După februarie 2022, Republica Moldova a avut probleme cu alimentarea cu gaze și energie electrică. Moldovenii s-au confruntat inclusiv cu perioade în care nu au avut nici energie electrică, nici gaze. În noiembrie 2022, România asigura 90% din consumul de energie electrică a Republicii Molodva.
În actuala stare de fapt, când armata Federației Ruse se află în ofensivă și căștigă teren, Statele Unite a suspendat, sperăm temporar, ajutorul în arme și muniții și statele Uniunii Europene, al doilea contributor la apărarea Ucrainei, trece încet – încet către o economie de război, fabricând sau cumpărând armament și muniție și când decidenți sau foști decidenți atenționează asupra escaladării conflictului, Republica Moldova este considerată ca următoarea victimă a Federației Ruse. Secretarul General Adjuct, domnul Mircea Geoană, în cadrul unei întâlniri cu vicepremierul moldovean, Mihai Păpușoi și ministrului de externe, Anatolie Nosatîi, au ajuns la concluzia că „Republica Moldova trebuie să-și întărească capacitățile de reziliență și apărare pentru a garanta siguranța și stabilitatea cetățenilor săi.” România a ajutat Republica Moldova cu furnizarea de gaze și energie electrică și încercă să o lege la sistemele și piețele de energie europene.
În decembrie 2023 operatorul pieței de energie din România, OPCOM, a hotărât ca să-și deschidă o subsidiară în Republica Moldova. Această nouă companie va deschide piața moldovenească de energie electrică și gaze naturale către Uniunea Europeană și este urmare a semnării unui Memorandum de Înțelegere între cele două state care întărește colaborarea celor două state în realizarea de proiecte strategice.
Noua companie se numește OPEM, va fi singurul operator al pieței de energie de la Chișinău, are un capital social de 500.000 lei moldovenești și va fi funcționala în 2024. Nu putem contesta experiența de peste 23 de ani a OPCOM și a companiei mamă Transelectrica, dar avem două provocări.
Primo! Cum va funcționa piața de gaze în Republica Moldova, atât timp cât piața românească este nefuncțională?
În primul rând trebuie să menționăm că în compania de transport de gaze naturale, care este și interconectarea cu România, Vestmoldtransgaz, acționar majoritar este transportatorului român Transgaz iar BERD are 25% din acțiuni. Această achiziție de statul moldovenesc a spart monopolul Moldova gaz, unde acționariatul majoritar este al Gazprom, 50% direct și 13,44% prin autoritățile transnistrene.
OPCOM are o piață de gaze nefuncțională. Am luat aleatoriu rezultatele mai multor zile din această piață și rezultatul a fost același: nimic! Nu credem că s-ar fi realizat vreodată vreo tranzacție pe gaze pe piața OPCOM.
Fig. 1 – Lipsa tranzacțiilor din piața de gaze naturale de pe OPCOM în data de 15.12.2023 (sursa: OPCOM)
Singura piață națională de gaze cât de cât funcțională este cea de la Bursa Română de Mărfuri (BRM). Deci ne-am îndreptat către ea pentru a vedea rezultatele din aceeași dată:
Fig. 2 – Rezultatele pieței de gaze naturale de pe OPCOM în data de 15.12.2023 (sursa: BRM)
Dar nici această piață nu este reprezentativă, deoarece între 15 noiembrie și 22 decembrie nu s-a înregistrat nici o tranzacție. Și Bursa de Mărfuri bucureșteană s-a plâns că în ultimile luni, tranzacțiile au scăzut până la 25% din cât au fost înainte de agresiunea rusească asupra Ucrainei.
Fig. 3 – Tranzactiile inregistrate la BRM intre 20.11.2023 și 21.12.2023 (sursa: BRM)
Motivarea acestei disfuncționalități este explicată prin faptul că în România avem doi mari producători de gaze naturale care dețin peste 96% din piață (Romgaz si Petrom), restul de 4% fiind reprezentate de câțiva mici producători și de importatori. Cu alte cuvinte, contractele sunt bilaterale și doar se anunță operatorului de sistem, Transgaz. În Republica Moldova nu există producție de gaze, aceasta bazându-se doar pe importuri. Cum importurile din Federația Rusă, adica prin conductele ucrainiene, nu se mai fac, tot importul de gaze se face prin România.
Fig. 4 – Traseele de conducte de gaz din Republica Moldova (sursa: e-ntsog.eu)
Chișinaul ar putea primi gaze prin două rute, cea de la Ungheni și cea prin Regiunea Odesa a Ucrainei. Conform datelor Transgaz, capacitatea de import conductei spre Chișinău este de 1,88 mmc / an.
Mai exista o cale, cea prin conducta care traversează Dobrogea către Ucraina și care trece prin Republica Moldova.
Prin Negru Voda capacitatea este de 5,5 mmc / an. Aici avem interconectarea cu Ucraina, cu capacitatea de export de 4,12 mmc / an. Aceasta este în stare de funcționare dar pentru aceasta nu este contractată nici o cantitate de gaz, conform datelor Transgaz.
Cu alte cuvinte, potențialul de interconectare dintre România și Republica Moldova este de 7 mmc / an, cu mult peste necesitățile consumatorilor de dincolo de Prut și cu potențial de a ajuta Ucraina. Într-un an fără temperaturi scăzute în perioada iernii, necesarul de consum este de 1 mmc / an. Deci Republica Moldova poate să-și dezvolte industria cu aceste capacități de interconectare. Pe timpul iernii, chiar dacă România nu ar avea necesarul de gaze zilnic, depozitele românesti și capacitățile de extracție fiind prea mici pentru un consum mare, există posibilitatea ca necesarul să fie asigurat din Bulgaria – Grecia, ori din Bulgaria – Turcia.
Fig. 7 – Interconexiunea Bulgaria – România 6,4 mmc / an (sursa: E-ntsog.eu)Fig. 8 – Interconexiunea Grecia – Bulgaria 3,7 mmc / an (sursa: E-ntsog.eu)Fig. 9 – Interconexiunea Turcia – Bulgaria 20 mmc / an (sursa: E-ntsog.eu)
Adunăm: Bulgaria se poate aproviziona din Turcia cu 20 mmc / an și din Grecia cu 6 mmc / an. Necesarul de consum anual al Bulgariei este de 3 mmc / an. Rezultă că Bulgaria poate tranzita către România, Serbia și Macedonia de Nord aproximativ 23 mmc / an.
Într-un viitor apropiat Romgazul și Transgazul au anunțat că vor dezvolta exploatarea de la Caragele, care are un potențial de 30 miliarde metri cubi. Cu alte cuvinte, în funcție de cât de mare va fi producția și transportul de gaze din acest perimetru, există posibilitatea ca necesarul de consum al Romaniei și Republicii Moldova să fie acoperit numai din producția de gaze naturale românești. Și nu am discutat de Neptun Deep.
Secundo! Cum va funcționa piața moldovenească de energie electrică atât timp cât piața din România este o piață scumpă și prost organizată.
Sistemul electro-energetic moldovenesc este format din câteva termocentrale (CET 1 și CET 2 Chișinau și CET Bălți) ce au o capacitate de 341,4 MW și o mică hidrocentrală pe Nistru, la Costești de 16 MW. La acestea se adugă capacitățile transnistrene de 2616 MW pe care nu se poate miza și capacitățile de regenerabile, deci intermitente, eoliene de 130,6 MW, solare de 84,77 MW și pe biogaz de 7 MW.
Conform datelor oficiale, moldovenii își asigură consumul în proporție de aproximativ 22%. Restul provine din termocentralele din Transnistria, Ucraina și România. Termocentralele transnistrene nu au gazul / păcura / cărbunele necesare de a produce energie electrică, deci nu se poate miza pe acestea. Nici Ucraina nu poate garanta un export continuu și sigur de energie electrică, singura siguranță în alimentare oferind-o România.
Fig. 10 – Rețelele de transport de energie electrică România – Republica Moldova (Sursa: entso-e.eu)
Interconectarea fizică există, chit că este destul de precară, prin Ucraina,
În planurile Transelectrica și Moldelectrica, compania de transport de energie electrică moldovenească, sunt proiectate mai multe interconexiuni care sigur se vor finaliza cât mai curând.
Fig, 11 – Planul de interconectare România – Republica Moldova (Sursa: Moldelectrica)Fig. 12 – Harta interconectării electrice România – Republica Moldova (Sursa: Transelectrica)
După conectarea liniilor de transport mai trebuie realizată și interconectarea piețelor, România supunându-se legislației europene și făcând parte din ENTSO-E, Rețeaua Europeană a Operatorilor de Sisteme de Transport, din care fac parte 39 de operatori din 35 de țări.
OPCOM, începând din vara lui 2022 este piață reglementată prin MACEE – mecanismul de achiziție centralizată a energiei electrice și pe această piață există mai puțin de 30 de producători și furnizori activi din totalul de 79. MACEE funcționează din 2022 după modelul pieței cu un singur cumpărător. Cu alte cuvinte există producătorii (din cărbune – cei mai scumpi, din gaze, din nuclear, hidro, eolian și solar – considerat cel mai ieftin) care ofertează pe aceeași piață împreună cu furnizorii (brokerii). OPCOM, în calitate de achizitor unic, cumpără energia electrică de la producători și o vinde cumpărătorilor la prețul de 450 lei/MWh.
Nu este un sistem perfect, câțiva furnizori fiind amendați de ANRE-ul românesc pentru înțelegeri în piață, despre care se spune că ar fi dus la creșterea artificială a prețurilor.
Cunoscând prețurile de achiziție a energiei electrice din Republica Molodva:
Fig. 13. – Prețurile energiei electrice din Republica Moldova (în MDL) (Sursa: blogul lui Veceslav Ioniță)
Făcând conversia din RON în MDL, aflăm că prețul de achiziție din piața românească reglementată va fi de 1,741 MDL / KWh, mult mai mic decât celelalte prețuri, ceea ce este clar un mare avantaj pentru consumatorii moldoveni.
Cu alte cuvinte, consumatorii moldoveni nu au de ce să se teamă de inteconectarea cu piețele energetice românești până în luna martie 2025, dată când va fi scos mecanismul de achiziție centralizată a energiei electrice.
Întrebări însă rămân: Încă Republica Moldova nu este integrata în Uniunea Europeană, deci producția de energie electrică pe gaz nu este penalizată cu certificatele de CO2, asta însemnând că România ar putea investi și în capacități de producție de energie electrică mai ieftină, din care ar putea fi consumată în Moldova și cealaltă parte importată în România.
Războiul ruso-ucrainean, pe care Moscova continuă să-l numească operațiune militară specială, intră în al treilea an fără vreo perspectivă de a se încheia favorabil pentru ruși într-un viitor previzibil. Această situație de uzură militară și economică nu are cum să nu își pună amprenta asupra capacității Moscovei de a juca un rol important, de mare putere, în regiuni cheie care contează pentru a accede sau a menține un astfel de statut. Mai mult, scăderea influenței Rusiei în exterior devine tot mai vizibilă și mai pregnantă, iar continuarea acestei situații va ajunge să pună probleme mari chiar pentru Rusia și stabilitatea ei internă.
Desigur, Rusia și-a pierdut tot ce însemnă credibilitate și influență în întregul Occident, dar am vorbit și despre modul în care chiar și aliații apropiați ai Rusiei au început să îți pună problema unei reorientări geopolitice strategice, de exemplu Armenia, profund dezamăgită de pasivitatea Rusiei, aliatul ei tradițional, în cursul războiului cu Azerbaidjanul care s-a încheiat în 2023 cu cedarea totală a enclavei Nagorno-Karabah. (vezi https://karadeniz-press.ro/dilema-armeniei-si-mutatiile-geopolitice-din-caucazul-de-sud/)
Dar, prinsă în conflictul cu Ucraina care îi absoarbe toate resursele, Rusia a făcut pași mari greșiți în Orientul Mijlociu, o regiune deosebit de complexă unde se întâlnesc și se confruntă interesele tuturor marilor puteri sau ale celor care tind să acceadă la acest statut, sau, în cazul Rusiei, cei care vor să și-l mențină.
Faptul că a îmbrățișat public imediat cauza Hamas în urma atacului acestei organizații asupra Israelului la 7 octombrie 2023 nu a făcut altceva decât să îi distrugă relațiile de lungă durată cu Israelul, relații cu suișuri și coborâșuri, dar cel puțin existau, exista o platformă de discuții, de negocieri. Iar gestul Moscovei a anulat total un efort diplomatic de decenii.
Desigur, Rusiei îi convine de minune acțiunea Hamas, pe motiv că distrage atenția lumii de la conflictul cu Ucraina, dar și reduce ajutorul militar și economic occidental pentru Ucraina, deoarece acum acesta trebuie împărțit cu Israelul prins și el într-un război. Dar, trecând oficial de partea Hamas, Rusia a comis o greșeală strategică impardonabilă. Putea să se bucure de atacul Hamas, dar oficial ar fi trebuit să ceară reținere, menținând legăturile cu ambele părți, ceea ce i-ar fi dat o greutate geopolitică ca și potențial mediator, fapt care i-ar fi întărit poziția în Orientul Mijlociu. Dar Rusia s-a bucurat oficial alături de Iran și de alte state susținătoare ale terorismului, ba chiar l-a primit în vizită la Moscova la jumătatea lui ianuarie pe Mousa Mohammed Abu Marzook, adjunctul președintelui aripii politice a Hamas, un gest ce arată clar, pe lângă declarațiile de la Kremlin, pe cine susține aceasta în conflictul care opune terorismul Hamas lumii civilizate. Ne amintim că atunci când și-a trimis trupele și mercenarii Wagner în sprijinul lui Bashar al-Assad în 2015 a spus că o face pentru a lupta împotriva terorismului reprezentat de Statul Islamic (ISIS).
Alienarea relațiilor cu Egiptul și Arabia Saudită
Dar prin această decizie de susținere deschisă a Hamas, Rusia și-a atras adversitatea Egiptului, important jucător regional, cu care avea relații bune de decenii, să ne amintim de sprijinul sovietic acordat acestora în războaiele din 1967 și 1973, dar și ulterior, inclusiv ajutorul economic pentru dezvoltare, chiar barajul de pe Nil de la Assuan a fost construit cu ajutor economic sovietic. Dar Egiptul la această oră este clar împotriva creșterii Hamas și chiar s-ar bucura dacă Israelul ar distruge această organizație teroristă care l-ar putea amenința în viitor. Nu degeaba a închis frontiera sa cu fâșia Gaza la începutul conflictului, iar acum este redeschisă doar pentru ajutor umanitar și pentru o mică parte din refugiații cu dublă cetățenie.
De asemenea, și-a atras și adversitatea Arabiei Saudite, alt actor cheie în Orientul Mijlociu, dar care se află pe aceeași poziție cu Egiptul împotriva Hamas. Rusia chiar a încercat o înțelegere cu Arabia Saudită pentru reducerea livrărilor de petrol cu scopul creșterii prețului pe plan mondial, ceea ce i-ar fi avantajat pe ruși, dar saudiții au respins ideea, un motiv fiind chiar Hamas. Dar această inițiativă i-a deranjat și pe chinezi, aliați de facto ai Rusiei, care chiar că au nevoie de menținerea prețului petrolului pentru economia lor amenințată cu recesiunea.
Complexitatea relațiilor cu China și Turcia, două state cu interese majore în Orientul Mijociu
Trebuie menționat faptul că aliatul Rusiei din Organizația de Cooperare de la Shanghai (care cuprinde și patru republici din Asia Centrală, respectiv Kazahstan, Tadjikistan, Uzbekistan și Kârgâstan), China, nu a susținut direct Rusia în invazia asupra Ucrainei, dar nici nu a condamnat-o deschis. Adevărul ține de anumite nuanțe, chinezii sunt buni strategi, așteaptă să vadă cum va evolua situația și să acționeze în consecință. Nu susțin direct Rusia, pentru a nu-și periclita relațiile cu Occidentul, de care economia lor depinde în cea mai mare măsură. E suficient să ne uităm pe cifre, peste 50% din comerțul Chinei este cu SUA, Europa de Vest și aliații Occidentului din Asia de Sud-Est. În schimb, comerțul cu Rusia reprezenta în 2021 abia 2% din comerțul chinez. De aceea China este reticentă față de susținerea oficială a Rusiei, dar, nu se poate spune că nu i-ar fi convenit ca în 2022 Ucraina să se prăbușească în câteva zile sau săptămâni. Dacă s-ar fi întâmplat asta, ar fi fost un precedent care ar fi dovedit slaba susținere a Occidentului, practic o încurajare pentru o acțiune militară pentru încorporarea Taiwanului. Desigur, Ucraina nu este Taiwan, acesta din urmă beneficiază de garanții de securitate din partea SUA, dar ar fi fost un precedent periculos.
China susține Rusia indirect, dar se folosește de slăbiciunea ei dovedită pentru a obține maxim de concesii, cum ar fi prețurile la petrol și materii prime în condițiile puse de ea, știind că Rusia nu prea are opțiuni. Practic, rușii sunt cu spatele la zid, iar China îi stoarce cât mai mult. Nu știm în ce măsură îi susține cu armament sau cu componente electronice necesare pentru producția Rusiei de arme, dar oricum o face foarte discret, dacă o face, în primul rând de teama unor sancțiuni economice din partea Occidentului, sancțiuni care ar putea da o lovitură dură economiei chineze în prag de recesiune, mai ales după ce afacerea Evergrande a devenit publică și amenință serios economia chineză.
Iar ultimul lucru de care au nevoie chinezii este o creștere a prețului petrolului pe plan mondial, care ar aduce o nouă problemă serioasă pentru economia lor. De aceea au fost foarte deranjați de inițiativa rusească de a curta Arabia Saudită pentru o scădere a producției de petrol care ar duce la o creștere de prețuri.
Dar, la ora actuală, Rusia devine un partener minor al Chinei, iar aceasta va trage maxim de foloase din acest parteneriat tot mai dezechilibrat în defavoarea Rusiei. Nu mai trebuie să punem la socoteală faptul că, în cazul în care Rusia începe să piardă controlul asupra provinciilor îndepărtate din Siberia, China va fi prima care va profita. De decenii imigranții chinezi s-au infiltrat în regiunile slab populate din Siberia, de la granițele chineze, regiuni slab populate, dar bogate în resurse la care China jinduiește. Un ipotetic referendum ar da rezultate surprinzătoare, având în vedere numărul de imigranți chinezi ce s-au strecurat în aceste regiuni ale Siberiei.
Practic, decizia rusă de a susține deschis Hamas a fost în concordanță cu interesele pe termen scurt, pierzând din vedere imaginea de ansamblu. A vrut o apropiere față de poziția Turciei, susținătoare a Hamas, în vederea unor viitoare concesii în perspectiva vizitei anunțate a lui Putin în Turcia la mijlocul lui februarie. Dar și Turcia, la fel ca și China, joacă la un nivel superior. Ea încearcă să revină în tabăra occidentală prin discuțiile privind achiziția de avioane americane, dar păstrând o echilibristică riscantă, ce e drept, între Occident și Rusia. Îi sprijină pe ucraineni, negociază și cu Rusia, păstrează opțiuni în ambele direcții, pe unele planuri este în tabăra occidentală, pe altele face jocul Rusiei. Ideea pe care merge Erdogan este de a obține maxim din ambele părți, deocamdată îi merge, nu se știe până când. Spre exemplu, mai multe bănci turcești și-au închis conturile și au refuzat tranzacții pentru clienții ruși, apropiindu-se de poziția occidentalilor de impunere de sancțiuni.
Iranul
Poate că Rusia s-a poziționat în acest mod pentru a-și demonstra susținerea pentru Iran, aliatul său care sprijină deschis Hamasul. Dar parteneriatul cu Iran pare a fi favorabil doar acestuia din urmă, în ideea că Teheranul simte slăbiciunea Rusiei și profită la maxim. Rușii au nevoie de dronele iraniene Shahed-136 pentru a lovi Ucraina, dar în schimb dau Iranului tehnologie sensibilă, iar prețul plătit pentru aceste drone pare a fi mult peste cât valorează ele (vezi https://karadeniz-press.ro/hackerii-de-la-prana-network-au-dezvaluit-pretul-real-al-dronelor-iraniene-shahed/ ). Practic, Iranul știe că Rusia este în corzi și o mulge la maxim, deoarece rușii nu au alte opțiuni.
La fel, India și China cumpără petrolul rusesc cu niște discounturi fabuloase, fiindcă știu că Rusia nu are alte opțiuni și nu are unde să-și vândă marfa în urma sancțiunilor occidentale în urma cărora și-au pierdut cea mai importantă piață. Iar faptul că Rusia aprobă și se bucură de atacurile rebelilor houthi din Yemen, susținuți de Iran, în Marea Roșie contra transporturilor de petrol și de mărfuri, nu face altceva decât să îi irite pe chinezi și indieni, care depind de traficul comercial de acolo. Rusia a condamnat atacurile flotei americane împotriva bazelor houthi din Yemen, sperând ca rebelii să poată lovi petrolierele lente ce traversează strâmtoarea Bab-el-Mandeb, uitând că tot pe acolo trec și petrolierele rusești spre India. Iar poliția maritimă nu este doar a SUA, ci și a UE, care a trimis o flotă militară condusă de Italia și Grecia.
Siria
Același calcul greșit l-a făcut Rusia și vizavi de Siria. După izbucnirea războiului civil din această țară în 2011, în urma Primăverii Arabe, Rusia și China s-au opus prin veto în Consiliul de Securitate al ONU împotriva unei rezoluții în 2012 care ar fi interzis furnizarea de arme către această țară. Pentru ca în 2015 Rusia să intervină militar direct, prin Wagner, în sprijinul lui Bashar al Assad. Interesul Rusiei era în portul Tartous, singura bază navală rusească din Marea Mediterană, dar a cărui importanță scade prin diminuarea constantă a flotei ruse din Marea Neagră în urma loviturilor ucrainenilor care scufundă periodic nave militare rusești prin lovituri cu drone.
După 2022 și împotmolirea rușilor în Ucraina, sprijinul Moscovei pentru regimul lui Bashar al-Assad a scăzut continuu, necesitățile de resurse pentru frontul ucrainean fiind mult mai mari. Astfel, prezența wagneriților s-a diminuat pe măsură ce aceștia își dădeau tributul de sânge la Bakhmut în 2022/2023, iar după rebeliunea și uciderea lui Prigojin în vara lui 2023, Wagner a trecut în subordinea ministerului apărării rusesc. A urmat o diminuare a numărului de wagneriți, mulți au plecat pur și simplu, și nu este un caz singular. Spre exemplu, în Republica Centrafricană, fostă colonie franceză, Wagner l-a sprijinit pe actualul președinte Faustin-Archange Touadéra după plecarea francezilor, dar după rebeliunea Wagner între 450 și 1000 de wagneriți au plecat, iar ministerul apărării rus încă nu a suplimentat trupele, fapt care l-a făcut pe președintele african să se adreseze către o companie privată de securitate americană, Bancroft Global Development (BGD). Încă nu știm cum vor putea lucra în paralel wagneriții rămași în subordinea ministerului apărării al Rusiei cu mercenarii angajați de o companie americană, dar rămâne interesant de urmărit evoluția de aici. La fel, există informații că în mai multe țări africane în care sunt implicați wagneriți, parte din ei au plecat după dispariția lui Prigojin și trecerea lor în subordinea ministerului apărării rusesc, probabil migrând spre companii private de securitate unde plata este mai consistentă decât la ruși. Rămâne de văzut dacă Rusia va putea umple golurile cu alte companii gen Wagner, având în vedere că s-a anunțat crearea unor astfel de companii de către Gazprom sau alte entități rusești. Dar Rusia are o mare problemă de personal, abia reușește să umple golurile lăsate de pierderile din Ucraina, și o face cu recruți neinstruiți, este foarte dificil pentru ea să găsească suficienți indivizi cu experiență militară pentru un astfel de job în străinătate.
Dar diminuarea sprijinului Moscovei pentru Siria lui Bashar al-Assad a făcut ca acest stat, sau zona controlată de forțele guvernamentale, în căutarea de resurse financiare, să devină un narco-stat, producător și distribuitor de Captagon, un drog pe bază de amfetamină cunoscut ca și Fenethylline. Iar Rusia să nu aibă nici un fel de control asupra activității, deși are trupe în zonă. Cu atât mai puțin control sau legături cu milițiile pro-iraniene ce acționează acolo, dintre care cele mai cunoscute sunt Hezbollah, dar toate fiind controlate și dirijate de către Iran prin Gardienii Revoluției. Astfel, Rusia își pierde treptat influența și în Siria, devenind tot mai mult un actor de mâna a doua, fenomen ce se simte ca și în întregul Orient Mijlociu.
La 3 februarie 2024 SUA a lansat un atac aerian în care a lovit peste 85 de ținte ale milițiilor pro-iraniene din Siria și Irak, centre de comandă, depozite de drone, vehicule și muniții, ca răspuns la uciderea a trei militari americani într-un atac cu dronă la o bază a acestora din Iordania (atac revendicat de o grupare asociată și sponsorizată de Gardienii Revoluției din Iran). Acest atac masiv s-a produs fără să existe vreo tentativă de apărare și fără să existe vreo reacție a Rusiei. Ca dovadă că Rusia este tot mai exclusă din ceea ce se întâmplă în Siria, israelienii bombardează bazele Hezbollah și alte obiective guvernamentale siriene suspecte de colaborare cu pro-iranienii de fiecare dată când Hezbollah lansează vreo rachetă contra Israelului, ca sprijin pentru palestinienii din Hamas. Iar Rusia este practic exclusă total din ecuația conflictului, practic nu se mai ține seama de ea, nu mai are nici măcar un cuvânt. Situația s-a schimbat mult față de acum câțiva ani, înainte de invazia din Ucraina.
Să ne amintim că în februarie 2018, exact acum șase ani, în Siria, SUA au avertizat Rusia că urmează să lovească o forță atacatoare de câteva sute de militari pro-Assad ce intenționau să atace un punct al opoziției, cerându-le rușilor să-și retragă militarii, dacă ar fi fost printre ei. Rușii au răspuns că ei nu au militari acolo, că nu sunt implicați. A urmat un bombardament care a ucis circa 300 de atacatori, dintre care 100 de wagneriți. Pe atunci Rusia conta, pentru a nu escalada, americanii le-au cerut să-și retragă militarii pentru a nu exista victime rusești, fapt care ar fi putut fi interpretat ca și o provocare. Dar rușii nu au recunoscut că au oameni implicați acolo, și au suferit consecințele. Acum, când americanii au bombardat 85 de ținte ale milițiilor pro-iraniene, rușii nici măcar nu au fost anunțați sau întrebați, cu atât mai puțin avertizați să își retragă potențialii militari prezenți în zonă.
Faci un astfel de gest, de a anunța o viitoare lovitură, atunci când nu dorești să provoci o putere majoră, nu vrei să escaladezi mai mult, o faci când știi că această putere poate reacționa, cel puțin diplomatic și prin alte mijloace, când ea contează. Dar acum nimic, americanii doar au lovit țintele desemnate, provocând pierderi importante Hezbollahului și grupărilor asociate Iranului.
Concluzii
Dificultățile întâmpinate de Rusia în războiul pe care l-a provocat în Ucraina au dus la scăderea capacităților sale militare, economice, diplomatice și de influență în străinătate. Este vorba de ceea ce numea Joseph Nye ca softpower, dar problema cu acest gen de putere este că ține de prestigiu, în primul rând, iar în cazul Rusiei aceste prestigiu era ridicat până la momentul adevărului, respectiv 24 februarie 2022. Slaba performanță a Rusiei pe câmpul de luptă, pierderile imense suferite în oameni și material, au erodat acest prestigiu aducând aminte de vechea zicală din timpul Războiului Rece, conform căreia URSS este un uriaș cu picioare de lut. Slaba performanță armamentului rusesc nu a dus numai la prăbușirea comenzilor din străinătate, ci alături de împotmolirea trupelor ruse în Ucraina, la punerea sub semnul întrebării a capacității militare a Rusiei într-un război mai serios, nu genul expediției scurte împotriva Georgiei. Prestigiul de putere majoră se câștigă în timp, dar se pierde foarte repede în momentul în care ești pe cale să eșuezi sau să pierzi. Proporțional, sau mai degrabă exponențial, îți pierzi puterea de influență în afara granițelor, aliații, cât de puțini îi mai ai, cum e cazul Rusiei, încep să te perceapă ca atare și să îți întoarcă spatele, sau să înceapă să se reorienteze strategic. Mai mult, chiar încearcă să profite de situația complexă în care te afli și să stoarcă maxim de la tine, ca o răzbunare pentru comportamentul superior anterior.
Ori, ceea ce vedem este un semn al decăderii Rusiei ca și importanță în Orientul Mijlociu, dar nu numai acolo. Asistăm la un trend accelerat în urma împotmolirii armatei ruse în luptele de uzură din Ucraina, fără vreo perspectivă viabilă de a ieși din acest conflict cu fața curată, sau mai puternică, ci dimpotrivă, toate estimările sunt că Rusia va ieși șifonată și mult slăbită din acest conflict, indiferent cât se va mai prelungi.
Sancțiunile internaționale reprezintă măsurile coercitive adoptate de către mai multe state sau organizații internaționale împotriva unei țări, unui regim politic sau a unei entități non-statale într-un efort de a influența comportamentul acestora, conform unor standarde sau norme internaționale. Aceste măsuri pot include restricții comerciale, financiare, diplomatice, sau alte tipuri de presiuni economice, politice sau sociale, cu scopul de a obține anumite schimbări de politică sau comportament din partea țintei sancțiunilor. Sancțiunile pot fi impuse în urma încălcării dreptului internațional, a drepturilor omului, a normelor nesăbuite de comportament sau a altor acțiuni considerate inacceptabile de către comunitatea internațională.
Sancțiunile nu sunt un instrument nou în arsenalul diplomatic. Primul caz atestat datează din anul 432 î.Hr., când statul Atenian a interzis comercianților din Megara să vândă pe piețele sale, afectând astfel economia orașului-stat rival. Un exemplu proeminent în istoria modernă a avut loc în perioada războaielor napoleoniene. În 1806, împăratul Napoleon I a instituit Sistemul Continental, care interzicea națiunilor europene să facă comerț cu Regatul Unit. Rezultatele nu au fost cele așteptate, deoarece era imposibil de eliminat din ecuația economică a bătrânului continent, cea mai mare economie mondială. Astfel, embargoul francez s-a dovedit a fi cel puțin la fel de dăunător, dacă nu și mai mult decât pentru englezi.
Sfârșitul Primului Război Mondial a marcat începutul unei noi ordini internaționale, în care se credea că omenirea nu va mai fi martoră a unui conflict la fel de devastator. Liga Națiunilor a fost prima instituție în care se puteau lua decizii cu privire la sancționarea internațională a unui stat agresor. Criza din Abisinia, din 1935, a condus la impunerea de sancțiuni de către Liga Națiunilor împotriva Italiei lui Mussolini, după ce dictatorul a decis să-și extindă coloniile. Cu toate acestea, aprovizionarea cu petrol nu a fost întreruptă, iar Canalul Suez nu a fost închis pentru Italia, ceea ce a permis continuarea campaniei de cucerire. Sancțiunile au fost ridicate în 1936, iar Italia a părăsit Liga în 1937. Nici sancțiunile SUA împotriva Imperiului Nipon nu au reușit să descurajeze politica expansionistă a Japoniei. Toate încercările de a opri statele cu viziuni revanșiste sau expansioniste prin intermediul sancțiunilor au eșuat, iar în cele din urmă a izbucnit al doilea război mondial.
După 1945, Liga Națiunilor a fost înlocuită de Organizația Națiunilor Unite (ONU), care cuprinde 193 de țări din cele 195 recunoscute la nivel internațional. În timpul Războiului Rece, utilizarea sancțiunilor a crescut treptat. Acestea au fost folosite nu doar pentru a limita influența reciprocă între cele două superputeri, ci și pentru a sancționa nerespectarea drepturilor omului, întemnițarea oponenților politici, desfășurarea programelor nucleare etc. De exemplu, în cazul Iranului, sancțiunile au fost impuse pentru prima dată în 1979, în timpul administrației Jimmy Carter, în urma crizei ostaticilor din ambasada Statelor Unite din Teheran.
Prăbușirea Uniunii Sovietice a marcat o nouă schimbare în sistemul internațional. Până în 2014, cele mai multe sancțiuni au fost impuse Iranului și Coreei de Nord, din cauza programelor nucleare. În 2006, Coreea de Nord a efectuat primul test nuclear, iar rapoartele ONU din 2009 au confirmat că aceasta a devenit o putere nucleară deplină. În 2023, Phenian și-a oficializat statutul, introducând în constituție titlul de putere nucleară. Tot în 2006 au fost impuse și primele sancțiuni internaționale împotriva Iranului, pentru refuzul său de a suspenda programul de îmbogățire a uraniului. Merită subliniat faptul că sancțiunile îndreptate împotriva Coreei de Nord și Iranului au fost aprobate de Consiliul de Securitate ONU, format din cei 5 membri permanenți (SUA, Rusia, China, Marea Britanie și Franța) și 10 membri nepermanenți, aleși pentru un mandat de doi ani. În ciuda bazei juridice stabilite, există cazuri în care unele state nu le aplică în totalitate sau deloc, fie din motive politice, fie din cauza lipsei de capacitate sau voință de a le aplica. Implementarea deciziilor ONU rămâne la latitudinea fiecărei țări în parte.
În general, statele au adoptat următoarele măsuri de constrângere: înghețarea activelor, limitarea accesului pe piața internațională, restricționarea importurilor și exporturilor, impunerea de restricții privind operațiunile cu produse și tehnologii cu dublă utilizare și cu produse militare, aplicarea de sancțiuni diplomatice sau în domeniile tehnico-științifice, instituirea unui embargou asupra armelor, impunerea de interdicții de călătorie pentru persoanele din conducerea statului sau considerate responsabile, restricționarea accesului către piața externă pentru entitățile implicate în finanțarea programului nuclear, etc. Cu toate aceste, Coreea de Nord nu renunță la politica sa militaristă, iar Iranul își continuă programul privind îmbogățirea uraniului.
Primul val de sancțiunile împotriva Federației Ruse
În anul 2014, Federația Rusă a fost supusă, pentru prima dată în istoria sa, unui set de sancțiuni, ca urmare a anexării ilegale a peninsulei Crimeea în luna martie. Contrar situațiilor Iranului și Coreei de Nord, măsurile restrictive împotriva Kremlinului nu au primit aprobarea Consiliului de Securitate al ONU, dat fiind faptul că Rusia deține statutul de membru permanent și are capacitatea de a bloca orice decizie. Adunarea Generală a ONU are doar competența de a emite rezoluții și de a condamna acțiunile unui stat. Astfel, măsurile coercitive au fost adoptate exclusiv de către un grup de state și organizații: Uniunea Europeană, Statele Unite ale Americii, Canada, Japonia și Australia.
Primul set de măsuri restrictive impuse de Uniunea Europeană asupra Federației Ruse a fost adoptat la data de 17 martie 2014. Acesta a vizat un număr de 21 de funcționari, considerați responsabili de încălcarea suveranității Ucrainei, precum și persoanele și entitățile asociate acestora. Activele, acestor 21 de funcționari, au fost blocate în cadrul UE, iar acestora li s-a interzis să călătorească în spațiul UE. În timp, lista celor sancționați a fost extinsă cu alte zeci de persoane. Până la data de 24 februarie 2022, când a început invazia rusă, 190 de persoane și 48 de entități erau subiectul măsurilor restrictive, care includeau înghețarea activelor și interdicții de călătorie. Majoritatea celor vizați nu erau funcționari ruși de rang înalt sau entități care operau pe teritoriul legitim al Rusiei, ci lideri și activiști separatiști din regiunea Donbas și Crimeea.
Măsurile de descurajare a acțiunilor Kremlinului, în contextul alimentării separatismului în Donbas și Crimeea, au fost aprobate și prelungite începând cu anul 2014 și până în prezent. Printre primele restricții impuse se numără: limitarea accesului Federației Ruse la piețele de capital din cadrul UE, interdicția de a acorda împrumuturi celor cinci bănci majore de stat rusești, interdicția de a exporta bunuri și tehnologii sensibile, care ar putea fi utilizate în domeniul militar în Rusia, precum și interdicția de a furniza anumite servicii esențiale pentru explorarea și producția de petrol în adâncime, explorarea sau producția de petrol în regiunile arctice și proiectele de petrol de șist în Rusia.
Peninsula Crimeea a fost cea mai afectată de impactul sancțiunilor. Bruxelles a impus o interdicție asupra importului de bunuri și servicii din această regiune. De asemenea, au fost vizate sectoare cheie ale economiei locale, precum energia, turismul și infrastructura. Aceste sancțiuni au inclus restricții privind investițiile, comerțul și finanțele. În plus, au fost interzise inițierea evenimentelor și competițiilor internaționale, întrucât niciun stat nu a recunoscut legitimitatea anexării peninsulei.
Sancțiunile impuse asupra Federației Ruse au avut un impact redus în ceea ce privește relațiile sale externe. Singura limitare semnificativă a fost suspendarea sa din Grupul celor Opt (G8). În același timp, cooperarea în domeniile politic, cultural și științific cu Uniunea Europeană a fost restricționată. În anul 2015, Rusia a ales să denunțe unilateral Tratatul de la Viena privind Forțele Armate Convenționale în Europa (FACE), eliminând astfel constrângerile impuse de acest tratat cu privire la numărul și amplasarea forțelor militare convenționale pe continentul european.
Impactul acestor sancțiuni s-au reflectat în economia rusă în anul 2013, Produsul Intern Brut (PIB) al Rusiei a atins un maxim istoric de 2,29 trilioane $, sau aproximativ 16.000 $ pe cap de locuitor. În comparație, PIB-ul Franței era de 2,81 trilioane $, iar cel al Italiei de 2,14 trilioane de dolari în aceeași perioadă. La doi ani de la implementarea primelor sancțiuni, PIB-ul Rusiei a înregistrat o scădere abruptă. În 2016, acesta era de 1,28 trilioane $, în timp ce PIB-ul Franței era de 2,47 trilioane $ și cel al Italiei de 1,88 trilioane $. Scăderea s-a reflectat și în venitul pe cap de locuitor, care a scăzut la 8.700 $ pe an, în timp ce, de exemplu, în Polonia venitul anual pe cap de locuitor era de 12.379 $. Prin urmare, putem observa că în doar doi ani de la introducerea acestor sancțiuni, Federația Rusă a pierdut 1 trilion de dolari, cu aproape 56% mai puțin decât în 2013.
Scăderea veniturilor la bugetul rusesc poate fi atribuită, în mare parte, scăderii prețului petrolului. În intervalul 2010-2013, prețul petrolului a avut o medie de 110 $ pe baril. Cu toate acestea, începând cu a doua jumătate a anului 2014, acesta a înregistrat o scădere semnificativă, ajungând la 50 $ pe baril, în ianuarie 2015. Prăbușirea costului petrolului a fost cauzată de creșterea extracției de petrol (SUA a mărit extracția cu 16%), introducerea noilor tehnologii și prognozele eronate. În perioada 2016, prețul petrolului s-a stabilizat, iar în 2017 a intrat din nou pe un trend ascendent. O corelație se poate observa și în evoluția Produsului Intern Brut (PIB) al Rusiei. Kremlinul nu a mărit semnificativ extracțiile de petrol, doar cu 7,7% în perioada 2013-2016. În 2013, bugetul rus a primit 173,66 miliarde $ datorită exportului de petrol, în 2016 doar 73,71 miliarde $, reprezentând o pierdere de aproape 100 de miliarde $.
În perioada 2013-2016, majoritatea țărilor exportatoare de petrol au înregistrat o scădere a veniturilor la bugetele naționale. De exemplu, Emiratele Arabe Unite au înregistrat o scădere de 7,7%, Arabia Saudită de 11,65%, iar Algeria de 23,7%. Aceste date reflectă impactul global al scăderii prețurilor petrolului asupra economiilor naționale.
Evoluția prețului la gazele naturale a urmat un traseu similar cu cel al petrolului. Europa, fiind cea mai mare piață de desfacere pentru gazul natural rusesc, a înregistrat o tendință descendentă a costurilor. Factorii care au influențat această dinamică includ creșterea producției de gaze naturale la nivel global, scăderea prețului petrolului și tensiunile geopolitice. În intervalul 2012-2016, prețul mediu al exporturilor rusești de gaze naturale către Europa a scăzut de la peste 400 $ pentru 1.000 de metri cubi la doar 167 $. În 2013, Kremlinul a obținut 65,97 miliarde $ din vânzarea gazelor naturale, iar în 2016 doar 31,18 miliarde de dolari, în ciuda faptului că volumul exporturilor a crescut de la 196,4 miliarde metri cubi la 198,7 miliarde metri cubi.
Un caz distinctiv în constituie deprecierea rublei. La data de 1 ianuarie 2013, un dolar american era echivalent cu 30,37 ruble, iar trei ani mai târziu, cursul de schimb era de 1 dolar american pentru 72,92 ruble. În ciuda acestei deprecieri, Banca Centrală a Federației Ruse a reușit să mențină inflația sub control, reușind chiar să o reducă la 5,38% în 2016, comparativ cu 6,45% în 2013. Acest fenomen poate fi explicat prin intermediul politicii monetare și economice implementate de Banca Centrală a Federației Ruse (BCFR). BCFR a adoptat o politică monetară proactivă, intervenind pe piața valutară pentru a stabili echilibrul și pentru a reduce volatilitatea rublei. Prin controlul ofertei de bani și gestionarea ratelor dobânzilor, banca centrală a influențat cererea și oferta de bani în economie, limitând astfel presiunile inflaționiste.
Un impact semnificativ al sancțiunilor s-a manifestat în sfera financiară, în special în ceea ce privește împrumuturile. Băncile și companiile rusești nu au mai putut accesa împrumuturi ieftine din Occident. Conform datelor PricewaterhouseCoopers, dacă în 2013 emitenții ruși au acumulat 46,4 miliarde $ exclusiv pe piața euroobligațiunilor, atunci în 2015, suma a scăzut la aproximativ 5 miliarde $. Efecte negative au fost observate și în domeniul protecției alimentare. Datele oficiale ale autorităților ruse indică faptul că procentul produselor lactate contrafăcute în Rusia a crescut la 11%, iar pentru unele tipuri de produse a ajuns până la 50%. Până la mijlocul anului 2016, Rusia a pierdut aproximativ 170 de miliarde $ din cauza sancțiunilor financiare, la care se adaugă o scădere suplimentară de 400 de miliarde $ provenită din vânzările de petrol și gaze.
Măsurile restrictive au avut un impact negativ asupra statelor membre ale Uniunii Europene. În luna august a anului 2015, think tank-ul britanic Bow Group a publicat un raport privind sancțiunile, solicitând eliminarea acestora. Conform raportului, sancțiunile au generat „consecințe negative pentru afacerile europene și americane, iar dacă vor fi prelungite… pot avea efecte chiar mai dăunătoare în viitor”. Costul potențial al sancțiunilor pentru țările occidentale a fost estimat la peste 700 de miliarde $.
Sancțiunile au fost, de asemenea, un stimulent pentru politica de substituire a produselor de import în Federația Rusă. Conform datelor oficiale din 2017, Rusia a atins un nivel de autosuficiență de aproape 100% în ceea ce privește carnea de pasăre, 90% pentru carnea de porc și 65% pentru carnea de vită. Autoritățile estimează că Rusia este autosuficientă în proporție de 75% în ceea ce privește laptele. Pentru a înlocui produsele de import din domeniul militar, Kremlinul a inițiat un program care presupunea producția a 186 de articole care anterior erau fabricate în Ucraina. În 2015, exporturile de produse alimentare, din țările UE către Rusia, au scăzut cu 29%, ceea ce a condus la o pierdere de profit de 2,2 miliarde de euro pentru producătorii europeni. În același an, Gazprom a strâns, pentru prima dată, 1,5 miliarde de dolari de la un consorțiu de bănci chineze, iar în 2014 a convenit cu Banca Chinei privind acordarea unui împrumut de 2 miliarde de euro.
În ciuda tensiunilor politice existente, relațiile comerciale dintre Uniunea Europeană și Federația Rusă nu au suferit modificări semnificative. Informațiile furnizate de Eurostat, ponderea Rusiei în comerțul UE a scăzut de la aproximativ 10% în 2012 la aproximativ 7% în 2018, poziționându-se astfel ca al patrulea partener comercial al UE. În statisticile Serviciului Vamal al Rusiei, UE nu este prezentată ca o entitate unică, însă statele membre dețineau o pondere de peste 46% în ceea ce privește schimburile comerciale ale țării. Astfel, UE se situa ca primul partener comercial al Federației Ruse. În 2018, Uniunea Europeană a rămas principalul partener comercial al Rusiei, cu o pondere de 42%, urmată de China cu 15,74%.
Astfel, putem concluziona că sancțiunile impuse de Uniunea Europeană în 2014 au avut un impact limitat, fără a exercita o influență semnificativă asupra economiei rusești. Declinul abrupt al Produsului Intern Brut (PIB) al Rusiei poate fi atribuit în primul rând prăbușirii prețurilor la petrol și gaze, în timp ce volumul de vânzări către statele europene a rămas relativ constant. Uniunea Europeană și Rusia au continuat să fie parteneri comerciali apropiați, cu o pondere semnificativă în cadrul principalilor parteneri comerciali în ambele cazuri. De asemenea, este important de subliniat dependența de resursele energetice rusești. Continuarea construcției gazoductului Nord Stream 2, fără impedimente majore, a demonstrat că statele europene nu au în strategie reducerea dependenței de gazul rusesc. Anexarea rapidă a Crimeii a plasat liderii occidentali în fața unui fapt împlinit. Aceștia nu au considerat necesară impunerea unor restricții severe Kremlinului sau ruperea relațiilor comerciale, presupunând că Vladimir Putin nu va iniția un conflict pe scară largă, o prognoză care s-a dovedit a fi eronată.
Al doilea val de sancțiuni împotriva Federației Ruse
În dimineața zilei de 24 februarie 2022, Vladimir Putin a luat decizia de a invada Ucraina. Acest eveniment a declanșat cel mai mare conflict armat de la încheierea celui de-al doilea război mondial, având un impact profund nu doar asupra continentului european, ci și asupra întregii ordini a sistemului internațional. În scopul de a limita capacitatea Kremlinului de a finanța operațiunile militare, Uniunea Europeană a decis să impună noi pachete de sancțiuni. Aceste măsuri, fără precedent în istorie, au condus la situația în care Federația Rusă a devenit statul cel mai sancționat din lume într-un interval de timp foarte scurt. Dacă înainte de invazia pe scară largă erau impuse 2.754 de sancțiuni asupra statului rus, la sfârșitul anului 2023 numărul acestora a crescut la 18.772. Iranul ocupă a doua poziție în acest clasament, cu 4.953 de sancțiuni, urmat de Siria cu 2.811.
Sancțiunile impuse de Uniunea Europeană, care vizează acțiunile ce amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei, sunt în prezent aplicabile unui număr de aproximativ 1.950 de persoane și entități. În decembrie 2023, UE a adăugat la lista de sancțiuni alte 61 de persoane și 86 de entități. Printre cei sancționați se numără figuri de prim rang de la Kremlin, precum președintele Vladimir Putin și ministrul de externe Serghei Lavrov, precum și propagandiști notabili precum Margarita Simonian și Vladimir Soloviov. Entitățile sancționate cuprind o varietate de organizații, inclusiv bănci și instituții financiare, partide politice, companii de telecomunicații, precum și societăți din sectorul militar și de apărare. Activele Băncii Centrale a Federației Ruse, în valoare de 300 de miliarde de dolari, echivalentul PIB-ului României pentru anul 2022, au fost de asemenea înghețate. Activele persoanelor și entităților rusești aflate în conturile băncilor europene, în valoare de 21,5 miliarde de dolari, au fost și ele înghețate. Pentru a maximiza eficiența acestor restricții, UE și-a coordonat politica cu SUA, Canada, Australia, Regatul Unit și alți parteneri internaționali.
O parte componentă a pachetului de măsuri restrictive adoptat de Bruxelles include embargouri de import și export. Potrivit Comisiei Europene, începând din februarie 2022, UE a interzis un total de peste 43,9 miliarde EUR, reprezentând valoarea unor mărfuri care ar fi fost exportate către Rusia și un total de peste 91,2 miliarde EUR reprezentând valoarea unor mărfuri care ar fi fost importate din Rusia. Aceasta înseamnă că, în comparație cu volumul exporturilor și importurilor din 2021, în prezent sunt sancționate 49 % din exporturi și 58 % din importuri. În contextul actual, UE nu exportă către Rusia următoarele produse: tehnologie de vârf (de exemplu calculatoare cuantice și semiconductori avansați, componente electronice și produse software), produse și tehnologii specifice necesare pentru rafinarea petrolului, produse de lux, produse chimice, baterii cu litiu și termostate și altele. De asemenea, UE nu mai importă din Rusia următoarele produse: țiței (din decembrie 2022) și produse petroliere rafinate (din februarie 2023), cu câteva excepții, cărbune și alți combustibili fosili solizi, aur, diamante, ciment, asfalt, lemn, hârtie, cauciuc sintetic și materiale plastice, fructe de mare, băuturi alcoolice, țigări și produse cosmetice. Pe lângă produse, UE a interzis și o serie largă de servicii: serviciilor de consultanță în domeniul TI, de consultanță juridică, de arhitectură și de inginerie, contabilitate, de publicitate, de cercetare de piață și de sondaje de opinie și altele.
Una dintre cele mai semnificative măsuri punitive a fost excluderea instituțiilor financiare rusești din rețeaua SWIFT. Instituțiile bancare care se regăsesc pe această listă sunt incapabile de a accesa valută străină (deoarece operațiunile de schimb valutar între două bănci sunt, în mod obișnuit, procesate ca transferuri internaționale, implicând o bancă intermediară străină) și nu pot efectua transferuri de active în străinătate. Excluderea din SWIFT nu înseamnă că băncile rusești sunt incapabile, din punct de vedere tehnic, să efectueze aceste tranzacții, dar acestea devin costisitoare, complexe și necesită un nivel de încredere reciprocă între instituțiile financiare.
Petrolul rusesc a constituit întotdeauna o resursă accesibilă și în imediată apropiere pentru statele europene. Cu toate acestea, Bruxelles a luat decizia de a renunța la petrolul rusesc. Această hotărâre a fost adoptată la aproximativ un an de la declanșarea conflictului, deși unele state continuă să facă excepție de la acest embargo. Embargoul se referă exclusiv la interzicerea achiziționării, importului sau transferului de țiței și de anumite produse petroliere pe cale maritimă din Rusia către UE. Importul maritim reprezintă aproximativ 90% din totalul importurilor de petrol. Liderii europeni au convenit, de asemenea, asupra implementării unui plafon pentru „aurul negru” rusesc. Plafonul prețurilor se aplică țițeiului transportat pe mare, uleiurilor petroliere și uleiurilor obținute din minerale bituminoase care sunt originare sau exportate din Rusia. Au fost stabilite următoarele plafoane: 60 $ pe baril pentru țiței, 45 $ pe baril pentru produsele petroliere tranzacționate sub valoarea nominală a țițeiului și 100 $ pe baril pentru produsele petroliere tranzacționate peste valoarea nominală a țițeiului. Plafonul a fost susținut și de liderii grupului G7.
Metode de evitarea a sancțiunilor
În ciuda implementării unui set extensiv de sancțiuni și a separării de cel mai mare partener comercial, economia Federației Ruse a demonstrat o reziliență notabilă Printre măsurile adoptate se numără: majorarea ratei dobânzii la 20%, ceea ce a eliminat practic creditarea, dar a permis evitarea falimentului și contracararea riscurilor de depreciere a rublei și a inflației ridicate, obligarea companiilor rusești să vândă pe piață 80% din veniturile lor în valută, pentru a consolida cursul rublei față de euro și dolar. În plus, Banca Centrală a Rusiei a susținut artificial valoarea rublei prin intermediul propriilor resurse financiare. Deși activele băncii în valoare de 320 miliarde $ au fost înghețate în țările europene, valoarea rezervelor instituției înainte de conflict se ridicau la 630 miliarde $. Astfel, cu o săptămână înainte de declanșarea invaziei, un dolar era echivalentul a 77,4 ruble, la începutul conflictului acesta era egal cu 134 de ruble. În luna mai, cursul a revenit la nivelul pre-conflict, continuând să scadă chiar la sub 60 de ruble pentru un dolar. Rata inflației pentru anul 2022 a atins 11,94%, iar în 2023 aceasta a scăzut la 7,42%.
În al doilea rând, Kremlinul a reușit să ocolească embargoul asupra produselor de import prin intermediul țărilor terțe, în special a celor care au fost parte a Uniunii Sovietice. În 2021, Rusia a importat echipamente electrice, electronice și tehnologii în principal din UE (45%), SUA (21%) și China (11%). Chiar dacă, două treimi din principalele surse de import au fost blocate, Kremlinul a reușit să continue importul de echipamente și tehnologii avansate. Singura diferență a fost ruta pe care produsele importate o urmau, necesitând apariția unor intermediari. Acest fenomen este evident în schimburile comerciale dintre Rusia și țările din fostul bloc sovietic. De exemplu, volumul comercial dintre Georgia și Rusia a crescut la 2,4 miliarde $, o creștere de 52% în aceeași perioadă. Prin coincidență, această cifră este similară cu exporturile UE de echipamente electrice, electronice și tehnologii către Rusia în 2021. Peste 450 de componente fabricate în străinătate au fost identificate în armamentul rusesc recuperat în Ucraina. Acestea includ procesoare de semnal digital, module de memorie flash și module RAM statice produse de companiile americane, inclusiv Texas Instruments, Advanced Micro Devices și Cypress Semiconductor..
O strategie alternativă de eludare a sancțiunilor constă în înființarea de noi entități economice. De exemplu, în martie 2023, a fost înființată în Turcia compania Azu International Ltd, având ca activitate principală furnizarea de echipamente informatice. Într-un interval de șapte luni, compania a reușit să vândă către Rusia computere și alte componente electronice în valoare de cel puțin 2,6 miliarde $. Din suma totală ,cel puțin 777 milioane $ erau reprezentate de produsele companiilor occidentale: Intel Corp din America, Advanced Micro Devices Inc (AMD), Texas Instruments Inc și Analog Devices Inc. și Infineon AG din Germania. Microcipurile acestor companii au fost identificate în sistemele de arme rusești. Astfel, Kremlinul reușește să își păstreze lanțul de aprovizionare și să crească producția militară. Deși costurile sunt semnificativ mai mari decât în mod obișnuit, guvernul rus continuă să aibă acces la toate componentele necesare.
Al treilea pilon, pe care se bazează Vladimir Putin pentru evitarea sancțiunilor și contracararea acestora, este parteneriatul cu China. În martie 2022, după ce cardurile de credit emise de instituțiile financiare rusești, care utilizează sistemele de plată Visa și Mastercard, au devenit nefuncționale, China a intervenit pentru a susține economia rusă. Instituțiile bancare rusești au adoptat sistemul de plată chinez, UnionPay. Conform datelor furnizate de compania chineză, peste 90% din bancomatele din Rusia sunt compatibile cu acest sistem de plată, care este acceptat în 180 de țări. În plus, Kremlinul a apelat la alternativa chineză la sistemul SWIFT, cunoscută sub numele de Sistemul de Plată Interbancară Transfrontalieră (CIPS). Deși CIPS nu este la fel de eficient ca SWIFT, permite doar tranzacțiile în yuani și deservește un număr limitat de instituții financiare (1.280 comparativ cu peste 11.000 care utilizează SWIFT), acesta a reprezentat o soluție de urgență, care a prevenit un colaps în sectorul financiar-bancar. Potrivit unei declarații a președintei Băncii Centrale a Federației Ruse, Elvira Nabiullina, utilizarea monedei chineze, yuanul, ca mijloc de plată pentru exporturile rusești a crescut de 86 de ori în ultimii doi ani, reprezentând 34,5% din totalul tranzacțiilor.
Un raport al serviciilor de informații americane indică faptul că statul chinez joacă un rol esențial și în înlocuirea produselor importate din Uniunea Europeană, atât pentru necesitățile militare, cât și pentru cele civile. Companiile de apărare chineze au livrat echipamente de navigație, piese pentru avioane de luptă și alte tehnologii cu dublă utilizare către companiile rusești de apărare. În martie, China a livrat drone și componente pentru drone în valoare de peste 12 milioane $ către Rusia. În urma acestei cooperări, China a devenit cel mai mare exportator de autovehicule din lume în 2023, cu peste 5,26 milioane de unități expediate în străinătate. Peste 800.000 de aceste autovehicule au fost exportate pe piața rusă, înregistrându-se o creștere de 545% în ultimii doi ani.
Conflictul din Ucraina, caracterizat printr-o intensitate fără precedent, necesită un consum masiv de resurse militare, inclusiv muniție, proiectile de artilerie, rachete și drone. Pentru a susține această cerere, Federația Rusă a recurs la importul acestor produse. În acest context, Moscova a identificat doi furnizori potențiali, care nu numai că sunt motivați de profit, dar sunt și interesați de diminuarea influenței occidentale. Aceste două țări, cu o experiență vastă în gestionarea sancțiunilor internaționale, consideră că un nou val de restricții nu constituie o amenințare la adresa supraviețuirii statele. Coreea de Nord a livrat deja peste un milion de obuze pentru armata rusă. Aceste obuze sunt proiectate după modelul sovietic, asigurând astfel compatibilitatea cu tunurile rusești. În contrast, Uniunea Europeană a promis să livreze Ucrainei un milion de obuze în 2023, dar a reușit să livreze doar 524.000. În plus, conflictul a subliniat importanța dronelor pe câmpul de luptă. În acest sens, Iranul a devenit principalul furnizor de drone. Conform informațiilor din presă, Rusia intenționează să achiziționeze 6.000 de drone Shahed în următorii doi ani.
Hackerii de la Prana Network au reușit să acceseze serverele de e-mail ale producătorului iranian și să determine costul acestora. Prețul dronelor variază în funcție de model și de cantitatea comandată, oscilând între 375.000$ și 900.000$. Valoarea totală a contractului de producție și vânzare, inclusiv transferul de tehnologii, echipamente, 6.000 de seturi de UAV și software, se ridică la 1,75 miliarde $. În prezent, numărul exact de drone livrate către Rusia nu este cunoscut, dar în februarie, producătorul iranian Sahara Thunder a primit 2 tone de aur, probabil ca plată pentru servicii și bunuri achiziționate. Oficialii americani susțin că Rusia achiziționează și rachete balistice cu rază scurtă din Coreea de Nord și intenționează să cumpere aceleași tipuri de rachete și din Iran.
În contrast cu anul 2014, prețul petrolului în 2022 a rămas la un nivel ridicat. În primul an de conflict, bugetul federal al Federației Ruse a fost alimentat cu 11,6 trilioane de ruble provenite din veniturile petroliere, reprezentând o creștere de 21,9% comparativ cu 2021, când veniturile din petrol au totalizat puțin peste 9 trilioane de ruble. Vice-ministrul rus al finanțelor a declarat că estimările preliminare pentru 2023 arată că veniturile din vânzarea petrolului au atins aproximativ 9 trilioane de ruble. Este important de menționat că prețul petrolului în 2022 a fost mai mare cu aproximativ 12 dolari per baril comparativ cu 2023. Exporturile de gaze naturale rusești prin conducte au înregistrat o scădere de 29,9%, de la 142,1 miliarde de metri cubi în 2022 la 99,6 miliarde de metri cubi în 2023. În 2021, Rusia a exportat 203,5 miliarde de metri cubi de gaz.
În ciuda plafonului de 60$ pe baril impus de Occident, Kremlinul a declarat că a reușit să vândă petrolul la un preț de aproximativ 80$ pe baril. De asemenea, Kremlinul a reușit să reducă discount-ul anterior de la 40$ la 10$. În august, aproape 66% din toate transporturile maritime de petrol brut rusesc nu aveau asigurare occidentală, ceea ce indică ocolirea plafonului. O metodă de ocolire a constat în majorarea prețurilor de transport, astfel încât o parte din prețul petrolului a fost înregistrată ca fiind cost de transport. Trezoreria SUA a solicitat informații de la 30 de companii de administrare a navelor despre 98 de petroliere suspectate de încălcarea plafonului. Din cele 30 de companii contactate, 17 se află în țări din grupul G7, 8 în Emiratele Arabe Unite, iar restul în India, Turcia, China, Hong Kong și Indonezia. Pe 17 noiembrie 2023, Departamentul Trezoreriei SUA a impus sancțiuni asupra a trei companii cu sediul în Emiratele Arabe Unite și a trei nave deținute de acestea. Pe 9 februarie 2024, SUA a impus sancțiuni asupra a patru entități și a identificat o navă care încălca plafonul de preț al petrolului rusesc.
Cel mai mare cumpărător al petrolului rusesc în 2023 a fost China. Datele vamale chineze indică o livrare record de 107,02 milioane de tone de petrol brut de către Rusia către China, echivalentul a 2,14 milioane de barili pe zi. Un alt mare cumpărător al petrolului rusesc a fost India. Rusia a devenit principala sursă de aprovizionare pentru rafinăriile indiene, asigurând 36% din necesar. Aceste companii, la rândul lor, exportă produsul finit. De exemplu, compania Nayara Energy Ltd., cu sediul la Mumbai, vinde motorină în Europa, iar aproximativ 60% din materia primă provine din Rusia. De asemenea, compania Reliance Industries Ltd., cel mai important furnizor european de motorină din India, importă mai mult de o treime din petrolul său din Rusia.
Drept rezultat al sancțiunilor, economia rusă a înregistrat o contracție de 2,1% în 2022, o scădere semnificativ mai mică decât cea anticipată inițial de 15%. Conform datelor oficiale furnizate de Kremlin, Produsul Intern Brut (PIB) a înregistrat o creștere de 3,6% în 2023. Se presupune că această creștere este atribuită în mare parte industriei militare, având în vedere că producția de tancuri, vehicule blindate și echipamente militare este direcționată către front, fără a contribui la bunăstarea generală a populației. Cu toate acestea, se observă că economia rusă nu se află într-o stare de colaps. Până în prezent, sancțiunile nu și-au atins obiectivul principal, acela de a diminua resursele financiare ale Kremlinului, astfel încât să nu mai poată susține operațiunile militare în Ucraina. În cadrul ultimelor pachete de sancțiuni aprobate de Uniunea Europeană, un rol tot mai important îl joacă eficientizarea acestora. Pentru a preveni eludarea sancțiunilor, Comisia Europeană a implementat următoarele măsuri: mobilizarea serviciilor comerciale și vamale pentru a identifica redirecționarea fluxurilor comerciale provenind din anumite țări terțe care pot servi drept căi de acces către Rusia, dialogul cu țările terțe pentru a conveni asupra unei evaluări comune, compararea datelor și discutarea, dacă este cazul, despre măsurile de remediere, colectarea de informații cu privire la modelele de eludare utilizate în sectorul privat și elaborarea de recomandări cu privire la cele mai bune modalități de prevenire a acestui fenomen. În cadrul celui de-al 11-lea pachet de sancțiuni, Bruxelles a introdus un nou instrument pentru a evita eludarea acestora prin jurisdicțiile țărilor terțe. Acest instrument se concentrează asupra unor bunuri specifice cu grad ridicat de risc, despre care s-a dovedit că ajung în Rusia prin țări terțe, deși fac obiectul sancțiunilor UE. Instrumentul permite UE să interzică exportul acestor bunuri către țările care sunt utilizate pentru a eluda măsurile restrictive și, de asemenea, să interzică furnizarea de servicii conexe.
Până în prezent, un aspect rămâne clar, Vladimir Putin dispune în continuare de resurse financiare, materiale, umane și tehnologice pentru a continua războiul din Ucraina. Istoria și experiența din Ucraina demonstrează că este imposibil să scoți din ecuația economiei globale un jucător important precum Rusia. În ultimii doi ani, s-a dovedit că eficiența sancțiunilor este limitată, iar Moscova are mijloace suficiente pentru a le ocoli. Costul pe care îl suportă Rusia pentru acest lucru este semnificativ, dar este un preț pe care îl poate suporta. Acest fapt îi oferă acces la una dintre cele mai importante resurse într-un război de uzură – timpul. Timpul reprezintă o variabilă cu o influență majoră în acest tip de conflict, permițându-i Rusiei să-și adapteze și să-și optimizeze strategiile în funcție de evoluția situației.
Banca Mondială, ONU, Uniunea Europeană şi guvernul de la Kiev au publicat recent o estimare oficială conform căreia reconstrucţia Ucrainei după război va costa 486 de miliarde de dolari. Evaluarea precedentă, din martie anul trecut, era de 411 miliarde de dolari. Estimările nu acoperă regiunile din Ucraina aflate sub ocupaţie rusă, care nu au fost accesibile.
Distrugeri masive
Distrugerile provocate de războiul declanşat de Rusia în februarie 2022 au afectat în special raioanele ucrainene Doneţk şi Lugansk din est, Harkov din nord-est şi Herson din sud, aflate în apropierea liniei actuale a frontului, precum şi Kievul. Datele arată că fondul imobiliar al Ucrainei a fost distrus sau deteriorat în proporţie de 10%, ceea ce prelungeşte strămutarea ucrainenilor în afara comunităţilor lor. Distrugerea barajului de la Kahovka şi a centralei hidroelectrice respective din sudul ţării, pusă de ucraineni pe seama forţelor ruse de ocupaţie din zona respectivă, a afectat semnificativ mediul şi agricultura şi a accentuat dificultăţile celor care fac eforturi pentru a găsi adăpost, apă, hrană şi servicii medicale, adaugă Banca Mondială. Premierul ucrainean Denis Şmihal a comentat într-un comunicat că analiza aprofundată a pierderilor şi necesităţilor „ne permite să definim corect priorităţile, să alocăm raţional resursele şi să obţinem rezultatele scontate”. Banca Mondială precizează şi modul în care trebuie direcţionată suma de 486 de miliarde de dolari în următorii zece ani: 17 % pentru construcţia de locuinţe, 15% pentru transporturi, 14% – comerţ şi industrie, 12% – agricultură, 10% – energie, 9% – asistenţă socială şi mijloace de subzistenţă, respectiv 7% – gestionarea pericolelor de explozie etc.
Necesitate strategică
Reconstrucția Ucrainei este un subiect vast și complex, având în vedere impactul conflictului început în 2014 și intensificat cu invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina în februarie 2022. Acest proces de reconstrucție implică multiple dimensiuni, incluzând reconstrucția infrastructurii fizice, revitalizarea economiei, restaurarea serviciilor sociale și abordarea problemelor umanitare și de dezvoltare.
Unul dintre cele mai presante aspecte ale reconstrucției Ucrainei este repararea și reconstrucția infrastructurii fizice, inclusiv locuințe, școli, spitale, rețele de energie, drumuri și poduri care au fost distruse sau grav avariate în timpul conflictului. Acest efort necesită investiții semnificative și coordonare internațională.
Economia Ucrainei a suferit un impact negativ major din cauza conflictului, cu reducerea semnificativă a PIB-ului și deteriorarea mediului de afaceri. Reconstrucția economică include atragerea investițiilor, sprijinirea întreprinderilor, revitalizarea sectoarelor cheie și crearea de locuri de muncă.
Eforturile umanitare se concentrează pe asigurarea nevoilor de bază ale populației afectate, inclusiv alimentație, adăpost, îngrijiri medicale și acces la apă potabilă și servicii de salubritate.
Milioane de ucraineni au fost forțați să-și părăsească locuințele, necesitând sprijin pentru cazare, integrare și eventual reîntoarcere.
Conflictul a expus vulnerabilitățile Ucrainei în ceea ce privește securitatea energetică. Reconstrucția sectorului energetic include atât repararea infrastructurii distruse, cât și diversificarea surselor de energie pentru a reduce dependența de importurile de combustibili fosili.
Reconstrucția Ucrainei necesită un sprijin internațional substanțial. Guvernele străine, organizațiile internaționale, inclusiv Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional, și organizațiile non-guvernamentale au mobilizat resurse și finanțare pentru a sprijini eforturile de reconstrucție.
Pentru a asigura o utilizare eficientă a resurselor și pentru a preveni corupția, eforturile de reconstrucție trebuie să fie însoțite de măsuri solide de guvernanță și transparență.
Reconstrucția Ucrainei este un proces pe termen lung, care va necesita eforturi continue și coordonate la nivel național și internațional pentru a asigura redresarea țării și a populației sale după ani de conflict și distrugeri.
Costuri masive
Costul reconstrucției Ucrainei este un subiect de amploare și complexitate, iar estimările variază semnificativ în funcție de sursă și de momentul evaluării. În lumina conflictului prelungit și a deteriorării continue a infrastructurii și economiei, aceste costuri sunt într-o stare de flux constant. Cu toate acestea, diferite organizații internaționale și analiști au încercat să ofere o estimare a costurilor necesare pentru reconstrucția țării.
Anterior au fost publicate mai multe estimări, unele contestate de către autoritățile de la Kiev.
Banca Mondială, împreună cu alte organizații internaționale, a publicat rapoarte care estimează costurile reconstrucției. Într-un raport din 2022, s-a estimat că Ucraina ar avea nevoie de zeci de miliarde de dolari doar pentru repararea infrastructurii esențiale și pentru a răspunde nevoilor imediate.
Guvernul Ucrainean și alte instituții au oferit propriile estimări, care variază în funcție de amploarea daunelor evaluate și de proiectele considerate prioritare pentru reconstrucție.
Analize independente și experți în economie sugerează de asemenea că costurile totale ale reconstrucției vor fi de sute de miliarde de dolari, având în vedere nevoia de a reconstrui orașe întregi, infrastructura critică, precum și pentru a revitaliza economia.
Aceste estimări trebuie să ia în considerare nu doar reconstrucția fizică, ci și necesitățile umanitare, sprijinul economic, reconstrucția socială și reformele structurale necesare pentru o dezvoltare durabilă. Costurile de reconstrucție vor depinde și de durata conflictului, amploarea distrugerilor finale, precum și de capacitatea Ucrainei de a atrage investiții internaționale și de a implementa reforme eficiente.
Este important de menționat că, pe lângă reconstrucția fizică, Ucraina se va confrunta și cu provocări semnificative în ceea ce privește redresarea economică, inclusiv gestionarea datoriei publice, reconstrucția sectorului privat și reînnoirea capitalului uman. Toate aceste aspecte vor juca un rol crucial în determinarea costurilor totale și în succesul eforturilor de reconstrucție.
Sprijin european
În 2024, Uniunea Europeană (UE) a lansat inițiative semnificative pentru a sprijini reconstrucția și recuperarea Ucrainei în urma conflictului prelungit cu Rusia. Printre acestea se numără „Ukraine Facility”, un instrument financiar dedicat propus de Comisia Europeană pe 20 iunie 2023, care va oferi sprijin coerent și previzibil Ucrainei pentru perioada 2024-2027. Acesta va include granturi și împrumuturi destinate să susțină stabilitatea macro-financiară a Ucrainei, să promoveze recuperarea și să ajute la reconstrucția și modernizarea țării, abordând în același timp reformele cheie necesare pe parcursul aderării la UE. În plus, UE și statele membre, împreună cu instituțiile financiare europene, au pus la dispoziție peste 67,7 miliarde de euro în sprijin financiar, umanitar, de urgență, bugetar și militar, subliniind angajamentul ferm al UE de a sprijini Ucraina.
Mass-media a evidențiat, de asemenea, că UE a dezvăluit un plan nou pentru a ajuta la reconstrucția Ucrainei, care va oferi până la 50 de miliarde de euro în sprijin financiar pentru perioada 2024-2027, într-un mix de împrumuturi și granturi gestionate printr-un instrument special numit Rezerva Ucrainei. Aceasta reprezintă un angajament semnificativ din partea UE și subliniază importanța strategică pe care UE o acordă stabilității și recuperării economice a Ucrainei.
Banca Europeană de Investiții (EIB) a aprobat, de asemenea, Inițiativa „EU for Ukraine” pentru a finanța reconstrucția și recuperarea în Ucraina. Această inițiativă este concepută ca un regim temporar care va permite continuarea angajamentului EIB în țară în timp ce se pun în aplicare suporturile financiare pe termen mediu așteptate de la UE. Inițiativa va include un pachet de asistență tehnică de 100 de milioane de euro pentru a oferi expertiză consultativă pentru reconstrucție și pentru a dezvolta proiecte de investiții prioritare, ajutând promotorii de proiecte ucraineni și moldoveni în circumstanțe dificile.
Rolul României
Investiţiile străine, asigurarea unui flux transparent şi eficient de capital financiar şi creşterea capitalului uman sunt esenţiale pentru reconstrucţia Ucrainei, au susţinut participanţii la prima zi a conferinţei internaţionale „Reconstrucţia Ucrainei şi rolul strategic al României”, organizat recent timp de două zile de New Strategy Center din Sinaia. Ei au mai afirmat că firmele publice şi private din statele membre UE care vor participa la reconstucţia Ucrainei au nevoie de sprijinul autorităţilor centrale şi locale din ţara respectivă cu care să încheie parteneriate public-private pentru finalizarea tuturor proiectelor demarate, relatează mass-media de la București.
În deschiderea evenimentului, în mesajul video transmis participanţilor la conferinţă, premierul Marcel Ciolacu a spus: „Relaţiile dintre România şi Ucraina vor ajunge în scurt timp la nivelul unui veritabil parteneriat strategic. O componentă esenţială a parteneriatului va fi hub-ul logistic pe care îl vom organiza pe teritoriul României, pentru reconstrucţia şi asistenţa Ucrainei. Avem în faţa noastră o provocare majoră, dată de invazia ilegală şi neprovocată a Rusiei în Ucraina. Este o ameninţare directă la adresa securităţii şi stabilităţii în zona Mării Negre, cu efecte negative resimţite global, când vorbim de securitatea alimentară în ţările cele mai vulnerabile sau de securitatea energetică. Atacurile necontenite ale forţelor ruse în Ucraina confirmă, de fapt, frustrarea Rusiei în faţa solidarităţii Europei, a comunităţii euro-atlantice şi, în general, a democraţiilor din toată lumea pentru Ucraina. (…) Subliniez că România acţionează şi va continua să fie promotorul măsurilor concertate ale comunităţii euro-atlantice pentru rezistenţa Ucrainei şi reconstrucţia acestei ţări, în cadrul procesului de integrare europeană. Europa nu-şi poate permite ca Ucraina să piardă. Noi credem în victoria Ucrainei, fiind conştienţi că este nevoie de mai mult ajutor şi efort din partea partenerilor internaţionali”.
Şeful Guvernului român a menţionat că Ucraina şi Moldova au nevoie de sprijin multisectorial şi că aliaţii europeni şi nord-atlantici au fost de acord ca proiectele de infrastructură regionale şi strategiile privind această zonă să includă şi proiectele celor două state.
Marcel Ciolacu a mai arătat că peste jumătate din produsele ucrainene exportate au tranzitat ţara noastră şi că, împreună cu autorităţile de la Kiev, Executivul de la Palatul Victoria a planificat investiţii ample privind dezvoltarea infrastructurii de transport din ţara noastră, infrastructură de are să beneficieze exportul de cereale din ţara vecină şi tranzitul produselor din Ucraina. Dintre investiţiile finalizate, premierul a amintit operaţionalizarea căii fertae cu ecartament larg la Galaţi şi creşterea capacităţii de depozitare şi operare în Portul Constanţa.
Şeful Guvernului a spus: „Toate porturile noastre importante derulează programe de finanţare imensă pentru depozitarea cerealelor şi echipamentelor de încărcare-descărcare. Vom reuşi să dublăm capacitatea de trafic a României pentru cereale şi pentru bunurile esenţiale ale Ucrainei destinate pieţei europene şi pieţei globale. România este pregătită să dezvolte un centru logistic necesar Ucrainei. Conexiunile pe care le vom construi vor servi culoarelor maritime şi terestre din Europa centrală şi de sud-est. Sunt sigur că planurile iniţiale ale Uniunii Europene şi Iniţiativei celor Trei Mări vor câştiga viteză în implementare”.
Ucraina, mulțumită de sprijinul României
La rândul său, premierul ucrainean Denys Shmyhal a arătat că măsurile luate de autorităţile de la Bucureşti cu privire la sprijinul financiar, militar şi la cooperarea logisitică şi-au dovedit eficienţa, dacă luăm în calcul doar faptul că, în prezent, 70% din cerealele ucrainene sunt transportate prin România.
Denys Smyhal a mai spus, în mesajul video adresat participanţilor la conferinţă: „Sunt încrezător că în curând vom face parte dintr-o singură familie de naţiuni europene şi sperăm că România va participa la reconstrucţia Ucrainei. Am suferit daune fără precedent: au fost distruse sau deteriorate peste 257.000 obiective civile, care includ şcoli, spitale, peste 30% din imobile şi 50% din reţeaua de electricitate. Aceste cifre sunt şocante, iar în spatele fiecărui obiectiv distrus se află vieţi. De aceea tot ce s-a distrus trebuie refăcut. Reconstrucţia Ucrainei se bazează pe principiul de a construi din nou, mai bine, pentru a le oferi posibilitatea refugiaţilor ucraineni să se întoarcă în propria ţară. (…) Solicit comunităţii de afaceri din România să investească în Ucraina pentru cresşerea capitalului. Investiţiile vor contribui la creşterea unor centre de export importante în regiune. E important ca Ucraina şi România să aibă o viziune comună bazată pe principiii şi pragmatism”.
Şeful Guvernului de la Kiev a menţionat că reconstrucţia Ucrainei este structurată pe şase priorităţi. Prima prioritate este în domeniul energetic, unde guvernul ucrainean doreşte să asigure şi să dezvolte capacităţile de producere a energiei nucleare, a energiei din surse regenerabile şi să repare şi consolideze reţelele de transport în acest domeniu.
Denys Shmihal a continuat: „A doua prioritate se referă la domeniul militar, atât la dotarea cu echipamente militare, dar şi la construcţia de către industria ucraineană în parteneriat cu aliaţii noştri a unor capacităţi de producţie în industria de apărare. A treia prioritate priveşte dezvoltarea pieţelor tradiţonale, a patra se referă la dezvoltarea resurselor naturale, a cincea este infrastructura şi dezvoltarea utilajelor de construcţie, iar a şasea se referă la rezilienţa autorităţilor şi instituţiilor publice”.
Ionel Niţu, preşedintele New Strategy Center a precizat: „România poate contribui concret la sporirea independenţei energetice a Ucrainei, dar şi a Republicii Moldova, la consolidarea capacităţii instituţiilor ucrainene şi refacerea infrastructurii civile, energetice, militare, precum şi a lanţurilor de distribuţie care au fost distruse în acest conflict”.
România, centru logistic
Radu Oprea, Ministrul Economiei, a declarat atunci că ţara noastră este, în acest moment, implicată economic şi din punct de vedere al industriei de apărare în Ucraina, pentru a ajuta autorităţile de la Kiev, fiind semnat în acest sens un memorandum pentru sporirea capacităţilor de producţie în cele două state.
Ministrul român al Economiei a menționat că „acestea sunt obiectivele pentru perioada actuală. Trebuie să ne gândim şi la viitor. Iar viitorul înseamnă reconstrucţia Ucrainei. România trebuie să fie în prima linie a reconstrucţiei Ucrainei. Astăzi trec prin România către porturile Sulina şi Constanţa cerealele ucrainene, facem investiţii în infrastuctură pentru preluarea acestor cereale, investiţii la care lucrează ingineri şi oameni care vor putea fi folosiţi ulterior la reconstrucţia Ucrainei. Ismail şi Odesa reprezintă locurile de unde trebuie să înceapă reconstrucţia Ucrainei, pentru că cele două oraşe au fost distruse de bombardamentele Federaţiei Ruse. În urma vizitei oficiale efectuate recent în SUA cu premierul Marcel Ciolacu am reţinut că firmele americane consideră că România poate fi un hub logistic perfect pentru reconstrucţia Ucrainei, deoarece suntem un stat NATO şi un stat membru al Uniunii Europene care are la dispoziţie infrastructura necesară pentru a ajunge mai uşor în Ucraina. Aceeaşi opinie am primit-o şi din partea companiilor germane care au filiale la noi în ţară şi care ar putea prin intermediul acestora să participe la reconstrucţia Ucrainei. La graniţa româno-ucraineană putem avea centre logistice peste tot. În zone libere, dacă şi Parlamentul va adopta rapid legislaţia necesară pentru ca firmele respective să poată activa în ţara noastră şi să poată aduce echipamente din străinătate. Acestor companii li se vor adăuga în efortul de reconstrucţie a Ucrainei şi firme din România. Vrem să participăm cu firmele care fac materiale de construcţii, cu ingineri, cu personal calificat, singure sau în parteneriat cu alte companii. Participarea noastră la reconstrucţia Ucrainei va demara în ianuarie 2024. Am inclus în bugetul pentru anul viitor crearea capacităţilor de producţie necesare pentru furnizarea bunurilor şi produselor care vor fi folosite la reconstrucţia Ucrainei. Cred că România are oportunitatea de a deveni cel mai bun centru logistic pentru reconstrucţia Ucrainei, care înseamnă beneficii şi pentru poporul român care va beneficia de locuri de muncă în zonele unde va fi o intensitate mare companii”.
Într-un mesaj video adresat participanţilor la conferinţa de la Sinaia, Oleksandr Kamyshin, ministrul Industriilor Strategice din Ucraina a precizat că are o colaborare bună cu ministrul Economiei din România, cu industria de apărare din ţara noastră, colaborare ce va consolida apărarea Ucrainei dar şi capacităţile de producţie din industria de apărare din ţara noastră.
România, poarta cerealelor din Ucraina
Prezent la eveniment, Oleksandr Kubrakov, ministru adjunct al Dezvoltării Comunităţilor Teritoriale şi Infrastructurii din Ucraina a spus că autorităţile de la Kiev doresc ca prin consolidarea economiei, dezvoltarea infrastructurii şi reconstrucţia transparentă şi eficientă a ţării să îi determine pe refugiaţii ucraineni să revină pe meleagurile natale.
Oficialul ucrainean a precizat: „Dorim să refacem căile de transport şă să reducem cheltuielile logistice privind exportul de bunuri dintre Ucraina şi statele membre UE. Autorităţile depun eforturi pentru atragerea investiţiilor, iar sectorul privat poate participa în procedurile de achiziţii publice, deoarece achiziţionăm servicii variate din plan extern. Dorim accelerarea traversării frontierelor terestre prin implementarea unor instrumente digitale, iar în acest sens apreciem rolul stategic al României în facilitatea exporturilor noastre. Ne dorim să majorăm şi să consolidăm capacităţile de transport pe Dunăre de la 2,5 milioane tone lunar, la 4 milioane tone. În domeniul transporturilor rutiere, dorim să realizăm coridorul verde Reni-Galaţi, cu tranzit prin Republica Moldova, să reconstruim alte puncte de trecere ale frontierei, care vor reduce din timpii de aşteptare şi vor duce la accelerarea exporturilor. Avem un proiect pe termen lung ce se referă la punctul de trecere din apropierea localităţii Vicovul de Sus, pe care dorim să îl exploatăm, tot pentru export. La vama Siret dorim să deschidem centre de serviciii pentru transportatorii din ambele ţări, iar la Sighetu Marmaţiei şi Biserica Albă dorim să utilizăm punctele de trecere pentru exportul de cereale care vor ajunge la Constanţa şi Galaţi. Avem nevoie de mai multe puncte de trecere a frontierei cu România, puncte care să facă faţă volumului mare de mărfuri. De exemplu, la începutul lunii decembrie, la punctele de trecere se aflau în aşteptare peste 2500 de vehicule de transport marfă”.
Oleksandr Kubrakov a mai arătat că în ultimele 12 luni porturile ucrainene de la Dunăre au înregistrat un trafic de marfă de peste 30 milioane tone şi a menţionat: „Portul Constanţa nu este doar un nod de transport foarte puternic, ci şi o poartă strategică pentru mărfurile noastre. Dezvoltarea infastructurii rutiere din România şi a portului Constanţa ne va asigura facilitarea exporturilor. Împreună cu dumneavoastră consolidăm drumuri şi dezvoltăm capacităţile de transport de la Dunare şi Marea Neagră”.
SUA şi Franţa, implicate în reconstrucţia Ucrainei
SUA vor continua să ofere sprijinul de care are nevoie Ucraina, atât pentru apărarea, cât şi pentru reconstrucţie, a afirmat în cadrul conferinţei Penny Pritzker, reprezentant special pentru reconstrucţia economica a Ucrainei.
Penny Pritzker a arătat: „Reconstrucţia Ucrainei nu este esenţială doar pentru poporul ucrainean, ci şi pentru regiunea Mării Negre. Asistenţa economică este esenţială, iar Putin înţelege asta şi de aceea a atacat obiective economice din Ucraina. Trebuie să ajutăm Ucraina să devină o ţară viabilă din punct de vedere economic, (…) iar fiecare investiţie care ajută economia şi dezvoltă baza de impozitare întăreşte rezilienţa şi rezistenţa populatiei ucrainean. (…) SUA nu acţionează singură. Peste 50 din naţiunile lumii ni s-au alăturat în sprijinirea economică a Ucrainei. Trebuie să acţionăm pentru a ne asigura că Ucraina nu are doar sprijinul necesar pentru supravieţuire, ci şi pentru dezvoltarea viitoare”.
Franța reprezintă unul dintre contributorii puternici la sprijinirea Ucrainei a precizat Pierre Heilbronn, însărcinat special al Franţei pentru reconstrucţia ţării vecine nouă.
Pierre Heilbronn a declarat: „Încercăm împreună cu partenerii noştri să întocmim un plan de acţiune pe termen scurt, dar care să ofere şi o perspectivă pe termen lung privind reconstrucţia Ucrainei. În acest moment, există un semn de întrebare privind sustenabilitatea sprijinului american pentru Ucraina, din cauza discuţiilor din Congresul de la Washington. E nevoie de unitate şi decizie pentru sprijinirea Ucrainei, atât la nivel european, cât şi la nivel NATO. Ne angajăm pe bază multianuală să sprijinim investiţiile din infrastructură, atât în Ucraina, cât şi în ţările din vecinătate, printre care se numără şi România. Franţa şi aliaţii europeni vor investi şi în economia Ucrainei, dar şi în domeniul apărării. În România avem cel mai mare număr de soldati francezi prin care contribuim la asigurarea securităţii regionale. Dar pentru reconstrucţia Ucrainei este nevoie şi de sprijinul antreprenorilor, al societăţii civile şi al administraţiilor centrale şi locale. În ultimele 24 de luni, am observat că rezilienţa şi rezistenţa se bazează pe abilitatea autorităţilor locale, primarilor şi antreprenorilor de a trece peste provocările cu care se confruntă”.
Conferință strategică
România are un rol important în lidershipul privind reconstrucţia Ucrainei, a afirmat Jean Froehly, şeful Task-Force-ului pentru Conferinţa pentru reconstrucţia Ucrainei care va avea loc anul viitor în Germania.
Jean Froehly a mai spus: „Cred că este foarte important să ţinem cont de faptul că Ucraina este în prezent în război şi trebuie să facă faţă zilnic atacurilor Federaţiei Ruse. De aceea, nu trebuie să reducem sprijinul militar acordat Ucrainei, iar Germania a decis dublarea, la 8 miliaerde euro, a sprijinului militar acordat acestei ţări. Trebuie să continuăm acest sprijin în ciuda constrângerilor financiare interne. Va trebui să ne asigurăm că daunele provocate de atacurile ruse sunt reparate şi că economia Ucrainei este consolidată şi ţine pasul cu cea europeana, iar aici rolul României este esenţial în privinţa facilitării exporturilor ucrainene”.
Oficialul german a precizat că în reconstrucţia Ucrainei un rol important îl vor juca investiţiile şi capitalul privat, care vor fi esenţiale în demersurile făcute de statele membre ale Uniunii Europene. Domnia sa a mai spus că autorităţile ucrainene trebuie să ajute investitorii străini să îşi găsească parteneri viabili în ţara respectivă şi că pentru a atrage investitorii străini este nevoie de prezentarea dimensiunii europene a Ucrainei şi de demersul său de integrare în Uniunea Europeană.
Jean Froehly a mai arătat că în procesul de reconstrucţie şi de redresare a Ucrainei un rol important îl vor avea comunităţile locale, precum şi capitalul uman autohton, inclusiv implicarea diasporei ucrainene.
Davide La Cecilia, însărcinat special pentru reconstrucţia Ucrainei din partea Ministerului de Externe al Italiei a spus că ţara sa s-a angajat deja să contribuie decisiv la reconstrucţia oraşului Odesa, să lucreze la masterplanul acestui oraş, dar şi la masterplanul localităţii industriale Mikolayev.
Ambasadorul grec Spyridon Lampridis a atras atenţia că, deşi există sprijin de multe miliarde euro, acest sprijin financiar nu rezolvă toate problemele cu care se confruntă Ucraina, dar el trebuie să continuie. Lampridis a precizat: „Dacă aşteptăm ca totul să se calmeze şi abia apoi să reconstruim, va fi prea târziu pentru societatea ucraineană. Dorim un mediu de securitate stabil, care să permită fluxului de capital să ajungă în Ucraina organizat şi transparent. (…) Experienţa ne arată că capitalul privat nu merge singur în zonele de risc, ci urmează atitudinea instituţiilor internaţionale sau financiare. Dar pentru reconstrucţia Ucrainei avem implicarea marilor donatori care gestionează deja o sumă mare de bani”.
Marea Neagră, câmp de bătălie
Într-unul dintre panelurile care au fost organizate pe parcursul întregii zile s-a discutat şi despre libertatea navigaţiei la Marea Neagră. Amiralul român Liviu Coman a precizat că de la începutul conflictului din Ucraina şi până acum Rusia a blocat libertatea de navigaţie în jumătate din Marea Neagră şi că o problemă reală o prezintă minele marine în derivă care se află pe rutele comerciale. Cu toate acestea, potrivit domnului Coman peste 1000 de nave comerciale au tranzitat până acum zona economică exclusivă a Mării Negre şi au trasnportat dinspre Ucraina peste 33 milioane tone cereale.
Vergil Chiţac, primarul municipiului Constanţa, a declarat că nu se aşteaptă la un final rapid al conflictului şi a afirmat că el crede că minele care se află în derivă în Marea Neagră nu sunt doar mine ucrainene desprinse de furtuni, ci sunt şi mine amplasate iniţial de forţele navale ale Federaţiei Ruse.
Vergil Chiţac a spus: „Din informaţiile pe care le am în acest moment, spun că până acum în Marea Neagră au fost neutralizate 82 de mine marine, din care 67 mine în zona ucraineană. Eu refuz să cred că aceste 67 de mine erau ucrainene despreinse din barajele pe care ucrainenii le-au făcut la intrarea în Odesa. Cu siguranţă au fost lansate şi de ruşi, fie din Crimeea, fie din elicoptere”.
Amiralul Liviu Coman a mai arătat că forţele ruse au bruiat permanent comunicaţiile, ceea ce a împiedicat libertatea de navigaţie în Marea Neagră.
Alte teme principale de dezbatereau fost garanţiile de securitate oferite Ucrainei în cadrul noii arhitecturi de securitate europene, cum răspunde România provocărilor de securitate generate în zona Mării Negre de conflictul ruso-ucrainean, cooperarea transfrontalieră, rezervele de gaz din Marea Neagră, provocările şi oportunităţile privind securitatea alimentară la nivel global, provocări pentru investitorii privaţi în reconstrucţia Ucrainei, rezilienţa infrastructurii strategice a Ucrainei, strategia SUA pentru Marea Neagră şi oportunităţi şi provocări privind finanţarea proiectelor de reconstrucţie.
Avertisment american
Reconstrucția Ucrainei nu poate aștepta sfârșitul conflictului și trebuie să înceapă acum, a susținut anterior, la Bruxelles, Penny Pritzker, reprezentantul special al SUA pentru reconstrucția economică a Ucrainei.
„Efortul pe termen lung de a revigora economia Ucrainei trebuie să aibă loc acum, trebuie să înceapă acum, chiar și în mijlocul războiului și luptelor continue”, a declarat Pritzker jurnaliștilor la Bruxelles.
Costul acestei reconstrucții va fi „substanțial”, a declarat fostul secretar de stat pentru comerț al lui Obama, subliniind necesitatea de a mobiliza sectorul privat.
Banca Mondială a estimat că Ucraina va avea nevoie de peste 400 de miliarde de dolari pentru reconstrucție.
Miliardară și fostă femeie de afaceri, Pritzker a declarat că este deja în contact cu peste treizeci de companii interesate să investească în Ucraina.
Dar anumite obstacole trebuie încă înlăturate, a spus ea, citând nu doar luptele în curs, ci și necesitatea de a crea un mediu în care companiile occidentale, obișnuite cu anumite reguli de drept și practici, să poată investi cu încredere în Ucraina.
„Reforma și reconstrucția trebuie să meargă mână în mână”, a insistat ea. Ucrainenii recunosc că mai au „mult de lucru în ceea ce privește reformele”, a explicat Pritzker, citând corupția și spălarea de bani, a doua zi după o reuniune de coordonare a donatorilor cu reprezentanți ai Ucrainei și ai Uniunii Europene.
âPe termen scurt, Ucraina are nevoi enorme în ceea ce privește locuințele, transporturile, infrastructura și sectorul energetic.
Dar economia sa este încă activă, iar Ucraina vrea „să continue să exporte și să vândă grânele sale”. Prin urmare, este esențial „să se asigure că rutele comerciale funcționează” în mod corespunzător”, a subliniat ea.
Întrebată despre utilizarea activelor rusești în țările occidentale pentru a finanța o parte din această reconstrucție, Pritzker a declarat că este esențial ca Rusia să plătească „având în vedere distrugerile” pe care le-a provocat în Ucraina.
Ea a estimat că aceste active aflate în Statele Unite se ridică la aproximativ opt miliarde de dolari, dar a recunoscut că mai este încă un lung proces juridic de parcurs înainte ca acestea să poată fi folosite pentru a finanța reconstrucția Ucrainei.
BEI: Măsurile de sprijin pentru Ucraina trebuie să aibă loc acum
Reconstrucția Ucrainei este un proces care trebuie să înceapă de acum, nu de la momentul în care se va încheia războiul pornit de Rusia, spune Werner Hoyer, președintele Băncii Europene de Investiții (BEI), considerată „brațul financiar” al Uniunii Europene. „Nu există posibilitatea responsabilă să aştepţi încheierea confruntării militare înainte de a începe reconstrucţia”, a declarat Werner Hoyer într-un interviu acordat marţi pentru Bloomberg Radio, citat de Agerpres. „Ceea ce este nevoie acum este ca economia să fie menţinută în funcţiune, ca veniturile din taxe să continue să vină la buget şi ca sectorul agricol să fie capabil în continuare să exporte. Măsurile de sprijin pentru Ucraina trebuie să aibă loc acum, nu într-o zi în viitor când sperăm că va fi semnat tratatul de pace”, a adăugat Werner Hoyer.
BEI, organizație denumită şi „braţul financiar” al UE, a alocat deja 1,7 miliarde de euro Ucrainei pentru refacerea şcolilor, spitalelor şi locuinţelor sociale devastate de bombardamentele ruseşti. Hoyer a menţionat în special finanţarea recentă pentru refacere unui spital din Odesa. „Dacă vrei ca economia să continue să funcţioneze, atunci podurile, căile ferate şi sistemul public de transport trebuie să fie funcţionale. Aceasta este zona crucială a activităţilor noastre”, a mai spus el. Banca Europeană de Investiţii, cu sediul în Luxemburg, a fost constituită prin Tratatul de la Roma din 1958. Acţionarii BEI sunt statele membre ale Uniunii Europene, iar accentul principal al activităţilor de creditare ale BEI este pus pe finanţarea de proiecte ce promovează o dezvoltare regională echilibrată şi coeziunea economică şi socială într-o Uniune Europeană extinsă.
Inters internațional
Doi titani ai industriei financiare globale bat palma pentru reconstrucţia Ucrainei. Este vorba de JPMorgan şi BlackRock, care au anunțat că pregătesc un proiect mamut de sute de miliarde de dolari care să finanţeze aducerea la viaţă a ţării după ce gloanţele şi rachetele vor înceta să mai zboare.
BlackRock, cea mai mare companie de investiţii din lume, alături de gigantul bancar JPMorgan vor să pună umărul la reconstrucţia Ucrainei. Potrivit calculelor realizate de Banca Mondială, suma la care se ridică uriaşul proiect este de aproximativ 410 mld. dolari, scrie Financial Times, citat de Business Magazin.
The Ukraine Development Fund (Fondul de Dezvoltare al Ucrainei – n.red.) se află încă în faza de planificare şi se aşteaptă ca proiectul de finanţare să fie lansat complet până la încheierea războiului.
„Cele mai multe dintre provocările actuale pe termen lung sunt abordate cel mai bine prin intermediul unei finanţări mixte, adică atât cu ajutorul mediului privat cât şi cu ajutorul banilor veniţi din partea statului”, a declarat Philipp Hildebrand, vicepreşedintele BlackRock.
Banca Mondială a estimat în martie 2023 că Ucraina ar avea nevoie de 411 miliarde de dolari pentru a se reconstrui după război, iar recentele atacuri ruseşti au făcut ca această cifră să crească.
Guvernul de la Kiev a angajat divizia de consultanţă a BlackRock în noiembrie 2022 pentru a determina cea mai bună modalitate de a atrage acest tip de capital, iar apoi a apelat şi la JPMorgan în februarie. Preşedintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, a anunţat luna trecută că ţara lucrează cu cele două grupuri financiare şi cu consultanţii de la McKinsey.
Nu a fost stabilit niciun obiectiv oficial de strângere de fonduri, dar persoanele familiarizate cu discuţiile spun că fondul încearcă să obţină capital cu costuri reduse de la guverne, donatori şi instituţii financiare internaţionale şi să îl folosească pentru a atrage investiţii private de cinci până la zece ori mai mari.
Conform BlackRock, Ucraina are nevoie de un vehicul de finanţare a dezvoltării care să găsească oportunităţi de investiţii în sectoare de bază şi care să le transforme în ţinte pentru investitorii internaţionali şi creditori.
„Fondul a fost creat pentru a oferi, de asemenea, investitorilor din sectorul public şi privat posibilitatea de a investi în proiecte şi sectoare specifice. Vor exista diferite fonduri separate mai mici care se vor adresa unor sectoare specifice, pe care le-am identificat ca fiind prioritare pentru Ucraina” a declarat Stefan Weiler, şeful JPMorgan pentru pieţele de capital de împrumut pe Europa Centrală, Orientul Mijlociu şi Africa.
Pentru a depăşi preocupările investitorilor cu privire la guvernanţă, se aşteaptă ca fondul să îşi completeze consiliul de administraţie cu reprezentanţi ai instituţiilor financiare internaţionale şi ai guvernelor şi să angajeze profesionişti în domeniul investiţiilor pentru a putea executa cu succes strategia.
Sfaturile oferite de BlackRock s-au bazat pe activitatea sa desfăşurată în proiecte precum Fondul Naţional de Dezvoltare din Arabia Saudită şi pentru Parteneriatul pentru Finanţarea Climei, un vehicul financiar mixt care direcţionează investiţiile în proiecte de dezvoltare durabilă pe pieţele emergente.
În prezent, activitatea marilor finanţatori în Ucraina se concentrează momentan pe evaluarea nivelului de stabilitate şi sustenabilitate al Fondului şi pe guvernanţă, dat fiind că majoritatea investitorilor vor să vadă prima dată sfârşitul războiului, înainte de a veni cu bani.
„Cel mai important este că Ucraina se gândeşte deja la viitor. Când războiul se va încheia, vor vrea să fie pregătiţi pentru demararea procesului de reconstrucţie”, a mai declarat Weiler.
În luna ianuarie 2024, Emmanuel Todd, unul dintre importanții intelectuali ai Franței, lansează cartea La Défaite de l’Occident (Înfrângerea Occidentului) care deja se clasează într-o lucrare controversată deoarece descrie căderea inexorabilă a Occidentului, într-o perioadă de criză a civilizației sale. Criticii lui Todd spun că eseul său final se lansează într-o relectură a istoriei lumii din ultimii 30 de ani pentru a concluziona că țările dezvoltate pierd în fața Rusiei. O altă negare a validității predicțiilor sale se referă la faptul că autorul adoptă această abordare științifică în timp ce preia acuzații nefondate și susține, fără îndoială, mai curând narațiunea Kremlinului. Cu toată controversa din jurul său, Todd este din ce în ce mai intervievat și citat și s-a detașat ca o voce puternică a celor care cred că Occidentul colectiv nu va reuși să înfrângă Rusia pe frontul ucrainean și, prin implicarea în conflict, își grăbește declinul istoric inevitabil. Todd este, de asemenea, autorul care a prevăzut prăbușirea Uniunii Sovietice în cartea The Final Fall, publicată în 1976, cu 15 ani înainte de destrămarea URSS, deși nici aceasta nu a fost cruțată de critici. În 2023 el a susținut că un al treilea război mondial a început deja, prin atacarea Ucrainei de către Federația Rusă și prin implicarea Occidentului colectiv, printr-un model de război proxy, de partea Ucrainei. Întrebat acum câteva săptămâni de publicația Le Figaro de ce prevede deja înfrângerea Occidentului, deși războiul din Ucraina nu s-a terminat, Emmanuel Todd a spus că „Occidentul a ieșit din iluzia unei posibile victorii ucrainene. Acest lucru nu era încă clar pentru toată lumea când am scris; (n.r. este vorba de un interviu acordat de Todd tot lui Le Figaro cu un an înainte), dar astăzi, după eșecul contraofensivei din această vară și după observarea incapacității Statelor Unite și a celorlalte țări NATO de a furniza suficiente arme Ucrainei”. Opinia sa este că, deși în Occident persistă ideea că Rusia are mai mult de pierdut decât adversarii săi liberali, odată ce a atacat Ucraina, Occidentul a intrat, de fapt, într-un conflict „existențial”, alegând să se implice în această chestiune internă a spațiului ex-sovietic.
Cine este Emmanuel Todd?
Antropolog, demograf, sociolog și politolog francez, acesta s-a născut în Saint-Germain-en-Laye, un oraș situat în suburbiile Parisului, în 1951. Tatăl său, Olivier Todd, este un renumit jurnalist de stânga iar mama sa, Anne-Marie Nizan, este fiica jurnalistului și filozofului comunist Paul-Yves Nizan. După ce Todd își termină studiile de absolvire (la nivel de master) în istorie la Université Paris-Sorbonne, a petrecut trei ani într-un program de doctorat la Universitatea din Cambridge, unde a studiat sistemele familiale la Trinity College. Teza lui Todd, a fost intitulată Seven Peasant Communities in Pre-Industrial Europe (1976).
Todd a ocupat o poziție heterodoxă în mediul academic francez încă din anii 1970. El nu este profesor universitar, nici cercetător CNRS (Centrul Național de Cercetare Științifică), ci este inginer de cercetare la Institut National d’Etudes Démographiques (INED).
De asemenea, apare în mod regulat în mass-media și instituții non-științifice, dându-și părerea și gândurile despre problemele politice și societale deopotrivă. De exemplu, el s-a opus Tratatului de la Maastricht în anii 1990 și creării unei monede europene unice și a susținut public candidatura prezidențială a lui François Hollande împotriva lui Nicolas Sarkozy în 2012.
Spune despre sine că nu este putinofil și nici reacționar.
Interesele de cercetare ale lui Emmanuel Todd se concentrează în general în jurul ideologiei și religiei, structurilor familiale, statelor și societăților moderne. Tot în șirul de proiecții istorice făcute de Todd, după La chute finale / The Final Fall 1976, University of Columbia Press publică în 2001, After the Empire: The Breakdown of the American Order, o apariție provocatoare în care acesta a prezis, pe baza datelor demografice și statistice, că Statele Unite își vor pierde statutul de superputere și fi înlocuit de o alianță eurasiatică.
Emmanuel Todd a avut încă de la începutul conflictului ruso-ucrainean o serie de opinii prin care, asemeni lui John J. Mearsheimer, profesor de științe politice la Universitatea din Chicago, membru al școlii neorealiste în relațiile internaționale, a exprimat o serie de semnale de alarmă referitoare la implicarea Occidentului în chestiunea ruso-ucraineană și consecințele pe termen lung.
Una dintre cele mai penetrante afirmații ale lui Todd, în sus menționatul interviu din ianuarie 2024, pentru Le Figaro, fost că Al treilea război mondial a început deja: „Este evident că acest conflict [din Ucraina], care a început ca un război teritorial limitat și a escaladat la o confruntare economică globală între întregul Occident, pe de o parte, și Rusia și China, pe de altă parte, a devenit un război mondial”.
Vladimir Putin a făcut un calcul greșit la începutul conflictului, spune Todd, presupunând că Ucraina se va întoarce la primul semn de agresiune, dar a menționat că Rusia însăși a depășit așteptările, inclusiv pe cele ale propriului popor. Eroarea Occidentului a fost că „nu a anticipat” că rușii vor fi capabili să reziste presiunii economice din partea Occidentului.
În interviu, el și-a extins teza, spunând că „rezistența economiei ruse [la sancțiuni] împinge sistemul imperial american spre prăpastie”. Crezul său este că, dacă Rusia „ar reuși să epuizeze economia europeană, menținând în același timp sprijinul chinez, controalele monetare și financiare americane ale lumii s-ar prăbuși și, odată cu acestea, s-ar putea ca Statele Unite să își finanțeze deficitul comercial uriaș pentru nimic”.
Todd, care în trecut a mai criticat ordinea internațională occidentală, vede că prima cauză a declinului Americii rezidă în „deficiența industrială a Statelor Unite și natura fictivă a PIB-ului american”. Cauzele adânc înrădăcinate ale declinului industrial american le consideră ca puternic legate de „inadecvarea pregătirii inginerești și, mai general, de scăderea nivelului de educație, care a început în 1965 în Statele Unite”.
Dispariția protestantismului american, mai crede Todd, este al doilea factor în căderea Occidentului deoarece ascensiunea sa a avut în centrul său pe cea a lumii protestante.
Protestantismul a fost, crede el, „un factor de progres care a produs un nivel înalt de educație iar progresele educaționale și etica muncii au produs un progres economic și industrial considerabil. Astăzi, simetric, prăbușirea recentă a protestantismului a declanșat un declin intelectual, o dispariție a eticii muncii și lăcomia de masă (denumire oficială: neoliberalism), transformându-se în căderea Occidentului”.
De asemenea, înfrângerea Occidentului este cauzată de „preferința restului lumii pentru Rusia. A descoperit peste tot aliați economici discreți. O nouă putere soft rusă conservatoare (anti-LGBT) era în plină desfășurare, deoarece a devenit clar că Rusia ține șocul economic. Modernitatea noastră culturală pare într-adevăr destul de nebună lumii exterioare, o observație făcută de un antropolog, nu de un moralist retrograd”.
În privința implicării Americii în Ucraina, Todd nu este convins că modelul de final de conflict dorit de Washington va fi acceptat de ruși: „Americanii vor căuta într-adevăr un status quo care să le permită să-și ascundă înfrângerea. Rușii nu vor accepta. Ei sunt conștienți nu numai de superioritatea lor industrială și militară imediată, ci și de viitoarea lor slăbiciune demografică. Putin dorește cu siguranță să-și atingă obiectivele de război prin economisirea forței de muncă și își ia timpul necesar. El vrea să păstreze realizările stabilizării societății ruse. El nu vrea să remilitarizeze Rusia și este dornic să-și continue dezvoltarea economică. Dar mai știe că sosesc clase goale din punct de vedere demografic și că recrutarea militară va fi mai dificilă peste câțiva ani (trei, patru, cinci?). Astfel, rușii trebuie să doboare acum Ucraina și NATO, fără să le dea nicio pauză. Să nu ne facem iluzii. Efortul rus se va intensifica”.
Todd mai pomenește de refuzul occidental de a justifica strategia rusă într-o logică proprie, cu motivele, punctele sale forte, limitările sale, fapt ce a dus la „orbirea generală” în cancelariile de la Washington și UE. „În termeni militari, cel mai rău va veni pentru ucraineni și Occident. Rusia vrea, fără îndoială, să recupereze 40% din teritoriul ucrainean și un regim neutralizat la Kiev”, crede el despre deznodământul conflictului, fapt confirmat și de Vladimir Putin în recentul interviu dat lui Tucker Carlson.
Semnul erorii, în ceea ce privește desconsiderarea rezistenței ruse la sancțiuni, stă în miraculoasa revenire a economiei sale post 2022: „Ceea ce ni se spune despre Rusia este adesea greșit: ni se prezintă o țară eșuată, cu accent pe aspectele ei autoritare, dar nu reușim să vedem că se află într-o fază de restructurare rapidă. Căderea a fost violentă, dar revenirea este uluitoare”.
El acordă credit modelului actual de stat și economie rusă: „Rusia este cu siguranță o democrație autoritară (care nici nu își protejează minoritățile) cu o ideologie conservatoare, dar societatea sa se schimbă, devenind înalt tehnologizată, cu tot mai multe elemente care funcționează perfect”.
Cu toate acestea, Todd descurajează pe cei care văd în Rusia un model de societate opus Occidentului deoarece nici ea „nu a scăpat de criza generală a modernității” și „nu există un contramodel rusesc”.
Totodată, spune că este posibil ca ostilitatea generală a Occidentului „să structureze și să dea arme sistemului rusesc, „prin stârnirea unui patriotism raliant”. Războiul le-a întărit soliditatea socială, iar majoritatea populației susține regimul, definit drept o ,,democrație autoritară, hrănită din rămășițele temperamentului comunitar rusesc care a produs comunismul”.
În iunie 2023, Todd a susținut o prelegere la Institut Catholique de Vendée despre situația din Europa și legătura cu războiul din Ucraina. Cu acea ocazie, a avansat o adevărată cruciadă împotriva implicării Occidentului în războiul ruso-ucrainean.
Antropologul francez a spus că Europa a avut rol important în „aprinderea flăcărilor” în Ucraina deoarece extinderea UE și NATO până la granițele acesteia a jucat un rol negativ în percepția rusă referitoare la securitatea propriului teritoriu. Această extindere a condus, încă din anii 2000, la alegerea de către ucraineni a două opțiuni: fie aderarea la Uniunea Europeană, fie aderarea la Spațiul Economic Comun (CES), unde Rusia avea o mare influență.
Prelegerea a avansat crezul său că Uniunea Europeană a fost cea care a împiedicat Ucraina să coopereze atât cu Estul, cât și cu Vestul, iar acesta a devenit unul dintre motivele conflictului militar: „A fost o decizie crudă a UE, deoarece a condamnat regiunea Donbass și industria ucraineană în ansamblu la procese severe. Ceea ce i-a oferit Europa Ucrainei, de fapt, a fost dezindustrializarea, transformarea Ucrainei într-un sat. În opinia mea, scopurile pe care Germania le-a urmărit în Ucraina au fost urmărirea de-a dreptul nevrotică a propriilor obiective economice. Da, Germania – o țară fermecătoare, cu multe calități care sunt dragi tuturor oamenilor – nu s-a arătat în cel mai bun mod în raport cu Ucraina. Tocmai am ajuns la nevroză…”
Actorii principali ai dramei ucrainene, consideră el, sunt Rusia și SUA, care se războiesc: „Consider că Rusia și Statele Unite sunt principalii participanți la tragedia ucraineană. Îi las pe ucraineni deoparte acum – deși rolul lor în ceea ce s-a întâmplat este de asemenea grozav. Dar, practic, de la începutul tragediei în curs, acesta este un război între Statele Unite și Rusia. Îmi amintesc două discursuri ale lui Putin chiar la început, când vorbea despre Ucraina. Când l-am ascultat aveam impresia că văd istoria făcându-se în fața mea. Și care a fost sensul acestor spectacole? De fapt, a fost o provocare pentru NATO, nu pentru Kiev. Rusia s-a simțit suficient de puternică pentru a provoca NATO. Merită, după părerea mea, să descriem în detaliu situația din Ucraina ca o confruntare între ruși și americani cu britanicii care îi ajută pe americani în principal prin metode secrete. Britanicii s-au lăsat duși și ei de intriga din Ucraina. După părerea mea, este pur și simplu copleșitor”.
Pentru analiza evenimentelor din Ucraina, Todd se raportează la David Teurtrie și profesorul John J. Mearsheimer, a căror opinie o împărtășește, pe fond. John J. Mearsheimer a spus de la bun început că tot ceea ce s-a întâmplat a fost previzibil deoarece Rusia a declarat că nu va permite Ucrainei să intre în NATO și nu a acceptat desfășurarea de instructori din rândul americanilor, britanicilor și polonezilor în Ucraina pentru a crea o armată ucraineană eficientă. Mearsheimer consideră și că Rusia a intrat într-un război preventiv, în cadrul unui război defensiv.
De ce crede Emmanuel Todd că de la conflictul ucrainean s-a ajuns la un veritabil nou război mondial?
Pentru el, una dintre trăsăturile caracteristice ale războiului a fost că Parisul și Berlinul, cei doi piloni ai comunității europene, erau neimplicați în transformarea Ucrainei din stat ex-sovietic într-unul cu opțiuni pro-occidentale, iar Washington, Londra, Varșovia și Kiev erau adevărata axă strategică de sprijin în acest proiect. „Încă de la început, situația din Ucraina s-a dezvoltat conform logicii războiului intercontinental. Și aici ajung la una dintre temerile mele: mi-a devenit clar destul de devreme că orice conflict din Ucraina riscă să devină un război mondial”, concluzionează el.
Marea confruntare va fi conflictul dintre Statele Unite și China iar el mărturisește că „a existat un moment în care toți analiștii, inclusiv eu, se pregăteau să analizeze conflictul aparent inevitabil dintre China și Statele Unite. Și dintr-o dată se dovedește că adevăratul conflict s-a mutat acum în Europa de Est, acesta este conflictul dintre Statele Unite și Rusia”. Rusia nu este singură în acest război împotriva Vestului ci are alături China. Consecința perspectivei ca Beijingul să poarte un război rece împotriva Occidentului va fi ascensiunea țărilor în curs de dezvoltare precum India, în timp ce Europa va fi în declin.
În calculul geopolitic și existențial al Beijingului, China are interes să sprijine Rusia deoarece înțelege că dacă Rusia va fi distrusă, ei vor fi următorii. Și încă de la început nu au avut altă soluție decât să-i susțină pe ruși, declară Todd: „De aici am concluzionat că, odată cu participarea Chinei la acest conflict, ne confruntăm cu amenințarea unui război mondial. Conflictul va fi global. Amintiți-vă cum toată lumea din Occident a devenit recent preocupată de furnizarea de arme chinezești către Rusia. De ce? Pentru că ne pregătim corect pentru conflictul dintre Statele Unite și China. Acest conflict încă ne așteaptă. Și din punct de vedere industrial va însemna o ciocnire și concurență între industria chineză și industria americană. Și China produce 30% din toate mașinile din lume, în timp ce Statele Unite – doar 8% ”.
Marea Britanie este criticată puternic, despre care el spune că are un element de „nebunie pură în politica sa”. Ca țară, consideră Todd, Marea Britanie s-a degradat cel mai mult din țările din vestul Europei, dar în același timp este cea mai beligerantă țară din regiunea noastră, cea mai războinică. Deși are obiceiul să se poarte ca o putere mondială, Marea Britanie nu are resursele pentru astfel de intervenții. Acesta este un „militantism fictiv și este foarte rău pentru tot Occidentul”. El nu vede cu ochi buni implicarea Londrei concluzionând plastic că „atunci când o navă britanică se scurge, cu toții ne scufundăm. Occidentul există, toți suntem occidentali, fie că vrem sau nu”.
Todd a sugerat atunci că America se supraestimează deoarece vede implicarea sa în Ucraina ca „un joc de putere printre altele” în timp ce credința în excepționalismul american este nejustificată.
America nu se poate retrage din conflictul din Ucraina, a mai susținut Todd la Institut Catholique de Vendée. „De aceea suntem acum într-un război fără sfârșit, într-o confruntare al cărei rezultat trebuie să fie prăbușirea unuia sau celuilalt”, rezumă antropologul francez chestiunea unui nou război mondial.
O altă temă atinsă de Todd în prelegerea amintită a privit modelul civilizațional american și occidental, în ansamblu, versus modelul propus de Rusia și aliații săi politici și economici. El crede că puterea soft a liberalismului american și vest-european nu mai este atât de atrăgătoare pe cât a fost prezentată: „Pentru cei non-occidentali, Rusia afirmă un conservatorism moral liniștitor”.
Todd asociază adeziunea unei mari părți a planetei cu opoziția rusă prin faptul că Putin nu este izolat: „Când ne uităm la voturile de la ONU, vedem că 75% din lume nu urmează Occidentul, care atunci pare foarte mic. […] America și colegii săi ideologici arată din ce în ce mai fragili”.
Pentru a nu părăsi obligatoriul câmp al obiectivității, trebuie să spunem că Emmanuel Todd, în ansamblu, nu este lipsit de critici iar ultima sa carte a fost deja supusă unui adevărat tir de contraargumente.
Anna Colin Lebedev, sociolog și politolog francez, în articolul «La défaite de l’Occident » de Todd: quelle crédibilité de ses analyses de la Russie et de l’Ukraine?, publicat acum câteva zile pe blogul personal, face o recenzie dură a diagnosticului lui Todd asupra Occidentului aflat în declin accentuat.
Ca privire generală, ea spune că dacă Rusia și Ucraina nu se află în centrul raționamentului lui Todd, nici nu sunt la periferie, întrucât diagnosticul pe care îl face asupra acestora se bazează pe discursul general legat de falimentul Statelor Unite, un diagnostic la fel de pertinent la critici.
Ea semnalează că „pentru un autor care se autointitulează antropolog, istoric, care nu încetează să-și sublinieze „temperamentul științific” și să pretindă că prezintă rezultatele cercetării, cartea este îngrijorător de săracă în ceea ce privește sursele și metodele”.
Recenzia sa mai țintește și „ignorarea totală de către autor a cercetărilor anterioare publicate pe subiectul pe care îl abordează. Capitolul despre Rusia citează foarte pe scurt câteva cărți fără a detalia conținutul acestora, dar toate lucrările citate au cel puțin o jumătate de secol și datează probabil din lecturile studenților autorului”.
Acuza sa se mai îndreaptă și către lipsa unor cercetări amănunțite și folosirea prea mult a statisticilor: „Todd nu vrea să se împovăreze cu zeci de ani de muncă bazată pe investigații ample. În schimb, el vrea să producă lucrări originale bazate pe statistici. Dar alegerea indicatorilor și concluziile pe care le trage din aceștia ridică semne de întrebare: el selectează doar statistici care merg în direcția lui și trage din acestea concluzii nefondate”.
Statisticile lui Todd ar arăta o stare de „pace socială a epocii lui Putin” dar există o discrepanță între „promisiunea formulată de un regim și realitatea de pe teren care este, așa cum ne-am putea aștepta, diferită și mai complexă”.
Anna Lebedev mai spune că diagnosticul Rusiei în război derivat de Todd din discursul puterii ruse este „complet deconectat de la datele reale”.
Altă afirmație lui Todd, că Rusia ar fi „ales să ducă un război lent pentru a salva oamenii”, ignoră atât numărul real de bărbați mobilizați, cât și realitatea utilizării soldaților pe front, fără pregătire, remarcă ea.
Discrepanța între analiza făcută Rusiei versus cea dedicată Ucrainei, este semnalată ca o deficiență a cărții lui Todd. Rusia beneficiază de o „viziune parțială și unilaterală asupra țării iar cea dedicată Ucrainei este uluitoare, fiind plină de dispreț și ignoranță totală a domeniului științific existent la acest subiect”, scrie Anna Lebedev.
Critica sociologului francez vizează analiza Ucrainei făcută de Todd care a preferat clișee fără sursă serioasă de documentare și a apelat doar la câteva statistici. De asemenea, denigrarea Ucrainei este omniprezentă în text, spune ea, deoarece această este prezentată ca o țară eșuată iar limba ucraineană este descrisă ca „limba țăranilor”, în timp ce rusa se spune că este „limba înaltei culturi”. El [Todd] reproduce clișeul unei Ucraine împărțite între vorbitorii de ucraineană în Vestul său și un Est rusofon. Mai mult, „atrage greșit un semn de echivalență între „Ucraina de Est” și „Ucraina rusofonă”, între cetățenii vorbitori de limbă rusă și cetățenii pro-ruși”.
Războiul din Donbass lipsește din raționamentele lui Todd, care manifestă un dispreț selectiv, spune Ana Lebedev, deoarece dă vina pe Ucraina și iartă Rusia, mai ales când spune de „corupția care a atins cote nebunești” în Ucraina, dar nu menționează că Rusia a fost clasată mai jos decât Ucraina în clasamentul Transparency International.
Anna Lebedev nu consideră ca Todd „acționează în beneficiul unei puteri străine” și nu a „adunat nicio dovadă care să dovedească asta”. Însă, ea concluzionează: „Capitolele dedicate Rusiei și Ucrainei nu îndeplinesc niciun standard de rigoare științifică sau pur și simplu seriozitate intelectuală. Constatăm o necunoaștere totală a cercetărilor produse pe acest subiect, aranjamente metodologice care se limitează la manipulare și judecăți de valoare evidente”.
Eric Le Bourg, cercetător francez, încearcă să răspundă dacă merită să fie citită ultima carte a lui Emmanuel Todd, scriind o concluzie ce lasă potențialului cititor aflarea unui propriu răspuns: „Putem avea îndoieli cu privire la „viziunea sa [a lui Todd] mai largă asupra geopoliticii și istoriei, integrând mai bine ceea ce este absolut irațional în om, în special nevoile sale spirituale” în determinarea evenimentelor recente. Este, însă, păcat că Todd poluează, într-un fel, demersul său cu argumente care nu sunt acceptabile, pentru că sunt nefondate din punct de vedere științific sau demne de cele mai retrograde locuri comune. Întrebarea finală este, desigur, dacă să citești noua carte a lui Todd. Spun da fără ezitare pentru că, chiar dacă Todd s-a înșelat, ne obligă să ne gândim, dincolo de locurile obișnuite, de exemplu la „rușii răi” și „ucrainenii drăguți”: lucrurile nu sunt atât de simple”.
Premierul desemnat al Georgiei, Iralki Kobahidze, a acuzat Ucraina că încearcă să extindă războiul cu Rusia în ţara sa, după ce la frontieră a fost interceptat un transport de explozibili, relatează civil.ge, citat de KARADENIZ PRESS. Serviciul de securitate georgian a anunţat luni că a capturat un transport clandestin de explozivi către oraşul rus Voronej; materialul provenit din Ucraina era ascuns într-o încărcătură de baterii de automobil care tranzitase România, Bulgaria şi Turcia.
Acuzații cu repetiție
Sursa citată remarcă asemănarea dintre acest incident şi explozia din octombrie 2022 de pe podul care leagă Rusia de Crimeea ocupată. Moscova a acuzat Kievul de atacul cu explozivi ascunşi într-un camion trimis din Ucraina pe o rută ocolitoare prin alte ţări. „Asta confirmă ceea ce în principiu înalţi oficiali ucraineni au spus deschis că au dorit şi probabil mai doresc: un al doilea front în ţara noastră, a spus Kobakhidze, citat de portalul media Interpressnews. Premierul desemnat îl înlocuieşte pe Irakli Garibaşvili, care a demisionat săptămâna trecută pentru a permite partidului Visul Georgian, aflat la putere din 2013, să desemneze un nou lider în vederea alegerilor de anul acesta.
O parte a electoratului georgian consideră că formaţiunea a redirecţionat Georgia – care a fost multă vreme una din cele mai pro-occidentale republici ex-sovietice – spre o poziţie mai apropiată de Rusia. Noua orientare a devenit mai vizibilă după ce forţele ruse au invadat Ucraina în februarie 2022. Ambasada ucraineană la Tbilisi a comunicat că va examina acuzaţiile serviciului de securitate al Georgiei „privind implicarea unor cetăţeni ucraineni în activităţi ilegale” şi a cerut autorităţilor georgiene să nu politizeze incidentul. În martie 2023, Ucraina şi-a rechemat pentru consultări ambasadorul din Georgia, din cauza unor dezacorduri bilaterale. Preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski l-a demis ulterior pe diplomatul respectiv, iar la conducerea ambasadei a rămas ca interimar un reprezentant de rang mai mic. Pe teritoriul Georgiei, în regiunile separatiste Abhazia şi Osetia de Sud, sunt staţionate trupe ruseşti; în 2008 a avut loc un scurt război ruso-georgian. După invazia rusă în Ucraina, Georgia a rămas în urma altor candidate la aderarea la NATO şi UE, după ce fusese alături de Ucraina şi Republica Moldova în aceste demersuri.
Pista bulgară
Contraspionajul bulgar a deschis o anchetă după ce, potrivit Rusiei, camionul care a provocat explozia de pe podul Kerci, care leagă peninsula Crimeea de teritoriul său, ar fi plecat din Bulgaria, ţară membră a Uniunii Europene. „Investigaţia a fost declanşată imediat după apariţia acestei informaţii şi la ordinul premierului interimar Galab Donev”, a comunicat Agenţia de Stat pentru Securitate Naţională, responsabilă cu activităţile de contraspionaj.
Explozia, care a distrus parţial podul, a fost calificată de preşedintele rus Vladimir Putin drept „act terorist”, pentru a justifica atacurile de luni cu zeci de rachete asupra oraşelor ucrainene. „Dacă aş fi în locul serviciilor ruseşti, m-ar interesa mai mult unde a fost încărcat camionul (cu material exploziv) şi care a fost cauza exploziei. Asta e important. Nu este posibil ca acesta (explozibilul) să fi fost încărcat în Bulgaria”, a declarat Boiko Borisov, câştigătorul alegerilor parlamentare din 2 octombrie 2022.
La începutul lunii octombrie2022, alegeri legislative, pentru a patra oară în mai puţin de doi ani, au avut loc în Bulgaria, unde poziţia faţă de războiul din Ucraina este unul dintre elementele care complică formarea unui nou guvern. Borisov, un politician conservator cu tentă populistă, a invitat cele şapte partide care au intrat în parlament să negocieze un acord privind noul guvern, ale cărui probleme cele mai importante ar fi, afirmă el, combaterea inflaţiei, războiul din Ucraina şi opoziţia faţă de preşedintele rus Vladimir Putin.
Potrivit preşedintelui Comitetului de anchetă rus, Aleksandr Bastrîkin, camionul ar fi plecat din Bulgaria şi ar fi trecut prin Georgia, Armenia, Osetia de Nord, ţinutul Krasnodar (ultimele două fiind teritorii ale Federaţiei Ruse) înainte de a ajunge la intrarea pe pod.
Parteneriat strategic
Acuzațiile georgiene vin pe fondul unor relații tot mai apropiate dintre România și Georgia. Președinții României și Georgiei, Klaus Iohannis și Salome Zourabichvili, au semnat anterior declarația comună privind stabilirea unui Parteneriat Strategic între cele două țări, un moment de referință în istoria relațiilor bilaterale dintre București și Tbilisi, aflate anul acesta la ceasul aniversar a 30 de ani de la stabilirea lor.
“Tocmai am creat, poate, un moment istoric în relațiile noastre bilaterale semnând Parteneriatul Strategic. Prin semnarea Declarației Comune, împreună cu doamna Președinte, am stabilit Parteneriatul Strategic dintre România și Georgia, așa cum am agreat în cadrul întâlnirii noastre de la New York, din 2019. Prin acest Parteneriat Strategic, țările noastre urmăresc să-și îmbunătățească conectivitatea în domeniile transporturi, energie, dar și contacte interpersonale. De asemenea, Parteneriatul Strategic va conduce la dezvoltarea și aprofundarea cooperării noastre privind agenda euroatlantică și europeană, inclusiv sub umbrela Parteneriatului Estic, precum și în domeniul securității”, a declarat președintele Iohannis, imediat după semnarea acestui Parteneriat Strategic, despre care a spus că va urmări și agenda europeană și euro-atlantică a Georgiei, pe care România o va susține în continuare, atât ca urmare a recunoașterii perspectivei europene a Georgiei de către Consiliul European, cât și din perspectiva deciziilor summitului NATO de la București din 2008.
“România este un mare susținător al Georgiei. Faptul că am semnat Declarația Parteneriatului Strategic este un mare pas. Colaborarea noastră ne-a unit și am aprofundat-o. (…) Ce am semnat astăzi are o deosebită importanță și vreau să exprim mulțumirea mea pentru asta”, a spus și președinta Zourabichvili, invocând importanța stabilității regiunii Mării Negre pentru dezvoltarea de proiecte comune privind conectivitatea.
Decizia semnării acestui parteneriat strategic a fost luată la întâlnirea dintre președinții Iohannis și Zourabichvili, de la New York, din marja Adunării Generale a ONU.
Vizită istorică
Președinta Georgiei a fost primită la Palatul Cotroceni de președintele Klaus Iohannis pentru a discuta despre evoluțiile și transformările recente la nivel regional și internațional, în special modificarea profundă a mediului de securitate al regiunii Mării Negre, pe fondul agresiunii Federației Ruse împotriva Ucrainei. De asemenea, au fost abordate deciziile luate la Summitul NATO de la Madrid, cu relevanță pe acest spațiu, și respectiv la Consiliul European din iunie de la Bruxelles referitoare la perspectiva europeană a Georgiei. Discuțiile cu președintele Salome Zourabichvili au mai vizat modalitățile concrete de creștere a conectivității între România și Georgia, cu valorificarea potențialului de tranzit între Europa și Asia al celor două țări, în planul transporturilor, energiei și contactelor interumane.
România și Georgia au o relație bilaterală specială, remarcându-se o frecvență susținută a contactelor politice și o cooperare practică activă, orientată spre sprijinirea agendei europene și euro-atlantice a Georgiei.
România a fost primul stat membru UE care a ratificat, la 3 iulie 2014, Acordul de Asociere UE-Georgia (ce conține și componenta privind crearea Zonei Aprofundate și Cuprinzătoare de Liber Schimb) și a sprijinit implementarea sa, inclusiv prin oferirea de asistență tehnică în vederea alinierii la standardele UE în diverse domenii. De asemenea, România a susținut constant, la nivelul UE, liberalizarea regimului de vize pentru cetățenii georgieni.
În perioada 2013 – 2016, Ambasada României în Georgia a exercitat două mandate consecutive în calitate de Ambasadă Punct de Contact NATO (CPE NATO), un nou mandat urmând a debuta la 1 ianuarie 2023.
Totodată, România rămâne unul dintre principalii contribuitori la activitatea Misiunii civile de monitorizare a UE (EUMM).
În perioada premergătoare reuniunii Consiliului European din 23-24 iunie, când liderii UE au decis să acorde statut de țări candidate Ucrainei și Republicii Moldova, România s-a numărat printre statele membre care au susținut recunoașterea perspectivei europene a Georgiei.
Diplomație parlamentară
Ulterior, preşedintele Senatului român, Nicolae Ciucă, a afirmat, după întâlnirea cu preşedintele Parlamentului Georgiei, Shalva Papuashvili, aflat în 2023 în vizită oficială în România, că ţara noastră este în continuare un susţinător al agendei europene a Georgiei și că în acest moment există oportunitatea prin care Georgia, alături de Republica Moldova și Ucraina, să avanseze în procesul de integrare europeană. El a mai spus că există așteptarea ca „în luna decembrie, la nivelul Consiliului, să existe o decizie pozitivă în acest sens”. El a apreciat vizita întreprinsă de oaspetele georgian şi a evidenţiat confirmarea întăririi relaţiilor bilaterale dintre România şi Georgia.
„Vizita reflectă relaţiile foarte bune la nivel parlamentar între Parlamentul României şi Parlamentul Georgiei, relaţiile la nivel politic şi guvernamental. În întâlnirile pe care le-am avut atât tete-a-tete, dar şi împreună cu colegii parlamentari, am reafirmat faptul că România este un susţinător al agendei europene a Georgiei. Ţara noastră a fost prima care a ratificat Acordul de asociere dintre Georgia şi Uniunea Europeană în anul 2014 şi în întâlnirea pe care am avut-o domnul preşedinte a subliniat importanţa pe care declaraţia Parlamentului României a avut-o în acest parcurs de asociere şi a dorit să reînnoim această declaraţie”, a afirmat Nicolae Ciucă după întâlnirea cu Shalva Papuashvili.
Preşedintele Senatului a subliniat „fereastra de oportunitate care există în acest moment pentru ca ţara noastră să poată să susţină demersul pe care Georgia, împreună cu Republica Moldova şi Ucraina, l-au făcut în sensul deschiderii negocierilor”.
Ciucă a mai punctat „declaraţia comună prin care ambele Parlamente îşi arată susţinerea reciprocă pentru întărirea cooperării parlamentare, subliniind rolul diplomaţiei parlamentare şi relaţiile dintre grupurile parlamentare din România şi Georgia îl au în întărirea cooperării dintre cele două ţări”. „Agenda europeană este axa principală a discuţiilor pe care le-am avut şi vom continua să le avem. Am subliniat (…) aspectele de natură de natură economică (…), aspecte ce relevă rolul conectivităţii dintre ţările din zona Mării Caspice şi cele din zona Mării Negre, atunci când vine vorba de schimburi economice, de securitate energetică şi, de ce nu, de proiectul prin care se doreşte conectivitatea energetică printr-un cablu submarin şi un cablu digital. Sunt proiecte pe care am convenit că trebuie să le urmărim şi să treacă la stadiul de punere în practică (…) Aceste proiecte reprezintă cu adevărat un beneficiu nu doar pentru economiile noastre, ci pentru economiile din ţările din regiune şi pentru întreaga Europă, aşa cum au fost ele asumate şi proiectate de la început”, a mai spus Ciucă. El a afirmat că România va continua să sprijine Georgia şi a evidenţiat discuţiile referitoare la relaţiile parlamentare, diplomatice economice şi culturale ale celor două ţări.
Cablu submarin
Cablul submarin Georgia-România, gândit să interconecteze sistemele energetice din Caucazul de Sud cu cel al Europei continentale, își va avea punctul de intrare în Marea Neagră undeva în zona orașului-port și stațiune turistică georgian Anaklia, potrivit operatorului de transport și sistem al Georgiei, JSC Georgian State Electrosystem (GSE), omologul Transelectricii din România, relatează mass-media de specialitate.
Reprezentanții GSE, alături de cei ai Guvernului de la Tbilisi, ai Agenției Ariilor Protejate din Georgia și ai firmei italiene de consultanță în inginerie energetică CESI SpA, care realizează studiul de fezabilitate al proiectului, au vizitat recent Anaklia, pentru a finaliza analiza impactului de mediu și social al acestuia.
Ei au vizitat și stația de transformare 500/220 kV de la Jvari, în care se va face legătura dintre cablul submarin și rețeaua electrică georgiană. GSE și-a reiterat angajamentul anterior privind finalizarea întocmirii studiului de fezabilitate până la sfârșitul lui 2023.
″Studiem fezabilitatea transportului de energie electrică între Georgia și România, printr-un cablu de 1.100 kilometri lungime care să traverseze Marea Neagră. Am selectat deja ruta cablului, precum și locațiile stațiilor de tranzit. Scopul vizitei este de a determina cele mai recente rezultate ale cercetării și de a verifica munca deja efectuată în ceea ce privește minimizarea impactului de mediu și social cauza de lucrările de infrastructură″, a declarat Stefano Malgarotti, reprezentant al CESI SpA și manager al proiectului.
Executivul de la București a aprobat anterior, prin Hotărâre, Acordul între Guvernele Republicii Azerbaidjan, Georgiei, României și Ungariei privind Parteneriatul Strategic în domeniul dezvoltării și transportului energiei verzi, semnat la București la 17 decembrie 2022.
Proiectului cablului submarin este parte a acestui Acord. ″Acordul subliniază importanța energiei verzi și curate în combaterea încălzirii globale și prevenirea schimbărilor climatice, încurajând cooperarea reciprocă în domeniile energiei regenerabile, eficienței energetice și hidrogenului verde, în vederea creșterii securității sistemelor energetice și a stabilității aprovizionării. Părțile cooperează în asigurarea transportului și furnizării de energie electrică produsă din surse de energie regenerabile ale Azerbaidjanului și Georgiei către Europa. Părțile sprijină cooperarea în aplicarea de noi tehnologii și în dezvoltarea serviciilor de eficiență energetică și conservare a energiei. Acordul susține extinderea infrastructurii existente pentru tranzitul de energie electrică produsă din surse de energie regenerabilă către România și Ungaria prin Georgia și prin aceste țări către alte țări europene. Se examinează chestiunile tehnice și financiare privind proiectarea, construirea și operarea cablului de transport submarin de energie de la Marea Neagră. Acordul explorează oportunitățile de folosire a infrastructurilor existente pentru tranzitul hidrogenului verde″, se arată în nota de fundamentare a HG
Conform Acordului, se va institui un Comitet de coordonare, la nivel ministerial, pentru implementarea prezentului Acord, care va adopta deciziile prin acord reciproc. Comitetul de coordonare se întâlnește cel puțin o dată pe an și poate convoca reuniuni extraordinare, la cererea autorității competente a fiecărei Părți. Reuniunile Comitetului de coordonare au loc în fiecare țară, prin rotație. Țara gazdă prezidează reuniunea, transmite agenda reuniunii cu cel puțin două săptămâni înainte de reuniune, care se încheie cu semnarea unui Protocol de șefii delegațiilor celor patru Părți. Comitetul de coordonare va fi secondat de un Grup de lucru compus din reprezentanți ai autorităților lor competente și ai instituțiilor relevante, care elaborează și transmite Comitetului, spre aprobare, planuri de cooperare anuale privind chestiuni referitoare la identificarea, organizarea și implementarea activităților în domeniul relevant.
Banca Mondială a elaborat, în 2020, un studiu de prefezablitate privind realizarea unui cablu submarin între România și Georgia, pe bază de fibră optică, în vederea intensificării de schimburi transfrontaliere în domeniul energiei electrice și telecomunicațiilor. În mai 2022, în contextul discuțiilor dintre România și Georgia privind lansarea unui studiu de fezabilitate extins pentru realizarea unei astfel de interconectări, partea azeră și-a exprimat interesul privind participarea la proiect. La 18 iulie 2022, Uniunea Europeană și Republica Azerbaidjan au semnat un Memorandum de Înțelegere pentru stabilirea unui parteneriat strategic în domeniul energiei, care stabilește un cadru de cooperare în domeniul producerii energiei din surse regenerabile, eficienței energetice și hidrogenului din surse regenerabile.
Umbra Oligarhului
Recenta decizie prin care Georgia a obţinut statutul de ţară candidată la aderarea la UE este o recunoaștere a intereselor strategice ale Uniunii Europene în Caucaz.
Preşedinta prooccidentală a Georgiei, Salomé Zourabichvili, a menționat că această recunoaștere „marchează o etapă imensă pentru Georgia şi familia noastră europeană”. „Voinţa de neclintit a poporului georgian a fost exprimată”, a estimat şefa statului din Caucaz.
Amenințarea separatismului pro-rus în Abhazia și Oseția de Sud și vecinătătatea geografică imediată cu Federația Rusă reprezintă provocări imense pentru Tbilisi, pe fondul consolidării armatei ruse și continuarea războiului din Ucraina.
În acest context, fostul premier georgian Bidzina Ivanişvili, un miliardar care a făcut avere în Rusia şi este considerat ca având o influenţă politică uriaşă, a anunţat recent că revine în prima linie a politicii de la Tbilisi, după doi ani, înaintea alegerilor parlamentare din octombrie 2024 din această fostă republică sovietică ce încearcă să scape de dominaţia rusă şi să se apropie de UE.
Potrivit unui discurs postat online de partidul de guvernământ, Visul Georgian, Bidzina Ivanişvili, care a fondat acest partid în 2012, a spus că revine în politică din cauza situaţiei geopolitice „complicate” şi a ceea ce spune el că este eşecul opoziţiei de a trage guvernul la răspundere.
Se ştie în general că Ivanişvili este cel care trage sforile în guvern, în ciuda faptului că nu a avut nicio funcţie oficială de când a demisionat din funcţia de prim-ministru în 2013.
În discursul său de sâmbătă, el a declarat că se află în contact regulat cu conducerea Georgiei şi a sugerat că va avea un rol activ în campania electorală în calitate de preşedinte de onoare al partidului Visul Georgian pe care l-a fondat.
Partidele de opoziţie îl acuză de mult timp pe Ivanişvili, care a făcut avere în Rusia în anii 1990, de loialitate faţă de Moscova, care încă mai consideră Caucazul de Sud ca fiind în sfera sa de influenţă.
Rusia este totuşi nepopulară în rândul georgienilor obişnuiţi, după ce a sprijinit separatiştii înarmaţi din regiunile separatiste proruse Abhazia şi Osetia de Sud, în anii 1990 şi din nou în 2008.
Atât Visul Georgian, cât şi Ivanişvili neagă orientarea către Rusia şi spun că sunt în favoarea aderării la Uniunea Europeană şi la alianţa militară NATO condusă de SUA.
Georgia, guvernată de partidul lui Ivanişvili, dar care are un şef al statului prooccidental, în persoana preşedintei Salome Zurabişvili, şi-a atins luna trecută obiectivul de lungă durată de a obţine statutul de candidat oficial la UE, chiar dacă Bruxelles-ul şi-a reafirmat cererea de „dezoligarhizare” a politicii georgiene, o expresie despre care se crede în general că se referă la Ivanişvili.
În ultimii ani, guvernul a fost, de asemenea, acuzat de tendinţe autoritare. În martie anul trecut, a încercat să adopte un proiect de lege care sancţionează aşa-numiţii „agenţi străini”, despre care criticii au spus că seamănă cu o lege pe care Kremlinul a folosit-o pentru a zdrobi disidenţa în Rusia. Intenţia guvernului de a adopta această lege a declanşat ample proteste la Tbilisi, susţinute de preşedinta Salome Zurabişvili, iar în cele din urmă guvernul a fost nevoit să renunţe la proiect.
Relații tensionate
În 2024, relațiile dintre Georgia și Rusia au rămas tensionate și complexe, reflectând un amestec de cooperare economică și divergențe politice profunde. Pe de o parte, Georgia și-a intensificat legăturile economice cu Rusia, cu un volum de schimburi comerciale care a crescut considerabil în 2022, ajungând la 2,5 miliarde de dolari, cu 52% mai mult decât în 2021. Această creștere substanțială a comerțului bilateral a fost văzută de unii în Georgia ca o oportunitate economică, în ciuda criticilor care subliniază riscurile politice și de securitate asociate unei dependențe economice tot mai mari față de Rusia, în contextul sancțiunilor internaționale impuse Moscovei și războiului continuu din Ucraina.
Rusia, la rândul său, și-a exprimat disponibilitatea de a restabili relațiile diplomatice cu Georgia, condiționat de dorința Tbilisi de a avea relații de bună vecinătate, în afara influenței occidentale. Această declarație vine în contextul în care Kremlinul a anunțat recent disponibilitatea sa pentru a avea relații constructive cu Georgia, o mișcare ce pare să facă parte dintr-o strategie mai largă a Rusiei de a-și consolida influența în regiune.
Cu toate acestea, contextul mai larg al relațiilor ruso-georgiene este marcat de istoria conflictelor și de tensiunile politice. De exemplu, Georgia a fost prima țară din CSI care a experimentat o agresiune directă din partea Rusiei, cu războiul de cinci zile din 2008, care a dus la întreruperea relațiilor diplomatice dintre cele două țări. În anii următori, Tbilisi a încercat să-și echilibreze relațiile economice cu Rusia cu aspirațiile sale europene și euro-atlantice, o sarcină complicată de presiunile politice și economice exercitate de Moscova.
Pe plan internațional, există preocupări că Georgia ar putea fi folosită de Rusia pentru a ocoli sancțiunile impuse de Occident, în special în lumina reluării recente a zborurilor directe între cele două țări. Aceste preocupări sunt amplificate de creșterea dependenței economice a Georgiei față de Rusia, într-un moment în care relațiile dintre Rusia și Occident sunt extrem de tensionate din cauza războiului din Ucraina.
Evoluția relațiilor dintre Georgia și Rusia în 2024 reflectă dinamici complexe, care echilibrează nevoile economice și riscurile politice într-un context regional și internațional volatil.
Sprijin pentru separatiști
În 2024, relațiile dintre Rusia, Abhazia și Osetia de Sud au continuat să fie strâns legate prin acorduri militare și discuții despre o posibilă anexare. Rusia a semnat acorduri cu regiunile separatiste georgiene Abhazia și Osetia de Sud pentru menținerea unor importante baze militare ruse în aceste teritorii timp de 49 de ani, subliniind astfel prezența militară și influența sa continuă în regiune
Rusia a utilizat, în ultimii ani, tactici hibride pentru a-și afirma influența în Georgia, încercând să discrediteze Vestul în opinia publică georgiană, să slăbească intern Georgia prin grupuri radicale și să conteste ambițiile europene și euro-atlantice ale Georgiei. Strategia Kremlinului include „borderizarea” pentru a încălca în tăcere teritoriile Georgiene, militarizarea regiunilor ocupate și folosirea acestor acțiuni împotriva Tbilisi. În ciuda acestor eforturi, sprijinul georgian pentru integrarea în UE și NATO a crescut, cu parteneriate solide care întăresc angajamentul Georgiei față de valorile democratice occidentale și cadrele de securitate.
Pe lângă aceste acorduri, discuțiile despre o posibilă anexare a Abhaziei și Osetiei de Sud de către Rusia au fost alimentate de declarații ale fostului președinte rus Dmitri Medvedev, care, în calitate de vicepreședinte al Consiliului de Securitate al Rusiei, a menționat că ideea de a se alătura Rusiei este populară în ambele regiuni separatiste. Medvedev a sugerat că anexarea ar putea fi pusă în aplicare dacă există motive întemeiate pentru aceasta, marcând cea de-a 15-a aniversare a recunoașterii independenței Abhaziei și Osetiei de Sud de către Rusia, după conflictul cu Georgia din 2008.
Aceste dezvoltări subliniază tensiunile continue în regiune și impactul lor asupra relațiilor internaționale, în special în contextul aspirațiilor Georgiei de a se alătura NATO și preocupările legate de integritatea teritorială și securitatea regională. Aceste evoluții reflectă, de asemenea, utilizarea de către Rusia a relațiilor sale cu Abhazia și Osetia de Sud ca instrumente de influență geopolitică și strategică în Caucazul de Sud și în bazinul pontic.
Abhazia și Oseția, redute rusești în caucaz
În 2024, relațiile dintre Rusia, Abhazia și Osetia de Sud au continuat să fie strâns legate prin acorduri militare și discuții despre o posibilă anexare. Rusia a semnat acorduri cu regiunile separatiste georgiene Abhazia și Osetia de Sud pentru menținerea unor importante baze militare ruse în aceste teritorii timp de 49 de ani, subliniind astfel prezența militară și influența sa continuă în regiune.
Pe lângă aceste acorduri, discuțiile despre o posibilă anexare a Abhaziei și Osetiei de Sud de către Rusia au fost alimentate de declarații ale fostului președinte rus Dmitri Medvedev, care, în calitate de vicepreședinte al Consiliului de Securitate al Rusiei, a menționat că ideea de a se alătura Rusiei este populară în ambele regiuni separatiste. Medvedev a sugerat că anexarea ar putea fi pusă în aplicare dacă există motive întemeiate pentru aceasta, marcând cea de-a 15-a aniversare a recunoașterii independenței Abhaziei și Osetiei de Sud de către Rusia, după conflictul cu Georgia din 2008.
Aceste dezvoltări subliniază tensiunile continue în regiune și impactul lor asupra relațiilor internaționale, în special în contextul aspirațiilor Georgiei de a se alătura NATO și preocupările legate de integritatea teritorială și securitatea regională. Aceste evoluții reflectă, de asemenea, utilizarea de către Rusia a relațiilor sale cu Abhazia și Osetia de Sud ca instrumente de influență geopolitică și strategică în Caucazul de Sud.
Rusia a facilitat acordarea cetățeniei sale locuitorilor din regiunile separatiste, cum ar fi Abhazia și Osetia de Sud, în urma conflictelor din anii precedenți. Această politică a fost interpretată ca o măsură de consolidare a influenței ruse în aceste teritorii. Totuși, cifrele exacte pot varia semnificativ în funcție de evoluțiile politice și deciziile individuale ale locuitorilor acestor regiuni. O mare parte dintre aceștia s-au stabilit în diferite regiuni ale Federației Ruse.
Până în 2006, aproximativ 90% din populația Abhaziei și Osetiei de Sud deținea pașapoarte rusești. Aceasta reflectă politica de „pașaportizare” a Rusiei, care permitea cetățenie duală numai cu Rusia pentru locuitorii acestor regiuni. Această strategie a fost parte a eforturilor Rusiei de a-și consolida influența în aceste teritorii contestate.
