La Chișinău este așteptat cu nerăbdare, dar și cu speranță, summit-ul Consiliului European din decembrie 2023 de la Bruxelles. Declarația liderilor UE pe care aceștia urmează să o adopte la summitul lor din 14-15 decembrie cuprinde multe laude pentru R. Moldova, care face progrese „substanțiale” în ciuda amenințării „hibride” rusești, dar și o rară critică a organizației cu 27 de membri la adresa autorităților moldovene.
Consiliu strategic
Într-un proiect de declarație care circulă în mass-media, se amintește că, potrivit constatărilor preliminare ale misiunii de monitorizare OSCE/ODIHR, alegerile locale de la 5 noiembrie au fost „pașnice” și „eficient gestionate”, în ciuda „circumstanțelor dificile”.
„Cu toate acestea, au fost observate impacturi negative asupra procesului electoral, atât datorate interferenței străine, cât și măsurilor restrictive, impuse din cauza îngrijorărilor de securitate națională”, se atrage atenția în „ciorna” declarației Consiliului European (summitul liderilor celor 27 țări membre și oficialilor de vârf UE).
„În vederea viitoarelor alegeri prezidențiale și parlamentare, Consiliul face apel la Moldova să asigure că măsurile de contracarare a interferențelor maligne sunt în linie cu standardele internaționale”, se mai arată în document.
Consiliul European din 14-15 decembrie trebuie să decidă asupra începerii negocierilor de aderare la UE cu Moldova și Ucraina. Dar o asemenea decizie nu este cuprinsă în proiectul de declarație finală văzut de Europa Liberă, ea fiind lăsată pentru ultimele zile înainte de summit.
Pe 8 noiembrie, Comisia Europeană (executivul UE) a recomandat deschiderea negocierilor de aderare cu R. Moldova odată ce autoritățile de la Chișinău îndeplinesc câteva condiții restante în domeniul justiției, luptei cu corupția și cu oligarhii.
Progres substanțial
Proiectul de declarație a Consiliului European conține îndemnuri asemănătoare. După ce vor saluta „progresul substanțial” făcut de Moldova în ciuda „provocărilor semnificative care decurg din războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei și acțiunile hibride împotriva Moldovei însăși”, liderii europeni vor cere autorităților moldovene să mențină „un progres sustenabil” al reformei în domeniile statului de drept, justiției și drepturilor fundamentale, inclusiv drepturile persoanelor aparținând minorităților.
Recomandarea privind alegerile pe care Consiliului European urmează să o facă în declarația de la summitul din decembrie este una din evoluțiile principale față de raportul Comisiei Europene, care a fost adoptat înainte ca alegerile locale moldovene să se fi încheiat.
Înaintea scrutinului din 5 noiembrie, R. Moldova a exclus din competiția electorală peste o sută de persoane considerate ca având legături cu oligarhul fugit din țară Ilan Șor, în urma modificărilor la Codul Electoral, adoptate de partidul de guvernământ „Acțiune și Solidaritate”.
În ajunul alegerilor, CEC a exclus din cursă și candidații partidului „reinventat” al lui Șor, Șansă, după declararea neconstituțională a formațiunii inițiale.
Deciziile s-au luat pe baza unui raport al Serviciului de Informații și Securitate, care arăta că formațiunea corupea alegătorii și ar fi primit circa un miliard de lei din Rusia.
Sprijin german
Cancelarul Olaf Scholz a declarat că guvernul german sprijină deschiderea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană cu Ucraina şi doreşte să sprijine această ţară în privinţa realizării reformelor necesare. O astfel de decizie va ajuta și Republica Moldova, care a beneficiat și de alte semne ale disponibilității germane
Cancelarul Scholz i-a comunicat acest mesaj preşedintelui ucrainean Volodimir Zelenski într-o conversaţie telefonică, potrivit guvernului german.
Olaf Scholz a subliniat că viitorul Ucrainei se află în Uniunea Europeană. Germania îşi va continua sprijinul pentru Ucraina, inclusiv în sectorul militar, în strânsă coordonare cu Europa şi cu parteneri internaţionali.
La fel ca vecina sa, Republica Moldova, Ucraina aşteaptă în prezent o decizie privind începerea negocierilor de aderare.
Comisia Europeană a recomandat în principiu acest pas în urmă cu două săptămâni, dar este nevoie de aprobarea guvernelor statelor membre. O decizie urmează să fie luată la summitul din 14 – 15 decembrie.
În prezent, nu este clar dacă decizia va fi favorabilă. Motivul principal este acela că cerinţele în privinţa aplicării reformelor interne nu au fost încă îndeplinite pe deplin.
În timpul unei vizite la Kiev, marţi, preşedintele Consiliului UE, Charles Michel, a asigurat atât Ucraina, cât şi R. Moldova, de sprijinul său deplin în eforturile lor de a începe rapid negocierile. În acelaşi timp, însă, i-a avertizat să nu vadă acest lucru ca pe o decizie inevitabilă.
La rândul său, preşedintele Zelenski a reafirmat recent eforturile ţării sale în privinţa realizării tuturor reformele necesare
Efort românesc
România susţine adoptarea, în luna decembrie, a deciziei pentru deschiderea negocierilor de aderare pentru Republica Moldova şi Ucraina, a afirmat, recent, și ministrul român al Afacerilor Externe, Luminiţa Odobescu.
„În ceea ce priveşte extinderea în sine şi din alte puncte de vedere, trebuie să demonstrăm că putem trece de la abordarea declarativă la acţiune şi la decizii în beneficiul Uniunii şi al partenerilor care ne împărtăşesc convingerile. Asta trebuie să facem. Acesta este motivul pentru care România susţine adoptarea, în decembrie, a deciziei pentru deschiderea negocierilor de aderare pentru Republica Moldova şi Ucraina. De asemenea, suntem de părere că Georgia trebuie să aibă parte de susţinere în parcursul european şi, concomitent, susţinem avansarea pe acest parcurs a partenerilor noştri din Balcanii de Vest”, a transmis şefa diplomaţiei române.
Ea a adăugat că „parcursul european al ţărilor din Balcanii de Vest şi al celor din Parteneriatul Estic este singura opţiune corectă pentru pace, stabilitate şi prosperitate pe termen lung”.
„Cred că nimeni nu trebuie lăsat în urmă, nici ţările din Balcanii de Vest, nici partenerii din est – Ucraina, Republica Moldova şi Georgia. Nu ne putem permite să îi lăsăm pe aceştia în sfera unor actori agresivi, în special în acest moment, când democraţia se află pe muchie de cuţit, iar securitatea din regiune este foarte fragilă”, a completat Odobescu.
Potrivit ministrului, „în contextul agresiunii militare a Federaţiei Ruse împotriva Ucrainei, în vecinătatea strategică a UE, a prins contur o înţelegere comună în interiorul Uniunii: extinderea UE trebuie să fie re-dinamizată ca răspuns standard al evoluţiilor geopolitice dramatice şi fără precedent”.
„Împreună am convenit să transmitem că extinderea este o investiţie geostrategică în pace, stabilitate şi prosperitate”, a spus şefa diplomaţiei române.
Avertisment geopolitic
Ea a transmis că pachetul privind extinderea se bazează pe meritele statelor candidate, ghidate de raportul de ţară, în fiecare caz.
„Cu toţii ştim că aderarea la UE nu se întâmplă peste noapte, dar, de exemplu, evoluţia Ucrainei şi a Republicii Moldova de la cererea de aderare a fost remarcabilă, în special în contextul unui război care a avut consecinţe dramatice. (…) În decembrie, trebuie să acţionăm în mod curajos şi să luăm deciziile politice pe care partenerii noştri le aşteaptă. Apoi să ne implicăm fără ezitare într-un proces complicat, care va fi bazat pe reguli şi merite pe tot parcursul său”, a punctat Luminiţa Odobescu.
„Nu vorbim în termeni de geopolitică versus merite”, a arătat ministrul de Externe, care a evidenţiat că UE este, în primul rând, „o comunitate de valori, principii şi norme împărtăşite”.
„Este adevărat că argumentele geopolitice în favoarea extinderii sunt mai puternice azi decât acum 20 de ani, dar extinderea nu are de-a face doar cu geopolitica. Uniunea noastră este, în primul rând, o comunitate de valori, principii şi norme împărtăşite. Voinţa politică, gândirea strategică europeană şi asumarea valorilor UE sunt aspecte tot mai relevante în prezent, în contextul noilor provocări”, a remarcat Odobescu.
Foto: Facebook
Atac rusesc
Rusia nu va lăsa fără răspuns decizia Republicii Moldova de a adera la sancţiunile ‘antiruseşti’ ale Uniunii Europene împotriva Moscovei, a declarat vineri purtătoarea de cuvânt a Ministerului rus de Externe, Maria Zaharova, citată de agenţia oficială de presă TASS.
Este prima reacţie a Moscovei după ce parlamentul de la Chişinău a aprobat, în a doua lectură, o lege privind modificările legislative în legătură cu aplicarea măsurilor restrictive internaţionale.
„Decizia părţii moldovene nu va rămâne fără răspuns. Vă vom informa suplimentar despre măsurile pe care le vom lua”, a spus Zaharova.
Moscova, a declarat ea, consideră aderarea Republicii Moldova la sancţiuni, adoptate din cauza războiului declanşat de Rusia în Ucraina, drept „un nou pas ostil al conducerii de la Chişinău, care s-a aliniat integral campaniei antiruse a Occidentului colectiv”.
„Scopul ei este distrugerea completă a relaţiilor moldo-ruse care, din vina oficialilor de la Chişinău, sunt deja într-o stare deplorabilă”, afirmă purtătoarea de cuvânt a MAE rus.
„Un astfel de curs distructiv al conducerii Republicii Moldova corespunde cu greu intereselor locuitorilor ţării care, în marea lor majoritate, au o atitudine prietenoasă faţă de Rusia şi sunt interesaţi să menţină şi să dezvolte o cooperare bilaterală pe mai multe planuri”, a declarat Maria Zaharova.
Totodată, forul legislativ de la Chişinău a denunţat alte şapte acorduri cu prevederi depăşite pentru cetăţenii Republicii Moldova, încheiate pe platforma Comunităţii Statelor Independente (CSI).
Documentele vizează colaborarea cu statele CSI în legătură cu ocrotirea sănătăţii populaţiei, ajutorul reciproc în caz de accidente şi alte situaţii excepţionale, obiective electroenergetice, asigurarea trupelor de grăniceri cu armament şi tehnică militară, cercetări ştiinţifice şi nucleare, precum şi colaborarea guvernului Republicii Moldova cu Serviciul de Informaţii Externe al Rusiei (SVR).
Chişinăul a denunţat până în prezent 42 de acorduri cu CSI. În acelaşi timp, preşedinta R. Moldova, Maia Sandu, a trimis parlamentului spre examinare şi aprobare noul proiect al Strategiei Securităţii Naţionale, conform publicaţiei Ziarul Naţional.
Noua strategie, destinată să răspundă provocărilor actuale în materie de securitate, menţionează că Federaţia Rusă reprezintă un pericol la adresa securităţii naţionale, dar „Republica Moldova va rezista”.
Rusia nu crede în lacrimi
Purtătoarea de cuvânt a Ministerului rus de Externe, Maria Zaharova, a denunţat miercuri o aşa-zisă „strâmtorare a limbii ruse” pe teritoriul Republicii Moldova, în pofida faptului că moldovenii ar avea o atitudine „grijulie şi iubitoare” faţă de cultura rusă. Ea a declarat că 80% dintre moldoveni „ştiu limba rusă şi o folosesc în viaţa de zi cu zi”, iar guvernarea de la Chişinău încearcă să-i priveze „de această moştenire”.
„Circa 80% din locuitorii Republicii Moldova cunosc limba rusă şi o folosesc în viaţa de zi cu zi. Cetăţenii R. Moldova au o atitudine grijulie faţă de cultura rusă. Eu cred că ei manifestă dragoste faţă de această moştenire, pe care o consideră şi a lor. Un exemplu în acest sens este atitudinea faţă de (poetul rus, Aleksandr) Puşkin, care a locuit pe teritoriul Moldovei moderne aproape trei ani. Din păcate, autorităţile de la Chişinău întreprind toate măsurile pentru a strâmtora rolul limbii ruse în viaţa publică”, a declarat Zaharova în cadrul briefingului săptămânal de la Ministerul rus de Externe.
Purtătoarea de cuvânt a MAE rus a declarat că autorităţile de la Chişinău ar fi redenumit ilegal „limba moldovenească” în „limba română”.
Aceasta afirmă că Republica Moldova s-ar „învecina” cu Rusia şi că ar avea „relaţii economice bune” şi o „istorie comună”.
„Au rescris-o, au redenumit-o română. Iar acum a venit rândul limbii ruse. După ţările baltice şi Ucraina, Chişinăul recurge la derusificarea Republicii Moldova”, a afirmat Maria Zaharova, adăugând că autorităţile moldovene ar face aceasta „pentru a distruge ţara, sub pretextul desfăşurării unor reforme”.
„Sub anumite pretexte sunt interzise canalele ruseşti pe teritoriul R. Moldova, sunt blocate site-urile de ştiri ruseşti. Are loc o discriminare pe faţă, din punct de vedere al limbii vorbite”, a mai spus ea, adăugând că Moscova monitorizează toate acestea şi raportează organizaţiilor internaţionale.
„Cetăţenii Republicii Moldova vor materiale şi televiziuni ruseşti, deoarece înţeleg că această limbă este şi moştenirea lor”, a conchis Zaharova.
Principalul partid de opoziţie din Georgia, fondat de fostul preşedinte Mihail Saakaşvili aflat în prezent în detenţie, a marcat recent cea de-a 20-a aniversare a Revoluţiei Trandafirilor, un val de contestare fără precedent pe care îl lansase acest reformator prooccidental. UE a refuzat să-i acorde în iunie 2022 statutul de ţară candidată la aderare Georgiei, pe care l-au primit Ucraina şi Republica Moldova. Aspiraţiile europene ale Georgiei nu sunt văzute cu ochi buni de Moscova.
Mișcare revoluționară
Această mişcare, lansată în noiembrie 2003 după alegeri controversate, îl înlăturase de la putere pe Eduard Şevardnadze, care domina viaţa politică încă din anii 1970.
Mihail Saakaşvili a devenit preşedintele acestei foste republici sovietice şi a lansat o politică de integrare în NATO şi UE, sfidând Moscova.
Fostul preşedinte, care a condus Georgia din 2004 până în 2013 înainte de a se exila opt ani în străinătate, în special în Ucraina, a fost arestat la întoarcere în ţara sa în 2021, într-un dosar de abuz de putere pe care el îl consideră motivat politic.
La ora actuală, Mihail Saakaşvili este considerat principalul lider al opoziţiei georgiene, devenind unul din pretendenții la un mandat prezidențial.
Politicianul de 55 de ani susţine că a fost maltratat în închisoare şi medici şi-au exprimat îngrijorarea pentru sănătatea lui, care pare să se deterioreze după o grevă a foamei care a durat 50 de zile, anul trecut.
„Revoluţia Trandafirilor a schimbat istoria Georgiei pentru totdeauna şi i-a asigurat un loc în lume”, a scris Saakaşvili pe Facebook. „Revoluţia noastră a pus bazele destructurării sistemului rus postsovietic şi a făcut din Georgia un exemplu de urmat”, a adăugat el.
Fostul preşedinte a demarat ample reforme şi a reuşit să ţină în frâu corupţia care măcina instituţiile georgiene.
Însă numeroşi critici au denunţat în timpul preşedinţiei sale atingeri aduse libertăţilor şi o deviere autoritară, citând în special violenta reprimare a manifestaţiilor antiguvernamentale.
Revoluţia georgiană a fost urmată de alte mişcări similare, precum Revoluţia Portocalie prooccidentală din Ucraina, în 2004. Iniţiative foarte prost văzute de Kremlin, preocupat să-şi menţină influenţa în ţările din fostul spaţiu sovietic.
Război politic intern
Parlamentul georgian a încercat recent, fără succes, să o pună sub acuzare pe președinta pro-occidentală Salome Zurabișvili, care a acuzat guvernul că a subminat încercarea Georgiei de a adera la Uniunea Europeană
Deputații din partidul de guvernământ Visul Georgian au obținut doar 86 din cele 100 de voturi necesare (o majoritate de două treimi) pentru a-l demite pe șeful statului, în primul vot de destituire din istoria acestei țări din Caucaz, devenită independentă în 1991, și pe care partidele de opoziție l-au boicotat.
Curtea Constituțională a decis că Zurabișvili, ale cărei puteri sunt limitate, a încălcat Constituția prin faptul că a călătorit în străinătate pentru a face lobby pentru aderarea Georgiei la UE fără permisiunea guvernului.â
„Niciun obstacol nu va putea să mă împiedice să ating singurul obiectiv pe care mi l-am propus astăzi: obținerea statutului de candidat la UE pentru Georgia până la sfârșitul anului”, a declarat în fața Parlamentului, înainte de vot, acest fost diplomat francez, acum în vârstă de 71 de ani, foarte critic la adresa actualului guvern.
„În aceste vremuri dificile, fac apel la partenerii noștri europeni să nu abandoneze Georgia în ciuda acestui vot de destituire antieuropean”, a adăugat ea.
Într-un moment în care Rusia este înfrântă în Ucraina, nu trebuie să i se permită să își consolideze influența în această regiune prin recurgerea la „soft power”, ocupație și destabilizarea regiunii Mării Negre”, a adăugat Zurabișvili, aleasă președinte în 2018.
Liderul partidului de guvernământ, Irakli Kobakhidze, i-a cerut demisia, afirmând că aceasta este „complet lipsită de legitimitate politică și morală”.
Susținere pentru UE
La fel ca Ucraina și Moldova, alte două foste republici sovietice, Georgia s-a adresat Bruxelles-ului pentru a deveni candidată imediat după începutul invaziei rusești în Ucraina anul trecut, care a reînviat amintirile neplăcute ale războiului purtat de Rusia pe teritoriul său în 2008.
În ultimele luni, însă, opoziția georgiană a acuzat guvernul că încearcă să submineze aceste eforturi și că urmează o politică pro-rusă.
Zurabișvili a criticat guvernul pentru incapacitatea sa de a realiza reformele cerute de Bruxelles, care sunt condiții pentru a acorda Georgiei statutul de candidat oficial la UE.
Liderii europeni au acordat acest statut Ucrainei și Moldovei, dar au cerut Georgiei să implementeze mai întâi reforme judiciare și electorale, să îmbunătățească libertatea presei și să reducă puterea oligarhilor.
În august și septembrie, șefa statului a vizitat Bruxelles, Paris și Berlin pentru a cere sprijin pentru eforturile sale de a-și aduce țara în UE.
Conform sondajelor de opinie, aderarea la Uniunea Europeană și la NATO, consacrată în constituția Georgiei, se bucură de sprijinul a peste 80% din populația georgiană.
Un eventual eşec al Georgiei în aderarea la UE va bucura Rusia, a afirmat recent, la Tbilisi, şeful diplomaţiei europene, Josep Borrell, îndemnând Georgia să efectueze reforme democratice. Cu prilejul unei vizite la Tbilisi, Borrell a dat asigurări că „Georgia aparţine fără îndoială familiei europene”, subliniind în acelaşi timp că fosta republică sovietică din Caucaz nu a îndeplinit până acum decât trei din cele 12 criterii avansate de UE drept condiţie prealabilă pentru acordarea statutului de ţară candidată. „Rusia va fi încântată dacă noi eşuăm” să integrăm Georgia în UE, a declarat Borrell, în cadrul unei conferinţe de presă susţinute alături de premierul georgian Irakli Garibaşvili, promiţând totuşi că „UE nu va abandona Georgia”. El a criticat, de asemenea, decizia recentă a guvernului de la Tbilisi de a relua zborurile directe spre Rusia, făcând apel la Georgia să se alinieze la politica UE – care a suspendat zborurile – faţă de Moscova. La rândul său, Irakli Garibaşvili a dat asigurări că Tbilisi este „în întregime” alături de UE „atunci când vine vorba despre invazia rusă a Ucrainei, democraţie şi drepturile omului”. „Singura decizie politică bună ar fi să i se acorde Georgiei statutul de candidată la UE spre sfârşitul anului”, a estimat el.
Foto: Facebook
Relații controversate
Relația dintre Rusia și Georgia a fost marcată de numeroase evenimente și conflicte începând cu perioada post-sovietică.
În anii ’90, Georgia a devenit independentă de Uniunea Sovietică. Însă, două regiuni, Osetia de Sud și Abhazia, au încercat să-și câștige independența și au avut sprijin din partea Rusiei. Aceste regiuni au fost scene ale conflictelor violente, iar Rusia a susținut separatismul în aceste zone, ceea ce a dus la tensiuni serioase între cele două țări.
În 2008, situația a escaladat în Războiul din Osetia de Sud. Conflictul a fost declanșat atunci când Georgia a încercat să-și consolideze controlul asupra Osetiei de Sud, iar Rusia a intervenit în sprijinul separatiștilor osetini. Această confruntare a dus la o intervenție militară rusă în Georgia și la recunoașterea independenței Osetiei de Sud și a Abhaziei de către Rusia.
În plus, prezența militară rusă în regiunile separatiste și relațiile încordate dintre cele două țări au continuat să creeze tensiuni în regiune. Georgia își dorește să-și consolideze legăturile cu Vestul și să devină parte a NATO și UE, ceea ce a stârnit îngrijorare în Rusia.
Aceste evenimente au deteriorat semnificativ relațiile dintre cele două țări. Georgia consideră Osetia de Sud și Abhazia ca fiind părți integrale ale teritoriului său și nu recunoaște independența acestora, în timp ce Rusia continuă să susțină regiunile separatiste.
De atunci, tensiunile s-au menținut, iar relația ruso-georgiană rămâne încordată. Georgia și-a exprimat dorința de a se apropia de NATO și UE, ceea ce a provocat îngrijorare în Rusia, generând și mai multe tensiuni geopolitice și diplomatice între cele două state.
În iunie 2022, Comisia Europeană a refuzat să acorde Georgiei statutul de candidat la UE, cerând în schimb să implementeze o serie de reforme. Comisia Europeană a îndemnat Tbilisi să îndeplinească 12 condiții pentru a obține acest statut, printre care încheierea polarizării politice, progres în ceea ce privește libertatea presei, reformele judiciare și electorale, precum și „de-oligarhizarea”.
Umbra rusă
Proiectul Moscovei de a instala o bază navală în Abhazia, regiune separatistă prorusă din Georgia, intervine după pierderi militare grele suferite de Rusia în Marea Neagră, dar scoate de asemenea în evidenţă ambiţiile ruse reafirmate în această regiune.
Aslan Bjania, liderul prorus al acestei regiuni separatiste, a afirmat că marina militară rusă va dispune de un punct de ancorare permanent în districtul Oceamcire, la Marea Neagră. Kremlinul nu a comentat deocamdată asupra acestei informaţii.
Presă franceză oferă o privire de ansamblu asupra mizelor strategice şi geopolitice ale acestui anunţ surprinzător.
1. O bază în stadiu embrionar
Baza de la Oceamcire, în sudul Abhaziei, nu poate servi drept veritabilă bază operaţională. Potrivit Institutului american pentru Studiul Războiului (ISW), imagini prin satelit arată infrastructuri portuare „limitate” şi „o coastă înconjurătoare formată din plaje de nisip”, nepotrivite pentru construcţii.
Prin urmare, locul este „nepotrivit pentru a deveni o bază primară a Flotei ruse la Marea Neagră”, însă Moscova ar putea să-l dezvolte pentru „a utiliza portul Oceamcire drept o bază auxiliară în viitor”, precizează ISW.
Tomas Baranec, specialist în Caucaz pentru think-thank-ul slovac Strategic Analysis, confirmă că portul nu poate primi nave mari. „Ar trebui adâncit, ceea ce ar lua timp”, adaugă el.
2. Marina rusă, slăbită
Ucraina şi-a înmulţit atacurile împotriva bazelor Flotei ruse din Crimeea, peninsula anexată ilegal de Moscova în 2014. Kievul a revendicat distrugerea de sisteme antiaeriene, a unui şantier naval şi a două nave. La sfârşitul lui septembrie, Ucraina a lovit de asemenea puternic baza de la Sevastopol a flotei inamice.
Aceste noi lovituri amintesc de umilitoarea distrugere a crucişătorului Moskva, nava-amiral rusă din Marea Neagră, pe care ucrainenii au scufundat-o în aprilie 2022.
„Ruşii sunt foarte îngrijoraţi de aceste atacuri, în timp ce încep să-şi retragă navele din Marea Neagră spre Marea Azov. Este exact ceea ce vor ucrainenii”, nota în septembrie Phillips O’Brien, profesor de studii strategice la Universitatea St-Andrews din Scoţia.
„Multe nave ruseşti au încasat lovituri, fie în largul mării, fie la ţărm. De aici nevoia de a le îndepărta cât mai repede posibil de Ucraina”, constată Pascal Ausseur, director general al Fundaţiei Mediteraneene de Studii Strategice.
3. Marea Neagră, supraexpusă
De la declanşarea invaziei ruse, niciunul dintre cei doi beligeranţi nu a putut utiliza în mod real Marea Neagră. În special din motive geografice. „Marea Neagră este o mare mică”, analizează fostul amiral Ausseur, subliniind întărirea sistemelor de supraveghere drept mijloace de atac dinspre uscat.
„Astăzi, în Marea Neagră nu mai există nicio navă de război ucraineană sau rusă care navighează. Pentru că ea este detectată, urmărită şi luată în vizor dacă se doreşte. Acesta este primul război în care lucrurile au ajuns în acest punct”, subliniază el.
De asemenea, aspectul strategic al zonei depăşeşte domeniul militar: pe aici Ucraina şi-a exportat vreme de aproape un an cerealele, în virtutea unui acord cu Moscova, mediat de Turcia şi ONU.
Rusia s-a retras în iulie din acest acord, denunţând piedici în faţa propriilor exporturi. De atunci, Kievul încarcă să deschidă un nou coridor, în pofida ameninţărilor ruse.
4. Capcană geopolitică
Un război scurt, dar sângeros a avut loc în 2008 între Moscova şi Tbilisi, pe fondul tensiunilor legate de aspiraţiile prooccidentale ale Georgiei. Guvernul georgian actual a calificat această viitoare bază rusă drept „încălcare flagrantă” a suveranităţii Georgiei, însă a adoptat o poziţie mai suplă faţă de Rusia în ultimul timp.
Cu această bază, Rusia ar putea lansa atacuri împotriva Ucrainei dinspre un teritoriu în mare parte georgian. Dimpotrivă, „dacă Ucraina va îndrăzni să atace teritoriul georgian, aceasta va duce în mod inevitabil la tensiuni cu Tbilisi”, notează Toma Baranec.
În afară de aceasta, Moscova, care desfăşoară deja soldaţi în Abhazia, „ar putea face presiune asupra Tbilisi, dacă Georgia îşi va manifesta din nou ambiţia de a adera la NATO”, subliniază Alex Petric, de la societatea britanică de informaţii Janes.
Georgia, mică republică din Caucaz, a pierdut deja jumătate din accesul său la mare şi riscă o blocadă a ultimelor sale două porturi. „Aceasta îi oferă Rusiei o pârghie pentru a menţine Georgia în neutralitate şi un mijloc de a-şi recâştiga un pic din influenţa pierdută în sudul Caucazului”, adaugă Petric.
Asigurarea securității reprezintă angajamentul primordial al statului în fața cetățenilor. Prin definiție securitatea reprezintă lipsă unui pericol, sentimentul de-a fi la adăpost. Conceptul de securitate s-a ramificat în ultimele decenii. Dacă sensul vechi se rezuma doar la forța militară, acum vorbim de securitatea: economică, cibernetică, politică, informațională etc. Diversificarea sectorială și dinamismul contextual impun noi abordări și concepte privind securitatea, care variază de la stat la stat în dependență de priorități și interese. Prin urmare, interpretarea conceptului de securitate reprezintă un caz particular, fapt ce se reflectă în strategia națională de securitate a țărilor. Strategiile naționale reprezintă baza pentru elaborarea politicilor publice. Documentul trasează vectorii principali pe care îi va urma statul și evidențiază riscurile, amenințările cu care se confruntă în prezent. De regulă, strategia este actualizată la o perioadă clar definită de timp și subliniază noile provocări la adresa securității. În acest sens, strategia națională de securitate este un instrument definitoriu în planificarea, adoptarea și implementarea politicilor și raționamentelor decizionale. Pentru o comprehensivitate a legăturii dintre deciziile statului și strategia națională de securitate vom analiza evoluția strategiei de securitate a Federației Ruse în ultimii 20 de ani. Kremlinul s-a confruntat cu numeroase provocări de securitate, de la amenințări reale de separatism, atacuri teroriste și instabilitate internă la contestarea ordinii internaționale actuale și încercarea de reafirmare în calitate de putere mondială. În cazul Rusiei este foarte important de luat în calcul o serie de evenimente care au avut un impact major asupra strategiilor de securitate ruse: criza economică din anii ’90, războaiele cecene 1994-1996 și 2000-2009, bombardarea Belgradului (1999), atacurile teroriste (2002, 2004, 2010), extinderea blocului NATO, invadarea Georgiei în 2008, anexarea Crimeii 2014, implicarea în conflictul din Siria (2015), sancțiunile UE și SUA (2014 și 2022), escaladarea tensiunilor cu statele vestice, războiul din Ucraina din 2022. În Rusia, strategia de securitate națională are un termen de 6 ani și este elaborată de Consiliul de Securitate al Federației Ruse împreună cu celelalte instituții competente. Pentru a intra în vigoare, documentul trebuie semnat de președinte.
Strategia națională de securitate a Federației Ruse (2000-2021)
La începutul anului 2000 a fost adoptat „Conceptul de securitate națională a Federației Ruse” (Концепция национальной безопасности Российской Федерации). Conform definiției, „Conceptul” este un sistem de opinii privind asigurarea securității individului, societății și statului în Federația Rusă împotriva amenințărilor externe și interne în toate sferele vieții. Actul are 26 de pagini și este structurat în 4 capitole: 1. Rusia în comunitatea mondială; 2. Interesele naționale ale Federației Ruse; 3. Amenințările la securitatea națională; 4. Asigurarea securității naționale. În cadrul Conceptului sunt definite principalele noțiuni precum: securitate națională, interes național, interes de stat etc. În document sunt enumerate o multitudine de riscuri și amenințări de ordin intern și extern la adresa Rusiei. Unele din ele sunt repetate în mod frecvent în cadrul celor 4 capitole. În plan mondial, Rusia a subliniat cele două tendințe de modelare a noului sistem internațional din anii 1990-2000: formarea unei lumi unipolare în frunte cu SUA și aliații săi și crearea unei lumi multipolare, cu mai multe centre de putere. Kremlinul a subliniat în primul capitol intenția sa fermă de a susține a doua tendință, deoarece considera periculos ca SUA să rămână singura superputere. Pe lângă experiența din perioada Războiului Rece, strategia de securitate națională a fost influențată puternic de alte două evenimente majore: bombardarea Belgradului de către forțele NATO și aderarea Poloniei, Cehiei și Ungariei la Alianța Nord-Atlantică. În pofida faptului că URSS nu mai exista și statele din fostul bloc comunist s-au îndreptat rapid către o colaborare cu țările din Apusul Europei, Rusia considera zona ca sfera sa proprie de influență. Rapiditatea celor mai rebele republici socialiste, Polonia, Cehia și Ungaria de-a adera la NATO în martie 1999 din motive temeinice de securitate, au fost greu de acceptat de guvernul de la Moscova. Operațiunea de bombardarea a Belgradului nu a avut un mandat ONU, fiindcă Rusia și-a folosit dreptul de veto în cadrul Consiliului de Securitate ONU. Kremlinul a fost atât de indignat de decizia Washington-ului de a folosi forța împotriva Serbiei, încât avionul cu o delegație rusă, în frunte cu prim-ministrul Evgheni Primakov ce se deplasa spre Washington, a făcut cale întoarsă chiar în timp ce traversa Atlanticul. Relațiile ruso-americane s-au deteriorat instant, Rusia considerând că acceptarea sa în cadrul statelor civilizate este doar un element de decor, iar extinderea NATO este un plan îndelungat elaborat de Casa Albă. Aceste două critici: extinderea NATO și ignorarea Rusiei în calitate de actor important la nivel internațional sunt reamintite în cadrul Conceptului de fiecare dată când vine vorba de politica externă. Cele două episoade au reprezentat un punct fundamentul în politica externă a Federației Ruse. Sublinierea acestor două riscuri se observă în toate strategiile de securitate adoptate de Kremlin. Alte amenințări regăsite în cadrul strategiei de securitate de ordin extern sunt: proliferarea armelor, asigurarea securității nucleare, consolidarea relațiilor cu statele membre CSI și prevenirea conflictelor din fostul spațiu ex-sovietic. În ceea ce privește planul intern, punctul cheie asupra căruia s-a focusat Conceptul a fost situația economică deplorabilă. Inflația în anul 1999 a atins cota de 85,7%, fapt ce s-a reflectat puternic în coșul de consum al rușilor. Puterea de cumpărare a scăzut la 5.914.3 $, în timp ce fostele state comuniste precum Polonia, Ungaria sau Cehia au înregistrat o putere de cumpărare de 10.040,9$, 10.873,2$ și respectiv 15.396.3$. Dificultatea economică a fost declarată culpabila principală a tuturor amenințărilor interne: instabilitate sociale, inegalitatea socială, corupția etc. Terorismul nu a evitat nici teritoriul rus. Fenomenul s-a extins atât de mult, încât a devenit cea de-a doua amenințare asupra securității interne a statului. În anii 1992-1999 au fost săvârșite 69 de atentate teroriste, o medie de 0.72 de atentate pe lună. Numărul total de persoane care și-au pierdut viața în această perioadă este estimat la 700, dar organele de drept au început să înregistreze numărul de persoane decedate abia din anul 1994. Un alt aspect intens discutat în strategia de securitate a Federației Ruse îl constituie crima organizată și instituțiile slabe ale statului. Pe fundalul războaielor cecene, a crizei economice și atacurilor teroriste rata criminalității a cunoscut cote exorbitante. În anul 2000, în Rusia existau 130 de organizații criminale extrem de periculoase ce se ramificau 964 de grupuri, care însumau 7.500 de oameni. În acel an, au fost înregistrate 2.952.400 de crime, dintre care 31.800 de omoruri și tentative de omor și 49.800 de provocări intenționate de vătămare corporală gravă. Din cauza perioadei de tranzit și a corupției, instituțiile statului nu erau suficient de puternice pentru a ține sub control crima organizata. Alte laturi evidențiate în cadrul documentului sunt: dezvoltarea unei societăți democratice, protejarea drepturilor și libertăților cetățenești, accesul la informații, modernizarea armatei, apărarea teritorială și suveranitatea statală. Conceptul a reușit să traseze principalele direcții de politică spre care s-a îndreptat Rusia în primul deceniu al anilor 2000. Deși a evidențiat câteva riscuri de ordin extern, agenda a fost dominată de probleme interne. Notabil este și faptul că adesea în cadrul documentului se face trimitere către crearea unei societăți democratice, apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor, integrarea în sistemul internațional. Strategia a fost valabilă până în anul 2009, când a fost substituită de „Strategia Națională de Securitate până în 2020”. Strategia vine cu noi abordări privind conceptul de securitate. Introducerea este reprezentată de succesele obținute prin implementarea Conceptului: depășirea situației economice deplorabile, îmbunătățirea imaginei la nivel internațional, victoria împotriva separatismului, terorismului și întărirea instituțiilor de stat. Noile obiective propuse nu mai fac referire la eforturi de resuscitare a statului ca în anul 2000, dar vizează obiectivele unui stat în ascensiune: afirmarea unei prezențe internaționale cât mai mari, îmbunătățirea standardelor de viață, dezvoltarea tehnologică, culturală etc. Conform noii sale strategii, Rusia vrea să devină un jucător major pe scena internațională și să-și poată exercita influența nu doar ca stat individual, dar și ca reprezentat al organizațiilor regionale și internaționale. De asemenea, statul rus se prezintă ca o alternativă a ordinii unipolare, continuând discursul cu privire la necesitatea unei lumi multipolare. În plan extern zona CSI rămâne prioritară pentru Kremlin, dar Strategia vine cu o politică multivectorială. De exemplu sunt evidențiate importanța prezenței în cadrul structurilor regionale: BRICS, Organizația de Cooperare de la Shanghai, G8, G20, OTSC etc. O altă prioritate a fost consolidarea Rusiei ca nucleu al integrării economice în zona Eurasiatică și solidificarea relațiilor cu Uniunea Europeană în domeniul: economic, securității externe și interne, educației, științei și culturii. În perioada anilor 2000-2009, lista membrilor alianței Nord-Atlantice a fost completată de: România, Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, Bulgaria, Croația și Albania. Aderarea fostelor state din blocul comunist și chiar a statelor din cadrul URSS a reprezentat o lovitură puternică pentru Kremlin, ce consideră zona ca una exclusivă. Odată cu aderarea țărilor baltice, pentru prima oară Rusia și NATO au deveni vecini. Extinderea NATO a fost prezentată drept cel mai mare risc extern identificat de autoritățile ruse la adresa securității naționale, catalogând extinderea infrastructurii NATO drept una „inacceptabilă”. Un element nou în cadrul Strategiei ruse a fost legitimizarea utilizării resurselor naturale în calitate de instrument pentru atingerea intereselor naționale. Această decizie a fost luată în conformitate cu amplificarea luptei dintre națiuni pentru resursele naturale. De asemenea, partea rusă consideră că lupta pentru resurse ar putea face obiectul unui conflict armat. În cadrul Strategiei Naționale de Securitate până în 2020, Rusia și-a evidențiat în mod clar poziția sa în politica externă. Obiectivul major a fost transformarea Federației Ruse într-un jucător mondial cu zone de influență exclusive. Prezența și impactul ei asupra proceselor globale trebuia să-i confirme statutul de mare putere. Am putut observa ca acest obiectiv a putut fi atins prin două metode: puterea blândă ce se manifestă prin cooperarea regională și internațională, integrarea economică, prezența în misiunile de pacificare etc și cea de-a doua în caz de nereușită folosirea presiunilor economice sau chiar a forței armate. Strategia de securitate precedentă a reușit să pregătească terenul pentru a asigura Rusiei o vizibilitate mai mare în acest sens, Rusia este stat fondator al unui număr mare de platforme și organizați precum: BRICS, Organizația de Cooperare de la Shangani, Organizația Tratatului de Securitate Colectivă, Comunitatea Economică Eurasiatică etc. Moscova a reușit să-și diversifice ambianța unde ar putea să evolueze și să își facă simțită prezența, propunând o alternativă statele neutre sau ostile hegemoniei SUA. În plan intern Rusia și-a propus atingerea a 3 mari ținte: dezvoltarea instituțiilor democratice; respectarea constituției, apărarea suveranității și integrității teritoriale; transformarea Rusiei în una din cele mai puternice state ale lumii. Deși au fost stabilite 3 ținte, Strategia pune un accent puternic pe ultimul obiectiv. Kremlinul a evidențiat în mod expres ce înseamnă un stat puternic, menționând următoarele caracteristici: capacitatea militară, dezvoltarea tehnologiei de vârf și clasarea în top 5 cele mai mari economii ale lumii în materie de PIB nominal. Conform datelor Băncii Mondiale, Federația Rusă se clasa pe locul 11 după PIB-ul nominal în anul 2010, fapt ce confirmă posibilitatea atingerii obiectivului propus în Strategie. Tot din anul 2009 au început primele mențiuni cu privire la „substituirea produselor de import”. Documentul făcea trimitere doar la câteva categorii de produse: bunuri de larg consum, produse alimentare și farmaceutice. De asemenea, a fost propusă reducerea progresistă a exporturilor de materii prime și resurse naturale în favoarea procesării acestor la nivel național. În 2009, ponderea combustibilului și a produselor energetice a fost de 66,7% din totalul de exporturi rusești. În mod tradițional, dezvoltarea capacității militare și modernizarea armatei a reprezentat a doua prioritate privind securitatea internă. Armata trebuia nu doar să asigure integritatea teritorială a statului, dar să fie și un garant al securității regionale, un rol pe care Rusia și l-a asumat mereu în spațiul ex-sovietic. Prin modernizare, Strategia presupune: îmbunătățirea calității serviciului militar, dotarea tehnologică, dezvoltarea infrastructurii militare și îmbunătățirea potențialului nuclear. În acest sens, în octombrie 2008 a fost lansat cel mai mare program de modernizare a armatei. Reforma a avut 3 etape (2008-2012, 2012-2015, 2015-2020) și a adaptat structurile militare în conformitate standardele moderne. Riscurile interne au rămas asemănătoare cu cele din Concept: corupția, terorismul, proliferarea armelor, extremismul naționalist, religios sau etnic. Lista a fost completată de: acțiunile serviciilor de informații străine, care după versiunea Kremlinului au ca obiectiv reducerea suveranității Rusiei. Ca și în formatul precedent, documentul se încheie cu securitatea în domeniul tehnologiei, culturii, învățământului, ecologiei și sănătății. În pofida faptului că documentul a fost planificat până în 2020, anexarea Crimeii în 2014 și sancțiunile vestice au impus o restructurare a strategiei de securitate. Astfel în ultima zi din anul 2015, Vladimir Putin a semnat „Strategia de Securitate a Federației Ruse”. Noua strategie avea o abordare complet diferită față de cele precedente. Introducerea remarcă realizările în domeniul politicii externe: apărarea valorilor tradiționale, întărirea suveranității, rezistența economică împotriva sancțiunilor etc. Noile realizări sunt greu de evaluat în cifre și statistice, așa cum a fost în cazul strategiilor precedente. Distrugerea valorilor tradiționale nici nu se regăsea printre riscurile enumerate în strategia din 2009. Termenul de suveranitate este unul necuantificabil, fapt ce lasă mult loc de interpretare. În ceea ce privește sancțiunile vestice, economia rusească a rezistat, dar PIB-ul a cunoscut o cădere abruptă. În 2013 PIB-ul a atins un vârf istoric 2.29 trilioane $, în timp ce în 2015 a scăzut la 1.36 trilioane $, rezultat ce greu poate fi numit „realizare”. Primul capitolul este dedicat riscurilor externe. Federația Rusă acuză SUA și aliații săi de acțiuni de destabilizare a Ucrainei și de construirea laboratoarelor militare-biologice pe teritoriul țărilor vecine. Noile realități geopolitice și progresul tehnologic creează noi riscuri la adresa securității rusești, ce se vede nevoită să înceapă o nouă cursă a înarmării pentru a-și putea exercita și mai departe cursul independent al politicii externe și interne. Pe lângă câteva reminiscențe despre situația globală și problemele ecologice, toate riscurile și amenințările de ordin extern se reduc la lupta Rusiei împotriva SUA și aliaților ei. Rusia se prezintă drept o victimă a încercării ei de-a exercita o politică externă independentă, iar toate acțiunile ei sunt ilustrate drept măsuri pentru apărarea națională. Nu se mai face trimitere la dezvoltarea relațiilor cu partenerii externi, creare de noi platforme, lupta împotriva fenomenelor globale ca proliferarea armelor sau terorismul. Această strategie de securitate schimbă radical concepția de securitate în viziunea Kremlinului, concepție ce se rezumă la mitul cetății veșnic asediate. Noua abordare de securitate atribuie o distincție deosebită forțelor armate. Necesitatea modernizării, utilizării tehnologiei de vârf și menținerea unei capacități de răspuns prompt sunt subliniate mereu când merge vorba despre suveranitatea statului. Majoritatea riscurilor de ordin intern au rămas similare: grupările extremiste, grupurile de crimă organizată, corupția, extremismul, separatismul, terorismul, dar totodată au fost puse în evidență o serie de riscuri noi, precum: acțiunile serviciilor străine de colectare a informațiilor și destabilizare, acțiunile legate de utilizarea tehnologiilor de comunicare și informare care răspândesc ideologia fascistă. În scopul garantării securității și implementării măsurile necesare, statul revendică necesitatea să concentreze mai multă putere în mâinile proprii, prin serviciile de securitate și instituțiile responsabile de aplicarea legii. Aceste structuri trebuie să prevină și să identifice vulnerabilitățile și amenințările într-o etapă prematură, pentru a asigura un grad înalt al securității sociale. În domeniul economic principalele vulnerabilități au rămas a fi: competitivitatea scăzută a produselor naționale, exporturile de materii prime, sistemul financiar vulnerabil, decalajul tehnologic notabil față de alte state etc. În scopul apărării producției naționale autoritățile au planificat să reducă dependența față de partenerii economici prin substituirea produselor de import și încurajarea producției naționale. Deși politica de substituire a început să fie discutată din 2012, aceasta nu a ocupat un loc primordial în politica rusă. Ca răspuns la primul val de sancțiuni din 2014, Kremlinul a creat Comisia guvernamentală pentru înlocuirea importurilor, organ responsabil cu implementarea politicilor de înlocuire a importurilor. În vara anului 2021 a fost adoptată actuala strategie de securitate a Federației Ruse. Documentul evidențiază tensiunile geopolitice și economice la nivel global. În linii generale, retorica a rămas una asemănătoare: țările vestice încearcă să-și mențină hegemonia într-o lume în care multipolaritatea devine o realitate incontestabilă. Sancțiunile și acțiunile ostile ale occidentalilor vizează stabilitatea internă, economia și valorile tradiționale ruse. Printre noile realizări sunt enumerate: scăderea numărului de atacuri teroriste, întărirea poziției Rusiei în calitate de putere mondială, coeziunea societală, anticiparea acțiunilor externe de destabilizare a situației interne, sustenabilitatea economică și rezistența în fața presiunilor occidentale. Kremlinul acuză statele „neprietenoase” că duc o campanie de dezinformarea cu privirea la politica Moscovei și că încearcă să echivaleze Rusia cu imaginea unui rău absolut. De asemenea, cataloghează drept un risc tentativele acestor țări de fragmentare a spațiului CSI și promovarea narativelor anti-ruse în regiune ce ar putea să fie catalizatorul unui conflict regional sau global. O altă amenințare externă subliniată constă în degradarea morală a liderilor politici occidentali care atentează la valorile tradiționale ruse, denaturează istoria, reabilitează fascismului și incită la ură. Rusia se vede izolată nu doar la nivel economic, dar și cultural. Limitarea utilizării limbii ruse, impunerea de sancțiuni asupra sportivilor, interzicea surselor de informare rusești sunt principalele argumente aduse de Kremlin în acest sens. În plan intern agenda de securitate rusă a rămas identică cu cea precedentă. Pe lângă amenințările precedente: vulnerabilitățile economice, atacurile terorist, corupția, extremismul, gradul ridicat de criminalitate, capătă o însemnătate tot mai mare domeniul securității informaționale. Atacurile cibernetice asupra instituțiilor de stat, distribuirea informațiilor cu caracter extremist, ce încurajează tulburările în masă, sinuciderea și alte elemente destabilizatorii sunt amenințările majore. Pentru a distruge monopolul companiilor transnaționale statul rus și-a propus să reducă tehnologia și tehnica utilizată în telecomunicații de proveniență străină. În viziunea guvernanților ruși, crearea unui sistem propriu, unui „Internet național” ar reduce scurgerea de informații, ar permite identificarea și prevenirea persoanelor rău intenționate și ar întări suveranitatea statului. În domeniul economic se pune accent pe atragerea capitalului de investiții, întărirea statului ca actor principal, îmbunătățirea nivelului de viață a cetățenilor și utilizarea tehnologiilor avansate. Conform strategiei de securitate pentru a atinge obiectivele economice statul prevede următoarele acțiuni: amplificarea procesului de substituire a produselor de import, întărirea propriului propriul sistem financiar, reducerea dependenței față dependența de dolarul american și și dezvoltarea infrastructurii. În concluzie putem observa că strategia de securitate a Federației Ruse a înregistrat schimbări majore din 2000 până în prezent. De la o deschidere totală către lumea externă la o politică autarhică, de la a 20-a economie a lumii a reușit să devină a 8-a putere economică în 2022. Câteva evenimente au marcat atât de puternic strategia de securitate a Rusiei încât amenințările percepute se regăsesc în fiecare strategie. În cadrul amenințărilor externe nerespectarea dreptului de veto în cadrul Consiliului de Securitate ONU, bombardarea Belgradului, aderarea statelor din Europa Centrală și de Est la NATO, zonă de influență considerată drept una exclusiv rusească și anexarea Crimeii în 2014 au fost punctele de cotitură în cadrul elaborării politicilor de securitate externă a Rusiei. Drept rezultat putem observa un narativ foarte bine evidențiat în cadrul tuturor strategiilor: dorința Rusiei de a redeveni un jucător major în cadrul proceselor internaționale, cu o prezență cât mai vizibilă prin care să își demonstreze statutul de mare putere și lupta ei împotriva hegemoniei statelor vestice. Kremlinul punctează de fiecare dată că nu a acceptat și nu va accepta niciodată să ducă dialoguri de pe poziția numărul doi.
Repercusiunile noii abordări
În pofida faptului că Kremlinul a optat la început pentru o colaborare mai strânsă cu statele europene, iar rezultatele acestor colaborări se pot observa atât în prezența Rusiei pe scena politică a Europei, cât și în creșterea PIB-ului, a puterii de cumpărare și volumului comercial cu terții, Moscova a decis schimbarea radicală a politicile de securitate în 2014. Până la acel moment, cele mai mari amenințări erau de ordin intern, în mod deosebit ce ținea de domeniul economic. Problemele reale cu care se confruntă Rusia (corupția, terorismul, radicalismul, cele de ordin economic) au fost surclasate treptat de tematici de tip extern. Obiectivele clare precum creșterea nivelului de trai, a PIB-ului, reducerea atacurilor teroriste au trecut în plan secund, fiind devansate de scopuri greu de cuantificat (suveranitatea statului, lupta împotriva agenților străini, apărarea valorilor tradiționale) sau de scopuri nerealizabile într-o lume globalizată (substituirea produselor de import). Focusarea pe probleme externe și încurajarea retoricii naționaliste l-au ajutat pe Vladimir Putin să-și mențină o popularitate ridicată în rândul cetățenilor ruși, legitimând astfel inamovibilitatea puterii. Consecințele stabilirii unei agende de securitatea cu priorități haotice se răsfrânge asupra societății ruse. În primul rând, sub pretextul îndeplinirii obiectivelor de securitate, Duma de Stat a adoptat o serie de legi care limitează drepturile și libertățile cetățenilor, garantate de constituție. De exemplu, în prezent legea privind manifestările publice impune ca orice protest ce urmează să fie desfășurat, trebuie să primească acordul autorității, în caz contract participanții devin pasibili de un dosar penal. Dacă o persoană participă la 3 astfel de evenimente în mai puțin de 6 luni riscă până la 5 ani de închisoare sau o amendă de până la 300.000 de ruble. De asemenea legea interzice protestele în preajma clădirilor administrative. În 2019, pe masa judecătorilor ruși au ajuns 4974 de dosare privind încălcarea acestei legi. La sfârșitul anului 2019, Duma de Stat a adoptat și legea „internetului suveran”. Noul act legislativ prevede crearea unui internet național care forțează providerii să instaleze un dispozitiv care să dirijeze traficul internetului spre puncte controlate de stat. La modul practic, toate companiile trebuie să-și stocheze datele, informațiile pe care le dețin pe servere rusești. Doi ani mai târziu Rusia a testat cu succes deconectarea de la internetul global, fapt ce confirmă intenția guvernului de-a pune în practică legea „internetului suveran”. În al doilea rând, societatea rusă a pierdut din punct de vedere economic. Deși statele occidentale au fost puse în fața faptului împlinit în 2014, sancțiunile au influențat puternic economia rusească. În 2013 Federația Rusă a atins cel mai înalt nivel al PIB-ului 2.29 trilioane $, un venit pe cap de locuitor de 15.974 $. Acești indicatori nu au fost atinși nici până la ora actuală. Rubla rusească s-a devalorizat de peste 2 ori. La sfârșitul anului 2013, 1$ valora 33 de ruble, iar la sfârșitul anului 2021, un dolar valora 73 de ruble. În pofida restricțiilor economice, a scăderii PIB-ului, statul rus a reușit să atenueze șocurile economice. De exemplu puterea de cumpărare și indicele dezvoltării umane au înregistrat regrese doar în primii doi ani de sancțiuni, după care au înregistrat progrese. Deși sancțiunile nu au fost printre cele mai dure și nu au provocat tulburări mari în societatea rusă, cu siguranță că progresul economic și nivelul de trai ar fi înregistrat performanțe mult mai mari. În cel de-al treilea rând Rusia nu a reușit să obține progrese mari privind obiectivele interne stabilite în cadrul agendelor de securitate. Conform raportului organizației non-guvernamentale Transparency International, Rusia a acumulat doar 29 din cele 100 de puncte privind indicele de percepție a corupției, împărțind locul 136 din 180 împreună cu Mali, Liberia și Angola. Nici la capitolul combaterea criminalității nu au fost înregistrate îmbunătățiri majore. În anul 2021 au fost înregistrate 2.004.404 de crime, dintre care 7332 de omoruri și atentate de omor. Aceste cifre i-a conferit locul de top în Europa și locul 32 în lume în conformitate cu indicele criminalității, fiind urmată de Serbia și Ucraina. Prin urmare, putem observa că Rusia nu a reușit să-și îndeplinească complet obiectivele de securitate privind politica internă. Deși a înregistrat progrese privind reducerea numărului de atacuri teroriste, 135 de atentate în 2000 la 43 în 2019, a numărului de omoruri și infracțiuni grave de 4 ori, guvernul rus a reușit să rezolve probleme care atentau direct la viața individului, însă nu a pus un accent puternic pe creșterea bunăstării. Prioritatea de a crea din nou un imperiu după un manualul utilizat în secolul XIX, de revitalizare și afirmare a rolului națiunii ruse și a valorilor rusești au demonstrat că sunt incompatibile cu realitățile și provocările actuale.
Amenințările actuale de securitate
Declanșarea fazei active a războiului împotriva Ucrainei în data de 24 februarie 2022 a anulat o mare parte din realizările Kremlinului în domeniul securității. Noile legi privind interzicerea protestelor, mobilizarea parțială, atacurile/atentatele săvârșite pe teritoriul legitim al Federației Ruse, răscoala unui grup de mercenari înarmați, noile sancțiuni, izolarea diplomatică au diversificat amenințările de securitate și le-au amplificat pe cele existente. Acțiunile derulate de guvernul rus în ultimele 18 luni au încălcat contractul social nescris dintre autorități și cetățeni, care se rezuma la detașarea indivizilor de la viața politică în schimbul asigurării stabilității, securității și neamestecul statului în viața personală. Sancțiunile economice, restrângerea drepturilor de exprimare, corupția și alte dificultăți cu care se confruntă un cetățean rus îngreunează viața cotidiană, însă aceste provocări au început a fi percepute ca o normalitate în care societatea rusă a reușit să-și găsească zona de confort. De asemenea, încurajarea naționalismului și narativului de ultim bastion al valorilor creștine au alimentat încrederea cetățenilor că președintele ia cele mai bune decizii pentru viitorul țării. Amenințările asupra cărora erau supuși cetățenii ruși nu vizau în mod fizic individul, nu exista un risc major de eliminare a acestuia. Chiar și primele luni de război au fost percepute ca un conflict într-o zonă îndepărtată ce nu se va răsfrânge asupra siguranței proprii. Înăsprirea restricțiilor privind protestele, catalogarea drept „agent străin” pentru opinii necorelate cu vectorul oficial, riscul condamnării penale până la 15 ani pentru discreditarea forțelor armate ruse și alte reglementări nu au reușit să producă un impact echivalent cu decizia lui Vladimir Putin din data de 21 septembrie, ziua mondială a păcii, când a anunțat mobilizarea parțială. Decizia președintelui a venit la doar 8 zile după ce purtătorul său de cuvânt Dmitri Peskov a declarat că „mobilizarea nu este luată în considerare”. Scopul deciziei a fost mobilizarea a 300.000 de rezerviști, care urmau să fie trimiși pe frontul din Ucraina. La sfârșitul lunii decembrie, ministrul rus al apărării Serghei Șoigu a declarat că în perioada 21 septembrie 30 octombrie au fost mobilizați 300.000 de rezerviști și 18.000 de voluntari. Însă ministrul nu a subliniat faptul că Rusia a pierdut 454.000 de oameni în prima jumătate a anului 2022 din cauza migrației, iar după anunțarea mobilizării parțiale încă 600.000-700.000 de persoane au părăsit teritoriul Federației Ruse. Un alt moment cheie este reprezentat de faptul că ordinul de mobilizare parțială nu a fost anulat, deși acesta și-a atins obiectivul. În urma unei cercetări publicate în luna martie, instituția de presă Mediazone a estimat că au fost mobilizați cel puțin 527.000 de bărbați. La ora actuală este imposibil de estimat numărul real de soldați ruși ce se află pe teritoriul Ucrainei, la fel cum este imposibil de evaluat și numărul de victime. În luna iunie 2023, Serghei Șoigu a raportat că numărul contractelor semnate cu ministerul apărării a atins cifra de 114.000, iar alte 52.000 de persoane se află în instruire. Astfel, procesul de recrutare atinge sute de mii de bărbați ruși, iar prin intermediul lor și familiile acestora. Narativele de la televizor sau afirmațiile făcute de autorități devin tot mai contestabile, din moment ce o masă atât de mare de oameni au acces direct la informații de pe front. Războiul s-a transformat dintr-o dezbatere de seară la televiziunea națională într-o amenințare directă. Scenariul în care o rudă sau cunoscut să fie trimis la război nu mai este o relatare din cărțile de istorie și nici un scenariu puțin probabil, dar o amenințare directă asupra cetățeanului. O amenințare în urma căruia cetățeanului nu-i sunt doar limitate drepturile sau reduse veniturile, dar este supus riscului să fie omorât. Dezorganizarea procesului de mobilizare parțială din Rusia a scos la iveală o serie mare de neajunsuri ale sistemului. În primăvara anului 2023, autoritățile ruse au făcut primii pași pentru a manageria procesul de recrutare și mobilizare în viitor. În data de 14 aprilie 2023, Duma de Stat a aprobat o nouă lege cu privire la încorporarea în armată. Noua lege vizează cea mai utilizată platformă digitală de stat, Portalul Unificat al Serviciilor Statale și Municipale, numit în mod simplu „gosuslughi”. Portalul este administrat de guvern pentru a oferi informații despre serviciile și funcțiile de stat și municipale, departamente, precum și pentru a furniza servicii în formă electronică. Peste 103 milioane de ruși au cont creată pe platforma guvernamentală, adică peste 70% din populație. Noua lege prevede înserarea unui serviciu nou, posibilitatea de-a trimitere ordinului de chemare către toți cetățenii apți de serviciul militar. Ordinul de chemare este trimis către utilizator printr-o simplă notificare, fapt prin care este obligat să se prezinte la centru militar. Până la adoptarea legii, procesul decurgea într-un mod tradițional. Un reprezentat al comisariatului militar trebuia să înmâneze personal cetățeanului ordinul de chemare pentru ca acesta să fie obligat să se prezinte la centrul militar. Noua lege substituie forma tradițională cu cea digitală. Biroul militar de înregistrare și înrolare va crea un profil digital pentru fiecare cetățean. Profilul va conține informațiile de baza: numele, vârsta, nivelul de studii, starea de sănătate etc. După crearea unui astfel de profil va putea fi trimisă notificarea prin platforma „gosuslughi” către cetățeni, prin care se solicită prezența la centrul militar. Notificarea nu presupune în mod expres încorporarea sau mobilizarea cetățeanului. Aceasta poate să facă subiectul mai multor solicitări, de exemplu clarificări privind documentele din prezent, însă prezența fizică rămâne obligatorie. Ordinul de chemare se consideră înmânat după 7 zile de la trimiterea notificării. Nu contează dacă mesajul a ajuns, dacă a fost deschis sau citit de către destinatar. După expirarea termenului de 7 zile cetățeanului îi este interzis părăsirea țării. După alte 20 de zile în care cetățeanul nu s-a prezentat la centrul militar se impun o serie de restricții drastice, precum: imposibilitatea înființării unei întreprinderi individuale, cumpărarea și vânzarea imobilelor, acordarea unui credit bancar, suspendarea permisului de conducere. Această lege nu se referă doar la tinerii care urmează să îndeplinească serviciul militar în termen, dar se răsfrânge asupra tuturor persoanelor care pot fi mobilizate în caz de război. La sfârșitul lunii iulie, Duma de Stat a Federației Ruse a aprobat modificările privind încorporarea în armată. Noile amendamente înăspresc pedepsele pentru cei care încearcă să evite serviciul militar. A fost ridicat plafonul de încorporare, cu 3 ani. Toți bărbații ruși cu vârsta între 18 și 30 de ani vor fi obligați să îndeplinească serviciul militar. Amenda pentru cei care nu se prezintă la birourile militare în termen a crescut până la 30.000 de ruble (318$), anterior amenda maximă era de 3.000 de ruble. Amenzile se răsfrâng și asupra angajatorilor. Dacă o persoană juridică furnizează informații greșite biroului militar cu privire la angajați sau îi ajută prin alte metode să se eschiveze de la serviciul militar, persoana juridică riscă o amendă de 400.000 de ruble. Primul proiect legislativ va elimina erorile mobilizării parțiale și va contribui la selecționarea noilor recruți și monitorizarea rezerviștilor. Autoritățile vor avea o imagine cât se poate de clară asupra resursei umane disponibile. Cel de-al doilea proiect este complementar, acesta mărește numărul recruților, rezerviștilor și vine cu pedepse mai mari pentru cei care vor să se eschiveze de la serviciul militar. Astfel este pregătit terenul pentru o mobilizare „tăcută”, care nu va trebui anunțată în mod oficial, dar va putea fi implementată fără a provoca nemulțumirea în rândul cetățenilor. Odată cu începerea războiului ruso-ucrainean, insecuritatea s-a răspândit și asupra teritoriul Rusiei. Regiunile Belgorod, Bryansk, Kursk, Rostov, Voronezh și Crimeea sunt cele mai afectate, deoarece se află în imediată apropiere de frontiera ucraineană. Atacurile cu drone, diversiunile, bombardamentele au devenit o normalitate. Doar de la începutul anului până la mijlocul lunii mai, pe teritoriul Federației Ruse și Crimeii au fost săvârșite 57 de diversiuni. În lunile mai-iunie, Grupul de Voluntari Ruși, unitate paramilitară, a reușit de câteva ori fără nici un impediment să violeze frontiera rusă și să pătrundă pe teritoriul Rusiei. Dronele ucrainene au reușit să lovească clădiri din Moscova, inclusiv Kremlinul. Obiectivul lor nu a fost să producă pagube, ele au un efect psihologic, prin încercarea de a demonstra că nici o clădire nu se află în siguranță. Preocupările externe au dus la neglijența amenințărilor interne. În cazurile privind atacurile ucrainene, diversiunile, spionaj au fost amenințări ce au fost luate în calcul din strat. Structurile de forță și autoritățile au o strategie privind combaterea acestor amenințării. În pofida acestor lucruri nu au reușit să anticipeze un risc intern, o răscoală pe teritoriul Federației Ruse. În seara de 23 iunie, grupul de mercenari Wagner în frunte cu Evghenii Prigojin au reușit doar în câteva ore să ia sub control orașul Rostov-pe-Don, care are o populație de peste 1,1 milioane de oameni și unde se află unul din cele 5 districte militare ale Forțelor Armate Ruse. Mercenarii au reușit să preia controlul fără a întâmpina nici o rezistență. Scopul acestei răscoale, conform lui Evghenii Prigojin, a fost destituirea din funcție a ministrului apărăii Serghei Șoigu și a șeful Statului Major General Valeri Gherasimov, pe care îi acuza de incompetență. Cu acest obiectiv a pornit împreună cu câteva mii de militari însoțiți de o coloană de blindate, inclusiv tancuri, spre Moscova. În „Marșul Dreptății” trupele Wagner au doborât șase elicoptere și un avion de cercetare, cel puțin 13 de militari ruși și-au pierdut viața. Putin a numit răscoală „ o lovitură din spate” din partea „trădătorilor” și a afirmat că rebeliunea va fi înăbușită prin toate mijloacele posibile. Alte tipuri de rezistență în drumul spre Moscova coloana Wagner nu a întâmpinat. Distanța dintre Rostov și Moscova este de peste 1080 km, iar trupele Wagner și-au întrerupt brusc marșul, ajungând la 200 km de capitala rusă. Datorită negocierilor dintre Lukașenko și Prigojin a fost prevenit un război civil în Rusia. Deși răscoala a durat doar o zi, aceasta a scos în evidență vulnerabilitățile de securitate cu care se confruntă Rusia pe teritoriul său. Un grup de mercenari, care a fost sponsorizat de către guvernul rus a întors armele împotriva Kremlinului, iar autoritățile nu au reușit să prevină și au demonstrat că nici nu aveau un plan de acțiune pentru o astfel de situație. Deși au fost numiți trădători, mercenarilor le-a fost oferită posibilitatea să părăsească Rusia, fără a fi pedepsiți. Stabilitatea internă, contractul social dintre stat și societatea civilă, bunăstarea materială, nivelul de siguranță, toate acestea au fost pierdute din cauza elaborării unei strategii de securitate bazată pe priorități și amenințări greșite, ce a condus în final la un conflict armat deschis cu o țară vecină. Statul rus nu mai poate oferi cetățenilor săi siguranța de până la 24 februarie 2022. Amenințările cu care se confruntă zilnic cetățenii ruși s-au multiplicat. Limitările și dificultățile economice ce s-au aprofundat și erodează calitatea vieții nu sunt în fruntea listei de amenințări, riscul major este reprezentat însăși de garantul securității, statul. Stat ce printr-o simplă notificare pe o platformă guvernamentală poate solicita mobilizare a sute de mii de cetățeni sau să priveze de libertate timp de 15 ani persoanele care „discreditează forțele armate”. Guvern ce sponsorizează un grup mercenar care a început o răscoală armată, iar după negocieri a fost lăsat liber să plece. Acestea sunt produsul unei strategii de securitate elaborată haotic cu priorități nerealiste. Nici în plan extern strategia nu a adus rezultatele așteptate. Cele două mari obiective: neadmiterea extinderii NATO și creșterea prestigiului internațional au fost compromise. În data de 4 aprilie 2023, Finlanda a devenit membru NATO. Granița dintre cele două țări se întinde pe o lungime de peste 1100 km. Finlanda se află în apropiere imediată de baza navală Severomorsk ce este cunoscută pentru găzduirea arsenalului nuclear rusesc. Deși nu a devenit încă membru NATO, Suedia poartă negocieri active în acest sens și ar putea în viitorul apropiat să fie al 32-lea membru. Prestigiul internațional al statului rus a fost știrbit. Federația Rusă a fost exclusă din Consiliul Europei, în cadrul ultimei rezoluții ONU ce condamnă agresiunea rusă împotriva Ucrainei 141 de țări s-au arătat solidare cu Kievul și doar 7 au votat împotriva rezoluției (Rusia, Belarus, Siria, Coreea de Nord, Mali, Nicaragua, Eritreea). În data de 17 martie 2023, pe numele președintelui rus Vladimir Putin a fost emis un ordin de arest pentru crime de război de către Curtea Penală Internațională. Astfel, Vladimir Putin a completat rândurile președinților cunoscuți pentru acțiuni similare, precum: Slobodan Milošević, Muammar Gaddafi, Omar Hasan Ahmad al-Bashi, Laurent Gbagbo. Mandatul de arest a fost și motivul principal de ce Putin nu a fost prezent fizic la summit-ul BRICS din Africa de Sud, stat ce a ratificat Statutul de la Roma. O altă lovitură de imagine pentru Kremlin a fost și conflictul din Nagorno-Karabakh, unde trupele de pacificare ruse nu au intervenit când Azerbaidjanul a început operațiunile militare împotriva Armeniei și a blocat aprovizionare localnicilor. Erevanul s-a arătat nevoit să caute ajutorul diplomatic al Washington-ului, în detrimentul celui de la Moscova.
Concluzii
Securitatea rămâne un concept interpretat în mod distinct de fiecare actor internațional. Elaborarea unei agende de securitate pe termen lung ce să asigure nu doar existența statului, dar și prosperitatea acestuia sunt prioritățile fiecărei administrații. Responsabilitatea elaborării unei strategii în acest sens revine în totalitate statului. În exemplu său, Federația Rusă a reușit să evidențieze în mod clar care sunt succesele aduse de o strategie adaptată la adevăratele amenințări și probleme ale statului, dar și regresele cauzate de o agendă diametral opusă. Într-adevăr Kremlinul a reușit să elimine și să minimalizeze o mare parte din riscurile și amenințările cu care se confrunta Rusia la începutul anilor 2000. Progresul economic, stabilitatea internă, îmbunătățirea nivelului de trai, vizibilitatea și cooperarea internațională se enumeră printre realizările majore a autorităților ruse. După anexarea Crimeii, Kremlinul s-a arătat mai mult preocupat de amenințările percepute din mediul extern decât cel intern. Problemele economice, sociale, administrative au trecut pe un loc secund. În prim plan au fost promovate amenințări nerealistă și necuantificabile, ce puteau fi prezentate sub orice formă drept o realizare, iar regresele economice în calitate de sacrificiu pentru scopuri nobile precum suveranitatea deplină, protejarea valorilor naționale. Momentul de cotitură în strategia de securitate rusă îl reprezintă începerea fazei active a războiul din Ucraina. Toate realizările obținute anterior au fost șterse, iar amenințările s-au diversificat. Pentru cetățeanul rus problemele economice sau de orice altă natură au fost substituite cu riscuri ce vizează direct existența sa. Anularea contractului social neformal dintre autorități și cetățeni a completat lista celor din urmă cu principala amenințare la adresa vieții lor din prezent, statul. Astfel majoritatea realizărilor acumulate în decursul celor 2 decenii au fost devenit invalide în doar 18 luni.
Localizarea geografică, dar și structura politică, îi conferă Turciei, aflată sub conducerea lui Recep Tayyip Erdoğan încă din 2003, un statut unic în ceea ce privește actuala structură a sistemului internațional. Disponibilitatea de a colabora cu toți actorii din configurația geopolitică contemporană, inclusiv cu cei din tabere adverse, transformă Ankara într-un element impredictibil, fapt care va complica și mai mult îndeplinirea obiectivelor Comunității Euro-Atlantice în zonele în care Turcia are o agendă proprie de îndeplinit. Una dintre regiunile în această situație este bazinul Mării Negre.
Ambițiile militare și economice, dar și nevoia stringentă de resurse energetice, influențează semnificativ modul în care Republica Türkiye (denumire recunoscută oficial de ONU din 2022) își gestionează acțiunile de politică externă. Turcia a fost mai receptivă la direcțiile sugerate de UE și SUA în ultimele decenii din prisma faptului că modelul său de dezvoltare a depins în mare măsură de infuzii de capital extern și de importuri de tehnologie militară modernă. Pe partea de energie, Rusia încă joacă un rol vital pentru aprovizionarea statului turc. Se ridică întrebarea cu privire la modul în care se va modifica comportamentul Turciei în momentul în care pârghiile externe de natură economică, tehnico-militară și energetică nu vor mai fi.
Strategia Turciei pe termen lung urmărește clar această direcție, iar Marea Neagră ocupă un rol prioritar în această schemă. În ultimele patru secole, zona Mării Negre a fost predominant modelată de un singur proces geopolitic: rivalitatea ruso-turcă. Imperiul Rus, respectiv cel Otoman, au dedicat importante cantități de resurse pentru a-și putea impune hegemonia în regiune, în ciuda faptului că situațiile lor interne erau extrem de precare. Celor două imperii li s-au alăturat de mult ori alte state cu interese mai degrabă indirecte în regiune. Încheierea Războiului din Crimeea, în care otomanii au fost sprijiniți de francezi și britanici, a reprezentat o lovitură cruntă pentru interesele rusești. Pierzând orice formă de control asupra principatelor românești și dreptul de a deține nave de război în Marea Neagră, societatea rusă a avut nevoie de mulți ani pentru a se recupera. Conflictul a reprezentat o lecție dură și pentru otomani, care, fără ajutorul extern primit, ar fi putut suferi consecințe politice mult mai grave în cazul unei înfrângeri.
Revenind în secolul al XXI-lea, rivalitatea din regiunea Marea Neagră nu s-a schimbat semnificativ, dar poziția actorilor implicați și impactul acțiunilor lor s-a modificat dramatic. Federația Rusă, stabilizată politic după destrămarea URSS, a încercat constant să-și extindă influența la nivel global, utilizând mijloace economice, politice și militare. Prin participarea la conflictele din Orientul Mijlociu și Africa, Moscova a încercat să impună facțiuni aliate în poziții de conducere în diferite state. În același timp, au fost testate echipamente și tehnici militare noi, cu scopul de a permite trupelor ruse să acumuleze experiență practică. Invadarea Georgiei din 2008 a fost primul semnal de alarmă pentru tabăra occidentală, dar aceasta nu a oferit un răspuns pe măsură agresorului rus. În 2014, Rusia și-a manifestat clar viziunea revizionistă asupra sistemului internațional prin anexarea peninsulei Crimeea, teritoriu de drept ucrainean. Reacția statelor occidentale a fost mai accentuată decât în cazul Georgiei, dar la nivel macro semnalul a fost că și de această dată agresivitatea Rusiei va fi tolerată, având în vedere că s-a manifestat tot în ,, zona tradițională’’ de influență sovietică. A contat și dependența Europei de gazul rusesc ieftin. O schimbare radicală de atitudine a comunității Euro-Atlantice la adresa Rusiei apare la începutul anului 2022. Invadarea Ucrainei a reprezentat o linie roșie, iar o serie de măsuri severe au fost luate pentru a sancționa economic și politic statul rus.
În prezent, capacitățile armatei ruse se erodează accelerat sub tirul constant de arme occidentale furnizate în cantități masive trupelor Kievului. Concomitent, aeroporturile și porturile aflate sub controlul Moscovei sunt sub amenințarea permanentă a dronelor ucrainene, iar această abordare nouă de a purta războaie dă serios de gândit celor care se ocupă cu elaborarea doctrinelor și strategiilor militare de pe întregul glob. Situația actuală a Turciei este fundamental diferită față de cea a rușilor. Statutul său de membru NATO, structura demografică, dar și legăturile economice cu Uniunea Europeană și statele din ,,Sudul Global”, îi oferă Ankarei o poziție privilegiată în actualul sistem politic internațional. Acest statut îi permite Turciei să își extindă influența la nivel global, atât prin intermediul unor acțiuni de tip hard power, cât și prin elemente de soft power.
Această abordare a politicii externe a fost numită de către experți ca ,,neotomanism”, o abordare pusă în practică cu speranța că relevanța statului turc va reveni la apogeul din epoca imperială. Scopul acestei lucrări este de a urmări modul în care Turcia sub conducerea lui Erdoğan se raportează la actualul sistem internațional și efectele pe care această abordare le poate genera în zona Mării Negre, în contextul în care Rusia își poate pierde statutul de actor regional dominant în situația unei înfrângeri în fața Kievului.
ISTANBUL, TURKEY – MAY 29: Turkish President Recep Tayyip Erdogan (Center R) and his wife Emine Erdogan (Center L) salute the participants attend the celebrations of the 563rd anniversary of Istanbuls conquest by Turks at Yenikapi Event Area in Istanbul
În cazul materializării acestui scenariu, alt actor va trebui sa preia rolul de protagonist în regiune, ocupând vidul de putere creat. Probabilitatea ca Ucraina să urmărească acest obiectiv este minimă deoarece nu deține o flotă semnificativă, capabilitate care se construiește într-un interval lung de timp și necesită finanțări consistente, iar fondurile disponibile după război vor fi probabil redirecționate spre reconstrucția țării. Prin urmare, răbdarea strategică de care a dat dovada Ankara s-ar putea sa fie extrem de roditoare, dar în același timp va putea genera o serie de implicații negative pentru interesele Comunității Euro-Atlantice. Declarația fostului prim-ministru britanic Palmerston este emblematică pentru aceasta situație ,, Nu avem aliați eterni și nici dușmani perpetui. Interesele noastre sunt eterne și perpetue și este datoria noastră să le urmărim’’. În ciuda aspirațiilor Euro-Atlantice, Turcia reprezintă un actor extrem de capricios, dispus la colaborări imorale, ale cărui acțiuni vor avea urmări din ce în ce mai puternice pentru vecinătatea estică a Europei și nu numai. Spre deosebire de Rusia, Turcia și-a consolidat sectorul militar printr-o dezvoltare industrială accelerată cu ajutorul unor entități private, în care cercetarea a fost sprijinită masiv, aspectul cel mai important fiind limitarea corupției la cote minime. Eforturile de dezvoltare din ultimii 20 de ani ai industriei de armament turcești reprezintă un factor important în ceea ce privește modul în care Ankara își consolidează diferite parteneriate politice cu statele poziționate geografic în zonele de interes.
Renumele echipamentelor militare turcești nu ar fi fost cel din prezent dacă nu ar fi fost testate în condiții de conflict reale. Utilizate de mai mulți ani împotriva insurgenților din Africa și Orientul Mijlociu, dronele turcești au devenit cu adevărat faimoase în timpul conflictului din Nagorno Karabakh din 2020. Spre deosebire de folosirea dronelor împotriva unor trupe care nu dețineau mijloace de luptă antiaeriană, de această dată situația era extrem de diferită. Armenia deținea un număr semnificativ de sisteme antiaeriene de origine sovietică, dar acestea nu au putut face față atacurilor coordonate ale dronelor Bayraktar TB2. Aceste drone au avut un impact major și în primele luni ale conflictului din Ucraina, când încă apărarea antiaeriană rusă și sistemele de război electronic nu erau poziționate într-o structură defensivă corespunzătoare. Cea mai mare recunoaștere pentru industria de drone din Turcia o reprezintă contractul record de 3 miliarde de dolari pentru livrarea unui număr nespecificat de drone Arabiei Saudite.
În prezent, dronele Bayraktar se regăsesc în arsenalul a 23 de forțe armate, fiind semnate contracte pentru încă cinci noi utilizatori6 dintre care și România. Turcia deține o flotă extrem de puternică, având în serviciu activ peste 300 de astfel de drone. Următoarele produse de export pe care se va concentra industria turcă vor fi o serie de drone mai mari, cu o capacitate de armament mai ridicată și evident cu o marjă a profitabilității mult mai bune. Pe lângă dronele Akinci care deja au început să fie exportate, compania Baykar lucrează în prezent la un proiect extrem de ambițios care va afecta fundamental actuala piață globală de armament. Drona Kizilelma își propune să poată prelua din atribuțiile avioanelor de generația a 5-a, fiind o aeronavă cu caracteristici stealth. Strategia de dezvoltare industrială a Turciei pe termen lung, bazată preponderent pe autosuficiență, s-a dovedit vizionară nu doar în cazul dronelor aeriene, ci și în cazul vehiculelor maritime autonome. Ucraina a reușit să scoată din luptă nave rusești în valoare de sute de milioane de dolari cu sprijinul unor cohorte de drone maritime kamikaze care probabil valorează adunate mai puțin de 1% din valoarea daunelor produse. Producătorul naval Ares din Turcia are o multitudine de configurații pentru drone maritime, de la luptă antisubmarin până la echipament de război electronic. Pe lângă construirea de drone, industria turcă se remarcă și prin alte proiecte ambițioase care pot genera consecințe semnificative pentru status quo-ul din Marea Neagră. Turcia a demarat în 2023 construcția celei de-a doua corvete de clasă Ada pentru Marina Ucraineană.
În octombrie 2022, a fost lansată prima navă din această clasă. Clasa Ada reprezintă un tip de corvetă cu rachete dezvoltată special pentru cerințele armatei turce. Aceste vase sunt concepute pentru patrulare și operațiuni antisubmarin. Acordul semnat în 2021 preconizează că navele vor intra în serviciu operațional în 2024. De asemenea, industria turcă de apărare dorește să-și extindă producția, deschizând întreprinderi și în afara granițelor. În iulie 2023, Ministrul pentru Industrii Strategice al Ucrainei a anunțat că firma turcă Baykar a început lucrările de construcție a unei fabrici secrete pentru producția dronelor Bayraktar. Conform declarațiilor directorului general al companiei, Haluk Bayraktar, se prevede ca producția acestor drone să înceapă în 2025 . Un alt domeniu pentru care Turcia alocă mari resurse financiare este cel al avioanelor de luptă. SUA reprezintă principalul producător în acest sector, exportând mii de avioane de generația a 4-a, dintre care cele mai cunoscute modele fiind F-15, F-16 și F-18. De asemenea, aeronavele americane de generația a 5-a, denumite F-22 si F-35, sunt considerate a fi cele mai bune avioane pentru asigurarea superiorității aeriene pe câmpul de luptă actual, tehnologia lor stealth fiind special concepută pentru infiltrare în zone ostile pentru a duce la îndeplinire misiuni de tip SEAD – Suppression of Enemy Air Defenses.
Un episod major care a marcat relația turco-americană în privința colaborării militare a avut loc în anul 2019. În 2017, președintele turc Recep Erdoğan a semnat un acord evaluat la aproximativ 2,5 miliarde de dolari cu președintele rus Vladimir Putin pentru achiziționarea sistemului de rachete S-400. În ciuda avertismentelor primite de la statele membre NATO, Turcia a acceptat prima dintre cele patru baterii de rachete în iulie 2019. După o săptămână, Statele Unite au suspendat participarea Turciei în programul F-35, aeronavă care ar fi urmat să reprezinte o capabilitate fundamentală pentru Forțele Aeriene Turce. Evenimentul a reprezentat o lovitură de imagine pentru statul cu a doua forță militară din NATO, dar consecințele generate de acesta pot fi privite ca severe pe termen scurt și extrem de benefice pe termen lung.
Pe de o parte, s-a accelerat efortul de dezvoltare al industriei aeronautice naționale pentru a produce aeronave multirol, cel mai cunoscut proiect din această categorie fiind avionul TF-X. Pe de altă parte, s-a obținut tehnologie rusă extrem de rar exportată, considerată foarte avansată, care ar putea contribui la dezvoltarea propriilor sisteme din aceeași categorie de arme. În plus, sistemele S-400 pot furniza informații valoroase despre capacitățile defensive ale armatei ruse în regiunea nordică a Mării Negre, în special în zona Crimeei. Pe lângă avantajele oferite de o industrie tehnico-militară avansată, exista o serie de direcții de acțiune pentru care Turcia a dedicat resurse substanțiale în ultimii ani, cu scopul de a-și consolida statutul de actor politic major. Pentru o mai bună perspectivă asupra posibilelor mișcări viitoare ale Turciei în regiunea Mării Negre se impune o recapitulare a principalelor mișcări politico-militare întreprinse de statul turc în zonele din proximitatea sa în ultimii ani. Pe direcția sud-est, Turcia a lansat în 2019 o operațiune militară în Siria cu scopul de a creea o zonă eliberată de sub controlul grupărilor armate kurde, o parte dintre refugiații sirieni stabiliți pe teritoriul turc urmând a fi relocați în acest perimetru. Guvernul lui Erdoğan a sprijinit puternic una dintre tabere în timpul războiului civil din Libia încheiat în 2020 în speranța că nouă conducere a statului nord-african va fi mai receptivă la planurile Ankarei de reașezare a liniilor de demarcație maritimă din Mediterana de Est. Relația dintre Turcia și Grecia este tensionată încă de la invadarea Ciprului din 1974, dar în ultimii ani s-a deteriorat suplimentar datorită divergențelor create de prevederile Convenției Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării, acord internațional nesemnat de către Ankara. Conform acestei Convenții, zona economică exclusivă și zona maritimă teritorială a Turciei sunt reduse semnificativ din cauza existenței unor mici insule aflate sub controlul statului grec aflată în imediata apropiere a Turciei continentale. Zona economică exclusivă presupune exploatarea economică pe o rază de 200 de mile marine măsurate de la țărm, iar apele teritoriale constituie perimetrul de 12 mile măsurate în același mod. Grecia a plasat numeroase efective militare pe insulele din zona disputată cu scopul de a descuraja o eventuală intervenție în forță precum a fost cea care a dus la separarea Ciprului în două state distincte.
În zona Caucazului, Turcia a reușit să își extindă substanțial influența prin sprijinirea Azerbaidjanului împotriva enclavei separatiste conduse de etnicii armeni din Nagorno Karabakh. Aceștia din urmă au reușit să funcționeze ca entitate autonomă încă din 1994, fiind sprijiniți militar și economic de Armenia și Federația Rusă. Prin furnizarea de echipament militar, instructori și informații, Turcia a înclinat categoric balanța în favoarea azerilor care au reușit să domine câmpul de luptă și să distrugă mare parte din capabilitățile armene antiaeriene utilizate în conflict. Din acest motiv, Armenia s-a văzut nevoită să-și tempereze eforturile de susținere a separatiștilor armeni din țara vecină. Ca urmare a acestei situații, influența rusă a scăzut constant în regiune în ultimii ani, Kremlinul nefiind capabil de a interveni pentru a limita ambițiile azere, pierzându-și în același timp și statutul de power broker regional. Lipsa unei acțiuni mai ferme din partea Rusiei în sprijinul proxy-ului său din Caucaz se poate datora intereselor rusești din Siria și Libia unde Ankara are o serie de pârghii pe care le poate folosi la nevoie ca represalii. Pentru o mai bună înțelegere a modului în care administrația Erdoğan își organizează acțiunile de politică externă trebuie discutat și despre doctrina maritimă Mavi Vatan sau ,,Patria Albastră” care a câștigat o popularitate tot mai mare în rândul decidenților politico-militari din Turcia în ultimii ani. Doctrina Mavi Vatan reprezintă, în primul rând, o respingere a revendicărilor Greciei și Ciprului în regiunea Mării Mediterane de Est, ceea ce implică, totodată, o respingere a hărții prezentate de Universitatea din Sevilla în anul 2000 pe care Uniunea Europeană a acceptat-o în mod indirect.
Teoreticienii Mavi Vatan acordă o importanță deosebită mării în contextul geopoliticii secolului XXI și îndeamnă Turcia să acorde o atenție mai mare teritoriului maritim pe care l-a neglijat în trecut. Pentru acești teoreticieni, Marea Mediterană de Est devine un punct central al preocupărilor marilor puteri. În primul rând, există o preocupare legată de securitate, în special în ceea ce privește relația cu vecinul grec al Turciei. În spatele pretențiilor turcești nu se află doar interese politice în regiunea Mării Mediterane de Est, ci și o competiție acerbă pentru delimitarea zonelor economice exclusive datorată descoperirii unor importante rezerve de gaze naturale. Acest lucru a condus la trimiterea unor nave de explorare pentru a investiga apele respective în căutarea hidrocarburilor. De asemenea, aceste ambiții sunt parte a unei viziuni geopolitice mai ample. În timp ce fostul ministru de externe Ahmet Davutoğlu considera Anatolia ca fiind un hub între Europa, Africa și Asia, Marea Mediterană de Est joacă un rol similar în conceptul Mavi Vatan, conectând bazinul mediteranean cu Orientul Mijlociu și zona Indo-Pacificului. Această viziune strategică se bazează și pe o logică militară, sugerând că Turcia trebuie să își modernizeze flota și să deschidă baze navale care să faciliteze proiecția sa de mare putere în regiunea ,,Patriei Albastre’’.
Ankara deja depune eforturi financiare majore în această direcție, în aprilie 2023 nava de asalt amfibiu Anadolu intrând oficial în serviciul activ al Forțelor Armate Turce. Aceasta navă de peste 25.000 de tone permite transportarea a unui contingent de 1300 de marinari și pușcași marini, între 30 și 50 de drone și elicoptere, zeci de blindate amfibii și tancuri principale de luptă. Odată cu atingerea capacității operaționale a acestei noi forțe expediționare, statul turc a făcut un pas major pentru a se alătura grupului select de state ale căror forțe maritime pot fi clasificate ca blue-water navies, statut care se referă la abilitatea de a opera în mod independent la nivel global, chiar și în apele adânci ale oceanelor.
Doctrina Mavi Vatan este relevantă deoarece modul în care Turcia își tratează vecinătatea maritimă sudică poate sugera și modul în care își va putea trata proximitatea din partea de nord, anume Marea Neagră, în viitor. Principala slăbiciune care influențează modul în care Ankara abordează politica externă se referă la domeniul energetic, în special la incapacitatea de a satisface cererea internă actuală de energie folosind predominant resurse proprii. Această situație ar putea să se deterioreze în viitor, având în vedere prognozele care indică o creștere semnificativă a necesităților energetice în deceniile următoare. Turcia alocă anual peste 40 de miliarde de dolari pentru importurile de resurse energetice precum petrol, gaze naturale și cărbune. Se încearcă limitarea acestei vulnerabilități și prin diversificarea surselor de energie.
Dezvoltarea proiectelor de energie nucleară este un obiectiv capital pe agenda decidenților turci. În prezent, se lucrează la construcția Centralei Nucleare Akkuyu, iar primul dintre cele patru reactoare planificate a fost finalizat în 2023. Turcia depinde în mod semnificativ de importurile de petrol și gaze din Rusia, Azerbaijan și Iran. În plus, importă gaze naturale lichefiate (LNG) din Qatar, Statele Unite, Nigeria și Algeria pentru a-și satisface consumul intern. Raportul Ministerului Energiei din Turcia pentru anul 2022 subliniază încă o dată dependența Turciei de resurse energetice externe.
În 2022, au fost importate 54.661 de milioane de metri cubi de gaze naturale, pe când producția internă a fost de doar 379 de milioane de metri cubi. În 2022, importurile au provenit în cea mai mare parte din Rusia, cu o cotă de piață de 39,47%. Pentru a câștiga bunăvoința turcilor, președintele rus Vladimir Putin a lansat în spațiu public ideea de a stabili pe teritoriul Turciei un centru regional de distribuție a gazului rusesc. Producția internă de produse petroliere în Turcia s-a ridicat în 2022 la aproximativ 38 de milioane de tone, pe când importurile au însumat peste 47 de milioane de tone în această categorie.
Turcia s-a implicat în activități de explorare a resurselor de hidrocarburi în Marea Mediterană cu scopul de a-și micșora dependența de furnizorii externi. Descoperirile de rezerve mari de gaze naturale în regiune au început în largul Israelului în 2005, urmate de descoperiri în jurul Ciprului în 2011 și ulterior în zona Egiptului în 2015. Operațiunile de forare întreprinse de Turcia, desfășurate în zone disputate, au condus la creșterea tensiunilor cu Grecia și Cipru. Ankara a fost exclusă din diferite inițiative energetice multilaterale (precum East Mediterranean Gas Forum) din cauza susținerii statului autonom din nordul Ciprului, a cărui așa-zisă zonă economică exclusivă este revendicată de facto de către statul turc.
În ceea ce privește zonele în care Turcia are interese energetice în Marea Neagră, tensiunile sunt inexistente, iar din acest motiv probabilitatea ca Ankara să-și reorganizeze prioritățile în vecinătatea sa maritimă crește vertiginos. Președintele Erdoğan a declarat în decembrie 2022 că volumul total de gaze naturale descoperite de Turcia în Marea Neagră a ajuns la 710 miliarde de metri cubi, după ce a fost identificată o nouă zonă bogată în această resursă și cantitatea de la o descoperire anterioară a fost revizuită pozitiv. Reprezentanții guvernamentali au declarat că Turcia a descoperit o nouă rezervă de 58 de miliarde de metri cubi (bcm) în câmpul Caycuma-1, iar volumul estimat în câmpul Sakarya a crescut la 652 bcm, față de predicția anterioară de doar 540 bcm. La valoarea consumului din 2022, aceste rezerve ar fi suficiente pentru a înlocui importurile de gaz natural pentru o perioadă de aproximativ 12 ani. Comportamentul actual al Turciei se datorează în mare măsură și particularităților sale geografice.
Puterea asupra unor elemente cheie precum strâmtorile, în cazul de față Bosfor și Dardanele, poate oferi o încredere excesivă. Păstrând proporțiile, trebuie amintit modul în care închiderea Canalului Suez în 1956, la ordinul lui Gamal Nasser, a afectat economia mondială, reflectând și asupra vulnerabilității actuale a rutelor comerciale din Marea Neagră. Comerțul din porturile României, Bulgariei, Ucrainei și Georgiei se află în strânsă legătură cu modul în care aceste state își gestionează relația cu Turcia. De exemplu, eventuale controale excesive întreprinse din motive ,,de securitate’’ de către structurile maritime turcești în Marea Marmara pot genera întârzieri serioase în tranzitul navelor de marfă dinspre zona Mării Negre, iar acest fapt ar putea conduce la pierderi de sute de milioane de dolari pentru economiile statelor implicate. Realist vorbind, în acest moment nu se poate preconiza cât va dura războiul din Ucraina. Ar putea urma o traiectorie similară cu războiul de pe peninsula Coreeană, unde cele două state opuse ideologic încă nu au semnat un tratat de pace formal, aflându-se practic într-un conflict înghețat.
În acest context, înțelegerea cadrului legal care afectează bazinul Mării Negre este esențială. Accesul la Marea Neagră este reglementat de Convenția de la Montreux, adoptată în 1936. Tranzitul prin strâmtorile Bosfor și Dardanele este guvernat de prevederile acestui acord internațional, iar intrarea navelor de război este semnificativ restricționată atât în timp de pace, cât și în timp de război. De exemplu, statele non-litorale au voie să trimită nave de război în Marea Neagră pentru o durată maximă de 21 de zile, cu o tonaj total care să nu depășească 30.000 de tone. Aceste condiții se aplică doar în timp de pace. În timpul unui război în bazinul pontic, doar forțele navale ale statelor litorale care nu sunt părți beligerante în conflict au dreptul de a intra în Marea Neagră. La fiecare 5 ani, statele semnatare ale Convenției au dreptul de a propune articole noi. Noile prevederi pot fi adoptate doar în unanimitate. Pe termen lung, Comunitatea Euro-Atlantică trebuie să întreprindă acțiuni diplomatice puternice pentru a convinge toate statele semnatare ale Convenției, inclusiv Rusia ca succesor al URSS, să accepte noi articole care ar fi benefice pentru interesele occidentale în regiune.
Pe lângă Kremlin, un alt actor dificil de convins ar fi Turcia, care și-ar pierde influența dacă nave militare din alte state europene ar avea un acces mai facil la Marea Neagră. Statele occidentale ar putea oferi diverse concesii economice în schimbul acceptării de noi articole în Convenție. Indiferent de rezultatul războiului din nordul Mării Negre, Turcia va rămâne un actor oportunist și pragmatic, dispus să jongleze între tabere adverse, iar din acest motiv nu ar trebui sa i se acorde oportunități suplimentare prin care să-și impună voința. Sunt necesare eforturi la nivel internațional pentru a modifica prevederile Convenției Montreux, care oferă o putere discreționară nejustificat de mare Turciei (în cazul implicării într-un conflict poate să gestioneze arbitrar tranzitul strâmtorilor), care se poate folosi de aceasta pentru a-și extinde adițional puterea în regiune. Strategia de dezvoltare industrială a Ankarei este alt element problematic la nivel regional deoarece îi permite Turciei să întreprindă operațiuni tactice militare unilaterale fără a mai avea nevoie de a se consulta cu alți actori internaționali. Totodată, ar trebui ca țările europene să se abțină de la cumpărarea de echipamente militare de proveniență turcă, deoarece prin această acțiune ar spori finanțarea și influența regimului de la Ankara (dependența pentru piese de schimb de exemplu), care în multiple rânduri și-a demonstrat disprețul față de angajamentele internaționale.
La începutul anului 2022, Marea Neagră era considerată de numeroși experți ca fiind un ,,lac rusesc’’. Din acțiunile întreprinse în ultimii ani, Turcia a dovedit că își dorește statutul de protagonist la Marea Neagră, iar acest deziderat are șanse mari să se întâmple, urmând ca foarte probabil în deceniile viitoare dimensiunea Mării Semilunei să reprezinte un fapt împlinit. Pentru a preveni îndeplinirea acestui scenariu nefavorabil pentru Occident, este imperativă luarea unor măsuri urgente. Având în vedere erodarea continuă a poziției ruse în regiune și posibilitatea Turciei de a-și asigura independența energetică într-un interval de timp relativ scurt, profitând de resursele masive de gaz din spațiul pontic și investind masiv în energia nucleară, Comunitatea Euro-Atlantică ar trebui să stabilească un plan pe termen lung prin care să se asigure că are la dispoziție niște instrumente suficient de puternice pe care să le utilizeze pentru a tempera aventurismul turc deoarece acesta poate genera consecințe globale extrem de puternice.
Afirmarea Chinei ca mediator al conflictelor internaționale: retorică, acțiuni și interese
Cel puțin în anul 2023, o parte semnificativă a știrilor și analizelor concentrându-se asupra Chinei a portretizat-o drept un mediator aspirant al conflictelor internaționale, încadrând acest aspect într-o tentativă percepută de consolidare a imaginii și credibilității ca mare putere pe scena globală. Acest lucru se datorează, pe de o parte, succesului pe care discuțiile facilitate de statul chinez l-au avut în încheierea unui acord între Arabia Saudită și Iran de restabilire a relațiilor diplomatice în martie 2023, după șapte ani în care acestea au fost suspendate; pe de altă parte, încadrarea Chinei în această nouă lumină s-a făcut și în baza implicării sale crescânde, cel puțin la nivel retoric, în discuțiile de soluționare a altor conflicte relevante, dar și a propriei sale prezentări drept un actor dornic să contribuie la pacea regională. Diverși analiști susțin, însă, că inclusiv în cazul medierii dintre Arabia Saudită și Iran, interesele Chinei au primat în eforturile depuse, acestea fiind motivate de chestiuni de ordin financiar și geopolitic: pe lângă faptul că ambele state sunt exportatori cheie de energie pentru China, aceasta tânjește către o stabilitate cât mai largă în Orientul Mijlociu pentru a își putea desfășura proiectele de infrastructură sub egida noului Drum al Mătăsii, dar și către o mai mare influență politică și ideologică. Mai mult, există păreri conform cărora, acordul dintre Arabia Saudită și Iran nu ar fi fost posibil fără voința pre-existentă a celor două state de normalizare a relațiilor, în ciuda angajamentului chinez intens. Totuși, acordul a fost larg prezentat drept un succes de partea diplomației chineze, oferindu-i acesteia un impuls de încredere pentru angrenarea în discuții similare legate de alte conflicte. Un alt exemplu relevant în proximitate este reprezentat de conflictul israeliano-palestinian, care s-a bucurat de o revigorare a interesului Chinei în sfera sa – asta, după ce statul chinez a prezentat un interes istoric față de problematică, adesea poziționându-se în favoarea Palestinei din perspectivă politică și morală, dar încercând, în special de la preluarea conducerii de către Xi Jinping, să dezvolte relații mutual benefice de natură economică și tehnologică cu Israel. Această dualitate a abordării statului chinez față de conflicte se observă, după cum urmează a fi analizat, ca afișându-se tot mai mult și în cazul războiului Rusiei în Ucraina. În toate aceste demersuri, China pare a se concentra asupra conflictelor care au nu numai o vizibilitate crescută în mass-media internațională, dar și un impact semnificativ asupra securității și stabilității internaționale. O excepție poate fi considerată implicarea Chinei în medierea conflictelor din Africa care, de regulă, primesc mai puțină atenție din partea comunității internaționale. Acțiunile Chinei în această zonă au început încă din anii 2000, odată cu diversificarea și estomparea relațiilor politice și economice cu statele africane. În același timp, având în vedere faptul că Africa reprezintă un proiect de politică externă pentru China, aceleași interese anterior amintite primează în spatele dialogurilor pentru pace: propagarea influenței geopolitice și stabilizarea regiunilor pentru facilitarea proiectelor de investiții. În acest context, intervenția în războiului din Ucraina din perspectiva unui potențial mediator a venit relativ târziu, la un an de la începerea invaziei rusești, deși inclusiv actori vestici și-au exprimat speranța că statul chinez se va implica prin exercitarea influenței sale asupra Rusiei și, implicit, a convingerii acesteia din urmă să renunțe la agresiunile militare. În schimb, China s-a conturat drept un comentator pasiv, mascându-și poziția printr-o prudență specifică în politica externă.
Iranian President Ebrahim Raisi stands next to Chinese President Xi Jinping during a welcoming ceremony in Beijing, China, February 14, 2023. Iran’s President
China și războiul din Ucraina: între pasivitate, sprijin mascat pentru Moscova și tentative de mediere
Încă de la începutul invaziei rusești în Ucraina, poziția publică a Chinei față de subiect a fost una foarte vagă, declarațiile în acest sens fiind menținute la un nivel minim în primele câteva luni de conflict. Acest lucru s-ar fi datorat, conform mai multor analiști, precauției în navigarea relațiilor internaționale într-un context deja tulbure. În ultimii ani, China și Rusia au format o axă principală împotriva ordinii internaționale liberale condusă de actori vestici și având Statele Unite în frunte, încercând să obțină susținere din acest punct de vedere din partea statele aflate în curs de dezvoltare. În cadrul numeroaselor vizite oficiale între reprezentanții Chinei și Rusiei, acest ideal a fost constant reiterat, împreună cu angajamentul reciproc al acestora pentru un parteneriat adesea descris drept o prietenie strânsă între cele două state. În acest demers, alături de angrenarea deloc sporadică a unor practici nedemocratice atât în propriul teritoriu, cât și în alte state, China a devenit ținta acuzațiilor și politicilor precaute ale numeroase state vestice. În încercarea de a submina influența americană și de a recâștiga încrederea altor țări, în special din spațiul european, este considerat că statul chinez a optat pentru o retorică precaută în privința războiului din Ucraina. Totuși, faptul că Xi Jinping și Vladimir Putin au avut o întrevedere oficială cu puțin timp înainte ca Rusia să invadeze Ucraina nu a ajutat la construirea credibilității poziției chineze, întrucât au fost ridicate suspiciuni în privința faptului că, în realitate, China ar fi cunoscut planurile aliatului său. În ciuda acestui context, strategia Chinei a fost de a menține faptul că este neutră cu privire la conflict și, astfel, a lansat o declarație enunțând patru principii care ar trebui atinse pentru o eventuală soluționare pașnică: primul, de a respecta suveranitatea și integritatea teritorială a statelor implicate; al doilea, de a consulta și respecta prevederile Cartei Organizației Națiunilor Unite în eforturile de mediere; cel de-al treilea principiu enunțat se referă la luarea în considerare și în serios a îngrijorărilor de securitate exprimate de actorii implicați; ultimul punct exprimă nevoia de sprijin a tuturor eforturilor dedicate soluționării conflictului pe cale pașnică. Mai mult, China a lansat și o propunere în șase puncte pentru ușurarea crizei umanitare din Ucraina, oferindu-i acesteia inclusiv sprijin limitat în acest sens. Problemele conturate odată cu lansarea acestor declarații constau, însă, în numeroase contradicții atât cu acțiuni, cât și cu poziții adoptate ulterior. De exemplu, din perspectiva principiilor referitoare la respectarea suveranității și integrității teritoriale, dar și la considerarea temerilor de securitate, oficialii chinezi s-au poziționat public adesea în favoarea Rusiei și în mod direct împotriva Ucrainei. În plus, privitor la adresa respectării Cartei Organizației Națiunilor Unite, ipocrizia și duplicitatea afișate de China nu puteau rămâne nedenunțate, având în vedere încălcările sale repetate ale dreptului internațional și drepturilor omului. Nu numai credința în principiile enumerate este pusă sub semnul întrebării, ci și însăși neutralitatea declarată a Chinei față de conflict și lipsa de partizanat față de Rusia. La momentul de față, în accepțiunea generală, China a ajutat în mod indirect Rusia să minimizeze consecințele sancțiunilor economice vestice, în primul rând prin importuri masive de energie. Acestui lucru i se adaugă faptul că, diverse companii chinezești au continuat să aprovizioneze armata rusă cu echipamente militare, care pot fi folosite în agresiunea împotriva Ucrainei, deși este un aspect aflat sub incidența sancțiunilor; de asemenea, rapoarte ale intelligence-ului american afirmă că statul chinez este conștient și complice la furnizarea de tehnologie cu întrebuințare duală către Rusia, în ciuda negării constante de către reprezentanții chinezi ai acestui lucru. În contextul progreselor privind negocierile dintre Arabia Saudită și Iran, și a campaniei de consolidare a imaginii sale drept o mare putere responsabilă față de stabilizarea zonelor de conflict, China a lansat un plan de pace în doisprezece puncte pentru soluționarea pașnică a războiului dintre Rusia și Ucraina, chiar în ziua aniversării unui an de la invazie, 24 februarie 2023. Majoritatea acestor puncte reprezintă, însă, o oglindire semnificativă sau reformulare a discursului propagat de Rusia, făcând apel, de exemplu, la încetarea mentalității de război rece care învăluie acoperirea politică și mediatică a conflictului, implicit acuzând Statele Unite de acest lucru și de folosirea conflictului ca instrument de uzurpare nu numai a Rusiei, ci și a statului chinez. Un alt aspect adesea scos în evidență de diverși analiști politici este că, la fel ca oricare alt plan de pace propus de China, și acesta este formulat într-un mod vag, fără a oferi soluții concrete, ci mai degrabă doar direcții ambigue de acțiune. Astfel, propunerile Chinei nu sunt văzute drept o intenție reală de a contribui la soluționarea conflictului, ci doar o încercare adițională de a își crește credibilitatea pe scena internațională, în special în fața partenerilor din Sudul Global, profitând de relevanța publică a conflictului din Ucraina și încadrând totul într-o retorică propagandistă îndreptată împotriva Vestului și, în mod special, a Statelor Unite ale Americii. Mai mult, înspre popularizarea inițiativei sale și în spațiul european, Xi Jinping a desemnat o reprezentanță specială care să prezinte ideile pentru pace în teritoriu, din care nu fac parte, însă, diplomați foarte cunoscuți din aparatul său. În ciuda acestor aspecte, Ucraina s-a arătat deschisă planului propus de China, președintele Zelensky acceptând vizita delegației chineze, și participând la prima sa convorbire cu omologul chinez de la începerea războiului, în aprilie 2023. În aceste contexte, China s-a arătat dispusă inclusiv să sprijine statul ucrainean în eforturile de reconstrucție după conflict, posibilitate pe care acesta din urmă nu o refuză. Unii consideră că această deschidere arătată de oficialii ucraineni se datorează ideii că rezultatul conflictului în favoarea Ucrainei ar beneficia mai mult de prezența Chinei la dialogurile de pace, decât de îndepărtarea sa și potențiala sprijinire directă a Rusiei în acest context. Pentru consolidarea acestei poziții, reprezentanți chinezi au participat, în august, la o conferință internațională organizată de Arabia Saudită pe tema soluționării conflictului din Ucraina, unde oficiali ai acesteia au fost de asemenea prezenți, însă la care Rusia afirmă că nu ar fi fost invitată. Acest lucru a rezultat în opinii conform cărora ar exista posibilitatea ca, în cele din urmă, China să nu acționeze atât de strict sub influența parteneriatului său cu Rusia. Totuși, există alte aspecte care pun la îndoială o astfel de ipoteză: în primul rând, o prioritate după summit a liderului diplomației chineze, Wang Yi, a fost să își sune omologul rus și să îl asigure de imparțialitatea statului său în conflict, dar și de prietenia și parteneriatul de încredere pe care îl menține cu Rusia; de asemenea, un semnal este dat și de reticența Chinei de a pune presiune asupra Rusiei pentru a reveni în acordul cerealelor la Marea Neagră, în ciuda faptului că a fost afectată de retragerea aliatului său, fiind cel mai mare importator singular al grânelor ucrainene la nivel mondial. Al doilea aspect, în mod special, evidențiază faptul că, în continuare, China nu dorește să își lezeze relațiile cu Rusia în numele păcii din Ucraina, ci preferă să îi acorde sprijin tacit. Toate cele menționate, inclusiv apropierea percepută de Ucraina, indică, însă, că statul chinez urmărește multiple obiective ce transcend conflictul în sine, după cum urmează a fi dezbătut în secțiunea următoare.
Importanța strategică a Mării Negre pentru China
Regiunea Mării Negre deține o importanță strategică ridicată pentru securitatea și stabilitatea continentului European. Deși acest lucru a fost general acceptat inclusiv în timpul războiului rece, politicile europene au omis adeseori încadrarea corespunzătoare a zonei, iar acțiunile NATO s-au concentrat, până de curând, mai degrabă asupra Mării Baltice. Acest lucru a contribuit, într-o anumită măsură, la o oarecare lipsă de stabilitate în statele riverane, fie ea economică sau politică. Acest lucru nu numai că a lăsat regiunea extinsă a Mării Negre vulnerabilă în fața amenințărilor asimetrice provenite în special din partea Rusiei, însă, mai nou, și în fața influenței crescânde a Chinei. Datorită poziționării sale strategice, atât din perspectivă economică, cât și politică și culturală, China conștientizează importanța Mării Negre și plănuiește, chiar și indirect, să își mărească influența în regiune prin diferite metode. Din punct de vedere economic, spre exemplu, statul chinez reprezintă un important partener comercial pentru fiecare țară din zonă – pentru Ucraina în 2021, de exemplu, China era cel mai mare partener comercial. Mai mult decât atât, acestea au reprezentat, încă de la început, o „piață de desfacere” adecvată pentru proiectele incluse sub noul Drum al Mătăsii, care au fost, totuși, primite în moduri variate: România, de exemplu, deși a acceptat investițiile Chinei în anumite proiecte strategice, a adoptat în cele din urmă o poziție clar mai precaută în această relație, urmând modelul dat de Statele Unite și Uniunea Europeană; Bulgaria, în schimb, continuă să se arate mult mai deschisă cooperării cu China pe proiecte de infrastructură, lăudând public implicarea acesteia. Un stat cheie pentru China este reprezentat de Turcia – aceasta are, însă, o atitudine volatilă asupra cooperării cu China, inclusiv în privința proiectelor din cadrul Belt and Road. Totuși, cel mai mare succes de la momentul de față pentru diplomația chineză este dat de Georgia, care nu numai acceptă colaborarea pe proiecte de infrastructură, ci a și încheiat, în iulie 2023, un acord de parteneriat strategic cu statul chinez. Acesta ar urma să includă și o mai strânsă cooperare sub Belt and Road Initiative și Global Security Initiatives. În general, acest lucru poate fi privit ca o încercare de a atrage atenția partenerilor vestici asupra faptului că statele din regiune au opțiunea de a își concentra politica externă și în alte direcții, în lipsa unor acțiuni favorabile din vest – în cazul Georgiei, acestea fiind reprezentate de acceptarea statutului său de stat candidat pentru aderarea la Uniunea Europeană. Așadar, Marea Neagră prezintă oportunități economice extinse pentru China și un teren fertil pentru promovarea mai intensă a inițiativelor sale. În același timp, succesul în această direcție conferă acesteia șansa propagării influenței politice la un nivel mai extins, un interes principal fiind reprezentat de penetrarea pieței politice est europene. Totuși, actuala stare conflictuală împiedică astfel de ambiții. Importanța economică și comercială a Mării Negre a fost semnificativ degradată de război: spre exemplu, doar până la sfârșitul lui mai 2022, prețurile la transport cargo maritim au crescut cu 64%, în timp ce exporturile au scăzut, la fel ca interesul investitorilor străini în regiune.
Foto: wikipedia/nasa.gov
Interesele Chinei de a se promova drept un mediator în regiune
În acest context, interesul Chinei de a se prezenta drept un mediator în cadrul conflictului dintre Rusia și Ucraina conturează mai multe dimensiuni. În primul rând, dat fiind potențialul economic al regiunii Mării Negre, la fel ca în alte zone în care China s-a implicat, are sens ca aceasta să își dorească un anumit nivel de stabilitate – fără așa ceva, nu poate promova mai multe proiecte de infrastructură și relații comerciale cu statele din regiune. La rândul lor, aceste aspecte afectează în mod direct posibilitatea Chinei de a exercita influență politică asupra regiunii, fiind, de fapt, doi factori interdependenți. Așadar, consolidându-și credibilitatea în Marea Neagră drept un partener de încredere, dornic să contribuie la stabilitatea regională, poate să clădească și mai ușor relații de această natură cu statele riverane. Mai mult, acest lucru ar reprezenta o oportunitate mai largă și în privința altor state europene, dorindu-și să recâștige încrederea membrilor Uniunii Europene, în detrimentul Statelor Unite ale Americii. Scopul de a își mări influența în regiune se leagă și de felul în care China percepe, în prezent, Rusia: deși aceasta continuă să fie cel mai important partener în lupta împotriva Statelor Unite și a ordinii internaționale liberale, China dorește să se asigure că rămâne liderul în această sferă. Astfel, China nu va permite ca Rusia să iasă complet slăbită sau să fie percepută ca o pierzătoare totală la finalul conflictului cu Ucraina, întrucât va avea în continuare nevoie de sprijinul său, însă nu va risca nici să își diminueze și mai tare credibilitatea pe arena internațională prin a îi acorda sprijin direct. Mai degrabă, China intenționează să mențină Rusia pe linia minimă de plutire și să câștige influența acolo unde Rusia o va pierde. În mare, însă, unul dintre motivele principale pentru care China încearcă să se afirme drept un mediator în conflict rămâne faptul că acest lucru poate fi prezentat drept o trăsătură a seriozității și responsabilității diplomatice, pe care o va folosi în fața statelor în curs de dezvoltare pe care intenționează să le atragă de partea sa atât din punct de vedere economic, cât și politic, în confruntarea cu ordinea internațională liberală. Având în vedere acest scop, o preocupare mai mărită, cel puțin la nivel declarativ, față de conflictul din Ucraina, este o alegere logică datorită mediatizării puternice a problemei la nivel global.
Implicații și concluzii
În cele din urmă, strategia adoptată de China de a se contura drept un mediator emergent și de încredere, are potențialul de a avea succes în fața statelor din Sudul Global care deja sunt, sau tind să se alinieze cu viziunile anti-vestice proclamate de China. Creșterea credibilității la nivel global este, în mod indiscutabil, unul dintre obiectivele principale ale Chinei prin asocierea cu tematica de față. În schimb, China nu pare să țintească în mod real soluționarea conflictului dintre Rusia și Ucraina, întrucât medierea propriu-zisă este momentan îngreunată de faptul că niciunul dintre state nu este pregătit să facă concesiuni, iar o angrenare adevărată din partea Chinei în acest sens ar rezulta într-un probabil eșec și în pierderi de o parte sau de alta a relațiilor sale. Așadar, China probabil va continua să se prezinte drept un potențial mediator doar la nivel declarativ, în timp ce va încerca să echilibreze relațiile cu Rusia, cu Ucraina și statele vestice, astfel încât să își maximizeze câștigurile politice finale. La nivel regional și din perspectiva conflictului cu Ucraina, atitudinea și acțiunile Chinei dezavantajează în mod indirect Rusia, deoarece China urmărește să câștige influența pe care aceasta a avut-o înainte de război. Din acest punct de vedere, indiferent de deznodământul conflictului, Rusia va ieși pierzătoare în favoarea partenerului său. În ciuda potențialului efect de slăbire a Rusiei, statele vestice trebuie să rămână vigilente în privința Chinei, să nu accepte tentative de mediere ce nu merg mai departe de o simplă retorică din partea acesteia și să refuteze încercările de subminare a eforturilor și, implicit, a imaginii Statelor Unite. Altfel, există riscul ca statul chinez să primească credit nemeritat prin profitarea de pe urma conflictului, fapt care ar ataca în mod direct fundațiile liberale ale actualului sistem internațional. Mai mult, statele vestice trebuie să continue să aibă o abordare precaută în politicile cu privire la China și, la momentul potrivit, să garanteze sprijin proporționat pentru reconstrucția Ucrainei – având în vedere că aceasta nu este protejată de legislațiile europene care în trecut au împiedicat punerea vicioasă în aplicare a contractelor de proiecte de investiții chinezești în anumite state membre, implicarea directă a Chinei în reconstrucția Ucrainei poate prezenta riscuri nu numai politice, ci și financiare și de securitate. În plus, adoptarea unor politici mult prea prietenoase față de China ar contribui și mai mult la creșterea credibilității acesteia, fapt ce ar fi, în cele din urmă, în detrimentul Vestului.
Constanta frică de război care domnește în prezent în societatea bulgară, alimentată în mare parte de dezinformarea răspândită de rețelele de influență pro-rusești, începe să afecteze serios capacitatea armatei de a lupta, a declarat recent ministrul bulgar al apărării, Todor Tagarev.
Partidele de opoziție pro-rusești, Partidul Socialist Bulgar și Vazrazhdane, au criticat politica de securitate a guvernului în timpul dezbaterii asupra moțiunii de neîncredere pe care au depus-o împotriva acestuia.
În replică la aceste comentarii, Tagarev a acuzat ambele partide că răspândesc dezinformări, arătând cum aceasta reduce dorința tinerilor de a urma o carieră în armată.
Dezinformare pe scară largă
Într-adevăr, începând cu declanșarea războiului din Ucraina, numărul aplicațiilor pentru academiile militare a scăzut cu 35%, iar numărul de cadeți cu 45%, conform unei analize efectuate de Ministerul Apărării, care prezice o masivă lipsă de ofițeri în armată în următorii patru ani.
‘Acesta este un exemplu clar că campania de dezinformare dusă de partidele parlamentare reduce capacitățile de luptă ale țării’, a spus Tagarev despre dezinformarea pro-rusească, afirmând că aderarea la NATO și trimiterea de ajutor militar în Ucraina ar plasa Bulgaria într-un conflict militar direct cu Rusia.
Astfel de afirmații au fost la baza campaniei electorale a Vazrazhdane în primăvară, când a devenit a treia forță politică a țării cu 16% din voturi, deși, după cum a remarcat Tagarev, acesta este încă un discurs pe care liderul Vazrazhdane, Kostadin Kostadinov, îl perpetuează.
Tagarev a subliniat și retorica similară venită din partea reprezentanților Partidului Socialist Bulgar (BSP), în special anul trecut.
Recrutarea personalului militar, deja dificilă din cauza salariilor mici, cerințelor de condiție fizică și relocării într-un oraș aproape de unitatea militară, a devenit și mai dificilă începând cu anul trecut, cu 6.000 de posturi vacante în prezent.
Referitor la preocupările privind furnizarea de ajutor militar către Ucraina, Tagarev a declarat că Bulgaria oferă ajutor unei victime a unei agresiuni neprovocate. ‘Protejându-se, Ucraina protejează Europa de Kremlin. Dacă Ucraina pierde, pregătiți-vă să dublați cel puțin resursele pe care Bulgaria le alocă pentru apărare’, a adăugat el.
Liderul BSP, Kornelia Ninova, a numit remarcile lui Tagarev împotriva sa și a partidului său o ‘glumă’, afirmând că ea a cerut doar negocieri pentru pace și a pledat pentru o poziție neutră în ceea ce ea numește un ‘conflict din Ucraina’.
Kostadinov însuși a fost mai agresiv în răspunsul său, repetând porecla ‘Tagerenko’ pe care partidul său și susținătorii săi au atribuit-o lui Tagarev încă de la începutul mandatului său, referindu-se în special la ajutorul pe care Bulgaria l-a trimis către Ucraina.
‘Tu aparții în închisoare, Tagarenko’, a spus Kostadinov, adăugând că ‘tot ce spui este o minciună’ – fără a face vreo încercare de a explica care sunt aceste minciuni.
Kostadinov nu a vorbit mult despre Ucraina și dezinformare, ci s-a concentrat pe faptul că cadeții de la academia militară din Sofia primesc 6 euro pe zi pentru hrană pentru că cantina școlii nu funcționează.
Furnizarea de ajutor militar către Ucraina de către Bulgaria a fost apărată și de Ivaylo Mirchev (PP-DB).
‘Valoarea totală a tot ce este donat valorează câtiva kilometri de autostradă. În plus, vom recupera aceste costuri de la Uniunea Europeană’, a spus Mirchev.
Între timp, Tagarev a amintit că până în 2024, armata va avea un buget care va depăși chiar și ceea ce a fost planificat în planul național pentru a îndeplini cerința de cheltuieli de apărare a NATO de 2% din PIB-ul țării.”
Istorie complexă
Bulgaria a avut o istorie îndelungată și complexă în ceea ce privește influența Rusiei. Relațiile dintre cele două țări au fost modelate de diverse evenimente istorice și politice, iar influența Rusiei în Bulgaria a fost profund simțită de-a lungul timpului.
Bulgaria și Rusia au avut legături istorice încă din secolul al IX-lea, iar relațiile s-au consolidat și mai mult în secolele următoare, în special în perioada otomană. Rusia a susținut lupta bulgarilor pentru independență față de Imperiul Otoman și a jucat un rol semnificativ în eliberarea Bulgariei din subjugarea otomană în secolul al XIX-lea.
După căderea comunismului, Bulgaria a avut o perioadă de tranziție dificilă. În timpul acestei perioade, Rusia a avut unele influențe politice și economice în Bulgaria, în special în ceea ce privește sectorul energetic. Relațiile economice și comerciale între cele două țări au fost semnificative, cu investiții și acorduri în diferite domenii.
Recent, preocupările cu privire la influența Rusiei în Bulgaria s-au accentuat. Există îngrijorări cu privire la diseminarea de dezinformare, manipulare politică și influență asupra opiniei publice. Se susține că diverse rețele pro-rusești au încercat să influențeze politica și să destabilizeze societatea bulgară prin intermediul manipulării informațiilor.
Există partide și figuri politice în Bulgaria care au fost criticate pentru a fi pro-ruse sau pentru a primi sprijin din partea Rusiei. Acest lucru a generat tensiuni și dezbateri în cadrul scenei politice bulgare și în societate.
Bulgaria a devenit membru NATO în 2004 și a fost preocupată de securitatea sa în contextul tensiunilor regionale și geopolitice. Există îngrijorări că influența Rusiei ar putea afecta securitatea și stabilitatea regiunii, mai ales în contextul evenimentelor din Ucraina și anexării Crimeei de către Rusia.
Aceste aspecte sunt doar câteva dintre elementele care au conturat influența Rusiei în Bulgaria. Relația dintre cele două țări este complexă și continuă să fie subiect de discuție și analiză atât în sfera politică, cât și în cea socială și economică.
Sprijin bulgar pentru Kiev
Vorbind la o întâlnire cu militari ucraineni care urmează cursuri de limbă la Colegiul Naţional de Apărare Rakovski, ministrul bulgar al apărării Todor Tagarev a afirmat că Bulgaria sprijină iniţiative diplomatice ca planul de pace al preşedintelui ucrainean Volodimir Zelenski.
Tagarev i-a informat pe militarii ucraineni cu privire la eforturile cuprinzătoare ale Bulgariei de a oferi sprijin, atât prin pachete de asistenţă militară şi tehnică, cât şi prin diverse iniţiative la care participă ţara, a informat centrul de presă al ministerului său. El a adăugat că industria bulgară de apărare a contribuit în mod semnificativ la furnizarea de muniţii Ucrainei.
La întâlnire au participat ambasadorul ucrainean în Bulgaria, Olesia Ilaşciuk, ministrul adjunct al apărării Atanas Zaprianov, şeful Statul Major Emil Eftimov, comandantul Colegiului Naţional de Apărare Rakovski, generalul-maior Todor Docev, şi reprezentanţi ai cabinetului.
Grupul ucrainean de cursanţi include reprezentanţi ai unor instituţii de învăţământ ucrainene de prim rang, formaţi în Bulgaria în cadrul Programului de îmbunătăţire a educaţiei pentru apărare al NATO.
Tagarev le-a spus că pot conta pe sprijin pentru eforturile Ucrainei de a-şi restabili integritatea teritorială în cadrul graniţelor sale recunoscute internaţional din 1991. Ministrul a subliniat că aceasta nu este doar o chestiune de obligaţie morală şi de solidaritate cu poporul ucrainean, ci este şi în interesul strategic al Bulgariei de a asigura stabilitatea în regiune.
Eftimov şi-a exprimat sprijinul pentru Ucraina şi a spus că învăţarea unei limbi străine este crucială când vine vorba de dezvoltarea capabilităţilor şi a interoperabilităţii.
Ambasadoarea Ilaşciuk şi-a exprimat aprecierea pentru „sprijinul deplin al Bulgariei în acest moment crucial şi dificil pentru bătălia pe care Ucraina o duce nu numai pentru a-şi apăra propria independenţă, ci şi pentru a apăra Europa şi restul lumii de Rusia”.
Axa blindată
Adunarea Naţională din Bulgaria a ratificat recent un acord între Ministerul bulgar de Interne şi Ministerul ucrainean al Apărării privind furnizarea către Ucraina de vehicule blindate de transport şi de armament şi piese de schimb corespunzătoare. Acordul a fost semnat la Sofia la 8 august şi la Kiev la 13 noiembrie.
Vehiculele în cauză nu mai sunt necesare pentru Ministerul de Interne, se arată într-un raport al Comisiei parlamentare pentru apărare.
Deputaţii au aprobat acordul cu 131 de voturi pentru (Cetăţenii pentru Dezvoltare Europeană din Bulgaria – Uniunea Forţelor Democratice GERB-SDS, Continuăm Schimbarea-Bulgaria Democrată (PP-DB), Mişcarea pentru Drepturi şi Libertăţi DPS, Există un astfel de popor ITN ), 49 împotrivă (Coaliţia /BSP/ pentru Bulgaria şi Vazrajdane) şi o abţinere (BSP). Ratificarea a fost precedată de aproape două ore de dezbateri.
Totodată, Parlamentul Bulgariei a mai aprobat recent achiziţia de blindate americane Stryker în valoare de 1,5 miliarde de dolari, pentru modernizarea forţelor armate şi aducerea acestora la nivelul standardelor NATO, informează agenţia BTA, preluată de Reuters.
Departamentul de Stat de la Washington autorizase din septembrie eventuala vânzare către Bulgaria a vehiculelor de luptă respective.
Tranzacţia a fost susţinută prin vot de 134 din cei 240 de deputaţi bulgari şi vizează 183 de blindate, conform deciziei din septembrie a guvernului de la Sofia.
Blindatele Stryker sunt vehicule de luptă cu opt roţi produse în Canada de General Dynamic Land Systems pentru forţele armate americane. Configuraţii diferite permit transportul trupelor şi utilizarea de armament, tehnică şi sisteme electronice de diferite tipuri. Sunt folosite de şapte ţări, inclusiv Statele Unite şi Ucraina; ucrainenii au primit în martie 189 de bucăţi.
Bulgaria şi-a intensificat eforturile de a înlocui armamentul învechit de tip sovietic cu sisteme moderne, după ce Rusia a invadat Ucraina în februarie anul trecut. Reuters menţionează de asemenea că poziţia Bulgariei la Marea Neagră este strategică pentru flancul de est al NATO, iar bulgarii le-au donat ucrainenilor arme şi muniţii.
Probleme la nivel european
Planurile de creştere a cheltuielilor UE pentru a ajuta Ucraina să se apere împotriva agresiunii ruseşti au intrat în impas din cauza reticenţei la nivelul blocului de a angaja mai multe fonduri. Şeful politicii externe a UE, Josep Borrell, rămâne optimist şi consideră că depinde de statele membre să îşi mobilizeze industriile pentru ca UE să îşi respecte angajamentul de a livra un milion de proiectile Ucrainei până în primăvara anului viitor.
UE şi-ar putea rata obiectivul de a livra Ucrainei un milion de proiectile de artilerie şi rachete în decurs de un an, perioadă care se încheie în martie 2024. Acest lucru se întâmplă în pofida eforturilor de creştere a capacităţii de producţie şi a contractelor cu industria de armament. În cadrul unei reuniuni a miniştrilor apărării din blocul comunitar desfăşurate marţi, oficialii europeni au făcut bilanţul sprijinului militar pe care l-au oferit şi promis Ucrainei pentru a se apăra de invazia rusă.
„Obiectivul de 1 milion nu va fi atins, trebuie să ne asumăm acest lucru”, a declarat ministrul german al apărării, Boris Pistorius. Vocile care au avertizat încă de la început că obiectivul este nerealist au acum, din păcate, dreptate, a spus el.
Dificultăţile Uniunii în ceea ce priveşte respectarea livrărilor promise vin într-un moment în care opoziţia din Congresul SUA a pus la îndoială capacitatea Washingtonului de a menţine livrările. Evaluarea pesimistă vine, de asemenea, într-un moment sumbru pentru Ucraina, după ce contraofensiva sa nu a reuşit să recâştige teritoriu şi în timp ce războiul Israelului împotriva Hamas pare să fi deturnat atenţia principalilor săi aliaţi.
Statele UE au decis anterior să furnizeze Ucrainei un milion de obuze, de care ţara are nevoie disperată pentru a se apăra împotriva Rusiei. Până în prezent, ţările UE au reuşit să furnizeze doar 300.000 din stocul lor actual.
În timp ce majoritatea statelor membre ale UE sunt dispuse să sprijine Ucraina pe termen lung, unele ţări, precum Ungaria şi Slovacia, au fost reticente în a face noi angajamente de finanţare pentru Kiev, ceea ce a blocat discuţiile privind iniţiativa UE.
În iulie, Înaltul reprezentant al UE pentru afaceri externe şi politica de securitate, Josep Borrell, a propus un nou fond de apărare de 20 de miliarde de euro pentru următorii patru ani, pentru a acoperi costul livrărilor de arme către Ucraina. Planul făcea parte dintr-un angajament mai larg al G7 de a oferi Kievului angajamente de securitate pe termen lung pentru a-l ajuta să contracareze agresiunea rusă.
Foto: Facebook
Calcule politice
Potrivit ministrului bulgar al apărării, Todor Tagarev, Bulgaria îşi garantează propria securitate ajutând Ucraina. Ajutarea Ucrainei, chiar şi minimă, merită, a subliniat ministrul, în urma deciziei Parlamentului bulgar din 27 septembrie de a aproba o rezoluţie privind acordarea de ajutor militar suplimentar Ucrainei.
La Bruxelles, Tagarev a declarat jurnaliştilor bulgari că războiul din Ucraina va continua probabil, iar statele membre ale UE vor trebui să îşi refacă stocurile militare, ceea ce înseamnă că industria bulgară va primi comenzi.
„Industria are capacitatea de a produce un milion de proiectile pe an, dar asta nu înseamnă că vom avea un milion gata până în martie”, a comentat Josep Borrell, adăugând că „depinde de statele membre să transmită comenzile pentru o astfel de producţie”. În orice caz, el a afirmat că „obiectivul politic” de a ajunge la un milion este „ambiţios”, dar „continuăm să depunem eforturi în acest sens”.
Borrell a declarat că o problemă majoră a fost faptul că firmele europene din domeniul apărării exportau aproximativ 40% din producţie în alte ţări. El a făcut apel la statele membre să acorde prioritate exporturilor de muniţie către Ucraina pentru a furniza cantităţi mai mari mai rapid. Întrebarea, potrivit lui Borrell, este dacă ţările – care în cele din urmă sunt cele care trebuie să trimită materialul la Kiev – se vor organiza pentru a comanda producţia la timp.
Şeful politicii externe a UE a declarat că ţările membre au făcut comenzi comune pentru încă 180.000 de proiectile de 155 de milimetri, dar această cantitate va fi livrată abia la sfârşitul anului viitor.
Borrell a declarat că îi va informa pe liderii europeni cu privire la activitatea sa cu autorităţile ucrainene pentru a face presiuni în vederea obţinerii unor garanţii de securitate pe termen lung şi că va prezenta în decembrie o nouă propunere privind angajamentele de securitate şi ajutor militar pentru Ucraina.
