EXCLUSIV: Turcia capitalizeaza prin dosarul iranian

EXCLUSIV: Turcia capitalizeaza prin dosarul iranian

Metropola turca Istanbul, capitala diplomatiei nucleare din Orient

Metropola turca Istanbul, capitala diplomatiei nucleare din Orient

Intalnirea de la Istanbul, din ianuarie 2011, intre grupul ad hoc 5+1 (membrii permanenti ai Consiliului de Securitate si Germania) si Iran, n-a miscat nimic, dar cineva, totusi, a avut de castigat: statul gazda. Dar nu in primul rand ca gazda, ci in principal prin statutul de mediator pe care, Ankara,intr-un fel, si l-a asumat, intr-unul din cele mai explozive conflicte „nedeschise” ale momentului: nuclearul iranian. Intre protagonisti intransigenti si nedispusi la concesii sau macar la flexibilitate, un mijlocitor isi poate pierde cu usurinta impartialitatea in ochii taberelor in confruntare. Cand se bat elefantii, iarba e strivita, spune un proverb african. Dar Ankara si-a asumat riscul si a capitalizat un plus de prestigiu in zona si in lume.

Si totusi, Turcia a intrat oarecum „depunctata” la mijloc, in aceasta periculoasa rivalitate. Pentru guvernele musulmane, fiindca este aliata cu SUA si membru al NATO, iar pentru Occident intrucat „sta la masa cu diavolul”, cum se exprima un ziarist francez, adica actioneaza necomplexat in gestionarea dosarului iranian.

Sa recapitulam: Ankara l-a felicitat prompt pe presedintele Ahmadinejad la realegerea sa ca sef al statului, in iunie 2009. In mai 2010, a reusit semnarea acordului tripartit Turcia-Brazilia-Iran asupra transferului de uraniu imbogatit, luandu-i prin surprindere pe cei din grupul 5+1, care si-au vazut spart „monopolul” asupra rezolvarii crizei. In luna urmatoare, Turcia a refuzat sa voteze noi sanctiuni impotriva Teheranului, iar in decembrie a refuzat sa accepte pe teritoriul sau elemente ale scutului spatial american directionat spre Iran. Relatiile cu SUA s-au racit, cele cu Israelul s-au deteriorat spectaculos iar Europa Occidentala a devenit si mai rezervata fata de Ankara.

Nici Iranul nu are abordari identice cu Turcia pe diverse situatii din zona: in Gaza, in Liban, in Irak. Si totusi, Turcia ramane partener credibil, si nu unul pasiv ci temerar, imaginativ, si pentru marile puteri, si pentru puterea emergenta de la Teheran. Intre aceste Scila si Caribda ale actualului moment international, Ankara navigheaza mai lesne decat marile nave ce trec prin Bosfor si Dardanele.

Share our work
Germania-Turcia: nimic nu e simplu

Germania-Turcia: nimic nu e simplu

Parada turca pe sub poarta Brandenburg din Berlin. Conform datelor neoficiale, aproximativ 8 milioane de turci locuiesc, legal si ilegal, in Republica Federala Germania

Parada turca pe sub poarta Brandenburg din Berlin. Conform datelor neoficiale, aproximativ 8 milioane de turci locuiesc, legal si ilegal, in Republica Federala Germania

La 15 ianuarie 2011, premierul Erdogan a facut o declaratie fulminanta la adresa Berlinului, pe care comentatorii din Israel au comparat-o cu reactia vehementa a sefului guvernului de la Ankara fata de o declaratie a premierului israelian la un forum de la Davos. Premierul Erdogan se adresa astfel cancelarului german, in legatura cu pozitia ei in problema cipriota: ”Doamna Merkel va trebui sa-si revada cunostintele de istorie si sa prezinte scuze intregii Turcii”.
Reactia, mai putin obisnuita pentru limbajul diplomatic, traduce, de fapt, starea tensionata din relatiile dintre Ankara si Berlin, profund marcate de problema integrarii Turciei in Uniunea Europeana.

Poarta, blocata, dintre Turcia si UE isi are o cheie fara de care nu se poate si la Berlin. Dar Berlinul considera ca Turcia nu va putea niciodata indeplini conditiile de aderare la UE si, chiar daca le-ar indeplini, nu toti membrii Uniunii ar fi de acord cu intrarea Turciei in Europa Unita. Germania nu este insa linistita cu o asemenea eventualitate, caci ar duce la aparitia unei Turcii instabile si, de aceea, doreste ca dialogul Europei cu Turcia sa continue, iar pentru aceasta e nevoie de un alt proiect comun. Instabilitatea in Turcia ar spori si presiunea imigrationista asupra Europei, si in special asupra Germaniei, din partea turcilor in cautare de lucru pe continent. Apoi, Turcia va avea un cuvant tot mai greu de spus in privinta transporturilor energetice din Orientul Mijlociu si Asia Centrala spre Europa. In sfarsit, Turcia nu va putea fi deloc ignorata in tratarea unor probleme de securitate si aparare, mai ales pe axa China-Rusia-Iran.

Suficiente motive pentru ca Berlinul sa temporizeze, cat mai agreabil cu putinta dialogul cu Ankara si propune Turciei un „parteneriat privilegiat” cu Europa, ca substitut al aderarii la UE. Si oficialitatile, si presa, resping categoric culoarul de fuga imaginat de Germania. Comentatorul Beril Dedeoglu ameninta chiar ca, daca procesul de aderare la UE va esua, Turcia va continua sa-si dezvolta relatiile bilaterale cu unele state din UE, prin acorduri de comert sau investitii ori prin cooperare in domeniul securitatii si apararii, „dar nimeni nu poate da sperante ca Germania se va afla printre statele pe care Turcia le va alege pentru a-si dezvolta relatii”. Chiar daca, in 2010, Germania era principalul partener comercial european al Turciei, cu 25 de miliarde de euro.
De la Germania, care are legaturi speciale cu Turcia, Ankara asteapta mai mult decat de la altii, in Europa, sprijin pentru intrarea in UE. De aici, si asteptarile mai justificate, si pozitia mai intransigenta a Ankarei fata de Berlin.

Share our work
AKP n-a inchis nici un bar de noapte

AKP n-a inchis nici un bar de noapte

Formatiunea AKP se bucura de sustinerea masiva a populatiei turce

Formatiunea AKP se bucura de sustinerea masiva a populatiei turce

Partidul Dreptatii si Justitiei (AKP) se afla la guvernare de aproape un deceniu, noua orientare imprimata de el dezvoltarii Turciei este evidenta, dar ramane in discutie, pentru calificare, un lucru simplu si esential: cum ar putea fi numita aceasta orientare, care e cuvantul?

AKP se considera “conservator” si precizeaza ca nu este un “partid religios”. Unii il apropie, ca formula de partid, de crestin democratii germani. Alte definitii, mai comode si mai propagate, dar mai departe de realitate si mai insinuante, il califica “bland islamic”, “proislamic”, “de tendinta islamica” sau chiar “islamist”. Dar islamismul e o ideologie al carei program urmareste stabilirea unui stat islamic, in care sa fie instaurata legea Sharia iar practicile neislamice, in societate, sa fie interzise. Or, guvernarea de la Ankara nu se incadreaza, nici in teorie, nici prin activitatea sa, in aceste criterii. “Viata nu este astazi, in Turcia, mai islamica decat in urma cu opt ani – explica, intr-o formula plastica si pe intelesul tuturor Mustafa Aykol, editorialist la “Hurryet”. Nu sunt mai putine baruri, cluburi de noapte, restaurante in care se serveste alcool sau bikiniuri pe plaje. Iar marile orase, ca Istanbulul, sunt mai cosmopolite si mai hedoniste ca oricand”. Cu alte cuvinte, viata de zi cu zi nu este, prin nimic, supusa unor rigori religioase proprii islamismului dur si pur.

AKP n-a incercat sa impuna legea islamica. Dimpotriva, reformele administrative introduse in timpul guvernarilor sale se inscriu pe linia legislatiei europene, sunt compatibile cu normele UE, nu merg pe tiparele Sharia. Reforma Codului Penal din 2004 a introdus noi prevederi privind egalitatea in drepturi in a sexelor, iar amendamentele la Constitutie din 2010 prevad chiar discriminare pozitiva a femeilor. E drept ca, in 2004, s-a intentionat criminalizarea adulterului, iar acest demers a devenit principala acuza la adresa AKP, ca ar urmari introducerea legii Sharia. Dar adulterul era pedepsit prin lege inca de la inceputul republicii lui Ataturk si a ramas asa pana catre sfarsitul anilor 1990. Proiectul de lege al AKP  urmarea doar restabilirea situatiei de dinainte. Iar pedeapsa avuta in vedere era de doi ani inchisoare, nu vreo pedeapsa corporala ca in legea islamica. Propunerea AKP era criticata nu doar de cercurile liberale ci si de cele islamice ultraconservatoare, care sustineau ca astfel va fi criminalizata si poligamia, care este in afara legii in Turcia, dar se mai intalneste in unele zone subdezvoltate ale tarii. In cele din urma, premierul Erdogan a renuntat la idee si adulterul a ramas o practica legala.

Este doar un exemplu, din mai multe, ca AKP nu urmareste abolirea secularismului, ci doar o interpretare mai liberala a acestuia. Premierul Erdogan explica, mai pe intelesul occidentalilor, ca AKP “prefera ,modelul american modelului francez”.

Share our work
De ce vrea Turcia o noua arhitectura mondiala

De ce vrea Turcia o noua arhitectura mondiala

Turcia, membru strategic al NATO, are propriile ambitii geopolitice

Turcia, membru strategic al NATO, are propriile ambitii geopolitice

Seful diplomatiei de la Ankara, Ahmed Davutoglu, explica intr-un articol publicat in mai 2010 in revista “Foreign Affairs”, de ce crede Turcia ca este necesara o noua ordine internationala. Ministrul, care are o cariera apreciata de politolog si universitar specializat in relatii internationale, incepe prin a observa ca in istoria mai noua, marile conflicte au fost urmate, de regula, de aparitia unor noi modalitati de gestionare a problemelor mondiale. Incepand din secolul al XVII-lea, fiecare razboi major s-a incheiat printr-un tratat care a instituit o noua ordine. Asa au fost Tratatul westfalic din 1648 de dupa razboiul de 30 de ani si Congresul de la Viena din 1814-1815 ce a urmat razboaielor napoleoniene, iar mai apoi Tratatul de la Versailles care a incheiat primul razboi mondial si intelegerile numite impropriu de la Ialta care au instituit sistemul Natiunilor Unite.

De aici inainte, insa, o evolutie atipica, una ce iese din tiparele devenite, in cateva secole, aproape traditie. Si “marele razboi” a devenit atipic, si ce i-a urmat. Caci “razboiul rece”, confruntare, si el, mondiala, chiar daca nu in paradigma razboiului classic, nu s-a incheiat cu o intalnire internationala la cel mai inalt nivel intre marii actori ai lumii. Epilogul lui s-a rezumat la caderea Cortinei de Fier, desfiintarea Tratatului de la Varsovia si dezmembrarea URSS.
Un tratat de pace nu s-a semnat, fie si pentru faptul ca “razboiul” nu fusese declarat oficial ca atare. Iar una dintre parti, Uniunea Sovietica, a incetat, de fapt, sa mai existe ca actor international.

In deceniile care au urmat – au trecut deja doua – nu s-a creat un nou sistem international politic si legal, unul care sa statueze noua ordine internationala care a inceput, de fapt, sa se inchege. S-au realizat doar unele intelegeri temporare, tactice si specifice in cazul unor conflicte locale de tipul celor din Nagorno-Karabah, Cipru, palestiniano-israelian etc., fara a se ajunge la acorduri efective de pace. A inceput sa se vorbeasca de “conflicte inghetate”, adica de situatii tensionate si confuze, de nici pace, nici razboi. In plus, actorii internationali s-au inmultit si diversificat, ei nu mai sunt doar statali sau nationali, ci si multinationale, si formule de tipul Al Qaida. Procesul de elaborare si gestionare a politicii international s-a complicat. Cum sa tratezi cu actorii nonstatali?

Atacurile de la 11 septembrie 2001 au demonstrat in chip tragic si spectaculos vulnerabilitatea si periculozitatea acestei stari de fapt. Iar Statele Unite au trecut la stabilirea unei ordini internationale bazata pe discurs securitar, unul care tinde sa inlocuiasca discursul despre libertate ce parea prevalent dupa caderea Zidului Berlinului. In acest context s-au produs interventiile militare din Irak si Afganistan, care au creat zone de insecuritate cronice. “Noua ordine” imaginata si pusa in practica de presedintii Bush n-a adus lumii mai multa securitate.

Presedintele Obama a propus o noua viziune, prin restabilirea imaginii internationale a SUA si crearea unui sistem international multilateral, care sa implica si o cooperare stransa cu aliatii regionali. Aceste tendinte, spune ministrul turc, nu sunt insa suficient de puternice, ele nu dispun de mecanismele necesare de actiune. In opera de edificare a necesarei noi ordini trebuie angajate toate statele si trebuie gasite solutii in comun pentru ptoblemele polticie, economice si culturale globale, mai sustine seful diplomatiei de la Ankara. Iar Turcia, afirma ministrul Davutoglu, “poate actiona cu viziune, hotarare si incredere” pentru instaurarea si reglementarea unei noi arhitecturi mondiale.

Share our work
Cat de “occidentali” se mai simt turcii?

Cat de “occidentali” se mai simt turcii?

Turcia, enigma geopolitica din bazinul Marii Negre

Republica Turcia, enigma geopolitica din bazinul Marii Negre

Harta geopolitica a Turciei si punctele cardinale ale Ankarei nu s-au modificat de la Ataturk incoace, dar, de la inceputul lui 2000, spatiul dinspre vest parca se mai estompeaza, in timp ce arealul oriental se contureaza mai clar si se coloreaza mai viu. “Ispita” orientala, cum ar fi spus Mircea Vulcanescu, solicita vizibil si puterea aleasa, si spatiul public in ansamblul sau. De un deceniu, realitatea turca se schimba semnificativ, insa nu violent. S-ar putea vorbi de o revolutie islamica pasnica sau “deocamdata” pasnica, asa cum prezic ori se tem diversi observatori occidentali? Zvonurile despre moartea mea sunt intrucatva exagerate, vorba lui Mark Twain. Nu e vorba de o revolutie, dar, in mod evident de o noua orientare nationala si statala.
In mai putin de un deceniu, realitatea turca s-a schimbat semnificativ. Institutiile politice, administrative, juridice, militare, isi redefinesc competentele si influenta, iar artizanul schimbarii este partidul de guvernamant.

Este multumita opinia publica de schimbarile care, prin amploarea lor, se constituie intr-o paradigma tot mai coerenta? Politologii care fac apel la istorie observa mai intai ca , in Turcia moderna, cultura politica a populatiei este una si aceeasi cu aceea a elitelor, care o si definesc, de altfel.
Dinamica aceasta functioneaza incepand cu initiatorul modernizarii tarii, Ataturk, iar astazi este asigurata de noile elite ale puterii, structurate prin AKP. Partidul de guvernamant a strans in jurul sau miliardari, universitari, politologi si oameni de presa influenti, ceea ce si explica si performantele de guvernare ale AKP, si, mai ales, stabilitatea interna.

Sprijina, insa, si opinia publica turca noile orientari? Un sondaj facut de organizatia nonguvernamentala TESEV, in a doua jumatate a lui 2010, conduce la un raspuns afirmativ. Intre 2002 si 2007, numarul celor care se declara musulmani a crescut cu zece procente. Aproape jumatate din ei se descriu ca islamisti si ei cred ca in Turcia democratia trebuie sa fie una iliberala, nu “secularista” (adica de tip occidental). In aceasta privinta, se poate vorbi, intradevar, de o indepartare de viziunea lui Ataturk, care avea in vedere un sistem politic occidental si secularizat, dar in acelasi timp si musulman.

Orientarea publicului turc in perioada postbelica a fost una preponderent proocidentala, dar dupa 11 septembrie 2001 si razboiul din Irak, atitudinea populatiei a devenit mai nuantata. Raportul Transatlantic Trends din 2010 arata ca 53 la suta dintre cei intervievati cred ca turcii impartasesc valori diferite de cele ale Vestului si ca Turcia nu trebuie sa se considere o tara occidentala. Daca in 2004, 73 la suta dintre turci credeau ca apartenenta la UE ar fi un lucru bun, in 2010 procentul lor era de numai 38 la suta. Iar un sondaj Pew din 2010 releva o tendinta si mai radicala: pentru 56 la suta din populatie, Statele Unite ar fi o amenintare militara. Si acesta, in situatia in care Washingtonul continua sa afirme cu tarie ca Turcia este cel mai fidel aliat al SUA in zona.

De aici, si alte consecinte. Pe masura ce suspiciunea fata de Vest creste, dorinta de cooperare cu statele din regiune castiga teren. Transatlantic Trends sesizeaza ca numarul celor ce pledeaza pentru o cooperare sporita in Orientul Mijlociu a crescut cu zece la suta intr-un singur an (2009-2010).
Pana unde va merge aceasta tendinta si ce impact va avea ea asupra geopoliticii din zona si din lume, politologii occidentali (si nu numai) ezita sa se pronunte.

Share our work