de Corneliu Vlad | mart. 22, 2011 | Uncategorized @ro
Premierul turc Recep Tayyip Erdogan, favorizat de noul acord
Desfiintarea vizelor intre Turcia si Rusia, de la jumatatea lui aprilie 2011, a fost primita cu statisfactie de beneficiari – oamenii de afaceri si studentii, care pot calatori mai lesne pentru bussines sau studii, dar si de prestatorii din industria turistica si cea hoteliera, si in general de publicul interesat a face turism in Rusia. Satisfactia a fost insotita insa si de un sentiment de amaraciune, caci lumea si-a adus aminte ca o alta mare dorinta a cetatenilor turci, eliminarea vizelor de calatorie cu statele europene din UE intarzie sa se produca, desi Turcia a inceput negocierile de integrare europeana de peste cinci ani. Intre timp, UE a ridicat restrictiile privitoare la viza pentru Serbia, Muntenegru si Macedonia, state care nici nu au inceput inca negocierile de aderare la UE.
Principalele conditii formulate Turciei sunt introducerea pasapoartelor biometrice si acordul de readmisie. Un asemenea acord ar implica acceptul Turciei de a primi inapoi cetatenii altor state care au intrat ilegal in spatial Uniunii Europene via Turcia. Anual, zeci de mii de migranti din Africa, Orientul Mijlociu si Asia intra in tarile vesteuropene in cautarea unei vieti mai bune, dar ideea ca Ankara ar trebui sa-i reprimeasca si sa-i adaposteasca pe teritoriul ei pe cei intrati fara acte in regula in Europa Unita este respinsa categoric de oficialitatile turce. Chiar daca UE a promis ajutor financiar pentru constructia unor centre de refugiati in Turcia, problema este departe de a se rezolva definitiv astfel, caci Ankara ar trebui sa renegocieze cu tarile respective reintoarcerea in tarile de origine a refugiatilor. Iar o mare parte din acesti refugiati provin din Afganistan.
Guvernul Erdogan a lansat ocampanie pentru extinderea listei de state in care cetatenii turci nu mai au nevoie de viza si aceste tari sunt in numar de peste 60, dar statele din UE nu figureaza pe aceasta lista. In lipsa unor progrese in negocierile de aderare la UE, care sunt blocate in primul rand de problema Ciprului de Nord (cel putin acesta este principalul motiv invocat de Bruxelles), partidul APK de guvernamant spera ca macar problema eliminarii vizelor sa dea o satisfactie alegatorilor turci, care vor fi chemati la alegeri in 2011. “Pentru oamenii de afaceri, studentii si alte categorii este foarte important sa poata calatori fara restrictii in Eorpopa”, explica politologul Beril Dedeoglu de la Universitatrea Galatasaray. “Teama europenilor ca turcii saraci vor migra masiv din tara lor nu este fondata”, sustine doamna Dedeoglu.
de Corneliu Vlad | mart. 14, 2011 | Uncategorized @ro
Avioanele, noua scena a diplomatiei mondiale
Cu cateva saptamani inainte de summitul NATO de la Lisabona, ministrul turc de externe Davutoglu a vizitat, timp de o saptamana, China. Lumea se intreba daca Ankara va accepta sa participe la proiectatul scut spatial antiracheta initiat de Washington, dar asupra caruia NATO nu-si formulase o pozitie oficiala. Raspunsul Turciei era asteptat la reuniunea la varf de la Lisabona.
Intr-o lunga calatorie cu avionul in China, de la Xian la Shanghai, Davutoglu a explicat catorva ziaristi cum vede el problema scutului si, in general, statutul si pozitia tarii sale in NATO, iar corespondenta ziarului „Hurryiet”, Fulya Ozerkan, a relatat convorbirea. La o reuniune a NATO, a inceput sa povesteasca Davutoglu, un ministru dintr-o tara membra a UE s-a referit la Turcia ca la „un important partener”. „Am vorbit si eu dupa el, la reuniune, si am spus ca noi nu suntem aici (in NATO-n.n.) partener, ci proprietar. Noi suntem proprietar in NATO, nu partener”. Si, a continuat sa insiste ministrul, „i-am spus colegului meu ca palaria sub care trebuie sa stea aceasta reuniune este a NATO, iar daca el doreste sa vorbeasca sub palaria UE, trebuie sa mearga pe o alta strada din Bruxelles”.
Se pare ca omologul european la care se refera intamplarea a fost ministrul francez de externe, Bernard Kouchner, a tinut sa dezvaluie ziarista. „A fost o discutie placuta. Prietenul meu a venit apoi la mine si mi-a zis ca a fost o neintelegere , dupa care ne-am imbratisat”, a incheiat ministrul povestioara.
Reactia lui afost insa intrutotul explicabila. Turcia este membru al NATO din 1952 si negociaza intrarea in UE din 2005. Iar despre proiectatul sistem antiracheta, care ar viza Iranul, Davutoglu a declarat ca este incorect si tehnic, si politic. „Scut de rachete, razboi cu rachete, unde e Turcia in acest razboi?” – s-a intrebat el, in aceeasi discutie cu ziaristii. „Discutiile din NATO nu se refera la asa ceva”, cele recente as-au purtat mai mult in legatura cu cooperarea NATO-UE, care, insa, „nu au ramificatii in Turcia”.
In sfarsit, demnitarul turc le-a expus ziaristilor cele trei principii de baza ale Ankarei in ce priveste sistemul de aparare antiracheta din Europa. „In primul rand, Turcia nu e o tara care trebuie sa fie convinsa de NATO, Turcia e in centrul NATO”. Pozitia Turciei trebuie luata in consideratie.
Al doilea principiu: NATO trebuie sa aplice principiul „securitatii indivizibile”, ceea ce inseamna ca aliatii trebuie sa apere securitatea fiecarui stat membru. „O intelegere care ar exclude unele regiuni ale Turciei (din proiectatul sistem antiracheta) nu poate fi acceptata. Turcia trebuie protejata in intregime”.
Al treilea principiu: Turcia nu percepe nici o amenintare in vecinatatea ei si nu vrea sa fie „o tara de frontiera, asa cum a fost in timpul razboiului rece”. Risca oare Turcia sa fie izolata in NATO daca nu se ajunge la un compromis cu Washingtonul in problema scutului antiracheta? „Daca noi sustinem un lucru adevarat, nu ne e teama ca o sa ramanen singuri”. Dar, a precizat ministrul, „Turcia nu este activ implicata in politicile europene de securitate si aparare (caci nu este membru al UE – n.n.), Turcia, membra a NATO, dar nu si a UE, este singura tara care nu se compara, in aceasta privinta, cu nici o alta”.
de Corneliu Vlad | mart. 10, 2011 | Uncategorized @ro
Linia de politica externa „Zero probleme cu vecinii”, lansata, la inceputul anilor 2000, de catre guvernul de la Ankara isi gaseste cea mai elocventa aplicare in relatiile cu statele care au aparut pe ruinele fostei Uniuuni Sovietice. Relatiile Moscovei cu Kievul, capitalele republicilor sudcaucaziene si central-asiatice nu sunt ideale, dar Ankara reuseste sa dezvolte legaturi bilaterale cu fiecare dintre aceste state postsovietice in interes reciproc.
Cu Rusia exista un parteneriat strategic care se actioneaza in cele mai divese domenii, de la copoperarea energetica si comert ( Federatia Rusa este principalul pertener comercial al Turciei) si pana la turism si desfiintarea vizelor. Continuand sa fie membru fidel al NATO si principalul aliat al Statelor Unite in zona, Turcia se disociaza de decizii ale Washingtonului sau din cadrul Aliantei care ar putea ternsiona relatiile sale cu Moscova, de fapt ar prejudicia intereselor nationale ale Turciei, un exemplu in acest sens fiind refuzul Ankarei de a accepta instalarea pe teritoriul sau a unor elemente ale scutului spatial antiracheta proiectat de Statele Unite.
Relatiile Turciei cu Ucraina au primit, la randul lor, un impuls considerabil dupa stabilirea, in vara lui 2010, a unui parteneriat strategic intre cele doua tari. Priectele turco-ucrainene de cooperare se intind, si ele, pe o gama larga, iar proiecte de tipul South Stream si Nabucco, care vizeaza, intre altele, si ocolirea caii energetice prin Ucraina, nu par sa duca la o racire a relatiilor dintre Ankara si Kiev.
Cu statele din regiunea Caucazului, Turcia s-a preocupat sa anime raporturi active, fapt mult mai lesne de realizat cu Azerbaidjanul, a carei independenta de stat Turcia a recunoscut-o prima in lume. Intre cele doua state a fost incheiat un acord militar, primul de acest fel pentru Baku, care se menitne echidistant intre NATO si Organizatia de Securitate Colectiva initiata de Moscova. Relatii bune sunt si cu Georgia, stat cu majoritate crestin- ortodoxa si in relatii tensionate cu Rusia dupa razboiul din anii trecuti si operatiunile secesioniste care au urmat. Msai delicate sunt relatiile cu Armenia, grevate de tragedia armeana din cel de-al doilea razboi mondial si pe care cele doua parti au incercat sa o solutioneze, dar care, dupa un inceput promitator de apropiere intre celel doua tari, a reintrat intr-o situatie de relativ impas.
Contactele Turciei cu statele foste republici unionale din Asia centrala au fost initiate imediat dupa dezintegrarea URSS, dupa ce seful statului Turgut Ozal a declarat ca acest eveniment deschide o sansa istorica Turciei de a proiecta o cooperare activa a statelor din lumea turcica, intemeiata pe indelungata zestre istorica si culturala comuna, dar si pe interesele complementare ale tuturor acestor state. Turcia a mai declarat, in mod repetat, ca, in promovarea acestor relatii, nu intelege sa afecteze relatiile speciale create, de-a lungul timpului, intre Rusia/URSS/Federatia Rusa si republicile „-stan”, nici sa promoveze interese specifice ale SUA sau NATO in acesta regiune a Asiei.
In Turcia, scria intr-un articol pentru „Foreign Policy” ministrul de Externe Davutoglu, traiesc mai multi abhazi ca in Abhazia, mai multi ceceni ca in Cecenia , un mare numar de georgieni si de azeri, dar acest lucru nu impieteaza asupra relatiilor Ankarei cu Rusia, Georgia sau Azebaidjan. Actionand ca putere regionala intr-o zona labila si uneori turbulenta, Turcia are grija sa dinamizeze zonele de convergenta, sa evite punctele conflictuale de pe agenda si sa contribuie la stabilizarea zonei.
de Corneliu Vlad | mart. 10, 2011 | Uncategorized @ro
Linia de politica externa „Zero probleme cu vecinii”, lansata, la inceputul anilor 2000, de catre guvernul de la Ankara isi gaseste cea mai elocventa aplicare in relatiile cu statele care au aparut pe ruinele fostei Uniuuni Sovietice. Relatiile Moscovei cu Kievul, capitalele republicilor sudcaucaziene si central-asiatice nu sunt ideale, dar Ankara reuseste sa dezvolte legaturi bilaterale cu fiecare dintre aceste state postsovietice in interes reciproc.
Cu Rusia exista un parteneriat strategic care se actioneaza in cele mai divese domenii, de la copoperarea energetica si comert ( Federatia Rusa este principalul pertener comercial al Turciei) si pana la turism si desfiintarea vizelor. Continuand sa fie membru fidel al NATO si principalul aliat al Statelor Unite in zona, Turcia se disociaza de decizii ale Washingtonului sau din cadrul Aliantei care ar putea ternsiona relatiile sale cu Moscova, de fapt ar prejudicia intereselor nationale ale Turciei, un exemplu in acest sens fiind refuzul Ankarei de a accepta instalarea pe teritoriul sau a unor elemente ale scutului spatial antiracheta proiectat de Statele Unite.
Relatiile Turciei cu Ucraina au primit, la randul lor, un impuls considerabil dupa stabilirea, in vara lui 2010, a unui parteneriat strategic intre cele doua tari. Priectele turco-ucrainene de cooperare se intind, si ele, pe o gama larga, iar proiecte de tipul South Stream si Nabucco, care vizeaza, intre altele, si ocolirea caii energetice prin Ucraina, nu par sa duca la o racire a relatiilor dintre Ankara si Kiev.
Cu statele din regiunea Caucazului, Turcia s-a preocupat sa anime raporturi active, fapt mult mai lesne de realizat cu Azerbaidjanul, a carei independenta de stat Turcia a recunoscut-o prima in lume. Intre cele doua state a fost incheiat un acord militar, primul de acest fel pentru Baku, care se menitne echidistant intre NATO si Organizatia de Securitate Colectiva initiata de Moscova. Relatii bune sunt si cu Georgia, stat cu majoritate crestin- ortodoxa si in relatii tensionate cu Rusia dupa razboiul din anii trecuti si operatiunile secesioniste care au urmat. Msai delicate sunt relatiile cu Armenia, grevate de tragedia armeana din cel de-al doilea razboi mondial si pe care cele doua parti au incercat sa o solutioneze, dar care, dupa un inceput promitator de apropiere intre celel doua tari, a reintrat intr-o situatie de relativ impas.
Contactele Turciei cu statele foste republici unionale din Asia centrala au fost initiate imediat dupa dezintegrarea URSS, dupa ce seful statului Turgut Ozal a declarat ca acest eveniment deschide o sansa istorica Turciei de a proiecta o cooperare activa a statelor din lumea turcica, intemeiata pe indelungata zestre istorica si culturala comuna, dar si pe interesele complementare ale tuturor acestor state. Turcia a mai declarat, in mod repetat, ca, in promovarea acestor relatii, nu intelege sa afecteze relatiile speciale create, de-a lungul timpului, intre Rusia/URSS/Federatia Rusa si republicile „-stan”, nici sa promoveze interese specifice ale SUA sau NATO in acesta regiune a Asiei.
In Turcia, scria intr-un articol pentru „Foreign Policy” ministrul de Externe Davutoglu, traiesc mai multi abhazi ca in Abhazia, mai multi ceceni ca in Cecenia , un mare numar de georgieni si de azeri, dar acest lucru nu impieteaza asupra relatiilor Ankarei cu Rusia, Georgia sau Azebaidjan. Actionand ca putere regionala intr-o zona labila si uneori turbulenta, Turcia are grija sa dinamizeze zonele de convergenta, sa evite punctele conflictuale de pe agenda si sa contribuie la stabilizarea zonei.
de Corneliu Vlad | mart. 7, 2011 | Uncategorized @ro
Compania braziliana Petrobras cucereste Marea Neagra
Cea de a doua platforma de foraj marin din lume lucreaza in Marea Neagra. Platforma Leiv Eiriksson, al carei „turn” are o inaltime de 122 de metri, a trebuit sa fie demontata in doua pentru a putea trece, in ziua de 2 ianuarie 2010 pe sub podurile Bosforului. Dupa un periplu de doua luni din Norvegia, prin Oceanul Atlantic si Marea Mediterana, platforma a fost instalata pe coastele turce ale Marii Negre, in largul portului Sinop, pentru a intreprinde foraje submarine la adancimi de pana la 6000 de metri.
Platforma a fost inchiriata de un consortiu a trei companii petroliere din Turcia, Brazilia si Statele Unite. Costul zilnic al inchirierii este de 1 milion de dolari. In ianuarie 2010, compania petroliera turca TPAO si cea braziliana Petrobras au demarat explorari in zona off shore a Turciei, iar in mai 2010, in timpul vizitei premierului turc in Brazilia, intre TPAO si Petrobras s-a semnat un acord. Turcia are nevoie de know how-ul brazilienilor pentru a valorifica economic rezervele off shore din largul coastelor sale – comenta atunci presa europeana. Exploatarea petrolului din aceasta zona a Marii Negre urmeaza sa se faca intr-un cadru tripartit: TPAO – cu o participare de 50 la suta, Petrobras – 25 la suta, Exxon Mobil – 22 la suta. „Petrobras – scria presa braziliana – considera ca Marea Neagra este una dintre cele mai noi frontiere petroliere”, altfel spus, o zona inca putin valorificata, unde uriase zacaminte asteapta a fi identificate.
Petrobras este a saptea companie petroliera mondiala. Prin ea, scriau ziarele latino-americane, „frontiera petroliera” a Braziliei atinge Marea Neagra, in cadrul relatiilor speciale dezvoltate in ultimii ani intre Ankara si Brasilia, mai ales prin faimoasa intelegere tripartita, a celor doua capitale cu Teheranul, menita sa gestioneze dosarul nuclear iranian.
Rezervele off shore din Marea Neagra sunt estimate la 10 miliarde de barili, iar Turcia, mare solicitant energetic ca urmare a dinamismului sau economic, este interesata de proiecte de anvergura in domeniu. In prezent, Turcia importa 90 la suta din petrolul care ii este necesar. Direcorul TPAO, Mehmed Uyusal, declara in martie 2010 ca aurul negru din largul coastelor turce ar putea acoperi cererile energetice ale tarii timp cde cel putin 40 de ani. Partener „de neinlocuit” al Europei in fluxurile energetice din spre Asua Centrala-Caucaz, catre Occident, Turcia ambitioneaza sa devina si o tara producatoare de petrol, chiar daca productia sa nu va fi destinata exportului ci satisfacerii necesitatilor unei economii in plina expansiune.
