printre altele, politicianul georgian a declarat că acuzaţiile privind torturarea lui Saakaşvili ar fi false.
„Astăzi am aflat că preşedintele Zelenski a minţit când a acuzat Georgia că l-a torturat pe Saakaşvili, am aflat că preşedinta Sandu a minţit când a acuzat Georgia că l-a torturat pe Saakaşvili. Am aflat că şi legislatorii europeni care au acuzat Georgia că l-a torturat pe Saakaşvili au minţit”, a spus el.
Papuaşvili a subliniat că Georgia „aşteaptă scuze” din partea politicienilor menţionaţi.
După arestul din 2021, starea de sănătate a lui Saakaşvili s-a deteriorat brusc. Din mai 2022, politicianul se află la clinica Vivamed. În timpul audierilor în instanţă, 20 de medici au declarat că Saakaşvili se află într-o stare extrem de gravă. În februarie 2023, s-a raportat că Saakaşvili cântărea 67 kg. Înainte de a fi arestat, acesta cântărea 116 kg în condiţiile în care are înălţimea de 1.95.
La începutul lunii iulie 2023, Mihail Saakaşvili a participat la o audiere în instanţă în format online pentru prima dată din luna februarie şi părea extrem de epuizat.
De-a lungul timpului, Maia Sandu şi Vladimir Zelenski au criticat condiţiile în care este ţinut Saakaşvili, meţionând că acesta este „torturat”. Cei doi şefi de stat au făcut apel, în multiple rânduri, la autorităţile georgiene să îl elibereze imediat pe politician şi să îl trimită în străinătate pentru tratament medical.
Pelerinaj la Beijing
Liderul partidului de guvernământ din Georgia a efectuat recent o vizită de şase zile în China, în contextul în care ţara, care tocmai a obţinut statutul de candidat la aderarea la Uniunea Europeană, încearcă să îşi aprofundeze relaţiile cu Beijingul.
Presa georgiană a relatat că Irakli Kobahidze, preşedintele blocului guvernamental Visul Georgian, s-a întâlnit luni cu şeful Departamentului Internaţional al Partidului Comunist Chinez.
Kobahidze a subliniat necesitatea de a aprofunda relaţiile politice şi economice ale Georgiei cu Beijingul şi de a implementa pe deplin un acord de parteneriat semnat între cele două ţări anul trecut, a relatat agenţia de presă Interpress din Georgia.
China este un investitor important în Georgia, companiile chineze construind în prezent o nouă autostradă care leagă Tbilisi de al doilea oraş al Georgiei, portul Batumi de la Marea Neagră.
Guvernul Georgiei a încercat, în ultimii ani, să combine urmărirea obiectivului său de lungă durată de aderare la Uniunea Europeană cu aprofundarea relaţiilor cu China şi Rusia, cu care UE are legături tensionate.
Tbilisi a refuzat să urmeze ţările occidentale în introducerea de sancţiuni împotriva Rusiei după invazia rusă în Ucraina, iar anul trecut a permis companiilor aeriene ruseşti să-şi reia zborurile directe către Georgia, care fuseseră întrerupte în 2019.
Atunci când a acordat Georgiei statutul de candidat la aderare, în decembrie, UE a spus că, pentru a progresa spre o viitoare aderare, Tbilisi trebuie să îşi alinieze mai mult politica externă cu Bruxelles-ul.
Umbra Kremlinului
Relațiile dintre Rusia și Georgia sunt profund încărcate istoric, datând din perioada în care ambele făceau parte din Imperiul Rus și, ulterior, din Uniunea Sovietică. După prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991, Georgia și-a obținut independența, ceea ce a marcat începutul unei noi ere în relațiile ruso-georgiene.
Tensiunile dintre Georgia și regiunile separatiste Abhazia și Osetia de Sud au început în anii 1990, imediat după obținerea independenței Georgiei. Rusia a jucat un rol important în aceste conflicte, oferind sprijin politic și militar separatiștilor.
În august 2008, un conflict major a izbucnit între Rusia și Georgia, centrat pe Osetia de Sud. Conflictul a dus la o deteriorare semnificativă a relațiilor dintre cele două țări și la recunoașterea de către Rusia a independenței Abhaziei și Osetiei de Sud, o mișcare condamnată internațional și considerată ilegală de majoritatea comunității internaționale.
După războiul din 2008, relațiile diplomatice între Rusia și Georgia au fost rupte. Tensiunile politice au rămas ridicate, cu acuzații reciproce și o lipsă de dialog direct.
Diverse organizații internaționale și țări terțe au încercat să medieze și să faciliteze dialogul între cele două părți, dar cu succes limitat.
Rusia a impus embargouri asupra produselor georgiene în diferite perioade, afectând economia Georgiei. Cu toate acestea, unele dintre aceste restricții au fost ridicate în anii următori.
Georgia depinde parțial de Rusia pentru aprovizionarea cu energie, deși a căutat să diversifice sursele sale energetice.
Rusia menține o prezență militară semnificativă în ambele regiuni separatiste, ceea ce este considerat de Georgia o ocupație ilegală. Tensiunile dintre Rusia și Georgia au implicații pentru securitatea regională în Caucaz și pentru relațiile Rusiei cu alte țări din regiune.
Relațiile dintre cele două țări rămân încordate, cu provocări majore în calea normalizării relațiilor.
Eforturile internaționale de mediere, inclusiv de către UE și ONU, sunt cruciale pentru a facilita dialogul și pentru a aborda problemele de securitate.
Relațiile dintre Rusia și Georgia sunt complexe și tensionate, marcate de conflicte istorice și probleme nerezolvate legate de Abhazia și Osetia de Sud. Aceste tensiuni nu doar că afectează direct cele două națiuni, dar au și implicații largi pentru securitatea și stabilitatea în regiunea Caucazului.
În timpul Uniunii Sovietice, Abhazia și Osetia de Sud au avut statutul de regiuni autonome în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Georgia. Tensiunile etnice și naționaliste au fost adesea suprimate în această perioadă, dar nu au fost complet eliminate.
În anii care au precedat dezintegrarea Uniunii Sovietice, creșterea sentimentelor naționaliste în Georgia, Abhazia și Osetia de Sud a condus la tensiuni crescute. Aceste regiuni au aspirat la un grad mai mare de autonomie sau independență.
Războiul din Osetia de Sud (1991-1992) a izbucnit între forțele georgiene și separatiștii ossetieni, cu implicarea Rusiei în sprijinirea Osetiei de Sud. Războiul a dus la un armistițiu precar și la crearea unei zone tampon monitorizate de forțe de menținere a păcii, majoritatea ruse.
Războiul din Abhazia (1992-1993) tensiunile dintre separatiști și guvernul georgian au escaladat în conflict armat. Abhazia a obținut controlul efectiv asupra teritoriului său, cu sprijinul Rusiei, iar conflictul a generat un val masiv de refugiați și a lăsat probleme nerezolvate de securitate și drepturi umane.
Tensiunile acumulate au erupt din nou în august 2008, când un conflict pe scară largă a izbucnit între Rusia și Georgia, concentrat în principal în Osetia de Sud. Conflictul a durat doar câteva zile, dar a avut consecințe profunde.
În urma conflictului, Rusia a recunoscut Abhazia și Osetia de Sud ca state independente, un pas care a fost condamnat de comunitatea internațională și văzut de Georgia ca o ocupare ilegală a teritoriului său.
Ambele regiuni rămân de facto independente de Georgia, cu o prezență militară și economică semnificativă a Rusiei. Această situație a creat o linie de conflict înghețat în Caucaz.
Conflictele din Abhazia și Osetia de Sud sunt văzute într-un context mai larg al influenței și ambițiilor Rusiei în regiune, afectând dinamica de securitate regională în Caucaz și relațiile Rusiei cu statele occidentale.
Eforturile de mediere conduse de UE, OSCE și ONU au avut loc, dar fără o soluție definitivă. Aceste eforturi includ discuții în formatul Geneva și monitorizarea situației de către misiuni internaționale.
Diferențele profunde între părți, statutul internațional nerezolvat al regiunilor și prezența militară a Rusiei complică eforturile de rezolvare a conflictelor.
Conflictele separatiste din Abhazia și Osetia de Sud rămân printre cele mai presante probleme de securitate și politice din Georgia și Caucaz. Acestea reflectă nu doar disputele locale, ci și tensiunile mai largi între Rusia și Occident, precum și problemele complexe de securitate din regiune. Rezolvarea pașnică și durabilă a acestor conflicte necesită o abordare cuprinzătoare, implicarea continuă a comunității internaționale și un dialog deschis între toate părțile implicate.
Axa Erevan-Tbilisi
Georgia și Armenia sunt două dintre cele mai vechi națiuni creștine din lume, cu o istorie profundă și interconectată. Aceste țări au avut perioade de conflict, dar și de cooperare de-a lungul istoriei lor milenare. Cu toate acestea, există diferențe culturale și lingvistice semnificative între cele două.
Relațiile economice dintre Georgia și Armenia sunt importante, deoarece Georgia servește ca un coridor de tranzit vital pentru Armenia, care este o țară fără ieșire la mare. Importurile și exporturile armenești trec adesea prin porturile georgiene de la Marea Neagră. De asemenea, Georgia este un partener comercial semnificativ pentru Armenia.
Deși nu există dispute teritoriale majore între cele două națiuni, situația din regiunile separatiste georgiene, Abhazia și Osetia de Sud, precum și conflictul din Nagorno-Karabakh, influențează relațiile bilaterale. De exemplu, pozițiile diferite față de aceste conflicte pot crea tensiuni sau neînțelegeri.
Atât Georgia cât și Armenia sunt influențate de relațiile lor cu puterile regionale majore – Rusia, Uniunea Europeană și SUA. Georgia are o orientare pro-occidentală mai puternică, căutând aderarea la NATO și UE, în timp ce Armenia are legături mai strânse cu Rusia, fiind membră a Organizației Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO).
Există, de asemenea, domenii de cooperare activă, inclusiv în energie, transport și securitate. Proiectele de infrastructură, cum ar fi conductele de gaz și petrol și rețelele de transport, sunt vitale pentru ambele țări.
Există, de asemenea, un schimb cultural și educațional între cele două țări, cu comunități minoritare armene în Georgia și comunități minoritare georgiene în Armenia.
Relația dintre Georgia și Armenia este una de vecinătate cu aspecte atât de cooperare, cât și de tensiune, influențată de contextul istoric, economic și geopolitic.
Georgia-Azerbaidjan, interese comune
Georgia și Azerbaidjan sunt vecini cu o istorie lungă și interconectată. Ambele au fost parte a Imperiului Rus și apoi a Uniunii Sovietice, ceea ce a influențat semnificativ relațiile lor actuale.
Ambele țări sunt caracterizate de diversitate etnică și culturală. Există minorități azerbaidjaneze în Georgia și minorități georgiene în Azerbaidjan, care contribuie la legăturile bilaterale.
Economia reprezintă un punct forte al relațiilor bilaterale. Azerbaidjanul este unul dintre cei mai importanți parteneri economici ai Georgiei, contribuind substanțial la economia georgiană prin investiții și comerț.
Azerbaidjan, bogat în resurse de petrol și gaze, este o sursă vitală de energie pentru Georgia. Proiectele energetice, cum ar fi conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan și Baku-Tbilisi-Erzurum, sunt esențiale în relația bilaterală și au un impact regional semnificativ.
Ambele țări se confruntă cu provocări de securitate, inclusiv conflicte înghețate și tensiuni regionale. Cooperarea în domeniul securității este crucială pentru stabilitatea regională. Tbilisi a menționat că nu va folosi precedentul din Nagorno-Karabach pentru rezolvarea diferendelor separatiste din Abhazia și Oseția de Sud.
Georgia și Azerbaidjan împărtășesc interese similare în ceea ce privește reducerea influenței rusești și integrarea în structuri euro-atlantice. Cu toate acestea, abordările lor pot diferi, Azerbaidjanul menținând o politică externă mai echilibrată între Rusia și Occident.
Georgia și Azerbaidjan sunt legate prin mai multe coridoare de transport importante, care nu doar că facilitează comerțul bilateral, dar sunt și vitale pentru conectivitatea regională cu Europa și Asia Centrală.
Proiectele de infrastructură, cum ar fi calea ferată Baku-Tbilisi-Kars, subliniază importanța strategică a relației și potențialul de creștere economică.
Există un schimb cultural și educațional continuu între cele două țări, care ajută la consolidarea înțelegerii și amiciției reciproce. Relațiile intercomunitare între diasporele georgiene și azerbaidjaneze joacă un rol în promovarea legăturilor bilaterale.
Relațiile dintre cele două țări nu sunt lipsite de provocări, inclusiv diferențe în abordarea conflictelor regionale și în politica externă.
Viitorul relației dintre Georgia și Azerbaidjan depinde de evoluțiile politice interne și externe, precum și de capacitatea lor de a naviga într-un peisaj geopolitic complex.
Relația bilaterală dintre Georgia și Azerbaidjan este complexă, implicând cooperare strânsă în domenii precum economia, securitatea, și infrastructura. Cu toate acestea, există provocări și diferențe care necesită gestionare atentă. Continuarea colaborării și menținerea unui dialog deschis vor fi esențiale pentru asigurarea stabilității și prosperității în regiune.
Visul european
De la obținerea independenței în 1991, Georgia a urmărit o politică externă orientată spre Vest, cu scopul de a se integra în structurile euro-atlantice. Relațiile cu UE au început să se intensifice în anii 2000, odată cu implementarea mai multor programe și inițiative europene.
Republica Georgia este membră a Parteneriatului Estic al UE din 2009, ceea ce a reprezentat un pas important în consolidarea relațiilor bilaterale și în promovarea reformelor democratice și economice în Georgia.
Un moment cheie în relațiile UE-Georgia a fost semnarea Acordului de Asociere în 2014, inclusiv crearea unei Zone de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător (DCFTA). Acest acord a accelerat integrarea economică și politică a Georgiei cu UE.
UE sprijină activ reformele în Georgia, în domenii precum justiția, drepturile omului, buna guvernare și lupta împotriva corupției, ca parte a procesului de apropiere.
Acordul DCFTA a facilitat creșterea semnificativă a comerțului bilateral. UE este unul dintre cei mai mari parteneri comerciali ai Georgiei, iar investițiile europene joacă un rol major în economia georgiană.
UE oferă asistență financiară Georgiei sub formă de granturi și împrumuturi, destinată reformelor economice și sociale, dezvoltării infrastructurii și altor proiecte importante.
Blocul comunitar susține suveranitatea și integritatea teritorială a Georgiei și a jucat un rol activ în gestionarea conflictului din Abhazia și Osetia de Sud, inclusiv prin misiunea de monitorizare a UE în Georgia (EUMM).
UE și Georgia colaborează în lupta împotriva terorismului, criminalității organizate și în gestionarea migrației.
Din 2017, cetățenii georgieni beneficiază de călătorii fără vize în spațiul Schengen, ceea ce a facilitat schimburile culturale, educaționale și de afaceri.
Programe precum Erasmus+ și Europa Creativă promovează schimburile educaționale și culturale între UE și Georgia.
Reformele necesare pentru alinierea la standardele UE sunt complexe și necesită eforturi considerabile. De asemenea, economia georgiană se confruntă cu provocări structurale care necesită atenție.
Deși Georgia aspiră la aderarea la UE, acest proces este de lungă durată și depinde de îndeplinirea criteriilor stricte de aderare și de evoluțiile politice din UE.
Relația dintre UE și Georgia este caracterizată de cooperare strânsă și de un angajament reciproc pentru integrare politică și economică. Cu toate acestea, drumul către integrarea deplină în UE este complex și necesită reforme continue și eforturi de adaptare din partea Georgiei. UE rămâne un partener vital pentru Georgia în calea sa către stabilitate, prosperitate și integrare europeană.
Lungul drum spre NATO
De la obținerea independenței în 1991, Georgia a arătat un interes crescut pentru a se alinia cu structurile occidentale de securitate, în special cu NATO.
Relațiile formale între Georgia și NATO au început în 1994, când Georgia s-a alăturat Programului Parteneriatului pentru Pace al NATO.
În 2002, Georgia a declarat obiectivul său de a adera la NATO. Ulterior, în 2004, a fost lansat Planul Individual de Acțiune privind Parteneriatul (IPAP) cu NATO.
NATO a oferit asistență semnificativă Georgiei în reformarea și modernizarea forțelor sale armate și structurilor de securitate.
A fost un moment crucial, când liderii NATO au convenit că Georgia va deveni membră a NATO. Totuși, nu i s-a oferit un MAP, un pas considerat esențial pentru aderare.
După conflictul ruso-georgian din 2008, NATO a intensificat sprijinul pentru Georgia, deși fără a oferi o cale clară către aderare.
Georgia a fost unul dintre cei mai mari contributori non-NATO la misiunile NATO, inclusiv în Afganistan. NATO și Georgia desfășoară regulat exerciții militare comune, demonstrând compatibilitatea crescută între forțele georgiene și cele ale NATO.
Integrarea în NATO este susținută de majoritatea populației georgiene și este un obiectiv cheie al politicii externe a Georgiei.
Opoziția fermă a Rusiei față de extinderea NATO către Georgia constituie un obstacol major. Conflictul din Abhazia și Osetia de Sud, și recunoașterea de către Rusia a independenței acestor regiuni, complică și mai mult situația.
Lansat în 2014, acesta include o serie de inițiative menite să întărească securitatea Georgiei și să îmbunătățească interoperabilitatea cu forțele NATO.
Inaugurat în 2015, centrul joacă un rol crucial în îmbunătățirea capacităților de apărare ale Georgiei și în promovarea standardelor NATO.
Deși Georgia a făcut progrese semnificative în alinierea cu standardele NATO, calea sa către aderarea deplină rămâne incertă, în mare parte din cauza preocupărilor de securitate regională și a opoziției Rusiei.
Georgia continuă să implementeze reforme în domeniul apărării și securității pentru a se alinia mai strâns cu NATO.
Relația dintre NATO și Georgia este caracterizată de cooperare strânsă și angajament reciproc, cu Georgia căutând activ să se apropie de standardele NATO și să contribuie la misiunile sale. Cu toate acestea, provocările geopolitice și regionale fac ca perspectiva aderării depline a Georgiei la NATO să rămână complexă și incertă. Continuarea dialogului și cooperării, împreună cu angajamentul Georgiei pentru reforme, sunt esențiale pentru viitorul acestei relații.
Turcia, aliat ori protector
Relațiile dintre Georgia și Turcia datează de secole, având în vedere proximitatea geografică și istorică. După prăbușirea Uniunii Sovietice și obținerea independenței Georgiei în 1991, relațiile bilaterale au început să se dezvolte rapid.
Relațiile politice dintre Georgia și Turcia sunt strânse, cu dialog regulat la niveluri înalte. Turcia a fost una dintre primele țări care a recunoscut independența Georgiei și susține integritatea teritorială și suveranitatea Georgiei.
Ambele țări colaborează în chestiuni regionale, inclusiv în ceea ce privește securitatea și stabilitatea în Caucaz.
Turcia este unul dintre principalii parteneri comerciali ai Georgiei. Comerțul bilateral a crescut constant, iar Turcia este un investitor major în economia georgiană, inclusiv în sectoarele energiei, infrastructurii și turismului.
Existența unei zone de liber schimb între cele două țări facilitează comerțul și investițiile reciproce.
Georgia și Turcia colaborează în proiecte energetice majore, cum ar fi conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan și Baku-Tbilisi-Erzurum, care sunt vitale pentru securitatea energetică a regiunii și pentru exporturile de energie din Caucaz către Europa.
Cooperarea în domeniul infrastructurii, inclusiv în dezvoltarea coridoarelor de transport care leagă Asia Centrală și Europa prin Georgia și Turcia, este un alt pilon important al relației.
Georgia și Turcia cooperează în domeniul securității, inclusiv în lupta împotriva terorismului, a traficului de droguri și a criminalității organizate.
Există, de asemenea, exerciții militare comune și colaborare în domeniul apărării, cu Turcia oferind sprijin pentru modernizarea forțelor armate georgiene.
Relațiile culturale și educaționale sunt promovate prin programe de schimb și inițiative culturale. Există o comunitate considerabilă de georgieni în Turcia și de turci în Georgia, ceea ce facilitează legăturile interpersonale și culturale.
Există unele sensibilități, inclusiv chestiuni legate de minorități etnice și istorice. Cu toate acestea, acestea sunt gestionate prin dialog și cooperare.
Poziția geostrategică a Georgiei, situată între Rusia și Turcia, și aspirațiile sale euro-atlantice, necesită o diplomație echilibrată în relația cu Turcia.
Relația dintre Georgia și Turcia are o complexitate aparte, caracterizată de legături politice, economice și culturale puternice. Cooperarea bilaterală, în special în domeniile comerțului, energiei, securității și infrastructurii, este un element esențial pentru stabilitatea și prosperitatea regiunii.
Relația dintre Turcia și Rusia este complexă și se caracterizează printr-un echilibru delicat între cooperare și competiție. Aceasta a evoluat de-a lungul timpului, reflectând schimbările geopolitice și interesele naționale ale fiecărei țări.
Conflictul din Siria a evidențiat divergențele dintre cele două țări. Turcia a susținut opoziția siriană, în timp ce Rusia a sprijinit regimul lui Bashar al-Assad. Aceasta a dus la tensiuni, exemplificate de incidentul din 2015 când Turcia a doborât un avion rusesc. De asemenea, Turcia a dezvoltat relații strânse cu Ucraina, vânzându-i drone militare și susținând inițiativele acesteia și ale Georgiei de a adera la NATO, în ciuda opoziției unor membri ai alianței
Pe de altă parte, există o cooperare semnificativă între cele două țări. Rusia construiește reactoare nucleare pentru Turcia și Ankara a cumpărat sisteme antiaeriene rusești S-400, determinând sancțiuni americane. Turcia a menținut legături economice cu Rusia, chiar și în contextul sancțiunilor impuse de UE și SUA după invazia Rusiei în Ucraina.
Relații testate
Economia Turciei, sub conducerea președintelui Erdogan, a cunoscut o creștere semnificativă, dar și dificultăți, cum ar fi stagnarea economică și inflația crescută. Aceasta a influențat politica externă turcă, inclusiv relațiile cu Moscova.
Recent, relația dintre Putin și Erdogan a fost testată de diverse provocări, inclusiv de rebeliunea armată condusă de Evgheni Prigojin în Rusia și de schimbările politice în Turcia după realegerea lui Erdogan. Acest dinamic complex de interese și provocări continuă să influențeze parteneriatul dintre cele două națiuni.
Amiciția geopolitică Turcia-Rusia rămâne una de rivalitate și cooperare, cu implicații semnificative atât la nivel regional, cât și global.
Relația nucleară dintre Turcia și Rusia este un aspect crucial al cooperării bilaterale dintre cele două țări. Un element central al acestei relații este construcția primei centrale nucleare din Turcia, care este un proiect major realizat cu ajutorul Rusiei.
Centrala nucleară Akkuyu, situată în provincia Mersin din sudul Turciei, este un proiect emblematic în cadrul relațiilor turco-ruse. Construcția acestei centrale este un simbol al cooperării strânse între cele două națiuni. Președintele rus Vladimir Putin a salutat proiectul ca fiind un exemplu convingător al contribuției președintelui turc Erdogan la dezvoltarea economiei turcești.
Proiectul este finanțat și construit de compania de stat rusă Rosatom. Centrala nucleară Akkuyu este planificată să aibă patru reactoare, fiecare cu o capacitate de aproximativ 1200 MW, totalizând aproape 4800 MW. Această capacitate ar aduce o contribuție semnificativă la necesarul energetic al Turciei.
Construcția centralei nucleare nu este doar un proiect energetic, ci și unul cu implicații geopolitice și economice profunde. Prin acest proiect, Turcia își diversifică sursele de energie și își consolidează independența energetică. Pentru Rusia, proiectul reprezintă un mijloc de a-și întări influența în regiune și de a-și extinde exporturile de tehnologie nucleară.
Deși proiectul are avantaje economice și strategice, există și preocupări legate de siguranța și impactul său asupra mediului. Opoziția internă și grupurile de mediu au exprimat îngrijorări cu privire la posibilele riscuri seismice și impactul asupra ecosistemelor locale.
Ambiții nucleare
Această colaborare nucleară dintre Turcia și Rusia trebuie văzută în contextul mai larg al politicilor energetice globale și al schimbărilor în securitatea energetică. Acesta este un exemplu de cum națiunile își extind cooperarea în domeniul energiei nucleare, având în vedere preocupările legate de schimbările climatice și necesitatea de a diversifica sursele de energie.
Relația nucleară dintre Turcia și Rusia este complexă, implicând aspecte economice, politice și de mediu, și joacă un rol semnificativ în relațiile bilaterale dintre cele două țări.
Pe lângă centrala nucleară Akkuyu, Turcia are planuri pentru construcția altor centrale nucleare în Sinop și Tracia. Aceste proiecte sunt parte a eforturilor Turciei de a-și diversifica sursele de energie și de a-și consolida independența energetică.
Turcia planifică construcția unei centrale nucleare în regiunea Sinop, situată în partea de nord a țării. Acest proiect este dezvoltat în parteneriat cu Japonia, iar studiul de fezabilitate pentru această centrală a fost finalizat. Se preconizează instalarea a patru reactoare noi ATMEA1, cu o capacitate totală de aproximativ 4.800 megawați.
De asemenea, există planuri pentru construcția unei centrale nucleare în regiunea Tracia, în partea europeană a Turciei. Detaliile specifice ale acestui proiect sunt încă în faza de negocieri și dezvoltare.
Turcia explorează și posibilitatea construirii de reactoare modulare de mică putere, fiind în contact cu companii din Marea Britanie, SUA și Franța pentru acest scop.
Aceste proiecte ilustrează angajamentul Turciei de a-și extinde capacitatea de generare a energiei nucleare, ca parte a unei strategii mai largi de securitate energetică și diversificare a surselor de energie.
Problema siriană
Relația dintre Turcia și Rusia în contextul Siriei este complexă și plină de tensiuni. Această dinamică este strâns legată de interesele geopolitice conflictuale ale ambelor națiuni în regiune.
Deși există o cooperare semnificativă între cele două țări în alte domenii, în Siria, interesele lor se ciocnesc adesea. Relația dintre Turcia și Rusia este percepută ca fiind pe „muchie de cuțit”, iar această situație este accentuată de implicarea militară a ambelor țări în conflictul sirian.
Turcia a fost implicată în operațiuni militare în nordul Siriei, îndreptate împotriva kurzilor, și a criticat intervenția Rusiei în Siria, care a început în 2015. Incidentul notabil în care Turcia a doborât un avion rusesc care efectua o operațiune militară în Siria a escaladat tensiunile dintre cele două națiuni.
Pe de altă parte, Turcia și-a exprimat nemulțumirea față de acțiunile și ambițiile Rusiei în regiune, inclusiv intervenția militară și influența crescândă în zona Mării Negre și Caucazului. Ankara rămâne preocupată de protejarea propriilor interese în regiune și este îngrijorată de acțiunile Rusiei. Aceasta se reflectă și în sprijinul Turciei pentru ideea prezenței NATO în Marea Neagră, pentru a descuraja agresiunile Rusiei, dar fără dorința de militarizare excesivă a regiunii.
În ciuda acestor tensiuni, Ankara păstrează legături strânse cu Moscova, inclusiv în domeniul cooperării nucleare și a achiziției de echipamente militare rusești. Această relație complexă și volatilă între Turcia și Rusia reflectă o realitate geopolitică în care Ankara trebuie să navigheze cu atenție între interesele concurente și alianțele sale.
Relația Turcia-Rusia în Siria este una de rivalitate strategică și cooperare precaută, influențată de interese geopolitice regionale și globale complexe.
Rusia susține regimul lui Bashar al-Assad, în timp ce Turcia a sprijinit grupările de opoziție și s-a opus guvernului sirian. Aceste poziții opuse au dus la tensiuni semnificative între Ankara și Moscova.
Rusia a lansat operațiuni aeriene pentru a sprijini forțele guvernamentale siriene, ceea ce a complicat eforturile Turciei de a-și asigura interesele în regiune, în special în ceea ce privește gestionarea conflictului cu kurzii și controlul asupra zonelor de frontieră.
În ciuda acestor tensiuni, Turcia și Rusia au avut momente de cooperare. De exemplu, cele două țări au lucrat împreună pentru a crea zone de dezescaladare în Siria, într-o încercare de a reduce violențele și de a facilita ajutorul umanitar.
Turcia a încercat de asemenea să joace un rol de mediator între opoziția siriană și Rusia, chiar dacă aceasta implică navigarea unei relații dificile cu Moscova.
Această dinamică complexă are implicații nu doar pentru Siria, ci și pentru echilibrul de putere în regiunea mai largă, inclusiv în ceea ce privește relațiile Turciei cu alți actori, cum ar fi Statele Unite și NATO.
Caucazul disputat
Relația dintre Turcia și Rusia în Caucaz este marcată de un amestec de cooperare și competiție, reflectând interesele complexe și adesea conflictuale ale celor două țări în regiune. Această dinamică a fost particular evidențiată în urma războiului din Nagorno-Karabakh din 2020.
Turcia și Rusia au interese suprapuse, dar și contradictorii în regiunile Orientului Mijlociu, Caucazului de Sud, Mării Negre, Asiei Centrale și Balcanilor. În aceste arii, cooperarea și competiția sunt frecvente și duc la o rețea complexă de relații. Exemplu concret al acestui echilibru delicat este susținerea Turciei pentru Azerbaidjan în conflictul din Nagorno-Karabakh, unde Ankara a furnizat asistență militară semnificativă, inclusiv drone Bayraktar și suport logistic, ceea ce a avut un rol crucial în victoria Azerbaidjanului.
Pe de altă parte, Rusia, care a avut tradițional o influență dominantă în Caucaz, a fost surprinsă de intervenția Turciei și a trebuit să își reevalueze strategia în regiune. Deși Rusia a desfășurat forțe de menținere a păcii pentru a opri ostilitățile, capacitatea sa de a gestiona zona de conflict și de a deconflictua tensiunile cu Turcia rămân incerte.
Relațiile dintre Putin și Erdogan sunt complexe și caracterizate de un amestec de rivalitate și parteneriat strategic. Deși relațiile de securitate dintre cele două țări sunt clar în conflict în Caucaz, acestea mențin totuși un parteneriat strategic „formal”. Acest parteneriat este influențat de interesele economice, cum ar fi exporturile de gaze naturale ale Rusiei către Turcia, dar și de proiecte majore, precum construcția primei centrale nucleare din Turcia de către Rusia.
O națiune cu două state
Relația dintre Turcia și Azerbaidjan a fost întotdeauna puternică și adesea descrisă cu fraza „o națiune cu două state”. Această legătură este bazată pe legături istorice, culturale și economice comune, precum și pe cooperare politică și sprijin reciproc.
Din punct de vedere istoric, Turcia are legături de lungă durată cu Azerbaidjanul, începând cu 4 iunie 1918, care au dus la deschiderea Ambasadei Turciei la Baku și a Ambasadei Azerbaidjanului la Ankara. În 2014, președintele Azerbaidjanului, Ilham Aliyev, a semnat un decret ce a consolidat relațiile dintre aceste două țări, întâlnindu-se cu conducerea de top a Turciei pentru a extinde cooperarea și a pune bazele relațiilor viitoare.
Anul 2022 a marcat un an semnificativ în relațiile diplomatice dintre Azerbaidjan și Turcia, continuând să dezvolte legături strânse de la căderea Uniunii Sovietice. Relațiile dintre Turcia și Azerbaidjan sunt descrise ca fiind de parteneri și prieteni apropiați. Există legături strânse între ambasadele lor în capitale.
Pe lângă legăturile diplomatice, Turcia și Azerbaidjan au relații economice și comerciale solide. În 2022, relațiile comerciale dintre Azerbaidjan și Turcia au înregistrat o creștere în dezvoltare, iar cooperarea lor în cadrul Summitului Trilateral între Turcia, Azerbaidjan și Turkmenistan a fost unul dintre pașii pentru consolidarea relațiilor economice ale celor două țări.
Un aspect important al cooperării dintre Azerbaidjan și Turcia este în domeniul transporturilor și energiei. Azerbaidjanul este un participant activ în coridoarele de transport Est-Vest și Nord-Sud și, în contextul războiului dintre Rusia și Ucraina, cooperarea Azerbaidjan-Turkmenistan-Turcia este esențială pentru dezvoltarea continuă a coridoarelor de transport. De exemplu, cooperarea în formatul rutei internaționale de tranzit Lapis-Lazuli consolidează și mai mult cooperarea între Georgia, Turkmenistan, Azerbaidjan și Afganistan, conectând aceste țări prin coridorul de transport Lapis Lazuli.
În concluzie, relațiile dintre Turcia și Azerbaidjan sunt profund ancorate în istorie, cultură și economie, cu un accent deosebit pe cooperarea în domeniile transporturilor și energiei, care este esențială pentru integrarea economică regională și accesul la piața unică a UE.
Asia Centrală, câmp de bătălie geopolitic
Relația dintre Turcia și Rusia în Asia Centrală este una complexă și se bazează pe un amestec de cooperare și competiție. Turcia își extinde influența economică și diplomatică în Asia Centrală, o zonă ce reprezintă o răscruce de interese geopolitice. Pe de o parte, Turcia se prezintă ca un exemplu de succes al unui sistem politic secular cu elemente de democrație de tip occidental care a reușit să implementeze reforme de piață într-o societate dominată de adepții Islamului. Cu toate acestea, prezența sa în regiune este limitată de un potențial de investiții redus. Relațiile economice dintre Turcia și țările Asiei Centrale nu sunt la nivelul influenței economice ale actorilor mai puternici, cum ar fi China, SUA, UE sau chiar Rusia. De exemplu, volumul total al comerțului turc cu țările din Asia Centrală în 2010 a fost de aproximativ 6,5 miliarde de dolari, în timp ce investițiile turcești au atins 4,7 miliarde de dolari.
Pe de altă parte, Rusia, care are un rol istoric ca hegemon regional, încearcă să restrângă influența Turciei în Asia Centrală. Totuși, în ultimii ani, Turcia și Rusia au dezvoltat legături economice și politice mai puternice, în parte datorită relațiilor adesea tensionate ale Turciei cu țările occidentale. De exemplu, Turcia a oferit Ucrainei drone și alte arme, dar nu a impus sancțiuni Rusiei. Turcia și Rusia au coordonat îndeaproape în războiul din Siria, deși au susținut părți opuse. În același timp, Turcia este unul dintre principalii furnizori de energie ai Rusiei și compania de energie atomică de stat a Rusiei, Rosatom, construiește prima centrală nucleară a Turciei.
În Asia Centrală, Turcia și Rusia sunt percepute pozitiv datorită pozițiilor lor destul de neutre și destul de reținute – în contrast cu abordarea „mentorului” a Occidentului – în ceea ce privește dezvoltările politice interne din regiune. Bazându-se pe respingerea activă a islamismului radical, atât Rusia, cât și Turcia sunt interesate de menținerea naturii seculare a sistemelor politice din statele Asiei Centrale, ceea ce ar putea contribui la eliminarea instabilității potențiale din Afganistanul vecin. Rusia este una dintre puținele puteri mondiale care continuă să promoveze securitatea regiunii Asiei Centrale, asigurând siguranța Kazahstanului, Kârgâzstanului și Tadjikistanului sub Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO) și alte structuri, inclusiv SCO.
În contextul acestor dinamici, Turcia se pregătește pentru un rol decisiv în marele joc al Asiei Centrale, devenind un centru potențial al conflictului mondial și poziționându-se ca un „conector” cheie între Asia, Europa și Orientul Mijlociu.
Pe de altă parte, Rusia își menține influența în regiune prin legături economice și politice solide cu țările Asiei Centrale. Investițiile rusești semnificative în Uzbekistan și alte țări din regiune demonstrează acest lucru. Cu toate acestea, Turcia își intensifică eforturile de a-și consolida pozițiile economice în Asia Centrală, încercând să echilibreze influența Chinei și a Rusiei.
În acest context, regiunea Asia Centrală devine un teren de concurență serioasă între diferite centre mondiale de putere, inclusiv Turcia, care încearcă să-și întărească influența economică și culturală. Această dinamică complicată poate duce la noi tensiuni și conflicte în regiune, mai ales în zonele de frontieră și în contextul resurselor energetice bogate.
Relația dintre Turcia și Rusia în Asia Centrală este una de competiție și cooperare, cu Turcia încercând să-și sporească influența într-o regiune tradițional dominată de Rusia, în timp ce Rusia își menține pozițiile de lider în ceea ce privește investițiile și cooperarea economică.
Turcia și Orientul Mijlociu
Relația dintre Turcia și Israel, în contextul evenimentelor recente din Gaza, este una complexă și se află sub influența unor dinamici regionale importante. Turcia, sub conducerea președintelui Recep Tayyip Erdogan, a fost vocală în condamnarea atacurilor Israelului asupra Gazei și a cerut încetarea imediată a focului. De asemenea, Turcia a susținut demersurile legale pentru ca Israel să fie judecat pentru genocid. Cu toate acestea, Ankara a menținut legăturile comerciale cu Israel, fapt care a stârnit critici atât în interiorul țării, cât și în Iran.
Pe de altă parte, în contextul războiului din Gaza, Turcia și Iranul au căzut de acord asupra necesității menținerii stabilității regionale. Liderii celor două țări, Erdogan și Raisi, într-o întâlnire la Ankara, au discutat despre punerea capăt atacurilor „inhumane” ale Israelului asupra Gazei și necesitatea unei păci corecte și durabile în regiune. Această cooperare sugerează o abordare comună împotriva acțiunilor Israelului, deși ambele țări au propriile lor probleme complexe în relațiile bilaterale.
Situația din Gaza în sine este una gravă. Obiectivele de război ale premierului israelian Benjamin Netanyahu și liderului Hamas din Gaza, Yahya Sinwar, par de neatins în 2024. Conflictul a dus la devastări semnificative în teritoriul palestinian și la o ocupație israeliană pe termen lung. Luptele intense continuă în enclava Gaza, cu un număr mare de victime și distrugeri considerabile. Netanyahu și-a exprimat intenția de a elimina Hamas, în timp ce Sinwar speră să schimbe ostaticii rămași de la atacurile Hamas pentru mii de prizonieri palestinieni și să pună capăt blocadei israeliene-egiptene a Gazei.
În acest context regional și internațional tensionat, Turcia își manifestă poziția fermă împotriva acțiunilor Israelului și caută să joace un rol activ în stabilizarea situației din Orientul Mijlociu.
În 2024, relațiile dintre Turcia și Egipt au cunoscut o evoluție pozitivă, marcând o îmbunătățire semnificativă comparativ cu perioadele anterioare de tensiune. Această schimbare este evidențiată de mai multe evenimente și declarații.
Consiliul Uniunii Europene, prin vocea președintelui său, Charles Michel, a salutat dialogul dintre Turcia și Egipt, subliniind importanța stabilității și securității în estul Mediteranei. În cadrul unei convorbiri telefonice cu președintele Egiptului, Abdulfettah al-Sisi, Michel a discutat despre relațiile bilaterale și problemele regionale, apreciind eforturile Egiptului în procesul de pace din Orientul Mijlociu și încetarea focului dintre Israel și Hamas.
Ministrul de Externe al Egiptului a anunțat demararea unui proces de consultări pentru îmbunătățirea relațiilor cu Turcia, exprimând o voință politică puternică de normalizare a acestor relații. Aceste consultări vor stabili temele de negociere și vor prezenta viziuni clare privind atitudinea fiecărei țări, având ca scop îndreptarea rapidă a relațiilor bilaterale.
În plus, relațiile diplomatice dintre Turcia și Egipt au evoluat la nivel de ambasadă, un pas semnificativ în direcția renormalizării relațiilor. Turcia a numit un ambasador la Cairo, iar Egiptul a numit un ambasador la Ankara, reflectând dorința reciprocă de îmbunătățire a relațiilor bilaterale în interesul popoarelor turc și egiptean.
Aceste evoluții indică o schimbare pozitivă în dinamica relațiilor dintre Turcia și Egipt, subliniind dorința ambelor națiuni de a colabora în vederea asigurării stabilității regionale și a abordării problemelor comune în Orientul Mijlociu și în estul Mediteranei.
Axa Ankara-Beijing
Relațiile dintre Turcia și China în 2024 sunt marcate de o serie de tensiuni și provocări, având la bază mai multe chestiuni sensibile. Legăturile economice dintre Turcia și China în 2024 prezintă o serie de aspecte interesante, reflectând ambițiile economice ale ambelor națiuni.
Economia Chinei se așteaptă să aibă o creștere puternică în 2024, cu un elan mai mare decât în anul precedent. Aceasta se datorează în parte politicii active de stimulare a creșterii economice și de gestionare a riscurilor din piața imobiliară și datoria guvernamentală locală. De asemenea, China intenționează să își extindă și să consolideze infrastructura financiară internațională și piața datoriei naționale.
Pe de altă parte, economia Turciei este prognozată de Banca Mondială să crească cu 3,2% în 2023 și cu 4% în 2024. Această creștere este susținută de investiții și reconstrucții în urma cutremurelor devastatoare, care au provocat pagube semnificative. Se estimează că reconstrucțiile vor avea un impact pozitiv asupra creșterii economice în perioada 2024-2025.
Relațiile economice bilaterale dintre Turcia și China sunt încadrate în contextul mai larg al ambițiilor economice globale ale Chinei și al rolului Turciei ca partener strategic în Inițiativa „Belt and Road” a Chinei.
Una dintre principalele surse de tensiune este situația Uigurilor, o minoritate musulmană turcică din regiunea Xinjiang a Chinei. Turcia, având legături culturale și etnice cu Uigurii, a fost critică față de tratamentul pe care China îl aplică acestei minorități. Această problemă a creat tensiuni politice între cele două țări de mai multe ori. De exemplu, Turcia a reacționat dur la represiunile din Urumqi din 2009, descriind evenimentele ca fiind genocid, ceea ce a determinat China să rupă relațiile cu Turcia.
Cu toate acestea, relațiile dintre Turcia și China au cunoscut și perioade de îmbunătățire, în special între anii 2010-2018, care pot fi considerați ca fiind „anii de aur” ai relației lor. În această perioadă, cele două țări au schimbat vizite diplomatice la nivel înalt și au semnat acorduri economice, culturale și educaționale. De asemenea, Turcia este un partener strategic al Chinei în implementarea Inițiativei „Belt and Road” (BRI).
Cu toate acestea, relațiile dintre cele două țări au cunoscut din nou tensiuni în 2019, în urma rapoartelor privind moartea unui poet Uigur faimos într-un lagăr de detenție chinez. După acest incident, relațiile dintre Turcia și China s-au recuperat rapid.
Pe lângă aceste probleme, China a început recent să pună în discuție chestiunea kurzilor și să acuze Turcia de abuzuri ale drepturilor omului în aceste regiuni, ceea ce indică o schimbare în abordarea Chinei. Acest lucru este văzut ca un mesaj clar către Turcia că China va riposta dacă Ankara continuă să se amestece în chestiunea Uigurilor.
Relațiile dintre Turcia și China în 2024 sunt complexe și volatile, marcate de preocupări comune, dar și de provocări semnificative, în special în legătură cu drepturile minorităților etnice și politica regională.
Prim-ministrul bulgar Nikolai Denkov a declarat recent că ţara sa ar putea să rateze termenul de 1 ianuarie 2025, data limită pe care şi-a propus-o pentru aderarea la zona monetară unică a Uniunii Europene. Acest anunț demonstrează slaba pregătire economică și instituțională a statului balcanic.
Reduta Euro
Data-ţintă pentru adoptarea euro „nu este sfântă”, a declarat Nikolai Denkov în timpul unui interviu acordat postului de radio bulgar Darik alături de vicepremierul Maria Gabriel, actuala şefă a diplomaţiei, care va deveni premier în locul lui conform acordului de rotaţie guvernamentală. Denkov nu a exclus posibilitatea ca intrarea în zona euro să se întâmple mai târziu – la 1 iulie 2025.
„Ceea ce este sfânt este să avem o direcţie clară şi să lucrăm la ea. Noi, cei din guvern, suntem convinşi că acest lucru este benefic pentru mediul de afaceri, pentru cetăţeni, pentru creşterea controlului asupra băncilor şi instituţiilor financiare”, a punctat Denkov.
Premierul a subliniat însă că actuala coaliţie aflată la putere face tot posibilul pentru a accelera procesul de aderare la euro.
Anul trecut, Bulgaria a renunţat la data ţintă pentru adoptarea euro, ianuarie 2024, deoarece rata inflaţiei nu a reuşit să îndeplinească standardul şi nu pusese încă în aplicare anumite modificări legislative.
„Data este atunci când sunt îndeplinite toate criteriile de la Maastricht. Poate că 1 ianuarie 2025 ar fi o dată posibilă”, declara vicepreşedintele Comisiei Europene, Valdis Dombrovskis, în februarie 2023.
Probleme energetice
Bulgaria înlocuieşte importurile de petrol ruseşti cu ţiţei din Kazahstan, Irak şi Tunisia, în ianuarie, potrivit traderilor şi datelor LSEG.
Bulgaria are o derogare de la un embargo al Uniunii Europene care îi permite să continue importurile maritime de petrol rusesc în 2024. Dar ţara a restricţionat exporturile tuturor produselor rafinate produse din ţiţei rusesc, începând cu această lună, ceea ce face aproape imposibil ca singura sa rafinărie să funcţioneze cu petrol rusesc şi a decis să oprească toate importurile de ţiţei rusesc, din martie.
Bulgaria cumpără petrol pentru a-şi alimenta rafinăria din Burgas, care are o capacitate de 190.000 de barili pe zi (bpd) şi este operată de grupul Lukoil din Rusia.
Bulgaria a fost al patrulea cel mai mare cumpărător de petrol rusesc pe mare în 2023, cumpărând peste 100.000 bpd. Dar, în această lună, niciun petrol din Rusia nu va ajunge în portul Burgas.
Întrucât Lukoil nu mai poate furniza rafinăriei din Burgas propriul său petrol Urals, trebuie să folosească petrol din altă parte, crescând costurile.
Rentabilitatea fabricii este, de asemenea, afectată de un impozit de 60% impus de guvernul Bulgariei asupra profiturilor rafinăriei.
Până acum, în ianuarie, Burgas urmează să primească două transporturi de 70.000 de tone de ţiţei KEBCO din Kazahstan, o cantitate de 76.000 de tone de Basrah Light, 50.000 de tone de CPC Blend şi 33.000 de tone de petrol din Tunisia, potrivit datelor LSEG.
KEBCO, un sortiment kazah exportat din porturile ruseşti cu aceeaşi calitate ca Urals, este cel mai probabil înlocuitor al petrolului rusesc în Bulgaria, au spus comercianţii, adăugând că oferta sa este limitată şi preţul este semnificativ mai mare decât pentru Urals.
Burgas este concepută pentru a procesa petrolul Urals şi în prezent poate funcţiona numai pe grad acru, ceea ce este dificil şi costisitor în UE, au spus traderii.
”Piaţa petrolului acid din Europa este limitată din cauza lipsei de petrol Urals şi Kurd”, a spus unul dintre traderi.
Exporturile de petrol din regiunea Kurdistan a Irakului au fost suspendate din primăvara trecută.
Lukoil a declarat că îşi revizuieşte strategia cu privire la activele din Bulgaria şi că ar lua în considerare vânzarea acestora.
Războiul cerealelor
Mai multe state din estul Uniunii Europene, inclusiv România, cer Comisiei Europene să impună taxe de import pentru cerealele din Ucraina, invocând concurenţa neloială, a declarat recent Ministerul Agriculturii de la Sofia.
Ministerul bulgar a precizat că miniştrii agriculturii din Bulgaria, Polonia, Ungaria, România şi Slovacia au trimis o scrisoare Comisiei Europene prin care solicită aceste măsuri, motivând că produsele agricole mai ieftine din Ucraina le afectează pieţele de export.
Cei cinci semnatari ai scrisorii se numără printre cele şase state membre ale UE care produc semnificativ mai mult grâu şi porumb decât au nevoie, ceea ce este esenţial pentru siguranţa alimentară europeană şi pentru suveranitatea strategică a UE, au arătat miniştrii din cele cinci ţări.
„Acesta este motivul pentru care Bruxelles-ul trebuie să introducă măsuri care să protejeze pieţele statelor membre care se învecinează cu Ucraina, ajutându-le în acelaşi timp să îşi folosească întregul potenţial de export”, se arată în scrisoarea semnată de cei cinci miniştri, printre care şi ministrul agriculturii din Ungaria, Istvan Nagy.
„Una dintre aceste (măsuri) ar putea fi introducerea de taxe de import pentru cele mai sensibile produse agricole”, se spune în scrisoare.
Dimensiunile mai mari ale exploataţiilor agricole din Ucraina fac ca exporturile de cereale ale ţării să fie mai ieftine, iar acest lucru îi obligă pe fermierii din UE să iasă de pe pieţele lor tradiţionale de export, au explicat miniştrii.
Fermierii din Bulgaria, Polonia, Ungaria, România şi Slovacia „au suferit prejudicii semnificative” de când UE a suspendat anul trecut cotele de import şi taxele vamale pentru cerealele din Ucraina, se plâng ei.
De asemenea, miniştrii solicită Comisiei Europene să examineze într-un raport dacă modul în care se face producţie în Ucraina este în conformitate cu standardele UE.
Plângerile au fost adresate comisarului european pentru comerţ, Valdis Dombrovskis, şi comisarului pentru agricultură, Janusz Wojciechowski.
După invazia rusă din 2022, exporturile de cereale au fost o sursă – rară – de tensiune între Kiev şi vecinii săi din UE, deoarece Bulgaria, Ungaria, Polonia, România şi Slovacia au devenit rute de tranzit alternative pentru cerealele ucrainene pentru a ajuta la compensarea exporturilor mai lente prin porturile ucrainene de la Marea Neagră. Fermierii din aceste ţări au protestat faţă de aceste transporturi, susţinând că acestea distorsionează pieţele locale.
Polonia, Slovacia şi Ungaria au anunţat restricţii asupra importurilor de cereale ucrainene în septembrie anul trecut, după ce Comisia Europeană a decis să nu prelungească interdicţia privind importurile în cele cinci ţări vecine ale Ucrainei din UE. Toate cele trei interdicţii se aplică doar importurilor interne şi nu afectează tranzitul către pieţele de desfacere.
Ucraina a răspuns prin depunerea unei plângeri la Organizaţia Mondială a Comerţului împotriva celor trei ţări, în timp ce alţi membri ai UE au condamnat măsurile unilaterale.
Problemele Mării Negre
Ministrul adjunct al apărării din Bulgaria, Atanas Zaprianov, a semnat alături de ministrul român al Apărării, Angel Tîlvăr, la Istanbul, Memorandumul de Înţelegere privind constituirea grupului operativ pentru combaterea minelor marine în Marea Neagră, împreună cu ministrul turc al apărării, Yaşhar Güle. Prin lansarea MCM Black Sea demonstrăm solidaritatea şi angajamentul nostru comun în contracararea ameninţărilor minelor marine care plutesc în derivă în Marea Neagră, a precizat ministrul, adăugând că ”agresivitatea şi dispreţul Federaţiei Ruse faţă de normele de drept internaţional fac din Marea Neagră nu doar o problemă regională, ci una cu implicaţii globale”.
Am semnat, la Istanbul, Memorandumul de Înţelegere privind constituirea grupului operativ pentru combaterea minelor marine în Marea Neagră – MCM Black Sea, împreună cu ministrul turc al apărării, Yaşhar Güle, şi ministrul adjunct al apărării din Bulgaria, Atanas Zaprianov”, anunţă ministrul Angel Tîlvăr pe Facebook.
”Concretizarea acestui proiect a fost una dintre priorităţile mandatului meu, pentru că este responsabilitatea noastră, ca state riverane şi membri ai NATO, să depunem toate eforturile pentru siguranţa Mării Negre, cu sprijinul şi implicarea aliaţilor noştri. Prin lansarea MCM Black Sea demonstrăm solidaritatea şi angajamentul nostru comun în contracararea ameninţărilor minelor marine care plutesc în derivă în Marea Neagră. Agresivitatea şi dispreţul Federaţiei Ruse faţă de normele de drept internaţional fac din Marea Neagră nu doar o problemă regională, ci una cu implicaţii globale”, a arătat ministrul român.
Tîlvăr afirmă că ”aşteaptă cu încredere implicarea, pe viitor, a partenerilor NATO riverani, Grupurilor Navale Permanente ale NATO şi a altor state aliate, pentru a consolida cooperarea şi interoperabilitatea în asigurarea securităţii Mării Negre şi a regiunii Euro-Atlantice”.
În abordarea problematicii esenţiale a securităţii Mării Negre, Angel Tîlvăr a afirmat că şi alte iniţiative, precum misiunile de Poliţie Aeriană ale NATO, au un rol important în menţinerea securităţii regionale, potrivit Ministerului Apărării. ”Doresc să îmi exprim aprecierea sinceră faţă de valorosul nostru aliat, Turcia, pentru dislocarea recentă a patru aeronave F-16 şi a 80 de militari la una dintre principalele noastre baze aeriene”, a spus ministrul Tîlvăr.
Oficialul român a subliniat ca trebuie menţinută toată atenţia NATO asupra evoluţiilor de securitate din regiunea Mării Negre unde, împotriva normelor dreptului internaţional, Federaţia Rusă continuă atacurile nediscriminatorii care vizează infrastructura civilă ucraineană, fiind produse distrugeri semnificative, cu impact major asupra populaţiei civile, mai transmite Ministerul bulgar al Apărării.
Problema Schengen
Comisia Europeană a refuzat recent să comenteze în legătură cu o propunere de ridicare a controalelor la frontiera terestră între Bulgaria, România şi Grecia, propunere făcută de mai mulţi politicieni din cele trei ţări într-o scrisoare adresată ministrului grec al migraţiei şi azilului Dimitris Kairidis. „Cu siguranţă nu vom face comentarii despre conţinutul unei scrisori care nici nu ne-a fost adresată şi pe care nici nu am văzut-o. Funcţionarea Schengen, rolul sau partea Schengen care se aplică în prezent României şi Bulgariei este foarte bine cunoscută, adaptările la ceea ce a fost agreat de toate statele membre sunt de asemenea foarte bine cunoscute – aceasta este situaţia în care ne aflăm, nu vom face speculaţii despre nimic care ar putea depăşi asta până când vor fi luate alte decizii. Aşa cum ştiţi foarte bine, măsurile care au fost luate au necesitat ceva timp şi au presupus negocieri între statele membre şi astfel suntem acum într-o nouă situaţie care a relaxat controalele frontaliere până la un punct pentru anumite tipuri de călătorii către restul Uniunii Europene”, a declarat purtătorul de cuvânt principal al Comisiei Europene, Eric Mamer. Colega sa Anitta Hipper a adăugat că „la finalul anului trecut, practic pe 30 decembrie, Consiliul a convenit cu unanimitate cu privire la aderarea României şi a Bulgariei la spaţiul Schengen”. ”Este o realizare uriaşă şi salutăm faptul că Bulgaria şi Romania vor începe să aplice acquis-ul Schengen integral de la 31 martie (pentru frontierele aeriene şi maritime, n.red.). Ridicarea controalelor la frontierele aeriene şi maritime va avea loc la 31 martie şi acesta ca urmare a muncii foarte intense depuse de România şi Bulgaria şi de asemenea datorită angajamentului şi deciziei lor politice”, a spus Hipper. Eurodeputaţii Vlad Gheorghe, Dacian Cioloş (România) şi Georgios Kyrtsos (Grecia) şi parlamentarul bulgar Daniel Lorer i-au trimis o scrisoare comună ministrului imigraţiei şi azilului din Grecia în care îi recomandau acestuia să propună, în cadrul reuniunii informale a miniştrilor justiţiei şi afacerilor interne desfăşurate joi şi vineri la Bruxelles, ridicarea controlului la frontiera terestră Schengen dintre România, Bulgaria şi Grecia. Semnatarii au adus în atenţia ministrului Dimitris Kairidis mai multe argumente pentru care consideră că acest apel este oportun şi prin care solicită ridicarea controalelor cât mai rapid. „În primul rând, din 2011, Comisia Europeană reiterează sistematic că Bulgaria şi România sunt pregătite pentru aderarea deplină la Schengen. În al doilea rând, Parlamentul European a emis numeroase rezoluţii şi rapoarte prin care solicită aderarea deplină la Schengen, care au fost susţinute de majoritatea absolută a Camerei”, susţineau semnatarii scrisorii. Un alt argument prezentat de ei este acela că reprezentanţii sectoarelor turismului grec şi HORECA cer ridicarea controlului la frontierele terestre pentru a facilita sosirea turiştilor români şi bulgari în Grecia. Aceasta ar deveni un factor foarte important al dezvoltării economice, în special în părţile de nord ale Greciei, cu condiţia ca graniţa terestră să devină complet deschisă înainte de perioada estivală. În al patrulea rând, în momentul de faţă controalele la frontierele terestre dintre cele trei ţări care se află oficial în spaţiul Schengen aduc încă pierderi uriaşe companiilor de transport şi turiştilor, în ceea ce priveşte costurile de călătorie, câştigurile financiare ratate şi timpul. Acesta este un factor pe care nu-l putem subestima în contextul crizei economice şi inflaţiei fără precedent. ”În al cincilea rând, ridicarea frontierei ar îmbunătăţi imediat parametrii de mediu ai zonelor în cauză, contribuind astfel la obiectivul UE de reducere a emisiilor de CO2, a poluării aerului şi a bolilor conexe”, se menţiona în scrisoare.
Decizie istorică
Comisia Europeană salută decizia „istorică” a Consiliului UE de a accepta, începând cu martie 2024, aderarea României şi Bulgariei la spaţiul Schengen într-o primă etapă, cu graniţele aeriene şi maritime, şi spune că în 2024 vor continua negocierile pentru renunţarea la controale şi pentru graniţele terestre, o decizie în acest sens fiind aşteptată „într-un termen rezonabil”. Comisarul pentru afaceri interne, Ylva Johansson, se aşteaptă chiar ca acest lucru să se întâmple în cursul anului viitor.
„Comisia salută decizia unanimă de astăzi a Consiliului de a primi România şi Bulgaria în spaţiul Schengen, ridicarea controalelor la frontierele aeriene şi maritime începând cu martie 2024. Aderarea lor va stimula călătoriile, comerţul şi turismul şi va consolida şi mai mult piaţa internă”, se arată într-un comunicat al Comisiei Europene.
„Ziua de astăzi marchează un moment istoric pentru Bulgaria şi România. Şi o zi de mare mândrie pentru cetăţenii români şi bulgari. Începând cu luna martie, aceştia vor putea să traverseze liber frontierele interne maritime şi aeriene, fără controale la frontieră. Acesta este un mare pas înainte pentru ambele ţări şi pentru spaţiul Schengen în ansamblu. Felicitări Bulgariei şi României: această mare realizare este posibilă datorită muncii, angajamentului şi perseverenţei voastre. Datorită vouă, spaţiul Schengen va deveni şi mai puternic, în beneficiul tuturor cetăţenilor UE”, a declarat preşedinta Comsiei Europene, Ursula von der Leyen, citată în comunicat.
„Discuţiile privind o nouă decizie de ridicare a controalelor la frontierele terestre vor continua în 2024”, dă asigurări executivul european, în condiţiile în care Ministerul de Interne de la Viena a transmis că în prezent nu există astfel de negocieri şi, prin urmare, nu există nici o dată fermă pentru aplicarea facilităţilor Schengen la transportul terestru. „Se aşteaptă ca o decizie a Consiliului în această privinţă (ridicarea controalelor la frontierele terestre – n.r.) să fie luată într-un termen rezonabil”, spune Comisia Europeană în comunicat.
Comisiarul european pentru afaceri interne, Ylva Johansson, este chiar mai optimistă. Ea spune că integrarea deplină în Schengen a României şi Bulgariei ar putea veni chiar în 2024. Este anul în care vor fi alegeri europene, iar din toamnă va funcţiona probabil o nouă Comisie Europeană.
„Salut decizia unanimă a statelor membre de a invita România şi Bulgaria în spaţiul Schengen. Această decizie istorică a Consiliului vine după 13 ani de blocaj şi este rezultatul angajamentului politic şi al determinării. Este un pas înainte crucial care va permite cetăţenilor şi întreprinderilor să beneficieze pe deplin de drepturile lor la libera circulaţie, pe calea aerului şi pe mare. Sunt convinsă că, anul viitor, Consiliul va fi, de asemenea, în măsură să decidă cu privire la ridicarea controalelor la frontierele terestre. Voi continua să sprijin în mod activ acest proces crucial pentru Europa”, promite Ylva Johansson, comisar pentru afaceri interne, citată în comunicatul CE.
Condiții austriece
Una dintre condiţiile puse de Austria pentru a-şi ridica veto-ul în privinţa aderării României şi Bulgariei la Schengen pare să fi fost acceptată. „Pentru a ajuta Bulgaria şi România să protejeze frontierele externe ale Uniunii, se va continua să se acorde sprijin financiar substanţial şi asistenţă Frontex. În acelaşi timp, proiectele-pilot dezvoltate de Bulgaria şi România la frontierele externe s-au dovedit eficiente şi ar trebui să fie transformate în acorduri mai structurale”, spune Comisia Europeană arătând astfel care sunt „următoarele etape”.
Bulgaria şi România sunt pregătite să adere la spaţiul Schengen, spune Comisia Europeană, care a recomandat în repetate rânduri includerea celor două ţări în Schengen arătând că îndeplinesc toate condiţiile tehnice.
În 2011, Comisia a confirmat pentru prima dată că atât Bulgaria, cât şi România sunt pregătite să devină parte a spaţiului Schengen fără controale la frontierele interne. De atunci, Bulgaria şi România au continuat să demonstreze că îndeplinesc condiţiile pentru a deveni membre Schengen. Acest lucru a fost reconfirmat de trei misiuni de constatare la frontierele externe ale Bulgariei şi României, în 2022 şi 2023.
De asemenea, Comisia a lansat proiecte-pilot cu România şi Bulgaria în martie 2023 pentru a stimula gestionarea frontierelor externe, a consolida cooperarea cu ţările vecine şi a asigura proceduri rapide de azil şi de returnare, arată comunicatul de la Bruxelles.
Şi Spaţiul Schengen este pregătit să primească România şi Bulgaria, susţine CE. În ultimul deceniu, UE a depus eforturi pentru a consolida arhitectura care protejează spaţiul fără controale la frontierele interne. Au fost introduse o serie de măsuri în domeniul securităţii şi al cooperării poliţieneşti şi judiciare pentru a se asigura că UE rămâne puternică în faţa ameninţărilor la adresa securităţii. În prezent, spaţiul Schengen este susţinut şi de un nou model de administrare, de un nou mecanism de evaluare şi de un ciclu anual de raportare şi monitorizare. Eforturile comune depuse în ultimii ani au făcut ca spaţiul Schengen să fie mai puternic şi mai rezistent, arată Comisia Europeană.
Ce înseamnă Schengen
Spaţiul Schengen de liberă circulaţie al Europei este una dintre cele mai mari realizări ale sale şi una dintre cele mai preţuite de cetăţenii UE. Ceea ce a început ca un proiect interguvernamental între cinci state membre în 1985 – Franţa, Germania, Belgia, Ţările de Jos şi Luxemburg – s-a extins treptat, de-a lungul a şapte etape de extindere, pentru a deveni ceea ce este astăzi cel mai mare spaţiu de liberă circulaţie din lume.
Beneficiile eliminării frontierelor interne rămân la fel de convingătoare şi astăzi ca şi în 1985, consideră Comisia Europeană.
Spaţiul Schengen este parte integrantă a cadrului juridic al UE. Conform tratatelor, toate statele membre ale UE trebuie să devină, atunci când sunt pregătite, membri cu drepturi depline ai spaţiului Schengen. Acesta este atât un drept, cât şi o obligaţie.
În prezent, spaţiul Schengen cuprinde 27 de ţări şi se întinde pe o suprafaţă de 4 milioane de kilometri pătraţi, cu o populaţie de aproape 420 de milioane de persoane.
Cu România şi Bulgaria, spaţiul Schengen va creşte la 4,5 milioane de kilometri pătraţi, cu o populaţie de 450 de milioane de locuitori, menţionează comunicatul executivului european.
„Atât Bulgaria, cât şi România s-au dovedit a avea un istoric exemplar în ceea ce priveşte punerea în aplicare (a reglementărilor Schengen – n.r). Cu România şi Bulgaria, Schengen devine şi mai puternic. Misiunile voluntare de investigare din 2022 în Bulgaria şi România şi cea mai recentă misiune din 2023 în Bulgaria nu au făcut decât să le întărească gradul de pregătire”, afirmă Comisia Europeană.
Semnal strategic
Odată cu intrarea României şi Bulgariei în Schegen, este a noua etapă de extindere a spaţiului, ceea ce confirmă şi consolidează atât încrederea reciprocă, cât şi unitatea dintre statele membre pe care se bazează Schengen şi va contribui la progresul acestui proiect esenţial.
„Aceasta va face Uniunea mai puternică prin protecţia consolidată a frontierelor noastre externe comune şi printr-o cooperare poliţienească eficientă – mai prosperă prin eliminarea timpului pierdut la frontiere şi prin facilitarea contactelor între persoane şi întreprinderi – şi mai atractivă prin extinderea semnificativă a celui mai mare spaţiu comun fără controale la frontierele interne din lume”, arată executivul european.
„Decizia istorică luată astăzi de Consiliu este o dovadă puternică a unităţii de scop şi de spirit a UE. Aderarea României şi a Bulgariei va face Schengen mai puternic – consolidând această „bijuterie a coroanei” atât de emblematică pentru modul nostru de viaţă european, în beneficiul pieţei interne, al economiilor noastre şi al cetăţenilor europeni de pretutindeni. Felicit din toată inima ambele ţări pentru toată munca depusă pentru a ajunge aici – aceasta este o realizare a dumneavoastră, care nu este doar meritată, ci şi aşteptată cu mult timp în urmă. Şi vom continua să parcurgem împreună fiecare pas al drumului înainte”, a transmis Margaritis Schinas, vicepreşedinte al Comisiei Europene.
Parlamentul olandez a aprobat poziţia guvernului ţării în favoarea aderării Bulgariei ca membru cu drepturi depline la spaţiul fără frontiere Schengen, a anunţat triunfător vineri, ministrul bulgar de interne Kalin Stoianov.
Război politic intern la Viena
Analiștii politici consideră că partidul condus de cancelarul Austriei, Karl Nehammer, încearcă să fure tema migraţiei de la partidul de extremă dreaptă, astfel se explică refuzul de a accepta România în spaţiul Schengen. Totuşi, Austria ar putea accepta ca România şi Bulgaria să adere la spaţiul Schengen mai întâi cu aeroporturile, apoi terestru, negocierile europene fiind în plină desfăşurare.
Mihai Răzvan Ungureanu a fost întrebat în emisiunea Insider politic, difuzată la Prima TV, dacă a depistat influenţe subterane ale Moscovei în refuzul Austriei de accepta România în spaţiul Schengen.
”Nu cred că trebuie să mergem în măruntaiele unor teorii conspiraţioniste. A fost opţiunea de politică internă a guvernului de coaliţie de la Viena. Practic, preşedintele celui mai important partid din coaliţie, cancelarul Nehammer, uitându-se la alegerile generale de anul viitor, încearcă să fure tema migraţiei de la partidul de extremă dreaptă FPÖ (Partidul Libertăţii). A riscat foarte mult, e greu să apreciem care vor fi efectele electorale, eu unul le prevăd diminuate. S-a văzut în alegerile de land de anul acesta că tema migraţiei n-a funcţionat, chiar dacă a fost asumată de ÖVP – partidul cancelarului Nehammer. Cred că efectele electorale nu vor aduce un mare câştig pentru ÖVP, care a pierdut mult în alegerile de landuri. Social-democraţii nu prea există şi vine puternic din urmă partidul de extremă dreapta – care e mult mai credibil când vorbeşte de interzicerea sau micşorare capacităţii de absorbţie a migranţilor în Austria – faţă de ÖVP, care până acum părea să fie stâlpul europenităţii”, a spus Mihai Răzvan Ungureanu la Prima TV.
Preşedintele Klaus Iohannis a declarat, referitor la aderarea ţării noastre la spaţiul Schengen, că nu vrea ca lumea să creadă că „suntem la un mic pas de un rezultat favorabil pentru România”.
„Dosarul Schengen este un dosar european care nu a mers aşa cum a trebuit. În cazul nostru, anul trecut, cam tot la începutul iernii, Austria a refuzat să acorde un vot pentru intrarea României în Schengen. De atunci toată lumea negociază pe absolut toate palierele. Acum a apărut o oarecare flexibilizare a poziţiei austriece, însă vreau să fim foarte sincer aici mai este cale lungă şi este nevoie de multe negocieri şi multe discuţii. Aici intervin sigur ministerele, Externele, Internele şi reprezentanţa noastră din Bruxelles care s-a implicat exemplar în toate discuţiile. Nu vreau să creadă cineva că suntem la un mic pas de un rezultat favorabil pentru România. Este nevoie de foarte, foarte multe negocieri în continuare”, a afirmat Klaus Iohannis, înainte de a participa la Summitul Uniunea Europeană-Balcanii de Vest de la
Guvernul olandez a informat Parlamentul de la Haga că sprijină intrarea Bulgariei în Schengen, a anunţat vineri ambasadoarea Regatului Ţărilor de Jos la Bucureşti, Willemijn van Haaften.
Olanda, alături de Austria, s-a opus în urmă cu un an intării Bulgariei în spaţiul de liberă circulaţie, în timp ce România s-a lovit numai de veto-ul Vienei. România şi Bulgaria şi-au depus însă candidatura împreună pentru aderarea la Schengen, astfel că cele două ţări sunt privite „la pachet”.
Acuzații dure
”Ca bulgar, cred că aşa-numitele condiţii speciale sunt inacceptabile şi nejustificate. Bulgarii sunt obosiţi şi afectaţi de standardele duble faţă de ei ca europeni. Vorbind ca politician, cred că această discuţie din Austria nu este îndreptată către Bulgaria şi România, ci către societatea austriacă. Despre ce condiţii vorbim, când ţara noastră îşi îndeplineşte oricum toate angajamentele de protecţie a frontierelor? Şi acestea nu sunt cuvintele mele, ci ale tuturor instituţiilor europene, ale fiecăreia dintre ele. În acest sens, nu există noi angajamente pentru noi. Îndeplinim deja cerinţele Austriei”, a declarat Novakov, citat de mass-media.
El a afirmat că acest comportament al Austriei este mai degrabă rezultatul proceselor politice interne.
Austria cerea Comisiei Europene o triplare a numărului de poliţişti de frontieră şi fonduri pentru infrastructura de protecţie a frontierelor. În plus, Austria solicită controale întărite la frontierele terestre, precum şi preluarea de către România şi Bulgaria de solicitanţi de azil, în special afgani şi sirieni.
Europarlamentarul bulgar Andrey Novakov a îndemnat anterior Bulgaria şi România să elimine barierele la punctele comune de trecere a frontierei, în semn de protest dacă li se va refuza în continuare aderarea la spaţiul Schengen, informează BTA, citată de mass-media de la București.
„Propunerea mea este acea ca, în situaţia în care nu vom intra în Schengen, să rezolvăm în mod bilateral controalele la frontieră între Bulgaria şi România şi să ridicăm barierele (între cele două ţări) fără a încălca legislaţia europeană. Acest lucru este posibil şi ar trebui să îl facem, inclusiv în semn de protest”, a declarat joi Novakov la un forum pe transport, digitalizare, oraşe inteligente şi securitatea alimentară, organizat la Sofia. Evenimentul est organizat de dir.bg şi 3E News. Agenţia de presă BTA este partener media la acest forum.
Andrey Novakov a subliniat că nu sunt multe poduri peste Dunăre între Bulgaria şi România pentru că strategia României este aceea de a-şi dezvolta infrastructura spre vest, în direcţia Ungariei, şi nu în sud, spre Bulgaria. Pe de altă parte, principalele oraşe bulgare de la Dunăre sunt mai mici decât oraşele româneşti şi există o lipsă de interes în conectarea lor, crede Novakov. Potrivit europarlamentarului, există bani pentru construcţia de poduri peste Dunăre, însă nu există dorinţă pentru construcţia lor. Bulgaria ar trebui să convingă România că au o ţară membră UE şi la sud şi astfel de infrastructura ar fi în interesul său.
Demers regional
La rândul lor, consilierii locali din Giurgiu şi Ruse au semnat recent, în cadrul unei şedinţe comune româno-bulgare, o declaraţie comună şi o scrisoare cu privire la importanţa aderării la Spaţiul Schengen ce va fi transmisă premierilor şi miniştrilor afacerilor externe din cele două ţări
„La 16 ani distanţă de la aderarea simultană la Uniunea Europeană, la mai bine de două decenii de cooperare care au generat dezvoltarea şi modernizarea celor două comunităţi, iată-ne astăzi, împreună, într-o simbioză care ne caracterizează, pe o traiectorie comună către Spaţiul Schengen, drum cu prioritate, intersecţie cu o serie de oportunităţi de neratat pentru Euroregiune. Adresăm astăzi o scrisoare celor două Guverne pentru că eticheta de state Schengen ar aduce României şi Bulgariei noi oportunităţi şi pentru că cetăţenii au dreptul la o bună guvernare! Aşa cum ne asumăm în declaraţia comună, împreună trebuie să ne constituim într-o voce comună care spune că cele două ţări au nevoie şi merită să intre în spaţiul Schengen!”, a declarat primarul municipiului Giurgiu, Adrian Anghelescu.
„Conectivitatea noastră nu este decisă de preşedinţi, prim-miniştri sau lideri UE. Conexiunea noastră vine destul de natural de la individ la individ, din prietenie, contactele noastre zilnice şi munca noastră împreună. De ani de zile, Ruse şi Giurgiu au arătat în mod continuu cum pot fi înlăturate barierele prin dialog şi parteneriat. Între noi, ca cetăţeni de ambele părţi ale graniţei, s-a creat o legătură atât de puternică încât politicienii şi administratorii trebuie să parcurgă acum o serie de paşi pentru a o transforma în documente”, a afirmat primarul municipiului Ruse, Pencho Milkov, de la tribuna Ateneului ‘Nicolae Bălănescu’.
Şi directorul executiv al Asociaţiei Euroregiunea Danubius, Lili Gancheva, a declarat că formula succesului acestui demers constă în încredere, acceptare şi continuitate. „După cum se spune în Declaraţia Comună pe care o susţinem, cred că cheia succesului este să fim împreună pentru că aşa putem forma o voce comună pentru a fi auziţi! Merităm şi ar trebui să fim în Spaţiul Schengen!”, a afirmat Lili Gancheva.
În scrisoarea comună, semnată de toţi consilierii municipali din Giurgiu şi Ruse şi care va fi înaintată premierului României, Marcel Ciolacu, şi premierului Republicii Bulgare, Nikolai Denkov, precum şi miniştrilor afacerilor externe din cele două ţări, se subliniază faptul că aderarea la spaţiul Schengen este „esenţială pentru schimbarea pe care o va aduce în regiune”.
Reformă politică
Într-un demers menit să faciliteze aderarea la spațiul Schengen, Consiliul Judiciar Suprem al Bulgariei a votat pentru demiterea controversatului procuror-şef Ivan Gheşev, considerat de mulţi bulgari drept un apărător de frunte al capilor mafiei din ţară şi un obstacol cheie în calea instaurării statului de drept, relata anterior POLITICO.
Consiliul Judiciar Suprem, care este cea mai înaltă autoritate judiciară din Bulgaria, a declarat că a votat cu 16 voturi la 4 pentru demiterea acestuia. Decizia de demitere a acestuia este acum transmisă preşedintelui Rumen Radev, care trebuie să o aprobe, dar nu are un termen limită pentru a face acest lucru.
Anterior deciziei Consiliului Judiciar Suprem, Gheşev avusese o apariţie la televiziunea naţională şi a refuzat să demisioneze, atacâdu-şi rivalii din parlament pe care i-a numit „gunoi politic”.
Gheşev s-a confruntat cu presiuni pentru a demisiona ca urmare a acuzaţiilor că o explozie care a avut loc lângă vehiculul său, la începutul lunii mai, descrisă drept o „tentativă de asasinat”, a fost de fapt o înscenare.
Noul guvern al Bulgariei, care a preluat puterea la începutul acestei luni, a promis să pună ţara pe o traiectorie către normele democratice ale UE. Timp de mulţi ani, Bulgaria a fost considerată un „stat capturat”, în care oligarhii şi protectorii lor politici au operat efectiv în impunitate, în colaborare cu grupurile de crimă organizată. Rolul lui Gheşev – poreclit „Şapcă” – este deosebit de sensibil. În timpul protestelor masive antimafia din 2020, el a fost indicat ca fiind figura centrală din sistemul judiciar care face în aşa fel încât să se asigure că niciun lider important nu este adus vreodată în faţa justiţiei. Acesta a intrat însă în conflict deschis cu foşti aliaţi, inclusiv cu fostul prim-ministru Boiko Borissov.
Confruntat cu plecarea iminentă, Gheşev şi-a acuzat duşmanii că încearcă să-l asasineze şi a început să facă dezvăluiri despre o serie de anchete care au fost ascunse – inclusiv un caz de spălare de bani în care este implicat Borissov şi achiziţionarea unei proprietăţi scumpe în Barcelona. Preşedintele Radev, care provine din rândurile socialiştilor, are puteri limitate pentru a se opune deciziilor Consiliului Judiciar Suprem, dar ar putea întârzia plecarea lui Gheşev pentru a-i permite acestuia să creeze probleme noului guvern. Radev adoptă o poziţie blândă faţă de Rusia şi este ostil noului guvern reformator condus de premierul Nikolai Denkov, care s-a angajat să adopte o poziţie mai deschis pro-NATO şi pro-Ucraina.
Obiectivul Rusiei pentru 2024 este fără îndoială să își păstreze câștigurile teritoriale și să câștige timp, fiindcă stalemate-ul le convine în mai mare măsură decât ucrainenilor. Câștigurile teritoriale rusești sunt mult mai mici decât obiectivele inițiale, să ne amintim că au pornit cu ideea de a ”denazifica” Ucraina, respectiv să o cucerească, măcar până la Nipru (plus Kievul cu partea sa la vest de fluviu) și întreaga parte de sud, inclusiv Odessa și Bugeacul, să ajungă până la gurile Dunării și să facă legătura cu auto-proclamata republică transnistreană. Ulterior, după eșecul de la Kiev, au renunțat la axele de atac dinspre nord, respectiv Kiev, Cernigov și Summy, ca să se concentreze pe sud-est, respectiv Donbass. După o luptă acerbă la Sieverdonetsk și Lysyceansk, Izium, Popasna și alte puncte fierbinți, în toamna lui 2022 au anexat oficial oblasturile Luhansk, Donetsk, Zaporojie și Kherson, deși nu controlau pe deplin niciunul dintre ele. Este prima oară în istorie când un stat anunță anexarea unor provincii pe care nu le controlează!
Mai mult, ofensivele ucrainene din toamna lui 2022 i-au alungat pe ruși de la sud-est de Harkov până în Luhansk și au recuperat Izium și alte orașe pentru care rușii au plătit scump, dar și parte din Kherson, eliberând singura reședință de oblast cucerită de ruși în decursul războiului. Anul 2023 a trecut cu ofensiva de iarnă a rușilor în care au pierdut enorm, material și uman, la Bakhmut, Avdiivka, Marinka, Vuhledar și în alte părți, reușind să cucerească doar Bakhmut. Ofensiva de vară a Ucrainei nu și-a îndeplinit obiectivele, reușind o străpungere maximă de 17 kilometri în Zaporoje pe axa Tokmak, până dincolo de Robotynye, dar a provocat însemnate pierderi rusești, mult mai mari decât ale atacatorilor ucraineni. Ucrainenii au decis să-și facă propriul lor sistem defensiv paralel cu linia Surovikin a rușilor, pentru a-și conserva câștigurile din 2023 și a împiedica o eventuală contraofensivă rusească.
Oricum, ofensiva de iarnă rusă s-a concentrat asupra Avdiivka, un intrând în frontul rusesc din 2014 încoace, care a rezistat cu eroism până acum, dar și în alte puncte, dar cu intensitate mai redusă față de Avdiivka. Rezultatul a fost cucerirea eroicei Marinka, după ce aceasta a rezistat, de asemenea, din 2014. Alte puncte sunt pe frontul de nord, din Luhansk, pe linia Kremina – Svatove, dar și încercările eșuate din sud, din Kherson, de cucerire a capului de pod ucrainean de la Krynky, pe malul stâng al Niprului.
Efortul principal a fost la Avdiivka, de înțeles, deoarece orașul chiar are o importanță strategică. Este un intrând în dispozitivul rusesc foarte aproape de orașul Donetsk, orașul reședință al oblastului cu același nume, practic o suburbie a orașului Donetsk, important centru pentru armata rusă. De aici ucrainenii pot bombarda cu ușurință orașul, chiar și cu piese de artilerie de calibru mic. Poate fi folosit, la un moment dat, ca și o bază de plecare pentru un asalt asupra orașului. Deci, este de înțeles interesul și efortul rușilor pentru a-l cuceri, urmărind învăluirea lui de pe ambele flancuri, din intrândurile pozițiilor rusești care îl înconjoară din trei părți.
Prin cucerirea lui, rușii ar rezolva aceste probleme strategice, ar obține o rectificare a frontului, dar și o bază de plecare pentru un atac în adâncime care ar putea lua Vuhledar din flanc, având în vedere că toate atacurile dinspre sud au eșuat cu pierderi masive pentru ruși, aici fiind cimitirul infanteriei marine rusești, Brigada 155 Infanterie Marină rusă având pierderi de peste 50% din efectiv.
Dar după pierderile imense cu cel mai defavorabil raport (circa 10 la 1, față de 6 la 1 la Bakhmut), rușii au încetinit ritmul, urmărind probabil să se regrupeze pentru noi atacuri. Ori, după aceste pierderi cauzate de asalturile frontale în valuri, fără sens, va mai dura ceva până să poată concentra suficiente resurse pentru asta.
Dar rușii nu urmăresc numai rectificarea frontului, ci și livrarea unei victorii pentru Putin, pentru a-i aduce ceva capital în vederea alegerilor prezidențiale din martie și a mulțumi opinia publică internă. Oricum, problema alegerilor este clară, dar ar arăta mai bine pe plan intern împreună cu o victorie cât de mică pentru ruși, victorie care ar putea fi umflată de propagandă.
Având în vedere că în această configurație și după atâtea pierderi, rușii nu sunt capabili de o ofensivă majoră, care ar urma să spargă liniile ucrainene și să pătrundă în adâncime măcar câteva zeci de kilometri (comparativ cu ofensiva ucraineană de la Harkov, când au fost eliberați peste 6000 de kmp), așa că se mulțumesc cu câștiguri minore sau rectificări ale liniei de front, plus ideea de a pune presiune pe ucraineni ca să nu-i lase să-și concentreze resursele pe anumite direcții. Una ar fi Krynky, am analizat-o amănunțit, ca și altele, în articolul https://karadeniz-press.ro/razboiul-ruso-ucrainean-anul-2023/
Obiectivul strategic al rușilor pentru 2024 este tergiversarea, câștigarea de timp, în ideea că ucrainenii vor obosi și că vesticii se vor sătura de război și vor diminua, sau chiar înceta ajutorul militar și de altă natură acordat Ucrainei. Rușii mizează că anul acesta sunt alegeri în aproape toată UE, și venirea la putere a unor partide pro-ruse ar putea avea acest rezultat. Mai ales, sunt alegeri în SUA, unde o revenire a lui Trump la Casa Albă este văzută de ruși ca o garanție a succesului lor. Chiar generalul Valeri Gherasimov, șeful de stat major al armatei ruse, a declarat în octombrie că ei se așteaptă și sunt pregătiți ca operațiunea lor militară specială din Ucraina să dureze până în 2025. Adică până după instalarea oficială a viitorului președinte la Casa Albă (la 20 ianuarie 2025), care în speranța rușilor ar fi Trump.
Dar rușii au mai avut astfel de speranțe după eșecurile din 2022. Au sperat că europenii vor îngheța de frig în iarna 2022/2023 fiindcă au renunțat la gazul rusesc, așa că vor renunța să ajute Ucraina în schimbul reluării livrărilor de gaz. S-au înșelat, ca și în alte asumpții ale lor. Mai mult, în iarna asta moscoviții și alți cetățeni ruși îngheață din cauza problemelor cu aprovizionarea sau cu infrastructura.
Dar nici în cazul în care Donald Trump ajunge președinte în 2025, nu cred că rușii ar avea motive de bucurie. Ei s-au mai înșelat în cazul Italiei, cu Merloni, dar au avut dreptate în cazul Slovaciei. Dar SUA este cu totul altceva.
Oricare președinte ar ajunge la Casa Albă, va urma niște principii clare de politică externă, și niciun președinte nu va ceda în fața unui inamic declarat (Rusia a declarat în doctrina sa militară cu mai bine de 10 ani în urmă SUA și NATO ca principal inamic), mai ales că nu pierde nici un soldat american sau NATO pentru a slăbi Rusia și a o neutraliza ca amenințare principală pentru următoarele decenii, în perspectiva unui viitor conflict probabil cu China. Astfel, ipotetic vorbind, dacă Iranul ar intra într-un război cu unul dintre vecini, SUA nu l-ar susține pe acesta cu bani și armament, atât timp cât nu-și trimite soldații pe câmpul de luptă? Disputa lui Trump cu europenii ține numai de bani și alocări de resurse, el intrând în conflict cu aceștia (în stilul său nediplomatic) doar cu referire la alocarea de către statele NATO a procentului de 2% din PIB și la faptul că europenii finanțează puterea militară rusă prin cumpărarea gazului și petrolului rusesc, aspect în care se pare că avea dreptate. Dar aceste chestiuni nu mai sunt de actualitate, europenii au renunțat în mare parte la resursele rusești, urmând să renunțe de tot, iar problema înarmării și alocării de resurse pentru apărare este un fapt împlinit sau în curs de îndeplinire pentru majoritatea statelor europene. Iar citatul din discuția cu un lider european în care Trump spune că nu va apăra Europa cred că este scos din context, cred că el a spus că nu o va apăra dacă nu plătește ea însăși pentru apărare și mai continuă să aprovizioneze mașina de război rusească prin achiziționarea de produse rusești.
Ca și dovadă, în 2014, când Rusia a anexat Crimeea și a declanșat conflictul din Donbass, administrația Obama a refuzat să livreze Ucrainei armament letal, ci doar echipamente militare neletale. Trump a fost acela care a decis furnizarea de armament american performant Ucraineni pentru a se apăra în Donbass, el a aprobat livrarea rachetelor FGM-148 Javelin către ucraineni în 2017, rachete care au fost una din cheile victoriei de la Kiev în prima fază a războiului. Cum spunea și George Friedman, președintele SUA are foarte mici grade de libertate în privința strategiei politicii externe, mult mai mici decât președintele unei țări oarecare, deoarece SUA are mulți aliați care ar fi dați peste cap de o schimbare bruscă de strategie și orientare a politicii externe americane, ceea ce ar provoca un cutremur geopolitic major. Ori, nimeni la vârf nu este atât de inconștient, să nu vadă clar interesul american și al blocului vestic. Deci, orice președinte va veni la Casa Albă, va susține Ucraina și speranțele conducerii rusești au prea mici șanse să se adeverească.
Toate aceste speranțe ale rușilor ne amintesc de speranțele lui Hitler și ale germanilor în 1945, că Aliații vor schimba tabăra și se vor lupta cu sovieticii înainte de a cuceri Germania. Sau în armele minune. Dar să revenim la 2024.
Problema susținerii frontului
Rusia a început invazia la 24 februarie 2022 cu circa 200000 de militari ruși, la care se adăugau circa 40000 recrutați din Donbass, respectiv forțele paramilitare ale DPR și LPR (Dontetsk People Republic și Luhansk People Republic). Este clar că au subestimat rezistența ucraineană, se așteptau să fie primiți cu flori, nu cu gloanțe, și și-au supraestimat propriile forțe. Pierderile mari au dus la renunțarea atacului pe axele nordice, manevra pe linii exterioare eșuând lamentabil. S-au concentrat pe sud și sud-est, în Donbass, unde au trimis rezervele din întreg cuprinsul Rusiei, dar, mai ales după pierderile masive în urma contraofensivelor ucrainene de la începutul toamnei în Kherson și Harkov, la 22 septembrie 2022 au fost nevoiți să declare mobilizarea parțială a 300000 de militari. Rezultatul imediat a fost fuga din țară a sute de mii de tineri de vârstă încorporabilă, dar mobilizarea s-a realizat. Ulterior, s-a mers continuu pe ideea mobilizării de voluntari cu promisiuni financiare serioase, care au prins mai ales în regiunile sărace ale Rusiei (majoritare, cu excepția Moscovei și Sankt Petersburgului) care sunt și cele populate majoritar cu etnici non-ruși.
A fost introdus Wagner care a primit inițial permisiunea să recruteze din închisori (să ne amintim, și în conflictul din Transnistria din 1992 rușii au recrutata delicvenți din închisori) unde voluntarilor li se promiteau bani și ștergerea trecutului infracțional. Wagner a recrutat circa 50000 de cetățeni ruși, dar după ce Prigojin a intrat în conflict cu conducerea militară, i s-a interzis asta, în schimb, ministerul apărării a recrutat încă 100000 de deținuți. Cei recrutați de Wagner au sfârșit majoritatea în atacurile disperate de la Bakhmut, iar cei recrutați de ministerul apărării sunt cei din batalioanele Storm-Z de sacrificiu, primul val de atac frontal contra pozițiilor întărite ucrainene. La fel ca și bașibuzucii în armata Imperiului Otoman. Rușii au mai recrutat 22000 din muncitorii din Asia Centrală veniți la muncă în Rusia (mult mai puțin decât sperau), dar se bazează foarte mult pe voluntarii din regiunile sărace din Caucaz sau Siberia, pentru care promisiunile financiare sunt irezistibile, fiind singura șansă de a ieși din sărăcie pentru ei și familiile lor. Ei sunt și foarte neinformați asupra a ceea ce se întâmplă în Ucraina, propaganda și promisiunile arată foarte bine.
Dar cea mai mare problemă este faptul că majoritatea militarilor instruiți și pregătiți au dispărut, ei fiind morți, răniți și dispăruți încă din prima fază a războiului. Locul lor este preluat de aceste completări, voluntari sau rezerviști, care sunt trimiși în prima linie după o instruire sumară sau chiar deloc, nevoia de completări în urma pierderilor este foarte mare, așa că asistăm la o degradare continuă a pregătirii unităților militare rusești. Chiar și unitățile până acum considerate de elită au ajuns să fie formate în mare parte de soldați de umplutură. Este suficient să ne referim la unitățile aeropurtate care au fost decimate la Kiev și Hostomel, sau Brigada 155 Infanterie Marină, decimată la Vuhledar și completată de două ori cu trupe de strânsură.
Atacurile frontale cu pierderi imense își spun cuvântul, unitățile sunt decimate și trebuie completate cu rezerviști fără pregătire, nu este timp pentru pregătirea lor, apoi sunt aruncate din nou în luptă în aceleași atacuri frontale cu pierderi imense, necesitând noi completări urgent, așa că nu este timp pentru instruirea recruților. În comparație, unitățile ucrainene sunt pregătite luni de zile în Occident pe armament occidental înainte de a intra în luptă, Iar la cele din țară, militarii deja cu oarecare experiență din brigăzile teritoriale, de acoperire, trec în brigăzile de manevră, susținând din mers un program de instruire și pregătire.
Foarte dificilă este situația localnicilor din Donbass care sunt recrutați forțat în trupele LNR (republica Luhansk) sau DNR (republica Dontesk), practic aproape toată populația masculină este luată cu forța în armată, pe motiv că dacă vor să scape de stăpânirea ucraineană, trebuie să lupte pentru asta. Tragic este că pierderile acestor unități nici nu sunt reprezentate în statistici.
Problema armamentului este la fel de spinoasă, în ideea că rușii pierd tancuri, vehicule blindate, alte vehicule, artilerie și celelalte într-un ritm mai mare decât produc, chiar dacă economia lor a trecut la cea de război. Producția de armament modern este limitată de lipsa de componente electronice ce veneau din import, dar acum nu mai vin. Ne referim la senzori, componente electronice și altele sub embargou occidental. Este foarte posibil ca să fie aprovizionați în secret cu unele din acestea de către chinezi, dar ritmul în care tancuri și vehicule moderne, inclusiv drone performante, ies de pe linia de producție este net inferior pierderilor. De aceea rușii au trebuit să umble prin depozitele cu echipamente rămase din timpul Războiul Rece, și am ajuns să vedem pe câmpul de luptă tancuri T-62 sau camioane din anii celui de-al doilea război mondial. Pe lângă faptul că acestea nu sunt upgradate necesităților războiului modern, mai au problema uzurii fizice accentuate, ele fiind anterior depozitate în condiții neconforme, uneori sub cerul liber, în stilul comunist de atunci. Am văzut că rușii au ajuns să depindă în mare măsură de dronele iraniene Shahed-3 pentru a lovi în adâncime teritoriul ucrainean.
Uzura echipamentelor pe câmpul de luptă își spune și ea cuvântul. Un singur exemplu, unui tun de 100 mm trebuie să i se schimbe țeava interioară după aproximativ o sută de lovituri. Vă dați seama că acest lucru este imposibil pe frontul ucrainean, astfel că acele tunuri trag cu o precizie îndoielnică și ajung să se defecteze destul de des.
Problema munițiilor este de asemenea una crucială, lipsurile în aprovizionare încep să se vadă, nu numai din cauza țintirii depozitelor de muniții și a convoaielor de aprovizionare de către rachetele HIMARS ucrainene, ci și din cauza faptului că producția nu ține ritmul cu consumul. În primăvara lui 2022, Sieverodonetsk și Popasna, rușii trăgeau 20000 de obuze pe întreg frontul pe zi. La Bakhmut, circa 6000 pe zi. În toamna lui 2023, 3000 pe zi. De aceea au cerut și primit un milion de obuze din Coreea de Nord, dar și acestea au probleme tehnice.
Rușii au problemele lor serioase cu resursele pe frontul din Ucraina, dar, din fericire pentru ucraineni, și le risipesc în atacuri frontale cu pierderi imense ce necesită mult mai multe resurse pentru a fi înlocuite. Iar acestea sunt din ce în ce mai puține și mai proaste, mai ales în calitatea militarilor.
Frontul de acasă
Pentru orice conflict care se prelungește, foarte importantă este susținerea celor de acasă pentru cei de pe front, pentru cauza războiului. Această susținere este direct proporțională cu rezultatele favorabile ale războiului și invers proporțională cu durata lui, numărul de victime și lipsurile provocate acasă de război. Degradarea acestei susțineri apare prin nemulțumiri crescânde care se manifestă sub forma protestelor populației, într-o societate democratică (cum au fost cele din SUA împotriva războiului din Vietnam, deși acolo nu au existat lipsuri cauzate de război), dar într-o societate totalitară ca și cea rusească (fie țaristă, comunistă sau putinistă) protestele sunt excluse și atrag imediata reacție dură a autorităților care arestează, persecută, agresează în forță sau condamnă protestatarii. Așa că aceste nemulțumiri se acumulează, se adună, iar la un moment dat pot răbufni violent în ciuda reacției autorităților, intensitatea acestora pot depăși la un punct capacitatea sau voința de reacție a forțelor de ordine și de aici ies răscoalele și revoluțiile. Avem un caz clar ca și revoluția rusească din martie 1917 soldată cu abdicarea țarului, dar aceasta a fost urmată de lovitura de stat bolșevică din noiembrie care a dus la războiul civil încheiat cu victoria bolșevicilor și cu regimul comunist instaurat până în 1991.
”Rusia a pierdut cel puțin 150 000 de morți. În orice altă țară asemenea pierderi ar fi oprit războiul”, dar nu în Rusia, care ”să fim onești, este un stat feudal în care cea mai ieftină resursă este viața omului. Dar pentru noi… cel mai scump lucru pe care îl avem este poporul nostru” spunea generalul Valery Zaluzhny, comandantul șef al armatei ucrainene pentru The Economist în noiembrie 2022. (vezi https://karadeniz-press.ro/generalul-valery-zaluzhny-comandantul-armatei-ucrainene-despre-situatia-frontului/ )
Ne putem întreba de ce rușii nu se revoltă în fața atâtor pierderi inutile, de ce nu protestează împotriva regimului Putin? De ce mișcările de contestare sunt așa de puține și atât de ușor potolite de forțele de ordine? Doar fiindcă forțele rusești de ordine sunt atât de puternice? Să ne amintim, l-au ajutat și pe Lukashenko să-și păstreze puterea în urma mișcărilor de protest din 2020-2021 din Belarus în urma alegerilor falsificate. Da, sunt foarte puternice și motivate să zdrobească orice manifestare împotriva regimului, dar nu este destul. La o ridicare în masă, nu ar avea cum să facă față sutelor de mii de protestatari, cum nu au făcut față forțele de ordine în cazul Euromaidanului ucrainean în 2013 sau au cedat în revoluția română din decembrie 1989.
Explicația este că încă nu sunt mișcări de masă, ci doar proteste sporadice, ușor de învins, tocmai că nu sunt de masă, sunt cu prea puțini manifestanți și nu sunt peste tot, ci doar din când în când, în anumite localități, fără ca exemplul lor să fie urmat și de nemulțumiții din alte orașe.
Dar de ce? Voi menționa câteva motive.
Mentalitatea rusească
După ieșirea de sub suzeranitatea tătară, Rusia (numită cnezatul Moscovei atunci) s-a extins în toate direcțiile cucerind și subjugând popoare într-un ritm amețitor, Paul Dobrescu spunând în Geopolitica că între 1700 și 1870, deci în 170 de ani, a petrecut 148 de ani în campanii dintre care doar două au fost defensive, înghițind în medie în fiecare an un teritoriu echivalent cu suprafața actuală a Olandei. Această expansiune a fost permanentă, în toate punctele cardinale, și a creat în mintea rusului de rând o mentalitate de cuceritor perpetuu. Chiar dacă înfrângerile militare au dus la pierderea de teritorii, Rusia de fiecare dată a revenit câțiva ani mai târziu cu o poftă și mai mare de cucerire. Mă refer la Rusia ca un titlu generic în care intră toate denumirile din evul mediu până în prezent, fie că vorbim de cnezatul rus, de Rusia imperială, de URSS sau Rusia actuală.
După cum spuneam, acest apetit continuu de cucerire și subjugare a creat în mintea rusului de rând o mentalitate imperială, chiar dacă el, mujicul de rând, trăia într-o sărăcie perpetuă, fiind recrutat de conducătorii absoluți ai Rusiei și trimis ca și carne de tun în toate campaniile de cucerire, el neavând nimic de câștigat ulterior decât jaful de moment. Se întorcea din nou la starea de sclavie medievală sau modernă (colhoznic împilat trimis în Gulag pentru orice vină închipuită sau nu). Singura șansă a lui de a realiza ceva era prin jaful de moment pe spinarea celor cuceriți, după care revenea la vechea lui stare de împilare. Ne mai mirăm de ce azi rușii fură orice din Ucraina, inclusiv mașini de spălat și electrocasnice, este doar o reminiscență și o perpetuare, pe lângă aspectul foarte clar al situației de sărăcie fără speranță în majoritatea provinciilor Rusiei actuale, excepție fiind doar marile orașe Moscova și Sankt Petersburg.
Mai mulți istorici și gânditori au încercat să pătrundă misterul mujicului rus, gata să cucerească și să se jertfească pentru cuceririle Rusiei, dar rămânând la fel de împilat, fără drepturi și fără speranță, într-o sărăcie perpetuă la el acasă. Cred că cel mai bine a pătruns esența Ion Rațiu, de care ne amintim doar ca și personajul cu papion din parlamentul românesc, care a trăit în Marea Britanie și n-a mâncat salam cu soia, uitând că el a fost poate unul dintre cei mai mari geopoliticieni români ai secolului XX, cel puțin de același nivel cu Ion Conea. Ion Rațiu a scris o serie de cărți de geopolitică în perioada Războiului Rece care s-au bucurat de mare trecere în rândul factorilor decizionali occidentali. În una dintre ele, Moscova sfidează lumea, apărută în 1956, el prevede inclusiv războiul din Vietnam și cel din Afghanistan. În această carte de referință Ion Rațiu realizează chintesența rusului de rând, prezentă inclusiv în operele marilor clasici ruși din secolul XIX, care toate sunt pătrunse de firul roșu al ideii că Rusia va arăta lumii de ce este capabilă, și lumea va recunoaște superioritatea rusească. Acest complex de superioritate se găsește inclusiv în pretenția ca Moscova să fie considerată a treia Romă, dar mai ales a avut mari și permanente reverberații în sufletul mujicului rus, dublate în timpurile actuale de o permanentă propagandă care atinge tocmai această coardă sensibilă a sufletului rușilor. Ion Rațiu dă o concluzie sumbră și valabilă și în ziua de astăzi: rusului de rând nu-i pasă dacă trăiește în cea mai neagră mizerie, atâta timp cât are două lucruri asigurate: sticla de votcă și conștiința că Rusia este o mare putere. Cu un astfel de popor, conducerea autocratică poate face orice, poate să-l arunce în război cu mâinile goale contra tancurilor, atâta timp cât îi asigură sticla de votcă și conștiința că Rusia e o mare putere respectată în întreaga lume.
Privind prin această perspectivă, putem înțelege mai ușor ultimele rezultate ale sondajului Centrului Levada, conform căruia, după 20 de luni de război, susținerea puternică pentru acesta a scăzut de la aproape 80% la ceva peste 50%. Dar rămâne mare, fiindcă mai există un procent reprezentativ care susțin războiul, dar nu în mare măsură. Motivația principală rămâne ideea că dacă tot au pierdut cât au pierdut, măcar să se aleagă cu ceva, respectiv câteva cuceriri teritoriale. Trebuie spus că sondajul poate fi contaminat de faptul că, deși este anonim, mulți ruși se tem să își exprime opțiunile proprii de teama represaliilor. Dar, oricum, sondajul este suficient de reprezentativ pentru a exprima în clar această mentalitate de cuceritori, de superioritate a rușilor care trebuie să își impună voința asupra vecinilor și, de ce nu, asupra întregii lumi. Sticla de votcă și conștiința că Rusia este o mare putere, respectată și temută pe întreg globul.
Lipsurile
Sancțiunile economice, plecarea companiilor occidentale, toate măsurile de izolare economică, comercială, diplomatică, inclusiv la nivelul sportului, nu au avut cum să nu se lase cu efecte grave asupra economiei rusești. Renunțarea la materiile prime rusești de către Occident a avut efecte majore, China și alte state nu au avut cum să preia, tehnic și logistic, întregul surplus rămas nevândut. La nivelul cetățeanului de rând a început să resimtă lipsa a tot mai multe produse de consum comune, dar și esențiale. Penuria de bunuri și produse de larg consum este reală, oricât ar încerca propaganda să ascundă aceste lucruri. Nu vă luați după datele de la Banca Mondială, care spun că economia rusă a scăzut în 2022 doar cu 2 sau 3%, acestea sunt datele furnizate de către Rusia pe care nimeni nu le poate verifica. Este exact ca și în economia noastră socialistă, aveam producții record la hectar pe hârtie, dar pâinea și produsele de bază (făină, zahăr, ulei și altele) erau raționalizate în majoritatea localităților din țară. Starea reală a economiei rusești este mult mai gravă decât o prezintă propaganda. La asta se adaugă șomajul în creștere, prin pierderea locurilor de muncă în urma plecării companiilor occidentale.
Desigur, Rusia a trecut la economia de război, se zice, dar aceasta nu poate absorbi nici pe departe întreaga forță de muncă disponibilizată. Iar banii disponibili merg către industria de război și către plățile militarilor care sunt atrași spre voluntariat cu promisiunea unor salarii mult peste medie, așa că pentru rusul de rând nu rămâne nimic.
Chestiunea este că încă Rusia mai are bani, timp de 30 de ani a aprovizionat Occidentul cu petrol, gaze și materii prime, iar banii nu prea au ajuns la populație, programele de dezvoltare în regiunile rurale sunt inexistente, iar corupția a atins cote inimaginabile (șpaga la construirea de facilități pentru Olimpiada de la Soci a ajuns la 80%, la noi se lua 10%, ca de exemplu Sorin Oprescu). Ca să ne dăm seama de nivelul sumelor încasate de Rusia și sifonate de oligarhi, în urma sancțiunilor au fost înghețate active rusești în băncile occidentale în valoare de sute de miliarde de dolari, spre comparație PIB-ul României, adică tot ce produce România într-un an, este de 284 miliarde de dolari.
Dar evidența problemelor economice ale Rusiei se văd în inflație, curs de schimb și lipsurile tot mai evidente la populație. Dar acesta nu este un factor care să ducă la o revoltă în masă, trebuie să ne amintim că populația rusă este obișnuită cu lipsurile, a trăit cu ele în toată istoria, mai ales în comunism, dar și în post-comunism. Deci rușii sunt obișnuiți cu lipsurile, important este pentru ei, cum spuneam mai sus, că Rusia este o mare putere. Și să aibă votca cu care să uite de restul.
Pierderile
Americanii au pierdut în Vietnam, în 12 ani de război (1963-1975) 58000 de morți și 300000 de răniți, dar nu au participat efectiv în toți acești ani, retrăgându-și treptat efectivele din cauza protestelor de acasă. În Irak (2003-2011) au avut 4420 de morți, în Afghanistan (2001-2021) 2400 de morți.
Rușii au pierdut (oficial) în Afghanistan (1979-1989) 14500 de morți și 58000 de răniți. În primul război cecen (1994-1996) au pierdut 5700 de morți (estimare rusă) sau 14000 de morți (estimare independentă). În al doilea război cecen, faza activă (1999-2000, 9 luni de război) au pierdut 6000 de morți (sursă rusă) sau între 9000 și 11000 de morți (surse independente).
În Ucraina, până la sfârșitul lui 2023, în mai puțin de doi ani de război, respectiv 20 de luni, au pierdut între 120000 și 250000 de morți. Numărul răniților este cel puțin triplu, iar al dispăruților de ordinul zecilor de mii, unii dintre ei prizonieri, dar majoritatea nu.
Ori, aceste pierderi nu se compară cu nimic din toate războaiele duse de Rusia după cel de-al doilea război mondial. Se pot raporta doar la primul și al doilea război mondial, când pierderile rușilor (și ale altora) au fost de ordinul milioanelor. În primul război mondial, rușii s-au revoltat în 1917, după trei ani de război, din cauza lipsurilor de acasă și a pierderilor enorme. Nu a fost un caz unic, s-au revoltat și soldații francezi de pe Frontul de Vest, tot în 1917, dar conducerea militară franceză a reacționat, a pronunțat câteva condamnări și a îmbunătățit condițiile soldaților din prima linie, inclusiv introducând rotația trupelor după un anumit număr de zile petrecute în linia întâi. La ruși era prea târziu, l-au dat jos pe țar, apoi în haosul creat bolșevicii au preluat puterea după un îndelungat și sângeros război civil (1918-1922) care a produs cinci milioane de victime.
Dar, la ora actuală, deși au pierderi mari și resimt lipsuri, rușii nu se revoltă, încă situația nu este suficient de coaptă pentru revoltă în Rusia, încă lipsurile nu sunt suficient de mari și îndelungate (rușii sun obișnuiți cu lipsurile), iar pierderile nu sunt percepute la adevărata lor amploare. Deci, revolta lui Prigojin și marșul lui spre Moscova a fost prematur, dacă el s-a bazat cumva și pe o ridicare a rușilor. În plus, mai apare și tendința rușilor spre mentalitate imperială, refacerea imperiului, chiar dacă asta implică costuri. Iar, după cum spuneam, rușii încă nu percep amploarea pierderilor, vor trebui să mia piardă cel puțin câteva zeci de mii de militari și ca războiul să ajungă la ei, să-l simtă.
Nu percep amploarea pierderilor din mai multe motive:
1. Sunt obișnuiți cu pierderile de militari și în timp de pace. E suficient să ne amintim de tragedia submarinului Kursk în 2000, sau mai reprezentativ, pierderile anuale ale militarilor ruși în timp de pace. Jurnalista Ana Politovskaia (ucisă în 2007 prin împușcare în fața blocului ei, de ziua lui Putin, de către doi FSB-iști), a făcut o statistică și a concluzionat că forțele armate ruse pierd anual, în timp de pace, circa cinci sute de soldați. Sunt morți în accidente, cele mai multe de muncă, fiind folosiți la munci grele, neplătite, fiindcă comandanții de unități îi închiriază pur și simplu la negru către firmele de construcții sau de altă natură, dar un procent important sunt recruții uciși de către ”veterani”, adică soldații cu vechime, care îi ucid în bătaie sau în urma abuzurilor. O rată importantă este cea a sinuciderilor din aceste cauze. Deci, psihologic vorbind, opinia publică rusă este obișnuită să piardă militari pe timp de pace, ce să mai vorbim pe timp de război.
2. Nu se cunoaște numărul exact, nici măcar aproximativ, al morților în războiul din Ucraina. Rușii nu prea își ridică morții de pe câmpul de luptă. Nu numai din comoditate, sau al numărului ridicat al acestora. Dacă un mort este ridicat de pe câmpul de luptă, el trebuie identificat și aparținătorii acestuia, rudele, părinți, frați, soție, copii, sunt anunțați de faptul că a murit, ceea ce produce durere și revoltă în rândul acestora. Dar dacă este declarat doar dispărut, mai există o speranță de care rudele se agață ca înecatul de un fir de pai. Ei speră ca, mai devreme sau mai târziu, să primească vești de la cel dispărut, fie că e rănit sau e prizonier, deși majoritatea celor dispăruți zac și putrezesc undeva pe pământul Ucrainei. Deci, mulți sunt dați dispăruți, deși sunt morți și nerevendicați de autorități, dar familiile lor mai speră. Sunt unii părinți care încă mai speră să apară copilul lor dat dispărut pe crucișătorul Moskva, scufundat la 14 aprilie 2022. Astfel, revolta justificată este înlocuită de speranță și va rămâne multă vreme așa.
3. Majoritatea celor trimiși în prima linie a războiului din Ucraina sunt din republicile îndepărtate, izolate și sărace ale Rusiei, și din etniile non-ruse. În aceste regiuni speranța de viață este redusă, din cauza condițiilor grele de viață și a alcoolismului, de acea sunt mai ușor de recrutat din aceste medii. Iar dacă cineva este declarat mort, familia se mulțumește cu ceva compensații, oricum condițiile de viață sunt dure acolo. Și dacă într-un sat dintr-o regiune a Siberiei sunt trei, cinci, sau zece morți, iar în alt sat tot pe atâta, familiile degeaba se revoltă, nu pot face nimic, sunt izolați și puțini. Altfel ar fi fost situația dacă într-un cartier dintr-un oraș mai răsărit, dacă câteva zeci de familii ar pierde pe cineva drag într-un război îndepărtat și fără sens. De aceea autoritățile rusești nu recrutează din Moscova sau Sankt Petersburg, deoarece acestea au potențial de revoltă ridicat, față de regiunea Tula sau alta de prin îndepărtata Siberie.
Totuși, vedem că potențial de revoltă există, cum a fost cazul în Bashkortostan, în Asia Centrală, în 17 ianuarie, când 1500 de protestatari au înfruntat forțele de ordine la minus 20 de grade în urma condamnării activistului de mediu Fail Alsynov la patru ani închisoare într-un proces considerat politic. Au fost operate zeci de arestări și protestul înăbușit, dar vedem că potențial există.
Rușii nu realizează că sunt în război
Pentru rusul de rând, războiul din Ucraina practic nu există. Mai aude ceva la știri despre operațiunea militară specială din Ucraina (special denumită așa) și pentru el sună ca și intervenția rusă din Siria, undeva departe, ceva ce nu-l afectează direct. A crescut șomajul, au dispărut produse de pe rafturi, încep să lipsească multe, viața e mai grea, s-a întețit goana după cele necesare. Dar rușii sunt obișnuiți cu lipsurile încă din timpul comunismului sau în ultimul deceniu al secolului trecut, apoi crizele din 1998 sau din anii 2000, este ceva obișnuit pentru ei. Mai aud că a murit în Ucraina fiul vecinului sau că încă câțiva sunt dispăruți. Vărul celuilalt vecinul s-a întors fără un picior, dar asta e. Sunt alte probleme.
Rusul de rând nu vede clădiri civile lovite de bombe, nu aude șuierul rachetelor și dronelor ce își caută victimele, nu ajută la scoaterea morților de sub dărâmături. Pentru el războiul este ceva abstract, ceva depărtat, de care mai aude ceva la știri, toate pozitive care spun cum rușii bat pe toată lumea, află tot de la știri că e în război cu NATO, dar asta nu îl afectează cu nimic. Doar că viața este ceva mai complicată, un aspect normal cu care s-a obișnuit. Nu vede coloane de refugiați ce fug din calea războiului, nu este el însuși nevoit să își scoată câte ceva din casa bombardată ca să ia drumul pribegiei. Nu și-a scos cu mâinile lui copilul însângerat de sub ruine, nu și-a căutat mama sau soția prin holurile bombardate ale spitalelor, nu s-a ascuns într-un șanț când vuietul unei rachete a trecut pe deasupra lui.
Pentru el, așa ceva nu există. Nu există război, ci doar o operațiune militară specială în Ucraina, pentru denazificarea acestei țări care se opune în mod absurd protecției frățești a Rusiei. Nu există victime în Ucraina, nici copii uciși, femei schilodite, bătrâni bombardați, nu există nici fete și femei violate și ucise la Bucha și Irpin, e doar propagandă occidentală, a occidentului decadent și a NATO, dușmanii lui. De ce ucrainenii încă luptă e un paradox și o absurditate pentru el, rusul de rând, cum să te opui fratelui mai mare care îți vrea doar binele?
În schimb, pentru ucraineni tot ceea ce am scris mai sus este realitatea de zi cu zi. Indiferent unde ai fi, pe linia frontului sau la sute de kilometri în spate, într-un oraș populat sau un sat izolat, oricând te poți aștepta să fi lovit de o rachetă sau de o dronă iraniană Shahed. În orice clipă îți poți vedea casa transformată în ruine incendiate, familia ucisă sau schilodită, în orice clipă te poți trezi într-o bubuitură intensă și să îți vezi brațul sau piciorul însângerat aruncat la un metru de tine. Dacă ai norocul, între ghilimele, să te trezești să le vezi.
Aceasta e diferența, ucrainenii știu că sunt în război, rușii nu realizează asta. Și rușii sunt împiedicați să realizeze asta chiar de către cei despre care spun că sunt în război cu ei, respectiv SUA și NATO. Aceștia nu au dotat trupele ucrainene cu rachete cu rază mare de acțiune pentru ca nu cumva ucrainenii să lovească teritoriul Rusiei, și acest fel să escaladeze conflictul. Pare ciudat și ipocrit, dar asta e politica.
Până acum ucrainenii au folosit rachetele occidentale doar pentru a lovi obiective militare doar din teritoriul ocupat, inclusiv Crimeea. Loviturile lor în interiorul teritoriului rusesc au fost făcute de către sabotori care au țintit strict obiective militare, evitând cu grijă cele civile, spre deosebire de ruși care și-au făcut un obicei prin a ținti civili. Tot ce a fost lovit de ucraineni în interiorul Rusiei au fost depozite de combustibil la Belgorod, fabrici de muniții sau depozite, inclusiv la Moscova și Sankt Petersburg, sau sediile FSB-ului, și acestea noaptea, pentru a evita existența victimelor nevinovate. Nu au țintit blocuri sau cartiere de locuințe.
Dar dacă ar avea în dotare rachete occidentale cu rază lungă sau medie de acțiune, capabile să lovească Moscova, și ar anunța public că, în cazul în care rușii lovesc obiective civile din Kiev, ar riposta în aceeași măsură asupra Moscovei, credeți că rușii ar mai bombarda civilii din Kiev?
Eu sunt convins că nu, deoarece Putin, în ciuda bravadei sale, este un tip fricos. Îi e frică de o revoltă sau puci din interior, în primul rând, iar un tir de rachete asupra Moscovei ar fi catalizatorul unei astfel de acțiuni. Nici nu trebuie ca ucrainenii să lovească Moscova, trebuie doar să declare public că o vor face.
Există și un precedent. La sfârșitul lui 2022 exista teama că Rusia va utiliza o bombă nucleară tactică împotriva Ucrainei. Bomba nucleară tactică este una cu putere mai mică destinată să lovească un sector de front, cu efecte limitate pe o rază de câțiva zeci de kilometri, efectul fiind mult mai redus față de o bombă nucleară clasică. Adică vor exista radiații, dar limitate. NATO a reacționat public, spunând că în cazul în care Rusia se va folosi de armament nuclear, nu va răspunde nuclear, dar va reacționa militar, fie va scufunda tot ce înseamnă flota rusă a Mării Negre, fie va distruge toate trupele ruse de pe teritoriul Ucrainei.
Dar occidentalii încă ezită ca să nu escaladeze conflictul, în timp ce rușii atacă civili, iar cetățeanul rus habar nu are că e în război.
Rușii nu realizează când au pierdut
Există multe cazuri în istorie, când armatele sunt înfrânte și se încheie pace, dar, de multe ori, pacea încheiată poartă în ea semințele războiului viitor. De ce, se întreabă mulți istorici și analiști. Armata poate fi înfrântă, dar populația nu realizează asta. Cel mai cunoscut caz este cel din 1918, armata germană a fost înfrântă pe câmpul de luptă, a existat armistițiul de la Compiègne din 11 noiembrie 1918, prin care Germania a capitulat. Dar populația germană nu a realizat că a pierdut, nu a simțit înfrângerea pe pielea ei. De aceea a considerat că, în ciuda sacrificiilor, a fost înjunghiată pe la spate, că de fapt a fost o trădare care a dus la capitulare. Că ei nu au pierdut războiul, ci că armata a capitulat în urma unei trădări a politicienilor. Această mentalitate a fost perpetuată de-a lungul anilor, așa că dorința de revanșă și de reparare a acestei nedreptăți a dus la ascensiunea lui Hitler și la ceea ce a urmat, respectiv al doilea război mondial. Hitler nu ar fi câștigat puterea deplină și nu ar putut face ce a făcut fără sprijinul total, măcar în prima fază, al poporului german.
Ideea este că în 1918 germanii nu au realizat că au pierdut războiul, au crezut că este o trădare, o lovitură pe la spate a politicienilor. De ce? Fiindcă ei nu au văzut nici un soldat aliat, nu au văzut vreun oraș german ocupat de puterile aliate, nu au simțit ce însemnă ocupația militară ce vine după înfrângerea militară. În 1918 Germania nu a fost ocupată de trupele aliate, germanul de rând nu a văzut patrule formate din soldați aliați pe străzi, nici puncte de control la intersecții. Nu au fost proclamații ale trupelor de ocupație, fiindcă nu au fost trupe de ocupație. Germanul de rând nu a văzut cum arată un soldat aliat învingător, doar a auzit că au pierdut. Este normal că s-a simțit trădat, a făcut sacrificii, și-a trimis copiii la război, apoi află că au pierdut, dar el nu realizează asta, nu există ocupație ca rezultat al înfrângerii.
Alt caz, în 2003 americanii și englezii cuceresc Irakul. Armata irakiană se prăbușește, urmează un vid de putere. Președintele George W. Bush, în loc să suplimenteze trupele pentru a asigura o ocupație temporară, dar deplină, a Irakului, a retras trupele lăsând prea puține trupe de ocupație, astfel că irakienii nici nu au realizat că sunt sub ocupație, în sensul că majoritatea irakienilor nu au văzut cum arată un soldat ocupant. De aici a urmat insurgența, peste care s-au suprapus conflictele etnice și religioase, plus implicarea Al-Queda cu rezultatele pe care el știm.
Opusul este ocupația militară în urma înfrângerii, așa cum s-a petrecut în Germania și Japonia în 1945. Aceste două țări înfrânte au fost sub ocupație câțiva ani, fiecare german și japonez a realizat asta, la tot pasul erau militari aliați, întreaga activitate se desfășura sub supravegherea acestora. Liderii acestor țări au fost judecați pentru crime de război, străzile erau patrulate de soldații aliați, ordinea era asigurată tot de aceștia. Germanul și japonezul de rând au înțeles și au văzut că au fost înfrânți.
URSS/Rusia a pierdut Războiul Rece, dar nici un soldat NATO nu a patrulat pe străzile din URSS/Rusia ca să se vadă clar cine a câștigat războiul. Nu a existat vreo ocupație, doar URSS s-a rupt în cincisprezece republici. Mai mult, niciodată în istorie nu a existat o astfel de asistență financiară de la învingător la învins ca și cea acordată de Occident Rusiei și statelor succesoare. Dar, rusul de rând nu a realizat că a fost învins, nu a văzut trupele învingătoare mărșăluind în Moscova, de aceea a considerat și consideră că a fost o trădare, au pierdut imperiul prin trădare. Iar Vladimir Putin i-a promis, la fel ca și Hitler în anii 30, că va repara și răzbuna această trădare.
Ori, și dacă mâine sau peste câteva luni sau ani, Rusia se va recunoaște înfrântă și se va retrage din Ucraina, peste douăzeci de ani sau mai puțin va reveni tot mai revanșardă, fiindcă rusul de rând nu acceptă că a fost învins, fiindcă el nu a cunoscut înfrângerea pe propria piele, fiindcă el trăiește doar cu ideea că Rusia este o mare putere, dacă i se asigură sticla de votcă. Singura modalitate prin care rușii să conștientizeze că au pierdut este ocupația militară până la Urali, inclusiv a Moscovei și Sankt Petersburgului, aspect imposibil fără un război deschis Rusia – NATO. În consecință va trebui să ne așteptăm în continuare la o amenințare permanentă din partea Rusiei.
Concluzii
Rușii abordează anul 2024 tergiversând, trăgând de timp până după alegerile din UE și SUA, pentru asta atacă în valuri anumite puncte de front fără intenția de a-l rupe, ci mai degrabă de a face rectificări sau a fixa și uza trupele ucrainene. Speranța lor este slăbirea ajutorului occidental în uram unor schimbări politice în Occident în urma alegerilor, astfel s-ar eroda încrederea ucrainenilor și ar putea ceda pretențiilor ruse, care sunt mult mai mici față de februarie 2022. Rușii s-ar mulțumi cu o schimbare de putere la Kiev și cu recunoașterea anexării celor patru provincii.
Singura modalitate prin care rușii ar putea forța o ofensivă majoră, în afara prăbușirii ucrainenilor, este o mobilizare generală. Aspect imposibil, chiar după alegerea lui Putin din martie, deoarece declararea mobilizării generale ar fi recunoașterea faptului că politica lui Putin e greșită, și concomitent i-ar face pe ruși să simtă războiul pe propria piele, anulând brusc cele spuse mai sus. Iar mobilizarea și înarmarea maselor se poate întoarce împotriva conducerii, dacă motivația nu este bună.
Oricum, rușii încep să aibă probleme cu veteranii veniți din acest război, care nu se adaptează vieții civile (erau mult mai bine plătiți) și au tendința să se alăture grupărilor criminale, dar mai grav ar fi să se alăture mișcărilor separatiste, având în vedere că majoritatea sunt etnici non-ruși din regiunile îndepărtate. URSS a avut probleme mari cu veteranii din Afghanistan, așa numiții afghany, care nu se puteau integra. Acum, veteranii din Ucraina sunt mult mai mulți, și problemele sunt doar la început.
În concluzie, chiar dacă tergiversarea pare o strategie care îi avantajează pe ruși, pe termen mediu s-ar putea dovedi o sabie cu două tăișuri, frustrările și nemulțumirile din societatea rusă (în urma lipsurilor, pierderilor etc.) se acumulează treptat și după ce ating un prag critic, pot exploda pe neașteptate la o simplă scânteie. Iar această scânteie poate fi orice, odată atinsă masa critică de nemulțumire, chiar și un protest împotriva arestării unui activist.
Deci, ca să nu riște o prăbușire din interior, Rusia va trebui să abordeze situația cu maximă precauțiune, având grijă cât de mult o întinde cu tergiversarea. Dar, la ora actuală, alte soluții nu prea are.
