Un discurs de la balcon

Un discurs de la balcon

 

Premierul Recep Tayip Erdogan ramane liderul incontestabil al Turciei

Premierul Recep Tayip Erdogan ramane liderul incontestabil al Turciei

Exista incinte imense, cu asistenta de mii si mii de oameni, exista televiziuni care emit pentru milioane si milioane, dar discursul de la balcon , intr-un spatiu fortamente limitat, isi pastreaza in continuare sarmul si impactul sau specific. O adresare mai apropiata cumva, mai cordiala, mai pitoreasca. Cineva remarca odata ca Iulius Cezar si Napoleon Bonaparte nu puteau fi auziti, atunci cand se adresau “orasului si lumii” decat de veo cateva sute de persoane. Cine procedeaza si astazi asemenea lor insemna ca urmareste ca spusele sale sa se intipareasca mai adanc si mai intim in mintea si inima auditoriului.

Asa a facut si premierul Erdogan in seara victoriei la alegerile din 12 inie 2011, cand s-a adresat de la balconul sediului din Ankara al partidului sau
. “Discursul de la balcon” (Balkon Konusmasi), cum il numeste presa turca, atrage atentia prin accente noi sau mai viguros puse.

In primul rand, liderul, din 2003,al natiunii turce, (cel mai longeviv “om forte” al Republicii Turce dupa Mustafa Kemal-Ataturk) s-a adresat tuturor locuitorilor tarii: “Astazi, cei 74 de milioane de invingatori sunt turcii, kurzii, zazii, arabii, cerchezii, lazii, georgienii, rumii (crestinii), turkmenii”. Formulare ce trimite la angajamentul premierului de a reveni la principiile fondatoare ale razboiului de eliberare (1919-1922) care se aplica tuturor cetatenilor, indiferent de apartenenta etnica, religioasa si politica.

Discursul trimite insa nu numai la Ataturk (neokemalism), ci si la spatial istoric al Imperiului Otoman (neootomanism), caci premierul Erdogan a mai spus: “Alegerile au fost urmarite indeaproape, iar rezultatele lor salutate la Bagdad, Damasc, Beirut, Aman, Cairo, Tunis, Saraievo, Skoplie, Baku, Nicosia. (…) Credeti-ma, astazi Istanbulul a obtinut o victorie, dar este o victorie si pentru Saraievo, pentru Izmir dar si pentru Beirut, o victorie pentru Ankara dar si pentru Damasc, una pentru Diyarbakir dar si pentru Ramallah, Naplouse, Jenin, pentru Cisiordania, Ierusalim, Gaza. Astazi este victoria Turciei si a Orientului Mijlociu, a Caucazului si a Europei”.

Despre Europa, insa, in discurs, doar atat. Nimic despre aspiratia de integrare in UE a Turciei. Nici in programul electoral al partidului de guvernamant despre candidatura la UE nu se amintea, decat marginal, abia la pagina 151 dintr-un total de 160. In schimb, in discursul inaugural al campaniei electorale, premierul Erdogan promitea ca in 2023, Turcia va atinge un PIB de 25 000 dolari per capita si ca tara va deveni a zecea putere economica a lumii.

Share our work
Se reapropie Turcia de Occident?

Se reapropie Turcia de Occident?

Turcia, partener strategic al statelor occidentale

Turcia, partener strategic al statelor occidentale

 

 

Oare sa fie o coincidenta ca doua institutii media americane prevad o reapropiere a Ankarei de traditionalul aliat occidental al Turciei? Pentru Associated Press, Christopher Torchia scrie ca “Turcia se aliniaza cu Vestul pe fondul turbulentei din regiune”. Se exemplifica prin semnele de detensionare din relatiile cu Israelul si de rezerve fata de Siria, unde regimul Assad este puternic contestat. In “Foreign Policy”, corespondentul de presa polonez in Turcia, Piotr Zalewski lanseaza ipoteza ca, dupa victoria categorica in alegerile parlamentare din mai, guvernarea Erdogan ar putea “sa redescopere importanta angajarii cu Statele Unite si Uniunea Europeana”. Rationamentul ziaristului e simplu: partidul AKP, aflat la putere de trei legislaturi, n-ar mai avea nevoie de o politica externa “populista”, prin care sa castige electorat. Votul s-a facut, AKP si-a consolidat majoritatea in parlament si retorica “de succes la public” – despre “fratii” din lumea musulmana, relatii cu Israelul sensibilizate de pronuntatul sprijin pentru cauza palestiniana, pozitie distincta in NATO, detasare mandra de UE – toata aceasta retorica ar putea fi abandonata sau macar estompata.

Posibila si aceasta varianta, de mladiere a relatiilor cu Occidentul, pe care ziaristii mentionati o argumenteaza fiecare in felul lui. Dar fapte chiar de ei amintite compun un peisaj mai nuantat. Pana la inceputul anilor 1990, Turcia “nu avea de fapt o politica externa” (Zalewski). Mai corect spus, avea una de securitate, ce decurgea din apartenenta tarii la NATO, nu una de angajare, mai ales in zona, in functie de interesele specifice ale Ankarei. In deceniile care au urmat, Ankara si-a construit si a urmat o conduita internationala ce pune accent pe partea de lume in care se afla situate Turcia, Ankara declarandu-si public aspiratia de lider regional. Regimul Erdogan nu mai este interesat de reactia liderilor armatei, care au fost trimisi din politica in cazarmi, ci de impactul demersurilor sale externe in randul populatiei, presei, ONG-urilor etc.

Relatiile cu vecinii din Orientul Mijlociu s-au dezvoltat spectaculos, iar frisonul de schimbare din lumea araba stimuleaza ambitia Ankarei de a deveni model de dezvoltare pentru statele din zona. Sondajele de opinie arata ca aproximativ 80 la suta dintre respondenti cred ca Turcia poate servi de model – cultural, politic si economic – pentru tarile din Orientul Mijlociu cuprinse de valul schimbarilor. Iar intre 2002 si 2010, exporturile in acesta zona s-au dublat, in timp ce schimburile cu Europa au scazut cu zece procente si reprezinta azi 45 la suta din totalul comertului exterior al Turciei. Daca in 2004, 71 la suta din populatia tarii isi dorea aderarea la UE, in 2010 procentajul scazuse la 47 la suta.

In perceptia populara, nu atat Turcia are nevoie de Occident, ci mai degraba Statele Unite, Uniunea Europeana, NATO, au nevoie de Ankara, pentru gestionarea problemelor din zona si nu numai.

In aprilie 2011, ministrul de externe Davutoglu declara, cu mandrie: “Idealul nostru este sa facem din aceasta tara un pionier in lume, asa cum inaintasii nostri si-au urmat telul lor de ordine in intreaga lume”.
Iar premierul Erdogan ii intarea spusele”: “Cei ce doresc democratie, libertate, eliberarea de tiranie, oprimare si exploatare, privesc acum spre Turcia”.

Declaratii care nici nu confirma, nici nu infirma supozitia ca Turcia si-ar putea modifica radical pozitia pe relatia cu Occidentul. Dar declaratii care arata ca Ankara se indeparteaza de logica razboiului rece, pentru ea NATO si UE sunt aceiasi aliati si parteneri, dar relatiile cu ei sunt concepute si in functie de interesele nationale ale Turciei.

Share our work
Cand Romania era lider balcanic

Cand Romania era lider balcanic

Ministrul roman de externe, Titu Maiorescu, considerat un "Bismark" balcanic

Ministrul roman de externe, Titu Maiorescu, considerat un "Bismark" balcanic

Se apropie implinirea unui secol de la Conferinta de la Bucuresti prin care s-a incheiat pacea dupa razboaiele balcanice si s-a stabilit configuratia politica a Europei de sud-est. Presedintia romana a Conferintei, exercitata de primul ministru si ministrul de externe Titu Maiorescu, nu a fost deloc una formala, caci diplomatia romaneasca a facut in asa fel incat toate statele din zona, participante la lucrari, sa fie multumite de cele convenite. Bucurestiul a depus eforturi pentru ca Bulgaria, stat infrant in razboaiele balcanice, sa nu fie slabita si umilita excesiv, dar in acelasi timp Turcia sa ramana si stat european.

Prin Conferinta de la Bucuresti, diplomatia romaneasca a epocii mai are o reusita semnificativa: a fost pentru prima oara cand statele mici din regiune isi rezolvau problemele, intr-o conferinta a lor, fara protectori si mediatori din randul marilor puteri, asa cum se intamplase in 1856 la Paris sau in 1878 la Berlin.

La Conferinta de pace de la Bucuresti, Romania a reusit sa realizeze un consens, cu limitele sale desigur, intre participantii din regiune fara aprobarea sau interventia marilor puteri care, iarasi in mod traditional, au fost si sunt angajate in competitie pentru sfere de influenta in aceasta parte a Europei.

La o reuniune stiintifica internationala consacrata razboaielor balcanice, tinuta in primavara lui 2011 la Universitatea Marii Egee din Izmir, istorici turci, greci, britanici si romani au reiterat si dezvoltat aprecieri ale colegilor lor din generatii precedente privitoare la semnificatia deciziilor Conferintei de la Bucuresti, care a incercat sa armonizeze interesele statelor din zona pe fondul declinului Imperiului Otoman si amestecului tot mai pronuntat al altor mari puteri in treburile zonei. S-a relevat, de pilda, ca in 1913 Romania devenise “un superarbitru” al situatiei din Balcani, iar datorita interventiei sale, Turcia si-a putut relua Adrianopolul (Edirne) asediat de bulgari. La Izmir, unii istorici turci au vorbit de Romania ca de “Prusia Balcanilor” iar Titu Maiorescu a fost prezentat ca un “mini-Bismarck”, dar fara conotatii ce ar trimite la tendinte de hegemonism sau expansionism, ci la Romania ca forta stabilizatoare in regiune.

Exercitiul de diplomatie international al Romaniei in perioada Conferintei de la Bucuresti au consacrat-o ca mediator active intre statele si fortele unei zone traditional agitate de conflicte si razboaie. Nu a capatat conotatie negativa cuvantul balcanizare in terminologia politico-diplomatica uzitata pana azi? Nu spunea un personaj din piesa lui George Bernard Shaw “Inapoi la Matusalem”, ca daca Europa se va linisti vreodata, singurul loc de pe continent in care irlandezii s-ar mai putea bate intre ei ar fi mereu nelinistita si zbuciumata zona a Balcanilor?

Vocatia balcanica a Romaniei si-a aflat prelungiri si in perioada interbelica, prin Titulescu si altii, si chiar in perioada regimului comunist, in ciuda constrangerilor datorate confruntarii intre cele doua blocuri politico-militare ale vremii angajate in razboiul rece. Prin proiectele sale de aliante din zona Europei de sud-est, ca si prin cele din zona Europei central, Romania, ca stat apartinator ambelor arealuri, a incercat un construct geopolitic regional de echilibru si stabilitate intr o perioada de confruntari si razboaie (mondiale) avand ca protagonisti marile puteri ale lumii moderne. Si nu este intamplator ca politologul american George Friedman, directorul institutului Stratfor, reia astazi ideea unui sistem regional de securitate in centrul si sudul Europei care sa se sustraga jocului de influente al marilor puteri.

Din pacate, vocatia balcanica a Romaniei, una a echidistantei, armonizarii, concilierii, nu si-a mai gasit o formula viabila dupa prabusirea sistemului comunist si incheierea razboiului rece. Aderarea la NATO si UE, dezmembrarea Iugoslaviei, raceala intevenita in relatiiile cu Turcia pot explica numai in parte abandonarea unei traditii politico-diplomatice cu rezultate in trecut.

Share our work
Un discurs de la balcon

Occidentul trebuie sa-si reseteze relatiile cu Turcia

Premierul turc Recep Tayyip Erdogan, pregatit pentru un nou mandat in fruntea Turciei

Premierul turc Recep Tayyip Erdogan, pregatit pentru un nou mandat in fruntea Turciei

 

Partidul Dreptatii si Dezvoltarii al premierului Erdogan a castigat pentru a treia oara consecutiv alegerile legislative. Dupa aproape un deceniu de guvernare (din 2002), regimul moderat islamist de la Ankara nu si-a erodat credibilitatea, ci dimpotriva, poate forma singur guvernul, caci detine majoritatea in noul parlament, chiar daca nu a obtinut majoritatea de doua treimi, necesara pentru convocarea unui referendum vizand modificarea Constitutiei.

In deceniul de guvernare Erdogan, Turcia s-a stabilizat politic si economic si are o noua statura regionala si internationala. Armata nu mai dicteaza in treburile tarii si a fost trimisa in cazarmi, se lucreaza la reglementarea problemei kurde, iar cresterea economica a fost continua, imuna la criza mondiala. Turcia este astazi a 17-a putere economica a lumii, in 2010 sporul economic a fost de 8,9 la suta. Intr-un moment cand americanii si europenii se alarmeaza de nivelul indatorarii lor, guvernul Erdogan anunta ca Turcia si-a rambursat datoria contractata la FMI pana in 2013 – transmite din Ankara un corespondent occidental. Datoria publica nu e de loc impovaratoare (40 la siuta din PIB), schimburile comerciale sunt alerte (in prima jumatate a lui 2011 au crescut cu 20 la suta), sistemul bancar este stabil. Intre 2005 si 2010, produsul intern brut a crescut cu 50 la suta, iar la o populatie egala, Turcia produce de doua ori si jumatate mai mult decat Algeria, Tunisia si Marocul luate impreuna.

Relatiile Turciei cu tarile din zona sunt mai bune ca oricand de la proclamarea republicii (exceptie, Armenia), iar “primavara araba” vede un model in “islamo-capitalismul” imaginat de Ankara. Optiunea europeana este reiterata viguros, in ciuda obstructiei Bruxellesului (si nu numai), statutul de membru al NATO nu e pus in discutie, dar Turcia nu se aliniaza automat la decizii ale Aliantei pe care le apreciaza neconforme cu interesele nationale. Activismul diplomatic catre toate azimuturile se traduce, intre altele, prin 12 noi ambasade deschise in Africa din 2009, iar alte opt vor fi inaugurate pana in 2012. Produsele turcesti de consum curent inunda pietele regionale, serialele turce tv, dublate in araba, de mare audienta, indica si ele ca in materie de soft power Turica sta bine.

In fata unei Aliante Atlantice si a unei Uniuni Europene cu politici neconcludente, Ankara persist are o linie hotarata si eficienta. Drept pentru care, Javier Solana, fost secretar general al NATO, apoi demnitar de seama al UE, indeamna, intr-un articol, la resetarea relatiilor Turcia-UE. “Lumea are nevoie ca Turcia si UE sa lucreze impreuna”, afirma liderul occidental.

Share our work
Turcii sunt inca increzatori in UE

Turcii sunt inca increzatori in UE

Integrarea in UE, obiectiv strategic al Turciei

Integrarea in UE, obiectiv strategic al Turciei


Un sondaj de opinie facut la sfarsit de 2010-inceput de 2011 arata peste doua treimi din locuitorii Turciei doresc aderarea la Uniunea Europeana, iar ratiunile lor sunt si politice (democratie), si personale (calatorie fara vize), si economice (60 la suta din comertul tarii se face cu state europene). „Intrarea in UE este in continuare considerata una dintre cele mai importante probleme de politica externa”, afirma Can Paker, presedintele institutului TESEV care a intocmit sondajul de opinie.

De ce doresc turcii ca tara lor sa devina membru al UE? 22 la suta pentru ca vor putea calatori fara vize pe continent, 21 la suta pentru avantajele economice ale aderarii, 13 la suta ”pentru democratie”, opt la suta pentru „oportunitati de slujbe si reducerea somajului”, iar sapte la suta pentru „cresterea standardului de viata”.

Un sfert dintre participantii la sondaj (26 la suta) nu doresc insa aderarea, cei mai multi dintre ei motivand ca Turcia este suficient de puternica si in afara Europei Unite (21 la suta). Zece procente invoca diferentele de valori morale si culturale intre Turcia si UE, opt la suta sustin ca UE este cea care nu vrea sa primeasca Turcia ca membru iar sase la suta refuza aderarea pentru ca UE este afectata de criza financiara.

Prelungirea record a negocierilor preaderare si noul curs al politicii Ankarei nu-i impiedica pe 49 la suta dintre respondenti sa ramana optimisti, ei cred ca aderarea se va produce in 5-20 de ani. Dar 30 la suta sustin ca aderarea nu se va intampla niciodata.

Cel mai mare obstacol in calea integrarii este, pentru 22 la suta, xenofobia/islamofobia europenilor si numai trei la suta cred ca din cauza problemei cipriote.

Interesant ca principaiul obiectiv al politicii externe turce este considerat integrarea europeana (14 la suta), urmat de relatiile cu Israelul (sapte la suta), relatiile cu SUA (cinci la suta) si problema Ciprului (patru la suta). Si mai interesant este ca 33 la suta considera SUA cea mai neprietenoasa tara fata de Turcia, dupa Israel. Iar turcii au cea mai negativa apreciere din lume in ce priveste Statele Unite, afirma universitarul Mustafa Aydin, care a analizat cateva sondaje de opinie de data recenta din SUA si Turcia.

Pe ansamblu, 65 la suta apreciaza in mod deosebit politica externa a Ankarei si alte zece procente o considera mai degraba buna decat rea.

Share our work