de alex catana | nov. 13, 2013 | Federatia Rusa, Marea Neagra, România, Știri, Ucraina, UE, Uncategorized @ro
Ambasadorul ucrainean la Bucuresti, Teofil Bauer, mizeaza pe relansarea relatiilor romano-ucrainene
După o pauză de 10 ani în dialogul interparlamentar dintre Ucraina și România, o delegație parlamentară de la București va face o vizită la Kiev, săptămâna viitoare. La începutul anului 2014 și premierul român Victor Ponta este așteptat în Ucraina, a anunțat ambasadorul Ucrainei la București, Teofil Bauer, în cadrul unei conferințe de presă.
Din delegația parlamentară română vor face parte reprezentanții celor două camere ale legislativului de la București. Potrivit diplomatului ucrainean, ultima întrevedere interparlamentară dintre România și Ucraina a avut loc acum 10 ani, în 2003, când speakerul din acea perioada, Volodymyr Lytvyn, a condus o delegație de deputați ucraineni la București.
Întrebat care este cauza amânării frecvente a vizitelor la nivel înalt dintre cele două state vecine, Teofil Bauer a menționat că „invitații din partea ucraineană au fost transmise nu o singură dată”.
Cea mai recentă vizită a fost una „fulger”
În luna septembrie, ministrul ucrainean de Externe, Leonid Kojara, a făcut vizită de câteva ore la București, în timpul unui turneu-fulger prin statele central și est-europene. Kojara a venit la București să se asigure de sprijinul României în procesul de semnare a Acordului de asociere a Ucrainei cu Uniunea Europeană, care va fi decisă la summit-ul Parteneriatului Estic de la Vilnius, din perioada 26-28 noiembrie 2013.
Și ambasadorul Teofil Bauer a reiterat miercuri, 13 noiembrie 2013, în cadrul unei conferințe organizate la București, că Ucraina are nevoie de sprijinul României, ca stat membru al UE, în drumul apropierii sale de Bruxelles. Totodată, diplomatul ucrainean a mulțumit statului român pentru că susține Ucraina în acest proces, făcând trimitere la declarații în acest sens ale președintelui României, Traian Băsescu, și ale ministrului de Externe, Titus Corlățean.
Bauer s-a arătat optimist că țara sa va avea succes la Vilnius, pentru că a îndeplinit, în mare parte, criteriile impuse de Uniunea Europeană. „Sigur că Ucraina are multe de făcut pentru apropierea de standardele europene. Eu cred că mult mai importantă este însă voința clasei politice și a majorității populației ucrainene, care susțin că acest curs proeuropean este ireversibil”, a mai declarat ambasadorul ucrainean.
Probleme bilaterale
Ambasadorul s-a arătat sigur că odată cu asocierea Ucrainei la UE, Kievul și Bucureștiul vor gestiona mai ușor disensiunile din dialogul bilateral. Bauer a enumerat problema minorităților etnice, cea a combinatului siderurgic de la Krivoi Rog și a canalului Bystroe, care, potrivit lui, „rămân nerezolvate din an în an”. „Bineînțeles că aderarea Ucrainei la UE ne va pune în față sarcini în ceea ce privește asigurarea drepturilor minorităților etnice. Noi știm care sunt criteriile UE în acest sens și conștientizăm responsabilitatea care ne așteaptă”, a subliniat diplomatul.
În cadrul aceleiași conferințe, Teofil Bauer a menționat că în ultimii doi ani cooperarea dintre Ucraina și România a devenit mai activă. „Am semnat două acorduri interguvernamentale și pregătim semnarea a încă patru”, a anunțat ambasadorul. Potrivit lui, urmează să fie semnat un acord privind micul trafic la frontieră și unul care propune efectuarea de controale comune la punctele de trecere a frontierei de către grănicerii ucraineni și polițiștii de frontieră români.
Agenţia de presă KARADENIZ-PRESS precizează că ultima vizită a unui prim-ministru ucrainean în România a avut loc în ianuarie 2002, iar ultima vizită la nivel de șef de guvern din România a fost în martie 1996.
Actualii președinți ai României și Ucrainei – Traian Băsescu și Viktor Ianukovici – nu și-au făcut vizite reciproce. Cei doi șefi de stat s-au întâlnit pentru o scurtă întrevedere tet-a-tet în luna mai 2012, la summit-ul NATO din Chicago.
Articol de Tatiana Bernevec
de alex catana | iul. 11, 2013 | Info Militar, Intelligence, România, Știri, UE, Uncategorized @ro
Ministerul Apararii Nationale de la Bucuresti, victima a luptelor politice
Din păcate, titlul nu are legătură cu nici un program secret de modernizare şi înzestrare a Armatei României. Ci cu o stare de fapt extrem de îngrijorătoare. Armata şi, în special, conducătorii săi militari au devenit aproape “invizibili” pentru opinia publică.
Supusă constant unui tir de atacuri mediatice şi politice, Armata României, una dintre cele mai importante structuri în menţinerea statalităţii şi suveranităţii, încă se încăpăţânează să se menţină pe primele locuri în încrederea poporului. În ciuda acestei încrederi, publicul larg nu cunoaşte mai nimic din problemele reale cu care se confruntă Armata. Vina principală o poartă politicienii incompetenţi care s-au perindat la conducerea Ţării, mass-media (avidă numai de senzaţional şi vulgar) şi, nu în ultimul rând, “politica struţului” la nivelul SMG şi al statelor majore ale categoriilor de forţe armate (SMFT, SMFN, SMFA).
Dacă s-ar analiza presa de până în anii ’90, s-ar constata, în mod eronat, că principalele misuni/activităţi/preocupări ale Armatei erau muncile de construcţii în industria naţională (mine, Transfăgărăşan, Canal, combinate, Casa Poporului etc), campaniile agricole şi intervenţia la dezastre naturale (cutremure, inundaţii, deszăpezire). Dacă este să analizăm presa din ultimul deceniu, o să constatăm că o bună parte din imaginea din trecut s-a menţinut. Militarii sunt folosiţi în continuare la inundaţii şi deszăpezire (bine că nu a mai fost cazul de cutremur). A apărut, în plus, imaginea de transportator aerian (aviaţia militară), în cazuri medicale de urgenţă, repatrieri ale concetăţenilor din zone de conflict şi repatrieri ale trupurilor neînsufleţite ale unor compatrioţi morţi în accidente sau atacuri teroriste.
În ambele cazuri (înainte şi după ’90), participarea militarilor Armatei României la astfel de acţiuni/ misiuni/activităţi are un rezultat benefic asupra societăţii româneşti, în ansamblul ei. Cu toate acestea, se uită sau nu se are în vedere adevăratul rolul al Armatei: pregătirea de luptă pentru apărarea Ţării şi descurajarea potenţialilor inamici. Iar situaţia este cu atât mai îngrijorătoare în ultima perioadă, după renunţarea la serviciul militar obligatoriu şi trecerea la o armată de profesionişti.
Mai precis, în condiţiile în care alocarea bugetară anuală pentru Apărare este de toată jena, pare cel puţin neproductiv să iei un om, care se pregăteşte pentru luptă şi se specializează constant (şi în care sau investit bani), şi să-l trimiţi să dea zăpada cu lopata de pe un drum naţional sau să-l pui să încarce saci cu nisip şi să ridice diguri în calea apelor. În condiţiile în care autorităţile locale şi firmele private care au aceste obligaţii stau cu mâinile în sân şi se plâng de lipsa resurselor. Iar cetăţenii-victime ale intemperiilor se încălzesc la sobe, la adăpost de viscol, sau se se feresc de apă, cu tărie, prin cârciumile ameninţate de viitură.
Cu ce mai apare în public Armata României? Apare le defilările de 1 Decembrie şi alte sărbători naţionale, de care din ce în ce mai multă lume nu mai ştie, pentru că presa are alte subiecte “mai importante”, iar, în şcoală, nu se mai prea învaţă despre ele. Mai apare prin parcuri, cu expoziţii de tehnică militară (o parte mai nouă, cea mai mare parte învechită), cu ocazia altor zile festive. Prilej de bucurie pentru copii. Pentru că adulţii din ziua de azi au avut la dispoziţie peste 20 de ani ca să fie spălaţi pe creier de anumiţi politicieni care cred şi au susţinut că, dacă suntem în NATO şi UE, nu mai avem nevoie de o Armată, pe care “să cheltuim bani degeaba”.
Şi mai apare Armata României în atenţia publicului, atunci când militari trimişi în misiuni la capătul Pământului sunt răniţi sau aduşi acasă în sicrie de zinc. Trimişi în misiuni de luptă de politicieni români, în interesul statului român şi al cetăţenilor români, dar şi al Aliaţilor. Pentru ca, ajunşi acasă, o bună parte dintre “deştepţii” şi “vitejii” naţiei să îi numească “mercenari”, care nu merită respectul conaţionalilor lor, pentru că “nu au murit apărând Ţara”, ci “sub steag străin”.
De ce Armata României este “stealth”?
Pomeneam la început că, în special, conducătorii săi militari au devenit aproape “invizibili” pentru opinia publică. Iar asta s-a răsfrânt şi asupra imaginii de ansamblu a Armatei României. Cine ar trebui să cunoască cel mai bine care este starea de spirit, dotarea tehnică şi nivelul de pregătire al militarilor, dacă nu şefii statelor majore ale celor trei categorii de forţe armate: Forţele Terestre, Forţele Aeriene şi Forţele Navale? Ca să nu mai amintim că, în fruntea lor, se află şeful Statului Major General? Aceste patru funcţii reprezintă (sau ar trebui să reprezinte) adevărata conducere a Armatei României. Nu ministrul Apărării, nu premierul şi nici preşedintele. Ministrul de resort, premierul şi preşedintele sunt funcţii politice, ocupate de civili. Armatele au fost şi vor fi conduse mereu de militari. Iar, în cazul statelor democratice, o armată a unei naţiuni va acţiona ca urmare a deciziilor politice luate democratic.
Însă, ceea ce se întâmplă în ultimii ani cu sistemul de Apărare Naţională a României lasă mult de dorit. Transformată în vacă de muls, aducătoare de bani, influenţă şi putere, Armata României a devenit ţinta unei politizări agresive şi infiltrări cu elemente de o slugărnicie greu de descris faţă de factorul politic. În acelaşi timp, adevăraţi profesionişti militari, care ar fi avut un cuvânt greu de spus, au fost trecuţi pe linie moartă, “avansaţi” în funcţii fără influenţă sau trecuţi în rezervă. Cine nu a făcut jocurile puterii politice a fost îndepărat, ameninţat cu dosare penale, condamnat prin diferite făcături ale “Justiţiei”, trecut prin noroiul presei “independente” (indiferent de afiliere politică).
Intuind şi anticipând regulile jocului, mulţi s-au adaptat şi au trecut în umbră. Chiar dacă Armata României dispune încă de un număr considerabil de profesionişti adevăraţi, aceştia nu se mai văd. Însă, tot în umbră, au trecut şi mulţi dintre cei care au beneficiat din plin de pe urma politizării sistemului militar de Apărare Naţională. Aşa că, în momentul de faţă, putem să vorbim deschis despre “Armata Stealth”, cu două componente: cei care vor să facă ceva, dar aşteaptă o schimbare în bine, şi cei numiţi politic, care preferă să fie “invizibili”, pentru a-şi vedea de “misiunile” personale sau de partid.
Când s-a auzit ultima oară de şefii SMFT, SMFA şi SMFN? Dar de şeful SMG?
Chiar aşa, când s-a auzit ultima oară ceva despre şefii SMFT, SMFA şi SMFN? Dar despre şeful SMG? Nu l-am auzit pe niciunul să iasă cu vreo declaraţie despre nevoile Armatei sau ale militarilor, despre starea pregătirii de luptă, despre nevoile de înzestrare sau finanţare. Nimic.
De câţiva ani, şeful SMG, general-locotenent Ştefan Dănilă, este plimbat pe lângă ministrul Apărării (indiferent care a fost sau este el) pe post de marionetă. Rar s-a întâmplat să deschidă gura în public şi, atunci când s-a întâmplat, a spus numai generalităţi. Nimic concret, nici o luare de poziţie, nici o opinie personală.
Ştie cineva cine este şeful Statului Major al Forţelor Navale? S-ar putea să se mai ştie la nivel local, în Constanţa. Dar, când l-am văzut spunând ceva pe la TV? Cu ce a ieşit în faţă opiniei publice viceamiralul Aurel Popa? Probabil, nici numele nu vă este cunoscut. A spus viceamiralul ceva despre lipsa combustibilului, lipsa armamentului, nevoia de modernizare adevărată a Forţelor Navale?
Credeţi că, la Statul Major al Forţelor Aeriene, lucrurile stau altfel? Bineînţeles că nu. Cine este generalul locotenent Cârnu Florică? Ce a spus el în ultima vreme despre dezastrul din aviaţia militară românească? Când a ieşit să vorbească despre avioanele multirol, despre F-16 la mâna a treia din Portugalia? Aţi auzit ceva de la general despre cum se simt piloţii români pentru că nu au cu ce să zboare, că se simt ignoraţi şi părăsiţi, pentru că nu au cu se să lucreze, nu au cu ce să îşi facă datoria?
Dar, despre şeful Statului Major al Forţelor Terestre se ştie ceva? Câţi ştiu că, de fapt, “nu este”? În momentul de faţă, nu există un “şef deplin”, după trecerea în rezervă (aparent, din motive de sănătate) a unuia dintre cei mai importanţi generali ai Armatei României, Sorin Ioan. De la preluarea funcţiei de la cel din urmă, cu ce s-a remarcat generalul maior Mircea Savu, împuternicit şef al SMFT?
Cine ar trebui să răspundă la aceste întrebări se ştie. Că nu o să răspundă, este de aşteptat. În momentul în care din ce în ce mai mulţi militari din conducerea Armatei României acceptă să devină “stealth”, deja este aproape imposibil să îţi mai dai seama care este profesionist şi care este numit în funcţie pe criterii politice. Este şi asta o strategie.
Dar, dacă, pentru ei, la nivel personal, se poate dovedi o strategie câştigătoare, în timp, pentru Armata României, este dezastruoasă. Iar un dezastru total şi în Armată poate deveni fatal României şi românilor.
