Calea spre autonomia strategică a Turciei – implicații pentru Marea Neagră

de | nov. 1, 2024 | Analize, TURCIA | 0 comentarii

Republica Türkiye, un stat cu o istorie complexă și poziționat geografic la intersecția între Europa și Asia, a evoluat semnificativ pe parcursul ultimei jumătăți de secol, devenind un actor geopolitic de prim rang. În acest context, strategia energetică, investițiile în sectorul de apărare și relațiile internaționale au avut un rol esențial în modelarea poziției sale […]

Republica Türkiye, un stat cu o istorie complexă și poziționat geografic la intersecția între Europa și Asia, a evoluat semnificativ pe parcursul ultimei jumătăți de secol, devenind un actor geopolitic de prim rang. În acest context, strategia energetică, investițiile în sectorul de apărare și relațiile internaționale au avut un rol esențial în modelarea poziției sale în regiunea extinsă a Mării Negre și Orientului Mijlociu.

Din punct de vedere istoric, Türkiye s-a confruntat cu o serie de provocări majore, în special în ceea ce privește resursele energetice, factorii de securitate și poziția sa într-un context global tot mai multipolar. Relațiile sale cu Rusia, Statele Unite și alte mari puteri globale au variat între colaborare și tensiune, în funcție de interesele strategice pe termen lung. În această lumină, este esențial să înțelegem modul în care Türkiye își conturează obiectivele pe scena internațională, axate pe securitate energetică, dezvoltarea unei industrii militare avansate și creșterea autonomiei în relațiile sale cu aliații occidentali și estici.

Unul dintre pilonii centrali ai politicii externe turcești îl reprezintă nevoia acută de energie. Turcia, deși un stat relativ bine industrializat și cu resurse naturale interne, nu dispune de suficiente resurse de petrol și gaze naturale pentru a-și satisface cerințele energetice tot mai mari. Acest deficit a determinat guvernele succesive ale Turciei să caute surse externe de aprovizionare, transformând energia într-un instrument geopolitic de primă importanță.

În acest sens, relațiile cu Rusia au fost marcate de o cooperare strategică în domeniul energiei, dar și de tensiuni politice și militare. Aproape jumătate din necesarul de gaze naturale ale Turciei este asigurat de Rusia, ceea ce conferă Moscovei o pârghie considerabilă asupra politicii energetice a Ankarei. Proiectul gazoductului TurkStream, care transportă gaz natural din Rusia către Turcia și mai departe către Europa, este un exemplu al interdependenței dintre cele două țări. Totodată, acest proiect consolidează poziția Turciei ca un important hub energetic regional, crescând influența sa asupra pieței energetice europene.

Pe de altă parte, această dependență ridică îngrijorări legate de securitatea energetică, mai ales în contextul instabilității relațiilor dintre Rusia și Occident. Ankara este conștientă de vulnerabilitatea sa în fața unor eventuale sancțiuni sau restricții impuse de Moscova, ceea ce a dus la o intensificare a eforturilor de diversificare a surselor de energie. Astfel, Turcia a explorat opțiuni alternative, inclusiv dezvoltarea unor noi surse de energie internă, cum ar fi centralele nucleare și energia regenerabilă. În acest sens, centrala nucleară de la Akkuyu, construită de Rusia, reprezintă un proiect controversat, care reflectă atât cooperarea, cât și tensiunile din relația bilaterală.

Carbunele este altă resursă cheie pentru Ankara. În primele nouă luni din 2024, Turcia s-a afirmat ca cel mai mare producător de electricitate pe bază de cărbune din Europa, depășind Germania și Polonia, conform datelor publicate de think tank-ul Ember, specializat în climă și energie. Producția de electricitate din cărbune a Turciei a atins un nivel record de 88 TWh, fiind cu peste 28% mai mult decât producția Germaniei.

În timp ce țările din Europa de Nord reduc din ce în ce mai mult utilizarea cărbunelui pentru generarea de energie, Turcia își consolidează poziția de lider în acest sector, iar sudul Europei ar putea deveni un important hub pentru utilizarea cărbunelui în regiune.

În primele nouă luni ale anului 2024, aproximativ 35% din electricitatea generată în Turcia a provenit din cărbune, fiind cea mai importantă sursă de combustibil a țării. Această pondere a scăzut față de 37% în 2023, datorită creșterii producției de energie hidro și solară. Turcia importă 40% din necesarul său de cărbune, iar în perioada menționată, importurile totale au atins 16,7 milioane de tone. Rusia este principalul furnizor, reprezentând aproximativ 70% din importurile de cărbune ale Turciei, urmată de Columbia, Australia și Statele Unite.

Mai mult decât atât, explorările recente de gaze naturale în estul Mediteranei au potențialul de a schimba echilibrul energetic în regiune. Descoperirea zăcămintelor de gaze în apropierea coastei Ciprului a provocat dispute între Turcia și Grecia, dar și între Turcia și Uniunea Europeană. Ankara și-a declarat ferm intenția de a exploata aceste resurse, considerându-le cruciale pentru reducerea dependenței energetice de Rusia și alte surse externe. Această abordare a escaladat tensiunile din Mediterana de Est, iar conflictul diplomatic rămâne deschis, cu potențial de a deveni o criză de securitate majoră.

Marea Neagră reprezintă o altă regiune de importanță crucială pentru securitatea națională a Turciei. Situată la intersecția dintre Europa și Asia, Türkiye are o lungă istorie de competiție cu Rusia pentru influență în această zonă. Războaiele ruso-turce din secolul XIX și începutul secolului XX, precum și rivalitățile mai recente, reflectă complexitatea relațiilor dintre aceste două puteri regionale.

Anexarea Crimeei de către Rusia în 2014 a schimbat dramatic echilibrul de putere în regiune, transformând Marea Neagră într-un punct fierbinte al competiției dintre NATO și Rusia. Turcia, membră NATO și una dintre cele mai mari puteri militare din alianță, a avut un rol critic în această dinamică. Deși Ankara a adoptat o poziție fermă împotriva anexării Crimeei, sprijinind integritatea teritorială a Ucrainei, a evitat sancțiuni directe împotriva Moscovei, preferând să mențină un echilibru diplomatic delicat.

În acest sens, Türkiye se află într-o situație dificilă. Pe de o parte, relația sa cu Rusia este esențială pentru asigurarea securității energetice și pentru interesele economice din regiune. Pe de altă parte, apartenența sa la NATO și angajamentele sale de securitate în cadrul alianței necesită o poziție fermă împotriva expansiunii ruse în Marea Neagră. Această dualitate este exemplificată de sprijinul Turciei pentru Ucraina în războiul cu Rusia, inclusiv prin furnizarea de drone Bayraktar TB2, care au jucat un rol important în războiul modern de pe frontul ucrainean.

Totuși, colaborarea cu Rusia nu se limitează doar la aspecte energetice. Türkiye și Rusia au colaborat și în alte regiuni de conflict, cum ar fi Siria și Libia, unde interesele lor geopolitice adesea se suprapun. În Siria, de exemplu, cele două țări au fost de multe ori în tabere opuse, însă au reușit să mențină un dialog deschis și să ajungă la acorduri temporare pentru a evita escaladarea confruntărilor directe. Aceasta reflectă natura complicată a relațiilor lor: o combinație de competiție și cooperare, care necesită o diplomație atentă și o adaptabilitate constantă.

Rusia se confruntă cu o tot mai mare slăbiciune în urma războiului din Ucraina, iar cheltuielile militare în continuă creștere pun presiune nu doar pe economia sa, ci și pe sateliții săi, inclusiv pe republicile nerecunoscute din Caucazul de Sud, cum ar fi Abhazia, care se află pe teritoriul Georgiei.

Pe 16 septembrie, președintele regiunii separatiste georgiene Abhazia, Aslan Bzhaniya, a propus Turciei deschiderea unei baze navale, ca reacție la ultimele măsuri de presiune din partea Rusiei. Această decizie a venit după ce acordul dintre Rusia și Abhazia pentru construirea unei baze navale în portul Ochamchira a fost anulat fără explicații, iar Kremlinul a răspuns prin suspendarea contribuției sale la plata salariilor unor categorii de angajați ai statului abhaz începând cu 1 septembrie, conform publicației ucrainene Defense Express.

Pe site-ul oficial al așa-zisului președinte al Abhaziei, Bzhaniya a anunțat anularea acordului cu Federația Rusă și a trimis o propunere către președintele Turciei, Recep Tayyip Erdoğan, de a semna un acord de prietenie și parteneriat. Acest acord ar viza cooperarea în domeniul economic, militar și cultural, fiind motivat de „legăturile istorice și voința poporului”. Bzhaniya a subliniat importanța alegerii partenerilor pe scena internațională și a afirmat că Turcia ar putea oferi sprijin în educație și sănătate, devenind un aliat de încredere în apărarea și protecția Abhaziei.

Mesajul a fost ulterior șters de pe site. După aceea, site-ul președintelui abhaz a anunțat că postarea a fost efectuată de un hacker și nu reflectă o realitate oficială. Motivele din spatele propunerii lui Bzhaniya rămân neclare, dar este evident că Rusia a oprit plățile sociale către angajații din Abhazia, inclusiv forțele de securitate, medici și profesori, începând cu 1 septembrie.

De asemenea, trebuie menționat că Ankara nu recunoaște Abhazia ca fiind un stat independent, considerând-o parte din Georgia. Totuși, există relații între Turcia și Abhazia, iar oficialitățile abhaze au efectuat vizite regulate în Turcia, adesea întâlnindu-se cu diaspora abhaziană.

Un alt element esențial al strategiei de securitate a Turciei este dezvoltarea industriei naționale de apărare, un obiectiv care urmărește reducerea dependenței de importurile de armament și tehnologii militare. În ultimele decenii, Turcia a făcut progrese remarcabile în această direcție, devenind un producător major de echipamente militare, inclusiv drone, vehicule blindate, sisteme de rachete și chiar nave militare.

Acest progres a fost facilitat de o politică guvernamentală activă de susținere a cercetării și dezvoltării în domeniul apărării. Ankara a investit semnificativ în companii naționale precum Aselsan, Roketsan și Turkish Aerospace Industries (TAI), care au devenit actori cheie în furnizarea de tehnologii avansate pentru forțele armate turcești. De asemenea, succesul programului TF-X, un avion de vânătoare de generație următoare, demonstrează capacitatea Turciei de a dezvolta soluții militare inovatoare și competitive pe piața internațională.

Programul Bayraktar TB2 a adus Turciei recunoaștere internațională în domeniul dronelor militare. Aceste drone au fost utilizate cu succes în mai multe teatre de război, inclusiv în Siria, Libia și Nagorno-Karabah, și au fost exportate în numeroase țări, inclusiv Ucraina, Polonia și Qatar. În plus, succesul comercial al dronelor a întărit ambițiile economice ale Turciei în sectorul apărării, transformând-o într-un important exportator de tehnologie militară.

Recent, un raport publicat de Center for a New American Security, un think-tank american, a analizat transferurile internaționale de drone militare din perioada 2000 – septembrie 2023. Potrivit acestui raport, Turcia a devenit principalul furnizor mondial de drone, atât militare, cât și civile. Cu o cotă de 65% din piață, Turcia depășește China, care deține 26%, și SUA, cu doar 8%. Baykar, compania producătoare a renumitelor drone TB2, își obține 83% din venituri din exporturi, reușind în 2022 să realizeze exporturi în valoare de 1,8 miliarde de dolari, ceea ce i-a asigurat un loc printre primii 10 exportatori din întreaga industrie turcă.

Recent, a fost anunțat faptul că Turcia va furniza cu titlu gratuit Albaniei un număr considerabil de drone kamikaze, conform declarațiilor președintelui Erdogan în timpul turneului său balcanic. Erdogan a descris această donație ca un cadou din partea Turciei pentru Albania, subliniind importanța acestui gest ca un mesaj de solidaritate, afirmând că Albania nu poate fi atacată.

Donația către Albania nu a fost bine primită la Belgrad, având în vedere relațiile fragile dintre cele două țări, în special în contextul disputei asupra regiunii Kosovo. De asemenea, Erdogan a menționat că Turcia va sprijini Albania în antrenarea și echiparea forțelor sale militare, dar nu a specificat detalii despre tipurile sau numărul de drone kamikaze donate.

Premierul albanez Edi Rama a salutat continuarea cooperării militare cu Turcia, evidențiind recunoașterea globală a producției interne de apărare a Turciei și subliniind că dronele donate vor consolida forțele armate ale Albaniei.

De asemenea, Guvernul turc plănuiește să impună o nouă taxă pe cardurile de credit pentru a finanța industria de apărare, măsură care stârnește nemulțumirea cetățenilor deja afectați de o inflație ridicată. Deținătorii de carduri de credit se străduiesc să evite această taxă, în timp ce ministrul turc de finanțe a apărat inițiativa, menționând conflictele în curs din Orientul Mijlociu ca justificare pentru măsură.

Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP), aflat la guvernare, a înaintat recent un proiect de lege în parlament, conform căruia persoanele cu o limită de card de credit de cel puțin 100.000 de lire (aproape 3.000 de dolari) vor trebui să plătească un impozit anual de 750 de lire (22 de dolari) începând din ianuarie 2025, pentru a sprijini industria de apărare.

Pentru a înțelege mai bine strategia de politică externă a administrației Erdoğan, este esențial să discutăm despre doctrina maritimă Mavi Vatan, sau „Patria Albastră”, care a câștigat tot mai multă influență în rândul liderilor politico-militari turci. Această doctrină contestă pretențiile teritoriale ale Greciei și Ciprului în Marea Mediterană de Est și respinge harta elaborată de Universitatea din Sevilla în anul 2000, acceptată indirect de Uniunea Europeană.

Mavi Vatan subliniază importanța strategică a teritoriului maritim, o zonă pe care Turcia a neglijat-o în trecut, și promovează o implicare mai activă în geopolitica secolului XXI, cu un accent deosebit pe Marea Mediterană de Est, o regiune centrală pentru marile puteri. Pe lângă disputele politice, un factor esențial este competiția pentru controlul zonelor economice exclusive, alimentată de descoperirea unor rezerve semnificative de gaze naturale. Astfel, Turcia a trimis nave de explorare pentru a cerceta aceste ape în căutarea de resurse energetice, parte a unei viziuni geopolitice mai ample.

Această strategie a reflectat o schimbare majoră în politica externă a Turciei, comparabilă cu viziunea lui Ahmet Davutoğlu, fostul ministru de externe, care vedea Anatolia ca un nod între Europa, Africa și Asia. În contextul Mavi Vatan, Marea Mediterană de Est joacă un rol similar, conectând această regiune cu Orientul Mijlociu și Indo-Pacific. Această doctrină implică și o modernizare a forțelor navale turce, cu deschiderea de baze și îmbunătățirea capacităților militare pentru a sprijini proiecția de putere a Turciei în regiune.

Un pas major în această direcție a fost intrarea în serviciu a navei de asalt amfibiu Anadolu în aprilie 2023. Cu o capacitate impresionantă, Anadolu poate transporta un contingent semnificativ de personal militar și echipament, inclusiv drone și vehicule blindate, ceea ce plasează Turcia printre statele care pot opera forțe maritime capabile să acționeze la nivel global, în ape adânci.

Doctrina Mavi Vatan are și implicații pentru modul în care Turcia va gestiona regiunea Mării Negre, având în vedere vulnerabilitatea sa în domeniul energetic. Turcia depinde de importuri masive de energie, cheltuind anual peste 40 de miliarde de dolari pe resurse precum petrol, gaze naturale și cărbune, iar nevoile sale energetice sunt în creștere. Pe lângă eforturile de diversificare a surselor de energie, Turcia se confruntă cu provocări de securitate în Marea Neagră, Mediterană și Egee, inclusiv amenințări cu rachete și drone, ceea ce face ca protecția activelor navale să fie esențială.

Pentru a răspunde acestor amenințări, Turcia dezvoltă noi capacități militare, inclusiv distrugătorul autohton TF-2000, dotat cu tehnologii avansate pentru apărare aeriană și combaterea submarinelor. Cu o lungime de 149 de metri și un tonaj de 8.300 de tone, TF-2000 poate atinge viteze de peste 26 de noduri, iar sistemul său de lansare verticală cu 96 de celule îi conferă o putere de foc majoră. În plus, compania Roketsan lucrează la dezvoltarea unei rachete hipersonice, Tayfun, care va extinde raza de acțiune a Turciei în regiune, contribuind astfel la consolidarea poziției sale în fața provocărilor de securitate. Această rachetă va avea inițial o rază de acțiune de 560 de kilometri, cu posibilitatea extinderii până la 1.000 de kilometri în etapele ulterioare de dezvoltare. Reprezentanții Roketsan au subliniat faptul că racheta Tayfun nu doar că oferă o precizie ridicată, dar este și capabilă să își modifice traiectoria în mod activ în timpul zborului, complicând astfel sarcina de detectare și interceptare a inamicului.

Ambițiile liderilor politico-militari din Turcia se extind dincolo de domeniile convenționale, precum cel terestru, maritim și aerian, având în vedere și explorarea mediului spațial. Aceasta reflectă dorința țării de a-și consolida influența globală în acest sector emergent. În contextul strategiei de consolidare a independenței tehnologice, Turcia își intensifică eforturile de a-și extinde prezența în spațiu prin dezvoltarea de tehnologii interne.

Selcuk Bayraktar, președintele companiei Baykar, a anunțat planurile de a crea un sistem de poziționare global specific Turciei. În cadrul unei prezentări recente, Bayraktar a subliniat importanța strategică a unui GPS independent pentru suveranitatea națională. Compania are ca obiectiv lansarea a 120 de sateliți până în 2030, cu primii doi deja pregătiți pentru lansare. Acești sateliți vor fi plasați pe orbită joasă, având rolul de a sprijini crearea unui sistem global de poziționare care să asigure Turciei o capacitate de navigație și coordonare autonomă.

În același timp, cooperarea internațională rămâne esențială pentru dezvoltarea industriei de apărare a Turciei. În ciuda tensiunilor cu Statele Unite legate de achiziționarea sistemelor S-400 din Rusia, Turcia continuă să colaboreze cu aliați occidentali în dezvoltarea de tehnologii militare avansate. Totuși, restricțiile impuse de SUA asupra accesului Turciei la avioanele F-35 au stimulat eforturile Ankarei de a dezvolta soluții proprii, accelerând astfel autonomia sa militară.

Achiziționarea S-400 a fost un punct major de fricțiune între Ankara și Washington, în contextul în care Statele Unite au considerat că acest sistem reprezintă o amenințare pentru securitatea NATO. În ciuda presiunilor și sancțiunilor americane, Turcia a menținut contractul, argumentând că are dreptul de a-și alege partenerii de apărare și de a-și diversifica sursele de armament. Această poziție reflectă dorința Turciei de a-și afirma independența față de Occident, în timp ce continuă să își păstreze angajamentele în cadrul NATO.

Pentru a-și consolida forțele aeriene, Turcia a căutat temeinic înlocuitori pentru F-35. Președintele turc, Recep Tayyip Erdogan, a salutat recent eforturile de cooperare ale cancelarului german Olaf Scholz, în ciuda divergențelor persistente dintre cei doi lideri privind războiul din Gaza. Erdogan a folosit termenul „genocid” pentru a descrie situația din Gaza, o formulare pe care Scholz nu o acceptă, subliniind că Israelul are dreptul la autoapărare, dar trebuie să respecte dreptul internațional. În același timp, Erdogan a apreciat eforturile cancelarului de a ridica restricțiile germane asupra livrărilor de armament către Turcia, care dorește să avanseze în achiziția a 40 de avioane de luptă Eurofighter Typhoon, în contextul întârzierilor cu livrarea unor avioane americane F-16. Interesul Turciei pentru Eurofighter a apărut după ce a existat un proces îndelungat pentru achiziția avioanelor F-16 din SUA, soluția care a apărut după scoaterea Ankarei din programul F-35. Deși achiziția a fost aprobată, avansează cu dificultate.

Livrarea avioanelor Eurofighter necesită acordul celor patru țări implicate în producția acestora: Regatul Unit, Germania, Italia și Spania. Erdogan a mulțumit lui Scholz pentru implicarea rezolvării acestei situații, subliniind importanța cooperării dintre cele două națiuni. Recent, Berlinul a aprobat importurile de arme ale Turciei, inclusiv rachete antiaeriene, în valoare de sute de milioane de euro, marcând o schimbare de politică.

Turcii lucrează din greu și la proiecte autohtone în domeniul avioanelor de luptă, țintind piese externe pentru contracte majore de export. Avionul Kaan, primul aparat de generația a 5-a construit de Turcia, ar putea avea un impact semnificativ pe piața internațională de apărare. Conform unor informații neoficiale, Arabia Saudită ar fi interesată de achiziția a peste 100 de avioane Kaan, care sunt dezvoltate în cadrul programului TF-X.

Discuțiile despre această posibilă achiziție au avut loc în urma unei vizite a comandantului Forțelor Aeriene Saudite, Turki bin Bandar Al Saud, în Turcia, unde s-a întâlnit cu reprezentanți de la Roketsan, Turkish Aerospace Industries și Aselsan. Oficialii turci le-au oferit detalii despre capabilitățile avionului Kaan și au inițiat negocieri pentru o colaborare strategică, care ar putea include transferuri tehnologice și sprijin pentru producția locală, având în vedere dorința Arabiei Saudite de a-și consolida autonomia industrială în domeniul apărării.

Spre deosebire de Emiratele Arabe Unite, care au obținut un acord pentru avioanele F-35 americane după normalizarea relațiilor cu Israelul, Arabia Saudită s-a confruntat cu mai multe restricții în privința achizițiilor de tehnologie militară americană, chiar dacă este un partener strategic important pentru SUA în regiune. Totuși, s-a raportat că Statele Unite ar fi dispuse să vândă F-35 Arabiei Saudite ca parte a unei strategii mai ample de contracarare a influenței Chinei în zonă.

Arabia Saudită are și alte opțiuni pentru avioane de luptă, cum ar fi Rafale din Franța sau J-31 din China, dar Kaan reprezintă o opțiune nouă și interesantă pentru Riad. Anul trecut, surse din presa arabă și europeană sugerau că Arabia Saudită era aproape de a încheia un acord record pentru avioanele Rafale, dar se pare că există loc și pentru alte proiecte.

Pe lângă politica externă și industria de armament, Turcia își propune să abordeze și problemele interne cu planuri ambițioase. Președintele Erdoğan a declarat că autoritățile turce sunt pregătite să rezolve problemele interne legate de structura etnică a țării prin metode pașnice. Această idee a fost exprimată în timpul întoarcerii sale dintr-o vizită oficială în Balcani, când a fost întrebat despre posibilitățile de reconciliere cu Partidul Egalității și Democrației Poporului (DEM), care are orientări pro-kurde.

O mișcare surprinzătoare a avut loc pe 1 octombrie, când Devlet Bahçeli, liderul partidului ultranaționalist MHP, a dat mâna cu deputații Partidului DEM la deschiderea Parlamentului. Bahçeli a invitat acest partid să devină „un partid al Turciei”, în ciuda faptului că anterior ceruse interzicerea lui, acuzându-l că ar colabora cu PKK, organizația considerată teroristă.

La 12 octombrie, Erdoğan a caracterizat atitudinea lui Bahçeli ca fiind pozitivă și semnificativă pentru democrația Turciei, exprimându-și speranța că tot mai mulți oameni vor urma acest exemplu. El a subliniat importanța stabilirii păcii interne, mai ales în contextul tensiunilor din Irak, războiului civil din Siria și atacurilor din Israel.

Erdoğan a afirmat că politica Turciei vizează consolidarea unității naționale și oferirea de servicii de calitate cetățenilor, justificând astfel necesitatea unei noi constituții, care să fie incluzivă și corectă. Criticii sugerează că Erdoğan ar putea căuta o reconciliere cu Partidul DEM pentru a-și crea o oportunitate de a candida din nou la președinție, având în vedere că actuala constituție limitează președinția la două mandate de cinci ani. Controversata sa candidatură din 2023 a fost alimentată de faptul că a încheiat deja două mandate de când a preluat funcția în 2014. AKP susține că alegerile anterioare reformei constituționale din 2017 nu ar trebui considerate, deoarece președinția a dobândit un rol diferit după abolirea sistemului parlamentar.

În altă ordine de idei, recenta înființare a unei unități armate controversate în cadrul Ministerului de Externe al Turciei, condusă de Hakan Fidan, fostul șef al serviciului de informații și actualul ministru de externe, a stârnit îngrijorări semnificative în rândul partenerilor și aliaților Turciei. Fidan a transformat serviciul diplomatic al Turciei într-o rețea extinsă de informații care desfășoară activități de spionaj în străinătate, inclusiv în statele membre NATO. În ciuda avertismentelor legate de aceste tactici agresive în timpul mandatului său de un deceniu la conducerea Organizației Naționale de Informații (MIT), el a continuat această abordare, fiind sprijinit de președintele Recep Tayyip Erdoğan.

Într-un interviu, Fidan a indicat că noua Direcție Generală de Securitate Diplomatică (DGGM) va avea nu doar rolul de a asigura securitatea fizică a misiunilor diplomatice ale Turciei, ci și de a se ocupa de securitatea cibernetică și contrainformații. Deși a afirmat că această unitate este esențială pentru rolul diplomatic în expansiune al Turciei, detaliile din decretul prezidențial care stabilește DGGM relevă implicații mai profunde.

DGGM este concepută să opereze independent de ambasadori și consulii locali, raportându-se direct la Fidan și urmându-i directivele. Aceasta marchează o schimbare față de aranjamentele anterioare, unde responsabilitățile de securitate erau gestionate de alte ramuri ale guvernului, în principal de poliție.

În plus, DGGM va gestiona pachetele diplomatice și curierii, facilitând mișcarea de provizii și bani, utilizând în mod potențial imunitatea diplomatică pentru a desfășura operațiuni de informații. De asemenea, unitatea va oferi securitate pentru misiunile străine din Turcia, o responsabilitate care ar putea permite o supraveghere crescută asupra ambasadelor străine.

Abordarea agresivă a lui Fidan în timpul mandatului său la MIT, în special vizând misiunile occidentale, ridică semne de întrebare cu privire la utilizarea DGGM pentru obiective politice. Ambiguitatea decretului îi permite lui Fidan să direcționeze unitatea pentru orice scop considerat potrivit, ceea ce ar putea compromite și mai mult relațiile diplomatice. În plus, responsabilitatea DGGM de a proteja delegațiile străine ar putea duce la abuzul protocoalelor de protecție, așa cum s-a văzut în acțiunile anterioare ale lui Fidan.

Ambițiile Turciei de a deveni un actor global autonom sunt tot mai evidente, iar discuțiile recente se concentrează nu atât pe întrebarea dacă acest lucru va avea loc, ci pe când se va întâmpla. Progresele continue ale Turciei în domeniul apărării și al politicii externe sugerează că țara își urmează cu succes calea către independența strategică. Acest lucru ar putea fi perceput ca o amenințare pentru statele vecine, care au o putere militară și economică semnificativ mai mică.

La începutul anului 2022, Marea Neagră era vazută ca fiind un lac rusesc, dar acțiunile recente ale Turciei demonstrează că acest stat dorește să-și afirme statutul de protagonist în regiune. Este posibil ca, în următoarele decenii, Turcia să reușească să-și consolideze influența în zonă la un nivel incontestabil, iar acest lucru ar putea avea implicații semnificative pentru echilibrul geopolitic din regiune. Având în vedere erodarea influenței ruse și progresele ale Turciei în asigurarea independenței energetice, Ankara va ajunge probabil la statutul de hegemon regional, iar acest statut ar putea determina decidenții politico-militari turci să ia decizii la nivel internațional într-o manieră tot mai autoritară. Calitatea de membru în tabăra occidental nu a fost niciodată un argument suficient de puternic pentru a putea submina o idee esențială a trecutului în memoria colectivă a poporului turc: visul imperial.

0 Comentarii

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Concurs eseuri