Macron încearcă să evite prelugirea crizei. Culisele numirii lui Michel Barnier
După aproape cincizeci de zile de la al doilea tur de scrutin al alegerilor parlamentare anticipate care au luat prin surprindere nu doar Franța, ci și întreaga Europă, iată că președintele Macron reușește în sfârșit să îl desemneze ca prim-ministru, pe Michel Barnier (73 de ani).
Membru al partidului neo-gaullist de centru-dreapta Republicanii (Les Républicains), și cu o lungă carieră politică in spate (începută la 22 de ani), Barnier este o personalitatea care poate în mod paradoxal nu este atât de cunoscută în Franța, cât mai degrabă în Uniunea Europeană, și asta în contextul interminabilului foileton care a fost Brexit-ul, el fiind negociatorul-șef al Bruxelles-ului în fața intereselor britanicilor pe picior de plecare. În bunul stil francez care îmbină politica cu scrisul, Barnier, pe care britanicii îl numeau Mr. Brexit, a înregistrat-o minuțios această experiență într-un jurnal politic tradus de altfel și în română.
Mai degrabă cunoscut la Bruxelles, unde a fost comisar pentru piață internă și servicii financiare, decât în Franța, Barnier are un profil de tehnocrat suficient de pronunțat încât să treacă drept „un centrist” în ochii multor politologi, dar și a opiniei publice.
Autodefinit drept un „gaullist de stânga”, așa cum a fost și fostul președinte Jacques Chirac, Barnier este totuși un om de dreapta, așa cum a demonstrat-o și în 2022 când a candidat la președinția partidului său, Les Républicains (LR), în cadru unor alegeri primare unde s-a clasat pe locul 3, după Valerie Pecresse si Eric Ciotti.
În timpul campaniei din cadrul alegerilor primare din partidul LR, Barnier s-a prezentat cu un program politic întitulat „Franța reconciliată” și cu un discurs destul de ferm în ceea ce privește imigrația necontrolată, insecuritate, facilitarea expulzărilor, interzicerea purtării vălului islamic în spațiul public, deci și în universități, abandonarea energiei eoliene și privilegierea filierei nucleare, o creștere a vârstei de pensionare la 65 de ani, și o gestiune strictă a datoriei publice, cu o abordare de tehnocrat care îl apropie mai degrabă de tradiția franceză de înalți-funcționari publici.
Așadar cum ajunge prim-ministru, un candidat care s-a clasat pe locul 3 la alegerile primare ale unui partid care a luat 6,7 % la ultimele alegeri legislative, și a cărui carieră părea că se sfârșise ?
Alexis Kohler, Emmanuel Macron si Marine Le Pen au fost cele trei nume care au prelungit firul carierei politice lui Michel Barnier, oferindu-i mandatul celui mai în vârstă premier al Franței.
Alexis Kohler, un nume aproape necunoscut în Franța, din poziția sa de secretar-general al președinției este unul dintre cei mai influenți oameni ai republicii. În Franța semi-prezidențială, unde președintele ale puteri atât de mari încât putem vorbi de o „monarhie prezidențială” (după expresia celebrului politolog francez Maurice Duverger), secretarul-general de la Élysée are un rol-cheie în tot ce înseamnă combinații politice și manevre de culise. Fostul ministru al educației, Jean-Michel Blanquer în memoriile sale politice, recente publicate, creionează un portret nu foarte flatant al domnului Kohler (poreclit și AK47, după celebrul model de kalașnikov), care este un înalt-funcționar redutabil în arta intrigilor politice, bucurându-se de o influență atât de mare, din simplul motiv că nu există nici o contra-putere care să i se opună.
Kohler a fost cel care l-a contactat pe Barnier încă din august, sondând terenul pentru o eventuală numire. După ce era clar că Macron nu o va numi pe Lucie Castets, candidata propusă de Noul Front Popular (NFP), alți politicieni vehiculați pentru postul de prim-ministru au fost Xavier Bertrand, de la dreapta politică, din partidul LR, și Bernard Cazeneuve, de la stânga, membru al Partidului Socialist, împotriva căruia s-a pronunțat chiar președintele socialiștilor francezi, Olivier Faure.
De fapt, cei doi au greșit (printre altele) când s-au declarat pentru abrogarea legii pensiilor, cum a fost Cazeneuve, sau pentru redeschiderea negocierilor, cum a propus Bertrand. Or, legea pensiilor care a provoca unele dintre cele mai violente proteste de la Vestele Galbene încoace, a fost în mare parte și proiectul lui Alexis Kohler.
Recomandat de Kohler, și desemnat de Emmanuel Macron Barnier își datorează postul și lui Marine Le Pen, acum șefa deputaților partidului Reuniunea Națională (RN) din Adunarea Națională. Acordul tacit al lui Marine Le Pen a fost decisiv pentru ca tehnocratul gaullist să fie acceptat ca prim-ministru.
De fapt, Macron a utilizat o strategie a cordonului sanitar în oglindă: dacă în momentul alegerilor a lansat un apel la un front republican contra partidului Reuniunea Națională, în secvența desemnării primului-ministru, președintele s-a aliat tacit cu Marine Le Pen pentru a crea un cordon sanitar contra stângii întruchipate de Noul Front Popular.
Ce înseamnă toate aceste manevre pentru politica franceză ?
Așa cum remarca și economistul Jean Pisani-Ferry, „Michel Barnier este ostaticul partidului RN”.
Am putea adăuga că nu doar Barnier, ci chiar si Macron a devenit un ostatic, Marine Le Pen și partidului său fiind în poziție de arbitrii ai vieții politice franceze, sau cum ar spune politologii, „kingmaker”. Nu întâmplător, în cadrul unui interviu la televizor, Barnier a declarat că el „îi respectă pe alegătorii lui Marine Le Pen”. Mai mult decât atât, conform dezvăluirilor cotidianului Libération se pare că a existat și un canal de comunicare în Macron și Le Pen, prin intermediul fostului său consilier, Thierry Solère.
Tot aceste intrigi de culise, dar mai ales profilul celui ales ca prim-ministru mai arată că într-adevăr a Cincea Republică franceză este mai degrabă o tehnocrație, așadar cum de altfel și-a dorit și Charles De Gaulle, fondatorul ei. Or, tehnocrație nu rimează întotdeauna cu democrație, francezii trezindu-se cu un prim-ministrul, care s-a clasat pe locul 3 în lupta pentru președinția partidului său, partid care la ultimele alegeri legislative abia a luat 6,7%.
Mai înseamnă și faptul că președintele Macron va intra într-un soi de semi-coabitare, cu o alianță minoritară de centru-dreaptă care va avea nevoie de sprijinul partidului lui Le Pen.
Pe plan european, Barnier, un excelent cunoscător al arcanelor puterii de la Bruxelles, este un adept al unei Europe Suverane, la fel ca președintele Macron, și probabil vom vedea în lunile care vor urma tot mai multe inițiative în acest sens, mai ales în contextul imprevizibilelor alegeri prezidențiale americane din toamnă, care l-ar putea aduce la Casa Albă pe Donald Trump. De asemenea, tot prin Barnier, Franța va căuta să-și reia poziția de leadership în cadrul Uniunii Europene, care în ultima vreme avusese de suferit, tocmai din cauza președintelui Macron, al cărui gest de-a declanșa alegeri legislative anticipate, aproape că adusese extrema-dreaptă la putere.
Dar poate cel mai mult, acest rezultat spune ceva despre promisiunile inițiale ale lui Macron. De când ajunsese la putere, acesta promisese că va aduce un suflu nou și o lume nouă în viața politică franceză, alături de un nou stil de a guverna, adecvat secolului XXI. Or iată că prin numirea lui Michel Barnier, care la 73 de ani devine cel mai în vârstă prin ministru al Franței, Emmanuel Macron confirmă clasicul dicton francez, „plus ça change, plus c’est la même chose”.
